când stăm îmbrăţişaţi şi ni se pare
că nu un crivăţ bate,ci-un zefir
care ne ia iubirea din nadir
şi-o urcă în zenit spre-a-i da splendoare.

Ninge frumos şi tot ce e în jur
devine dintr-odată un alb pur

ce seamănă cu sufletele noastre
pe care vremea nu le-a întinat,
iar îngerii, luceferi au brodat
pe ale lor superbe bolţi albastre.

Ninge frumos ca-ntr-un colind străbun
când,din priviri, că te iubesc îţi spun.

putând să nu srăbat aspre siberii
ca să ajung unde n-am vrut să fiu,
să port pecetea unui trist pustiu
de care chiar şi astăzi mă mai sperii.

De-aş fi ştiut că am să pierd mereu
tot ce-am sperat că o să fie-al meu,

aş fi-nceput alt zbor în alte ceruri,
ca glasul meu să sune cristalin
în vastitatea unui alt destin
lipsit de vânturi crunte şi de geruri.

De-aş fi ştiut !….Dar am ştiut şi-am vrut
să plec, să uit…Însă nu am putut !!!…

13 octombrie 2019

şi pajişti înflorite cresc în mine
având în jurul lor păduri adânci
din care se înalţă mândre stânci
ce vor ca paşii mei să le domine.

Adeseori,sfidând orişice risc,
pe cel mai înalt munte-o vreme-s pisc

şi sufletul de frumuseţi se-mbată
când văd în jurul meu numai splendori,
în cele mai fantastice culori
ce nu speram să le zăresc vreodată.

Adeseori când mâinile le-ntind
pot stelele din visuri să le-aprind.

11 octombrie 2019

şi sufletul îţi cântă pe-o vioară
ce-a fost necontenit inima mea,
o pătimaşă doină care vrea
să te descrie ca pe o comoară .

Iubita mea. Cum aş putea măcar
un strop să-ţi dau din ce-mi dai tu în dar

cu-atâta drag şi-atâta bucurie,
când visurile tandre le alini
şi scoţi zâmbind ai îndoielii spini
din trupul care vrea altar să-ţi fie.

Iubita mea. Ce binecuvântat
am fost când Creatorul mi te-a dat.

10 octombrie 2019

E-n mine. Simt cum umblă căutând

ungheru-n care nu am fost nicicând

şi unde mici paingi au ţesut plase

spre-a prinde-n ele cel din urmă vis

speriat când vede cât e de decis

acest trimis din lumi misterioase.

E-n mine şi nu pot să îl alung

în timp ce sună dintr-un corn prelung

şi-l tot aud mai tare , mai aproape,

un sunet trist, profund, răscolitor

ce surpă zid de zid în viitor

ca ale vieţii geamuri să le crape.

E-n mine . Dar cât timp nu mă-nspăimânt

poate să urle chiar. Eu râd şi cânt !

1 octombrie 2019

Îmi amintesc cu drag de anii când
sorbeam lumina chipului tău blând

cu buze-înfierbântate de dorinţă
şi-ţi colindam poienile cu flori
din care se-mbătau ai mei fiori
îndrăgostiţi de-ntreaga ta fiinţă.

Îmi amintesc lumina în văpăi
ce strălucea atunci în ochii tăi,

de glasul cald şi plin de duioşie
care ştia să spună : Te iubesc !
atât de simplu, tandru şi firesc
vibrând de o imensă bucurie.

Îmi amintesc şi-ţi mulţumesc acum
după ce-o viaţă-am mers pe-acelaşi drum.

Mă-ntreb. Oare să fie prea târziu
să fac o oază în acest pustiu
ce ne-nconjoară ?
Pot să creez miracolul sublim
ca-n toiul iernii-o tandră primăvară
să ne-oferim ?

Aşa de mult aş vrea să-ntinerim !
Ca-n primii ani ai dragostei să fim,
să nu ne-apese
anii aceştia ce sunt tot mai grei.
Aş vrea să nu-i simţim, să nu ne pese
deloc de ei.

Măcar în gânduri să n-avem zăpezi.
În suflete să colindăm livezi
înmiresmate,
îar inimile să începă-alt cânt
ce va descrie cât de minunat e
noul avânt.

Hai să zâmbim, să râdem, să dansăm
şi iar ca-n tinereţe să visăm
că fericirea
ne-a-mbrăţişat strângându-ne la piept
în vreme ce ne-arată-n zări iubirea
un drum mai drept.

şi să mă bucur că în a mea lume
e forfotă de mii de împliniri
pe ale căror splendide rodiri
n-au mai căzut de mult ciudate brume.

E prea târziu? De ce ar fi astfel
când mă îndrept zâmbind către alt ţel

cu sufletul întinerit de visuri
în care-au dat în clocot noi puteri
când viscolele-s calde adieri
şi nu mai văd în jurul meu abisuri.

E prea târziu? De ce ar fi târziu,
când totu-n mine e atât de viu?

25 septembrie

dar nu mă înspăimânt şi nici nu-mi pasă
atâta vreme cât destinul meu
îmi pare c-a rămas pădurea deasă
prin care-am colindat doinind mereu.

Nu ştiu de ce simt sufletu-mi vibrând
de-un tineresc avânt ce orişicând

e-n stare să înfrunte mii de riscuri,
să nu îi pese dacă mai cad stânci
atunci când urc cutezător spre piscuri
şi văd în jur numai prăpăstii-adânci.

Nu ştiu de ce şi nu aştept răspuns.
Încrederea în mine mi-e de-ajuns !

24 septembrie 2019

Căutam steaua care
pe pământ ne-a trimis
să ne facem cuibare
în al dragostei vis.

Ne-am găsit într-o vreme
fiindcă viaţa mereu
nu-nceta să ne cheme
în acelaşi nucleu.

A fost tot ca-n poveste,
cu-mpliniri în duium
şi îmi pare că este
tot la fel şi acum.

23 septembrie 2019

Trăiesc din plin orice superb avânt
purtând pe umeri aripe imense
şi-n cer s-a transformat al meu pământ
având într-însul constelaţii dense.

Vibrez de bucuria de-a fi fost
ales spre-a arăta că se mai poate
să-ncepi să-ţi făureşti altfel de rost
în zările ce par eternitate.

Văd tinereţea dându-mi buzna-n trup
în chip de o lumină minunată
şi-n vreme ce ca un vulcan erup,
se schimbă în prefaţă-a mea erată.

16 septembrie 2019

Te-am socotit prieten. În fiinţă
nu Te-am simţit părinte sau stăpân
şi am ştiut că orişice dorinţă
pot s-o rostesc firesc, nu s-o îngân.

În dragoste Tu eşti nemărginire
şi n-am crezut că poţi să pedepseşti,
căci Tu întâi de toate eşti Iubire
şi pe oricine-oricum şi-oricând iubeşti.

M-ai ocrotit, mi-ai fost mereu aproape
spunându-mi să zâmbesc şi să nu plâng
şi simt intens cum mă săruţi pe pleoape
în vreme ce la pieptul meu te strâng !

15 septembrie 2019

Şi-aşa a fost. Din împlinire
azi fericit şi vesel cânt,
nu doar romanţe de iubire,
ci şi îndemnuri de avânt.

Ajuns aici nu îmi mai pasă
că anii-s clipe-n zbor trecând,
căci senectutea e frumoasă
şi ştie să surâdă blând.

Zi după zi trăiesc în transă
dând vieţii mele un alt sens,
la fel cum ea îmi dă o şansă,
lăsându-mă să ard intens.

14 septembrie 2019

Mai ai mult de mers. Ai saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã faci din ele poeme,
iar sufletul tău îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.

De ce sã fii trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-auzi în câte o stanţã
un tandru freamãt.

Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar poţi sã zâmbeşti şi sã spui: Ce dacã,
merg înainte!

Ninge viscolit, însã râzi. Nu-ţi pasã.
Simţi în aer câlţi, dar respiri cu sete.
Încã poţi sã spui cã-i floare frumoasã
orice scaiete.

14 septembrie 2019

Refuz să cred că orişice speranţă
mai poate merge numai în genunchi,
că-a dispărut din toate-orice nuanţă,
că-n ai mei codrii văd trunchi lângă trunchi.

Refuz să cred că vine noaptea sumbră
când pe-al meu cer nu voi vedea o stea
şi că nu am să fiu măcar o umbră
fiindcă lumina se va-ntuneca.

Refuz să cred că e atât de-aproape
clipa în care am să fiu convins
că pentru mine nu mai sunt etape
şi niciun rug să poată fi aprins.

Nu am rămas
nici singur, nici stingher
în ultimul popas
din efemer.

S-au adunat
cu toţi în jurul meu
şi m-au îmbărbătat
când mi-a fost greu.

În al lor blând
atât de bun şi cald
îmi place rând pe rând
ochii să-i scald.

Surâsul lor
îmi e ca un balsam
şi-n noul viitor
e tot ce am.

De-apusu-mi lin
nu mă mai îngrozesc,
cât ştiu că-n ei din plin
sprijin găsesc.

În genunchi Te implor
viaţa mea să n-o stingi,
să-mi permiţi să mai zbor
chiar şi-n lanţuri şi-n chingi.

Mai am încă enorm
de-mplinit în destin
până când am s-adorm
aşteptând să revin.

Spune-i morţii că nu-s
pregătit s-o primesc,
că mi-e dragă nespus
lumea-n care trăiesc.

Dă-mi putere să lupt
şi de-acum să înving
fiecare abrupt
şi-orice rău să-l resping.

Iar când crezi că-i de-ajuns
fă-mi un semn şi-am să vin,
să Te rog să fiu uns
spre-a începe-alt destin.

Fecioară prea curată, Născătoare
de Dumnezeu, de-a pururi fericită
şi prea nevinovată mamă, care
de îngeri eşti în Ceruri preamărită,

Te roagă pentru sufletele noastre
şi nu lăsa ca viaţa să ne plângă,
atuncea când primejdii şi dezastre
vin peste ea şi-ncearcă să o frângă.

Mângâie dulce cu a Ta blândeţe
durerile ce vor să ne răpună
şi orice disperare sau tristeţe
se va topi în inima Ta bună.

Privirea-Ţi adorată să ne fie
lumina plină de splendori în care
să ne purificăm cu bucurie
primind prea sfânta-Ţi binecuvântare.

8 septembrie 2019