M-am trezit iarăși cu inima bătându-mi în stomac.Totul se derula în jurul meu, mult prea încet. Nerăbdarea parcă-mi mușca din suflet, bucățică cu bucățică. Ceasul mă privea insolent, parcă făcându-mi și el în ciudă. Singurul care se arăta ceva mai prietenos, era Soarele care-mi zâmbea, printre zarzării abia înfloriți.
Mi-am adunat toți fluturii, care deja nu-mi mai încăpeau în suflet, și am plecat să te întâlnesc. Nici prea cald, nici prea frig. Vremea era oarecum schimbătoare, exact ca firea omului dealtfel. Și chiar pusese destul de multă presiune peste emoțiile care mă copleșeau. Doar în inima mea era vară toridă, și toate păsările-mi cântau pe ramurile sufletul. Drumul nu era chiar atât de lung, însă nerăbdarea mea, avea de străbătut kilometri întregi, la fel ca toate întrebările mele, care roiau mai ceva ca fluturii din stomac. Nu vedeam nimic prin geamul mașinii, doar vedeam cum mă așteptai, poate cu aceleași întrebări chinuitoare, și aceiași fluturi ce dansau între noi. Inima continua să-mi amintească că există, făcând salturi în pieptul meu, amplificându-mi emoțiile. Ca un sincron perfect al inimilor noastre, am ajuns la destinație în același timp. Tu punctual, eu punctuală. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc, deși emoțiile mele erau cred atât de evidente, încât mă ștrangulau. Ne-am salutat politicos, și abia dacă îmi puteam recunoaște vocea, care suna atât de ciudat.Tu mi-ai zâmbit, și ne-am aventurat în mijlocul naturii, unde primăvara cânta prin toți ochii înverziţi. Totul se trezise la viață, la fel ca și sentimentele noastre, ce au germinat precum grâul, și acum, la timpul potrivit, urmau să încolțească. Soarele se ascundea parcă de noi, dar din când în când, revenea zâmbitor lângă banca unde stăteam.Tu te jucai cu șuvițele mele, ce în lumina Soarelui căpătau diverse nuanțe, și din când în când, mă tachinai, furându-mi câte-o sărutare. În braţele tale toate întrebările s-au risipit, toate gândurile au zburat, ca păsările din acel parc, ce ne îmbrățișa cu tandrețe pe amândoi. Credeam că trăiesc o poveste fermecată, dar fiecare sărut al tău mă aducea la realitate.Tu erai lângă mine, da, și erai cât se poate de real. Am putut să te simt, am putut să te ating, am putut să mă privesc în oglinda ochilor tăi, în marea lor de iubire.
Rămași într-o liniște profundă, unde cuvintele nici nu-și mai aveau rostul, inimile noastre, rezemate una de alta, într-un sincron perfect, zâmbeau cu voce tare. Dar orele s-au scurs cu repeziciune, și cu greu ne-am luat rămas bun, într-un târziu…
Continue reading „Alina CRISTIAN: Sincron” →
