Alexandru NEMOIANU: Declinul unei reviste din Almăj

De mai multe decenii colaborez cu articole la diferite periodice din țară, din Statele Unite și din Canada. Aceste colaborări au fost, în cele mai multe cazuri, ocazionale. Dar în câteva, sau mai exact cu câteva dintre publicații, am avut legături permanente și chiar de “suflet”. Una dintre ele am considerat-o că fiind parte din “casă”. Am căutat să ajut, am căutat să laud, am contribuit material, am făcut cam tot ce pot pentru ea, am influențat favorabil către ea prieteni.

Am fost îndurerat atunci când cel care o întocmește nu a primit anume credențiale pe care, în continuare cred, că le-ar fi meritat (i.e membria in Uniunea Scriitorilor). În asta am văzut tratarea lui cu superbie de către grupuri care se considerau “elitiste”. După părerea mea, o revistă locală și care promovează identitate locală, merită acreditări cuvincioase. Dar nu a fost așa. Acestea fiind spuse cu sinceră durere și mâhnire am văzut maniera în care acea revista a început să decadă și deci să confirme lipsa de încredere cu care a fost tratată.

Întemeietorul revistei a dat disproporționat credit uneia dintre colaboratoare. Iar acest credit s-a datorat unor sentimente care aveau acoperire doar până la un punct și categoric fără legătură cu valoarea literară. Mai răspicat, sentimentelor paterne. Oricum din acel moment revista a început să găzduiască materiale fără legătură cu scopul ei și să prezinte elogios lucrări, din punct de vedere al valorii literare, îndoielnice sau încă mai rău; versificări rudimentare. Încă mai dramatic, personalități ale scrisului bănățean și românesc și încă mai exact, cel mai de seama prozator bănățean și care este din zona, a fost marginalizat ; o manifestare de lipsa de bună cuviință.

În același timp revista a început să promoveze scrieri ale celor care, în imaginația fondatorului revistei, ar fi putut promova cariera persoanei pomenite mai devreme. Chiar și acest servilism putea fi înțeles, iarăși, până la un punct. Dar pragul toleranței și înțelegerii pentru sentimentele paterne a fost trecut în momentul în care “revista” a refuzat publicarea unor “opinii” alternative privind materiale ce le-a găzduit sau patronat. Poate fără intenție, poate cu bună intenție, poate din ignoranța, poate din trufie stultiara, revista s-a înfundat devenind un manifest de promovare. Deci practic s-a auto eliminat dintre revistele credibile și demne de respect. Păcat!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

5 februarie 2018

Alexandru NEMOIANU: Ce trebuie apărat

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism” și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri,Tradiție locală și mocirlă și mediocritatea oligarhică.
În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.
“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție. Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declara că ar urmări instaurarea “binelui universal”.
Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomote, fonema fără rost.
“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.
Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara, Credința) sunt minate, calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate nu doar ca stări “normale” ci direct ca virtuți). Un simptom extreme de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarism” inutil, barbarism de dragul barbarismului. De regula “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o alta limbă, intra în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinister, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Iar în paralel, forțele de ocupație, (sau cum superb îi numea Artur Silvestri, ”creolii”) nu ostenesc în a promova “valorile” lor.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ce trebuie apărat” →

Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului

Sunt numeroase manifestările care au drept scop promovarea tradiţiilor şi valorilor din Valea Almăjului, din Ţara Almăjului.
Unele dintre aceste manifestări au caracter memorialistic, comemorativ, dar altele, cum sunt “nigeiile”, “jocurile”, sărbătorile religioase, sunt acţiuni vii şi manifestări ale unei tradiţii care, la rândul, ei este vie şi pururea creatoare.
Toate aceste manifestări, la un loc cu însuşi comportamentul oamenilor, cu felul lor, fără egal, de “a fi”, alcătuiesc Almăjul viu. În acest întreg viu se arată un “loc” şi Duhul sau, raţiunea care îl face să fie într-un anume fel şi nu altul, raţiunea care l-a ţinut în existenţa, îl ţine în existenţa şi care este şi făgăduinţă viitorului său. În acelaşi timp este evident că întregul Almăj trece printr-o prorfunda criză demografică şi economică. Este rezultatul a şase decenii de stalinism, de agricultură « colectivizată », de distrugere sistematică a tradiţiilor economice, spirituale, culturale, de distrugere a ierarhiei valorilor sociale şi de promovare a gunoiului social, a celor mai josnice elemente cu putinţă şi îmi este de ajuns să îl pomenesc aici pe derbedeul Ilie Tola din Borlovenii Vechi drept exemplu negativ. După această perioada care a devastat trei generaţii de ţărani a urmat instalarea regimului actual politic din România , »regimul neamului prost ». Având în fruntea judeţului un om cu numele Frunzăverde cum ar fi fost posibil un progres sau măcar redresarea minimală ? Prin simplul fapt că se numeşte Frunzăverde o persoană nu ar trebui admisă în viaţă publică. Este suspect prin nume. Depopularea a fost unul dintre efectele acestor dezastre cumulate. Dar mă întreb, era mai bună migrarea spre şcoli profesionale aproximative, celei în Germania, Austria, Italia sau Spania ? După părerea mea categoric nu. Cei plecaţi în « apus » , măcar în parte, vor veni înapoi şi vor produce progres economic. În acelaşi timp este credinţă mea fermă că « duhul Almăjului », nemuritor şi inspirat de credinţă în Ortodoxie a rămas viu şi este viu.

Cred că pentru Almăj şi pentru Almăjeni acest Duh înseamnă, în esenţă lui supremă, dorinţa nesmintită, nebiruită şi totală pentru libertate.
Căci liber a fost Almajul şi liberi au fost Almajenii în tot cursul existenţei lor. În Almăj nu au fost nici “grofi”, nici “seniori”. În Almaj toţi şi fiecare dintre Almajeni a fost şi este şi “domn” şi “stăpân”. În Almaj, în fiecare sat al sau, se păstrează încă în ființa vie hotare comunale libere, cu ape, păduri, păşuni şi munţi, în care nici un străin şi nici un “grof” nu a cutezat să între. Almajenii au fost şi sunt “neam liber”!
Dar să nu ne amăgim!
Toate, şi încă mai vârtos libertatea au un preţ. Iar preţul libertăţii este vigilenţa necontenită. Este mai lesne să păstrezi libertatea decât să o capeţi înapoi. Extrem de suspecte mi se par glasurile de sirenă şi chemările false spre o « limitare » a ariilor protejate din Banatul montan. Acele « arii protejate » asigura Almăjulului şi Banatului montan un loc fruntaş între splendorile naturale ale lumii. Cei care caută să le limiteze sunt oameni cu intenţii rele şi dorinţe de câştig în detrimentul public. Frumuseţea Banatului montan nu este a lor, este a Almăjenilor şi Bănăţenilor, liberi şi neînvinși.
De aceea cu mare îngrijorare trebuie privită încercarea de aservire insidioasă, ascunsă, mascată, fie şi sub formă “concesionarilor” încercate spre înstrăinarea hotarului secular. Iar aici am în minte, că trist şi regretabil exemplu, penibilă încercare “Miclea-Ţiriac” din Februarie 2011, la Bozovici. La fel încercarea sinistră a lui Pavel Verindeanu, un om bătut de Dumnezeu şi care este incapabil să înveţe ceva din mustrările primite de la Dumnezeu, un jalnic şi de tristă amintire primar al Prigorului, de a « concesiona », adică a înstrăina pământ comunal, sau de a distruge Nera prin amenajări de « micro hidrocentrale » fără rost. Cu uluire aud că acest nemernic Pavel Verindean încă mai contempla la gândul de a redeveni primar în comună Prigor pe care a furat-o (prin luare de mită, primind o dreapta, deşi insuficientă condamnare penală) şi pe care a căutat să o distrugă. Sunt convins că oamenii din satele comunei Prigor vor respinge încercarea acestui golan. Aceste încercări de fraudare a bunului colectiv au fost respinse prin voinţa Almăjenilor şi această rezistenţă colectivă trebuie să o ţinem minte şi repeta la nevoie.
În rândul acţiunilor foarte primejdioase se numără şi încercarea de a elimina legislația care apără « ariilor protejate ». Deci de a face cu putinţă distrugerea frumuseţilor din Banatul de munte. Foarte bine vor trebui oamenii din zona să se gândească mai înainte de a vota sau re-vota pe acești politicieni.
Pământul Almăjului a fost liber şi este liber prin strădania străbunilor şi părinţilor noştri. Avem obligaţia de a păstra această realitate şi de a o dărui neştirbită copiilor noştri. Ca şi ei să se bucure şi să ducă mai departe mândrul Duh al Almăjului care este libertatea. Iar libertatea deplină nu poate fi aflată decât în Tradiţia străbună şi în Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Hristos cel care este Calea, Adevărul şi Viaţă. Ieri, astăzi, întotdeauna. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului” →

Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului

Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de “barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfile și . Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Țepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simeon Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Rusmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric, un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, “norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei (!!!) față de obiceiuri.Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost, au avut, concepții ateiste). Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același “șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.
Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.
Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.
Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară.Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului” →

Alexandru NEMOIANU: Despre Dragostea de Țară

Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.
Ispita “de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.
Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc. etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențial pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.
Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.
Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre înverșunații cu pricina și restul “toților”?
Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiința, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultiția căreia i-au căzut pradă.
Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunerecul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autoflagelarea degradantă.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre Dragostea de Țară” →

Alexandru NEMOIANU: De fapt închinare la idoli…

De mai multă vreme am urmărit, mai pe sărite și câte odată atent, un soi de serial intitulat “Superioritatea occidentalilor și inferioritatea ortodocșilor moldo-valahi” semnat de către Viorel Roman. Mărturisesc că ce m-a atras a fost titlul. Un titlu care m-a înduioșat. Mi-a adus aminte de vremea grădiniței mele în Floreasca Bucureștiului și de un anume “coleg”, cu numele predestinat, Sorin Butoi. Acest Sorin Butoi era un copil grăsun, cu mare poftă de mâncare și cam încetișor la minte. Dar el avea obsesia ‘clasamentelor”. În permanență era în căutarea unor răspunsuri, ”cine merge mai repede, trenul sau vaporul”, ”cine zboară mai sus? Cucul sau rândunica?” și maxima întrebare,” cine este mai mare? Mozart sau Bethoveen?”. Sorin Butoi căuta îndârjit răspunsuri și de cele mai multe ori era împăcat cu ceva merinde. Înfulecând, el uita, pentru o vreme, de căutările sale ierarhice. Amintirea lui nostalgică mi-a fost provocată de căutările lui Viorel Român. Căci, nițeluș mai complicat, cam asta, îmi pare, că iscodește Viorel Roman. Un clasament; ”cine este mai mare”. Dacă va afla acest răspuns cred că pentru o vreme Viorel Roman s-ar liniști. Dar cum căutarea lui nu poate primi un răspuns sau, oricum un răspuns care să se poată potrivi naturii sale năbădăioase, el stă neliniștit, înșiruie noi și noi fabulațiuni și se adâncește în stare de fără rost. Păcat!
Inițial am crezut că Viorel Roman a alcătuit un studiu și, folosind inadecvat sau ne-pricepând izvoarele, s-a rătăcit într-o concluzie anapoda. Cu duhul blândeții am căutat să îi arăt unde greșește sau, vulgo dictum,unde “dă pe lângă”, dar fără folos. Viorel Roman a respins cu superbie îndemnurile mele ba, mai mult, m-a promovat , sau poate retrogradat, ca “legionar”. Nu m-am supărat. Chiar și acea categorisire primitivă de fapt se potrivește căutărilor ierarhice și clasamentelor pe care le iscodește Viorel Roman, o natură simplă. La acel răspuns mi-am dat seama că la mijloc nu era înțelegerea greșită a izvoarelor, era ceva mai grav: delir sistematizat.
Căci de fapt Viorel Român, în cam prea multe, repetitive și sincer plictisitoare pagini (monotone), macină aceeași obsesie: occidentalii sunt mai buni.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De fapt închinare la idoli…” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ?” (Luca 12;51)

În unul dintre cele mai înfocate cuvinte de învățătură și avertisment ale Mântuitorului, El ne spune că a venit să arunce “foc” pe pământ și “dezbinare”. Acestea sunt cuvinte nespus de puternice și care avertizează fără drept de apel. Cei care ascultă de Mântuitorul și doresc Mântuirea trebuie să și împlinească cele spuse de El. Nu este cale “împrejur”. Iar scopul Creștinismului a fost și a rămas ca toate să devină “una” prin și în Iisus Hristos. Prin El dezbinarea păcatului se va înlocui cu “dezbinarea” după Credință. Iar “dezbinarea” credinței înseamnă alegerea grâului de pleavă, a grâului de neghină. Grâul va fi așezat în “jitnițele” Raiului, iar pleava și neghina vor fi arse cu foc nestins. Această este făgăduință în veac și după cum știm” Cerul și Pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21;33).
Aceste find spuse trebuie să ne aducem aminte că Învățătura și Cuvintele lui Iisus sunt pentru totdeauna și adresează condiția umană în “general” și în “detaliu”; acuma două mii de ani, astăzi și întotdeauna. Existența noastră omenească în această lume este scurtă, de fapt foarte scurtă. Dar în acest timp scurt trebuie să facem ceea ce este drept și la caz că nu o vom face urmările vor fi devastatoare și veșnice. Iar această înseamnă mai întâi să recunoaștem ce este drept și ce nu este drept în circumstanțele existențiale care ne sunt date. Noi nu putem schimba aceste circumstanțe dar avem obligația de a acționa bine în mijlocul lor. Între stările lumești pe care toți și fiecare le înțelegem se află condiția de “bogăție” și sărăcie”. Este o condiție care este datorată păcatului din lume dar care poate face ca păcatul să fie mai mic; prin obligația celor “bogați” de a ajuta pe cei “săraci”. Această ajutorare este în fapt una dintre cele mai esențiale obligații creștine. Asuprirea săracilor, neglijarea lor atrage mânia lui Dumnezeu. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ?” (Luca 12;51)” →

Alexandru NEMOIANU: Provocarea și bunul simț românesc

Vorbind despre Poporul Român, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, evreul îndrăgostit de “fenomenul românesc”, spunea că, după părerea lui, cea mai semnificativă trăsătură a sufletului românesc este echilibrul, discernământul, bunul simț. De fapt și Părinții Pustiei spuneau că discernământul este una dintre cele mai de seama virtuți creștine. Căci discernământul dreapta măsură așează evenimentele vieții în ierarhie și același discernământ face cu neputință manifestarea uneia dintre cele mai josnice trăsături umane, fanatismul, starea de captivitate într-o “idee”, într-o închipuire proprie, într-o falsă credință sau mai simplu: închinarea la idoli.
Acestea fiind spuse cu enormă bucurie am văzut modul în care ultima provocare a abominabilei mișcări#rezist, creație finanțată de demoniacul George Soros, unul din nenorocirile vremii pe care o trăim, a eșuat nu penibil, a eșuat în ridicol.
#rezist a consumat sute de mii de apeluri și declarații în nădejdea de a strânge “demonstranți”. Este declanșarea dimensiunii “militare” a ONG-urilor, principala lor dimensiune. Adică mobilizarea membrilor, simpatizanților și a “imbecililor utili” la acțiune. Ca un singur exemplu.
Personal mi-am exprimat foarte răspicat sentimentele față de abominația #rezist. Cu toate acestea în ultimele zece zile am primit nu mai puțin de treizeci și opt de îndemnuri de a participa la “demonstrație” și asta în ciuda faptului că trăiesc în USA și, realmente, nu am darul ubicuității.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Provocarea și bunul simț românesc” →

Alexandru NEMOIANU: Despre săraci

Este cel mai bine știut lucru din lume că oamenii se împart în “bogați” și “săraci”. Sunt unii care stăpânesc și alții care sunt stăpâniți; sunt două categorii diferite. În același timp știm că oamenii sunt frați și sunt condamnați la un destin comun. Dacă această lume va trece printr-o catastrofă toți vom pieri. Iar starea de comunitate este dată de împrejurarea că lucrurile esențiale: aer, apă, cer ne sunt date fără plata. ”Ploaia cade peste drepți și peste nedrepți”. Deci care este semnificația despărțirii în “bogați” și “săraci”?
Pentru a putea înțelege este necesar să ne așezăm sub semnul unui limbaj comun, a unui sistem de gândire coerent. Iar în părerea mea acest sistem ideal este Creștinismul și învățătura Ortodoxă.
“Din început” oamenii nu trebuiau să fie separați de condiția economică, Raiul asigură fericirea relativă maximă. Dar alungarea oamenilor din Rai, căderea lor, a schimbat întreagă situație. Prin ruperea legăturii cu Dumnezeu omul a intrat într-o lume căzută și ea, iar această condiție căzută s-a transmis din generație în generație. În aceste circumstanțe în lume a înflorit păcatul și prin el boală, sărăcia, zavistia, ura, neputința, disperarea. Prin puterile sale omul nu se putea ridica. Dar Dumnezeu nu a lăsat lumea de El făcută. Dumnezeu s-a făcut din nou cunoscut oamenilor și la plinirea vremilor, Însuși s-a întrupat pentru a asigura oamenilor mântuirea. Dar această mântuire, care nu poate fi făcută decât prin harul divin, necesită și participarea oamenilor. Adică manifestarea opțiunii omenești între “bine” și “rău”. Prin infinită și de nepătrunsă Înțelepciune divină și prin preștiința lui Dumnezeu, s-a arătat calea în chiar lumea căzută și prin condițiile ei. Aici putem vorbi despre rolul sărăciei.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre săraci” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Unde este comoara ta acolo este și inima ta”

Mai înainte de a putea vorbi despre primejdia bogăției nemilostive este nevoie să pomenim câte ceva despre cei “bogați” și încă mai exact despre bogăția materială.
Din capul locului trebuie spus că, din înțelegere creștină, nici “bogăția” și nici “sărăcia” nu sunt stări esențiale. Pentru creștini un singur lucru este esențial: Împărăția Cerurilor. Cei care se fac vrednici de ea au câștigat totul, adică rostul și bucuria în veci, pentru totdeauna. În această înțelegere “bogăția” nu este un lucru rău în sine. O stare de belșug, atunci când este rezultatul unei munci cinstite, inteligente și ajutată de anume “noroc”, circumstanțe favorabile, este un lucru bun. Este un lucru bun și pentru cel care o are și pentru cei din jurul său. Dar abia de acuma încolo, pentru cel ajuns “bogat”, începe încercarea: care va fi relația lui cu această “bogăție” și mai ales, cum o va întrebuința. În acel moment începe pentru cel “bogat” obligația inevitabilă de a folosi darul cel mai de preț al omului, dar pe care îl respectă și Dumnezeu făcând din acel dar hotarul până la care poate ajunge ajutorul lui Dumnezeu, libera voie. Nu există pentru nici un om posibilitatea de a nu fi “încercat”, de a nu se fi silit, să folosească această liberă voie, adică opțiunea între “bine” și “rău”. Opțiune care pe fiecare și pe toți ne poate face să câștigăm sau să pierdem și lumea de aici și pe cea care va să fie.
În acest sens Cuvântul Domnului este răspicat. ”Iar Iisus a zis ucenicilor săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor./Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19;23-24).
Acest text evanghelic ne spune foarte multe lucruri și cred că unele nu au fost bine înțelese.
În primul rând ni se spune că starea de “bogăție” este periculoasă și riscantă. Iarăși trebuie repetat că atât pericolul, cât și riscul acestei stări există în înțelegere creștină, atunci când cel mai important, de fapt singurul lucru important, este mântuirea.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Unde este comoara ta acolo este și inima ta”” →