Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații.
Numeroase școli de gândire, moraliști de tot felul și toată orientarea, propovăduitori de duzină și cu credenţiale dintre cele mai dubioase au amestecat noțiuni și subiecte și au făcut că acest domeniu de maximă importanţă să devină confuz și obscur.
În esență relația dintre persoane trebuie să fie simplă și întemeiată pe acțiuni inspirate de o poruncă fără lipsa de comentariu, pe iubire. Dar porunca iubirii înseamnă nu o opțiune teoretică dar una de acțiune, de viață. Între oameni trebuie să fie bunăvoire, îngăduință, întrajutorare, doar în acest chip “principiile” devin fapta și existența devine viață. Dar în plus mai există un aspect și el ține de natură omenească.
Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai mulți dintre noi) suntem stăpâniţi de mândrie și ne închipuim a fi “centrul” pământului. (Această este o rătăcire care pleacă de la adevărul că fiecare persoană este “cea mai iubită” de Dumnezeu; adică pe toți și fiecare Dumnezeu ne iubește egal în planul Său, care este desăvârșit). Dar, rătăciți, cădem în mândrie și atunci începem să “jucăm” roluri și să ne lăsăm pradă imaginației și iluziilor care sunt de la necuratul.
Unii cădem în ispita de-a “stânga” și ne prăvălim în păcate și patimi “groase” (narcotice, erotism, lăcomie, etc) dar alții cădem în ispita de-a”dreapta” și prin fățărnicie, ne imaginăm buni. Mimăm milă, dragostea, facem inflație de declarații eroice și fără acoperire și, mai rău, ajungem să ne înduioșăm de propria noastră “generozitate” (care în realitate nu înseamnă nimic decât vorbă goală). Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre relaţiile dintre oameni” →

Cei care au studiat trecutul românesc ori s-au aplecat spre alcătuirea unor lucrări de sociologie ori psihosociologie românească, au fost cu toții, unii dintre ei admirativ alții critic, izbiți de ceea ce unii au numit statornicia iar alții încăpățânarea românească. De fapt ceea ce îi întâmpina era impresionanta continuitate de comportament și conștiință unității de neam și lege pe care fără multe vorbe o trăiesc toți Românii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare și semnificativă.
Chip și fel de explicații au fost avansate, unele credibile și cu meșteșug alcătuite iar altele extreme de năstrușnice, dar chiar și așa câteva recapitulări pot fi de folos.
Spațiul românesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv până la “zorile istoriei”, la vremea când primii hominizi au apărut. Din momentul în care istoria a început în înțelesul ei deplin, că înșiruire a dezvoltării comunităților omenești cu suișurile și coborâșurile lor, spațiul românesc apare locuit, cutreierat de nenumărate popoare și imperii care s-au petrecut unele după altele. De cele mai multe ori ignorați de izvoarele “oficiale” și istoriile politice totuși la sfârșitul acestor treceri de războinici cuceritori și atunci când imperiile pe care “lumea nu putea să îi mai încapă” dispărea, același popor apare continuând, practic neschimbat , viața și existența lui milenară, în majoritate covârșitoare, Neamul Românesc. Dovadă statorniciei este evidență ce ne putem întreba este ce a făcut-o cu putință ? Răspunsul nu este ușor și doar o sinceră considerare a structurilor care s-au menținut și reapărut , practic neschimbate, poate oferi un răspuns credibil. Căci este limpede și logic că ceea ce este mereu întâlnit la capătul “epocilor istorice” a făcut posibilă și continuitatea românească și miraculoasa sa supraviețuire, chiar dacă se aflau în calea “tuturor răutăților”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicia românească” →

Într- foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva ca nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”
Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmpla. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.
Dar dacă vom privi, cu minimala bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.
În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.
Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea, este elementară, este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privință actuala “putere”, ”globalismul sodomit” nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserici și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferi? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Oamenii vor înnebuni”” →

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o alta încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slava Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imită comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.
La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.
Nu știm ce se va întâmpla în viitor. Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale. Dacă vom cerceta ceea ce “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci, patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi, pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau încetinei la minte. Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek, întemeietorul școlii economice din Chicago, drept, ”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’. În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Importanța clipei” →

Parabola “talanților” ne spune că un “om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți) în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur. La întoarcerea “omului bogat”, cel care primise zece “talanți” a adus alți zece, câștigați prin truda lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur “talant” a adus înapoi talantul spunând ca s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul, a luat talantul și la dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în “întunericul cel mai din afară”. Este o parabola foarte amenințătoare și care necesită explicații.
Există în fiecare dintre noi o anume tentație, până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da “importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simț și modestiei, ea este de folos căci, arată căutare și trudă în a ne află și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și încă mai adesea, în ridicol. (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple, în care rolul de frunte îl au chiar ei, și sfaturi trufașe și lipsite de interes, depășite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra “importanței” experiențelor trecute).
De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifică darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit “talanții” și chiar trudă de a înțelege menirea pentru care acești “talanți” ne-au fost hărăziți.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,talanți”” →

“Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1;14)
În acest text ni se arată adevăruri esențiale.
În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, ”Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut “slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea “Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.
Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, ”Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup.
Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grijă și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte.
Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. ”Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. ”Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, ”cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre Cuvânt” →

În urmă cu doar câteva zile am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasa întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: “cva la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați”.
Dacă  “ea“ (“cv..a” citată) face acest lucru dovedește că este și inteligență și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul “de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a “răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate, categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și voință Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere”(“metanoia”,”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia “prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercării, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cine sunt cei chemați?” →