Al. Florin ŢENE: Salvarea lumii începe cu un gând bun scris într-un articol*. Decalogul 18 pentru ziariști

1.Libertatea este, totodată, unul dintre lucrurile în privința cărora ziariștii se contrazic dintotdeauna.

2. Libertatea este esențială, este benefică și constituie o idee politică. Libertatea este posibilitatea de acțiune după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății.

3. Se pune întrebarea, cum să reconciliem libertatea unui ziarist de a scrie despre un lucru cu libertatea altui ziarist de a scrie contrariul?

4. Pentru a înțelege libertatea, e necesar să înțelegem creşterea rolului legii, naşterea cetăţeanului moderat, prudent, înţelept, instaurarea unei egalităţi apropiate de cea de tip democratic, Grecia antică a reuşit să fie un promotor al evoluţiei, atât la nivel social, cât şi politic, să favorizeze instaurarea democraţiei, care va avea mai târziu, ca efect principal, garantarea securităţii. Este evident faptul că nu putem vorbi acum despre conceptele de siguranţă, libertate sau despre orice fel de drepturi de atunci în sensul care le este dat de gândirea juridică astăzi, însă conceperea lor la nivel de idee, dar şi de practică a fost rezultatul unui proces îndelungat în istoria umanităţii, proces alcătuit din etape mărunte, uneori sigure, alteori mai puţin ferme, importantă însă fiecare, care, puse laolaltă, au dus la realitatea pe care o trăim astăzi. Acest proces îşi are rădăcinile tocmai în lumea greacă, ce şi-a lăsat adânc amprenta în formarea de mai târziu a societăţilor moderne.

5. Sofiştii sunt primii gânditori care şi-au îndreaptă atenţia către individ, afirmând prevalenţa acestuia în faţa statului. Acest lucru porneşte de la binecunoscuta concepţie a sofiştilor potrivit căreia totul este relativ, inclusiv legea, care nu este, până la urmă, decât o creaţie a oamenilor, ce îi instalează pe aceştia în planul consensului în vederea realizării intereselor lor. Ea nu poate avea vreo influenţă asupra naturii individului, în sensul de a-l transforma, de a-l face virtuos.11 Desigur, aceasta nu înseamnă că legea nu este importantă; ea are, de fapt, un rol foarte important. Astfel, relativizarea a tot ceea ce există duce la concluzia că omul este cel mai important, pentru că el este creatorul legilor sau, după cum spunea sofistul Protagoras, „măsura tuturor lucrurilor”.

6. “O persoană sau un grup de personae- ar trebui lăsat să facă sau să fie ceea ce poate ei să facă ori să fie, fără interferența altora, “ scris în 1959 de Isaiah Berlin.

“Nu pot spune că nu m-am bucurat de calificative: «Asul», «Prinţul» şi tot aşa… eu cred că un reporter cere să binemerite la titlul ăsta, trebuie să fie pretutindeni, să fie totdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau să se întreacă pe sine. Şi asta până moare”.Spunea Brunea Fox.

7. Libertatea negativă concepută de liberali este, în general, dominantă, cel puțin în țările din Vest, rămân încă multe chestiuni spinoase. Pe scurt, le lipsește libertatea substanțială de a-și pune în practică drepturile formale de care dispun.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Salvarea lumii începe cu un gând bun scris într-un articol*. Decalogul 18 pentru ziariști” →

Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști

1.Liberul-arbitru acordat omului este un dat divin de o valoare enormă, însă Dumnezeu nu ne-a putut face acest dar eliminând, totodată, riscul ca noi să abuzăm de el.

2. În urma acestui deziderat, Dumnezeu nu poate fi considerat responsabil pentru lucrurile rele care se întâmplă, întrucât ele se întâmplă doar din vina noastră și nu ar trebui să ne facă să ne îndoim de Existența lui.

3. Parafrazândul pe Benjamin Mays spun; faptul că un ziarist nu-și atinge scopul în viață prin opera jurnalistică publicată nu e o tragedie. Adevărata tragedie e să nu aibă unul.

4. Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii. Spunea Eleanor Roosevelt.

5. Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Gala Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, 26 septembrie 2019:

Valorile creştine şi jurnalismul de responsabilitate socială

,,În societăţile moderne, sistemul mass-media, cu paleta sa largă de dezbateri şi idei construite pe fondul libertăţii de exprimare şi al responsabilităţii faţă de comunitatea pe care o însufleţeşte, reprezintă o componentă esenţială a procesului de conservare a valorilor perene, de transparență instituţională şi de înnoire civică.

De aceea, profesia de jurnalist are o importanţă aparte în funcţionarea organismului social, prin asumarea rolului de liant comunitar, imparţial şi independent, dar așteptat să fie constructiv în spaţiul public, traversat adesea de furtuni şi incertitudini.

Vocaţia Bisericii în lume este fiinţial legată de promovarea valorilor spirituale, de cultivarea relaţiei omului cu Dumnezeu şi de căutare a Împărăţiei cerurilor prin credinţă, speranţă şi fapte bune.

În plan social, ziariştii se concentrează îndeosebi asupra detaliilor, faptelor şi evenimentelor care influențează viaţa de fiecare zi a oamenilor. Însă, există întotdeauna puncte de întâlnire şi întrebări ale omului aflat sub presiunea acestui veac şi aspiraţiile sale spirituale.

Istoria presei româneşti cuprinde multe mărturii despre familiaritatea dintre oamenii Bisericii, vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu în lume, şi evoluţia rapidă a mijloacelor de comunicare socială.

Chiar în acest an în care aniversăm Centenarul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi când se împlinesc 190 de ani de la apariţia Curierului Românesc (Bucureşti, 1829) şi a Albinei româneşti (Iaşi, 1829), aniversăm şi 180 de ani de la întemeierea Vestitorului Bisericesc (Buzău, 1839).

Este bine cunoscut faptul că Telegraful Român, gazeta politică, industrială, comercială şi literară fondată de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna la Sibiu, în anul 1853, rămâne cea mai longevivă publicaţie periodică din ţara noastră, cu apariţie neîntreruptă până în prezent.

Anul Marii Uniri găsea Telegraful Român la datorie, într-o simbioză a slujirii bisericeşti cu munca ziariştilor patrioţi din mai multe oraşe ale ţării, truditori jertfelnici, prin darul meseriei lor, la însufleţirea poporului şi la făurirea idealului de unitate naţională.

Despre rostul presei şi despre misiunea ziariştilor în societate, Părintele Academician Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, el însuşi redactor responsabil al Telegrafului Român mai mult de un deceniu, scria în 1944: „Ziarul trebuie să aibă orizontul larg, armonios şi să respecte temeliile morale, absolut necesare pentru existenţa sănătoasă a mulţimilor. Poate se va ajunge odată la acea stare, când cel ce vrea să devină ziarist va trebui să fi dat probe puternice nu numai de destoinicie stilistică, ci de credinţă tare şi de moralitate neclintită”[1].

După anul 1989, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat, alături de slujirea social-filantropică şi de cea cultural-educativă, o lucrare misionară şi civică prin intermediul propriilor instituţii media, în vederea intensificării comunicării cu întreaga societate românească şi a cultivării limbii şi tradiţiilor naţionale în rândul diasporei române de pe toate meridianele lumii.

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române (radio, televiziune, agenţie de ştiri, publicaţii periodice), împreună cu celelalte instituţii media bisericeşti promovează în rândul tinerei generaţii valorile credinţei creştine, istoria şi virtuţile neamului românesc.

Totodată, privim cu respect către toţi jurnaliştii de la instituţiile media publice sau private care îşi fac datoria cu onestitate şi profesionalism.

Prin intermediul Biroului de Presă şi Relaţii Publice, Patriarhia Română menţine o legătură permanentă cu toţi cei care doresc să cunoască, de la sursă, proiectele şi activităţile Bisericii.

Apreciem eforturile Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România de a aduna într-un cadru asociativ jurnalişti din diferite generaţii şi de a cultiva demnitatea şi responsabilitatea unei profesii care a avut şi poate avea o contribuție majoră la bunul mers al societății.

Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze pe toţi organizatorii şi participanţii la lucrările acestei întruniri şi să le dăruiască bucuria de a cultiva în universul mediatic dinamic din zilele noastre valorile care nu se învechesc niciodată”.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști” →

Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor

A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță“, apărută la Editura ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe același palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu: până la capăt”, care se pot constitui într- o trilogie, care îmi amintește de “Cronică de familie“ de Petru Dumitriu sau de ciclul românesc al lui Duiliu Zamfirescu..

Cartea structurată în nouă capitole cu o prefață de dr.Victor Constantin Măruțoiu se constituie într-o adevărată saga, numele generic al vechilor legende, care este o proză narativă cuprinzând povestiri și legende istorice cu caracter eroic aparținând popoarelor scandinave; un fel de cronică, sau roman, nu astfel de întreprindere a Anei, din acest roman în căutarea mormântului mamei, adică a rădăcinilor sale nu este un fel de povestire eroică, un fel de saga, împletită cu momente eroice din istoria locurilor prin care trece?

Urmărindu-și destinul, dând timpul înapoi, autoarea își rememorează apoftegma lui Octavian Paler: “Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ce-ți dă destinul. “ Aceasta ca o justificare, în discuția cu prietenul Ștefan.

Dialogurile dintre prietena Corina,si Ana sunt firești, imaginile din Cheile Bicazului descrise cu acribie de autoare sunt adevărate secvențe cinematografice, toate acestea sunt jaloanele care marchează drumul Anei, personajul principal al cărții, în drumul său spre căutarea rădăcinilor familiei. Dacă în “Baltagul lui Sadoveanu’ Victoria își căuta bărbatul, pe Nichifor Lipan, aici, Ana își caută originile, pe mama, mai precis mormântul acesteia.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor” →

Al. Florin ŢENE: Concepția unui ziarist la vârsta înțelepților munteni despre Dumnezeu. Decalogul 16 pentru ziariști

1.Problema răului este un prag greu de trecut pentru creștinul care crede în Dumnezeu. Când vine peste noi o calamitate, întotdeauna ne vine să ne punem întrebarea : Cum de-a permis Dumnezeu așa ceva? Dificultatea în a-i da un răspuns poate afecta iremediabil credința în Dumnezeu a celor afectați.

2. Această situație apare ca o consecință a calității atribuite lui Dumnezeu în tradiția iudeo-creștină, și mai ales la ortodocși.

3. Îmi pun câte odată întrebarea: Dumnezeu este neputincios, ignorant, răuvoitor sau…nu există? Această îndoială apare ca o consecință a calităților atribuite lui Dumnezeu. În tradiția ortodoxismului. Aceste proprietăți sunt esențiale pentru concepția obișnuită despre Dumnezeu și nici una din ele nu poate fi modificată sau eliminate,fără a dăuna profund imaginii Sale.Conform concepției teiste ortodoxe.

4. Dumnezeu este omniscient: cunoaște și știet absolut tot ce poate fi cunoscut și știut, din punct de vedere logic.

5. Dumnezeu este omnipotent: poate întreprinde orice ce poate fi întreprins, din punct de vedere logic.

6. Dumnezeu este omnibenevolent: reprezintă o voință bună universală și dorește să facă orice lucru bun care poate fi făcut.

7. Dacă Dumnezeu este omniscient (atotștiutor ) este pe deplin conștient de durerea și de suferințele din lume.

8. Dacă Dumnezeu este omnipotent (atotputernic ), atunci poate împiedica durerea și suferința.

9. Dacă Dumnezeu este omnibenevolent (bunăvoință infinită ), atunci dorește să împiedice răul.

10. Uneori, nevinovații suferă, în timp ce vinovați scapă ne pedepsiți. Teistul scapă prin necunoscute sunt căile Domnului,- este nerezonabil să invocăm rațiunea pentru a justifica acțiunile divine. Divinitatea o poate judeca doar Divinitatea.

Al.Florin Țene, UZPR

Al. Florin ŢENE: Din jurnalul unui ziarist – “Vâlcea Artistică“ a anilor 1984

La sfârșitul luni aprilie 1984 am primit la Cluj invitația de la organele cuturale ale județului Vâlcea aă particip pe 4 mai la o mare și frumoasă acțiune culturală pe meleagurile de basm ale județului natal.

Astfel, că pe 4 mai, dis-de – dimineață, împreună cu scriitorii Constantin Zărnescu și Vasile Sav, redactori la revista TRIBUNA, ne-am urcat în acceleratul Cluj-Craiova, îndreptându-ne spre Rm.Vâlcea. După câteva ore de mers, în care am discutat despre Sfântul Augustin cu latinistul Vasile Sav am coborât în stația CFR Rm. Vâlcea.Aici, pe peron ne așteptau Petre Petria, de la Biblioteca Județeană “Antim Ivireanu “, dramaturgul Doru Moțoc și un activist de la Comitetul județean de partid. Era o zi însorită de primăvară care ne predisunea la un optimism debordant.

După cuvintele de bun venit am fost invitați să urcăm într-un microbuz OJT care ne-a dus la Hotelul Alutus.

După o noapte cu care am dormit în cameră cu regretatul poet Stelian Nica, cumnatul meu, dar nu înainte de a a bea Pepsi-Cola în camera lui George Țărnea, la invitația acestuia, dimineața am fost conduși în sala de ședințe a Palatului Administrativ, unde organele județene ne-au informat despre Programul VÂLCEA ARTISTICĂ unde au fost invitați scriitorii născuți pe meleagurile vâlcene, inclusiv personalități marcante din cultura română. Acest” Program” cuprindea vizitarea unor obiective turistice, culturale, hidrocentrale, biblioteci, cămine culturale, și șezători literare în unele locații.

În sală se aflau scriitorii: Ilie Purcaru, Alexandru Cerna Rădulescu, I.I.Alexandrescu, Doru Moțoc, George Țărnea, Gh.Diaconu, Felix Sima, Ion Șt. Lazăr, Constantin Zărnescu, Vasile Sav, Al.Florin Țene, Stelian Nica, Dumitru Raiciu, Ioan Barbu, Gh. Tănăsoaica, Veronica Stan, Elisabeta Novac, Bartolomeu Anania, Gheorghe Anca, Lucian Avramescu,, Nicolae Dragoș, Constantin Mateescu, Mircea Zatti, Mihai Duțescu, Ada Orleanu, D.R. Popescu, Dinu Săraru etc.

După această ședință de informre ne-am urcat în autocarul ONT și am pornit la drum spre Voineasa, unde eu am lucrat ca redactor la ziarul de șantier LIMINA DE PE LOTRU. În fața autocarului se aflau două autoturisme Dacia în care se aflau D.R.Popescu, Dinu Săraru și câțiva activiști de partid. Le cădeau nasul să merargă în autocar, alături de noi, unde se aflau locuri libere. În timpul călătorie, la microfonul autocarului George Țărnea a făsut pe ghidul, informându-ne despre satele prin care treceam. La microfon și-a mai arătat talentul poetic Gheorghe Tănăsoaica, Al.Florin Țene, Doru Raiciu și alții. Ajunși la Voineasa am ținut o șezătoare literară în clubul șantierului. Au vorbit Ilie Purcaru, I.I.Alexandrescu, D.R. Popescu și Dinu Săraru. Sala a fost plină de muncitori. Se afla și directorul general ing.Cocoși cu soția, care era director economist.

După șezătoare, am mâncat prânzul la cantina muncitorească, Dinu Săraru, D.R.Popescu, Ilie Purcaru și activiștii de partid au mâncat într-un separeu, le cădea greu mâncarea dacă o serveau alături de noi.După servirea mesei am plecat spre Ciunget unde se află centrala cu turbinele sub pământ. Am coborât, mergând aproximativ 2 km sub pământ cu autocarul, vizitând marea sală a turbinelor care funcționau.Un inginer ne-a explicat despre întreaga tehnologie. Ne-am întors, trecând prin Valea Măceșului, Malaia, Valea lui Stan, Păscoae, Brezoi, oprind la Mănăstirea Cozia. Aici umbra munterlui se așternuse peste ctitoria lui Mircea cel Bătrân.Am intrat în Biserică, am aprins o lumânare, am privit la mormântul domnitorului.

La icoane nici-un scriitor nu s-a închinat.Doar eu am făcut acest gest creștinesc. Le-am zis pe alee, în fața “corifeilor literaturii române”:

-Tovarăși, de ce nu v-ați închinat? Sunteți atei?

D.R. Popescu mi-a făcut semn să tac, arătând discret spre activiștii de partid.

Am repetat întrebarea.

-Ne-am făsut cruce cu limba în gură! Mi-a răspuns Constantin Zărnescu.

– Păcat! De aceea ne-au încălecat comuniștii ăștia, atei !

Toți s-au uitat la mine speriați.

Ne-am urcat în liniște în autocar, îndreptându-ne spre Olănești.Soarele se rostogolea peste munți. Atunci mi-am adus aminte de replica lui Minulescu, pe când era elev la Slatina, privind poezia lui Grigore Alexandrescu, referitor la …umbră.Pentru care a fost lăsat repetent.

La Olănești am fost cazați la hotelul OLĂNEȘTI unde am luat cina la aceași masă cu Gheorghe Anca , Doru Raiciu și Constantin Zărnescu.În cameră, până spre miezul nopții le-am citit lui Doru Raiciu, Mihai Duțescu, Nica Stelian, Alexandru Cerna Rădulescu piesa mea de teatru în versuri, COZIA , dramă istorică ce face parte din EPOPEEA ROMÂNĂ. Auditoriu a apreciat lucrarea mea.

Dimineața, înainte de plecare am făcut o fotografie cu poeta Veronica Stan care era prietenă cu cumnatul meu Stelian Nica, care semna cu pseudonimul Stelnica.

După micul dejun am plecat spre Slătioara să vizităm casa părintească a lui Dinu Săraru, la invitația acestuia. După vizita casei și a cramei de la subsol, am ținut un mic recital poetic pe scena Căminului Cultural.

Seara pe scena Palatului Culturii din Rm.Vâlcea participanții au fost intervievați despre cum arată acum localitățile lor natale.Eu am răspuns:

-Întradevăr , s-a construit mult, dar nu trebuiau demolate casele cu specific local. În orașul meu natal Drăgășani nu mai sunt frumoasele clădiri boierești amintind de specificul zonei viticole.A fost demolată casa unde s-a născut scriitorul Gib I.Mihăescu, Școale cu ceas, Farmacia Nanci ect. Acum nu mai deosebesc cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca, unde locuiesc, și orașul meu natal.Toate blocurile sunt trase la indigou.

Alți scriitori au lăudat construcțiile, fără să aducă observații. Aceștia au fost fotografiați și răspunsurile lor publicate în ziarul județean “Orizont “. Eu nu am fost publicat.Un exemplu de oportunism am trait cu câțiva ani mai târziu. Tot la la Vâlcea, dar, după revoluția din 1989, aceași scriitori acum criticau construcțiile tip ghetou din municipiul Vâlcea, aduceau acuze că au fost demolate case specifice zonelor din Drăgășani și Rm.Vâlcea. Exact ce spusesem eu în 1984, luna mai. De data aceasta ziarul “Curierul de Vâlcea “, înființat pe structura fostului “Orizont “ a publicat opiniile acestora.În drum spre orașul meu Drăgășani, în autocar, m-am gândit: “Doamne, de aceea au pus așa de ușor cisma comunistă pe grumazul românului, datorită oportuniștilor.“

Ajunși la Drăgășani, autocarul a oprit în fața Primăriei de pe strada 23 August.Ne-a întâmpinat primarul Ion Negreanu, fost coleg de școală cu soția mea, poeta Titina Nica Țene.

-Tovarășe Țene mi-ai criticat aseară orașul. Așa m-a întâmpinat primarul, auzise deja.

De aici am fost conduși la IAS, unde ne-a așteptat directorul Aslan și inginerul șef. Am vizitat cramele, și parcul cu lacul.În jurul lacului m-am plimbat cu Elisabeta Novac povestindu-i despre istoria acestui IAS care a fost construit pe moșia lui Brătianu.Prânzul l-am luat aici.După care ne-am dus prin oraș vizitând Muzeul GIB MIHĂESCU, unde ne-a întîmpinat profesorul Gh.Pavel, ginerele scriitorului, cu a cărei soție am copilărit pe aceași stradă.Lăsându-i să viziteze orașul, eu cu Constantin Zărnescu și Vasile Sav ne-am dus acasă la cumnatul meu Constantin Boloca, directorul CEC-ului, și soția lui Eufrosina (sora soției mele ) unde ne-au ospătat cu mâncare și băutură tradițională.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Din jurnalul unui ziarist – “Vâlcea Artistică“ a anilor 1984” →

Al. Florin ŢENE: Eroarea caracterului intenționat la aprecierile criticilor de artă și al opiniei publice în cazul ziariștilor.( Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.)*

Decalogul 15 pentru ziariști

1. În anul 1933 Susan Sontag scria:”Nu trebuie să știm care au fost intențiile personale ale artistului. Tot ce e de știut ne spune opera și atât. “Spre deosebire de ziarist viața lui morală trebuie să primeze.

2. Richaed Wagner, unul dintre cei mai mari compozitori, era un om dificil, arogant, lipsit de scrupule, intolerant, rasist, un antisemit virulent, un avocet convins al epurării rasiale, care a cerut expulzarea evreilor din Germania. Și, totuși, conform unei teori critice influente, din secolul trecut, interpretarea unei opera trebuie realizată plecând de la calitățile ei pur obiective; ar trebui să respingem toți factorii externi sau irelevanți, cum ar fi biografia, istoria despre autori, care îl privesc exclusiv pe autor.Eroarea, presupusă,de a crede că semnificația și valoarea unei opere pot fi stabilite prin apelul la astfel de factori a fost numită eroarea intenționalității.

3. Eroarea intenționalității are ca origine critica literară. Această sintacmă a fost folosită pentru prima oară într-un eseu publicat în anul 1946 semnat de William Wimsalt și Monroe Beardsley.Principala preocupare a Noului Criticism a fost ca poemele și textile în proză să fie tratate ca producții literare independente și suficiente în sine; semnificația lor ar trebui stabilită doar în baza cuvintelor efective- intențiile autorului, exprimate explicit sau doar presupuse, erau irelevante pentru procesul interpretării.O operă, odată trimisă în lume, devine un produs public la care nimeni, nici măcar autorul, nu mai are acces privilegiat.

4. Un ziarist nu-și poate schimba opinia despre un eveniment politic și social de azi, pe mâine,.în caz de schimbare devine neserios și cititorii nu-l vor mai citii.

5. Eroarea inteționalității nu este o problemă pur teoretică. Este o încercare de a corecta anumite tendințe în critica literară și a opiniei publice în cazul jurnaliștilor.

6. A confunda impactul pe care o operă îl poate avea asupra publicului său cu semnificația sa este ceea ce numim eroare afectivă.

7. Dată fiind varietatea uriașă de răspunsuri afective pe care le pot avea oamenii, nu pare o idee prea bună să le legăm de semnificația operelor.

8. Dar, întreb, nu ar trebui, oare, ca așa-zisa analiză obiectivă a calităților unei opere să țină cont de răspunsurile variate pe care le provoacă în rândul publicului?

9. Experiența jurnaliștilor, în loc să ne ofere un argument pentru o primă cauză, face, mai degrabă contrariul.Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.

10. Există un pericol pentru jurnaliști: ceea ce scriu să nu depășească mentalitatea, concepția despre viață a societății, nivelul de gândire al comunităților omenești, adică, să nu gândească înainte, în perspectivă, altfel vor fi considerați oameni pericoloși, înarmați cu idei periculoase.Din pricina ideilor, considerate de societatea timpurilor lor, subversive. Prin aceste întâmplări au trecut: Descartes, Spinoza, Eminescu, George Bălan –filosof și scriitor, Gogu Constantinescu-inventatorul sonicității și mulți alții.

Al.Florin Țene

**Din ciclul “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști“

Al. Florin ŢENE: Marii poeți urcă în veșnicie din mijlocul poeților – Dragoș Vrânceanu

Era la începutul lunii mai 1977, mălinii înfloriseră la Drăgășani, răspândind un miros îmbătător peste oraș. Pe 4 mai am primit telefon de la directorul Casei de Cultură din orașul meu natal că sunt invitat la Rm.Vâlcea, în ziua de 5 mai, la Palatul Culturii la o întâlnire cu scriitorul Dragoș Vrânceanu și încă doi scriitori de la revista TRIBUNA. Ion Ciurduc directorul Casei de Cultură mi-a spus la telefon să iau și cele două antologii “ Cumpăna“ editată de Casa Județeană a Creațiri Populare Vâlcea, apărută îm 1969 și “ Trepte“ cu o prefață de Dragoș Vrânceanu, editată de Casa de Cultură-Rm.Vâlcea, apărută în anul 1972, având grafica semnată de Maria Crișan, că este posibil ca și noi poeții vâlceni să citim din lucrările noastre publicate de aceste două antologi.

Eu am mai luat, pentru orice eventualitate, antologia “Trofee “ editată de Editura CNEFS, București 1967, unde aveam publicate câteva poezii dedicate sportului și volumul meu de debut”Ochi deschis “ , apărut la Editura “Litera “ în 1974, având coperta realizată de Aurelian Petrescu. Volum lansat în toamna anului 1974 la librăria din Drăgășani, cu participarea domnilor Ion Șt.Lazăr, prof. Emil Istocescu, Teo Văcărescu și a două actorițe, printre care regretata Ada Gârțoman, de la Teatru Popular din Rm.Vâlcea, care au susținut un recital din poeziile mele.

Cu o zi înainte de a pleca, m-am întâlnit pe strada Decebal din Drăgășani cu fostul coleg de clasă Radu Vasile, viitorul prim ministru al României, știind că și el scria versuri, participând prin anii 1960 la cenaclul literar Gib I. Mihăescu, înființat de mine, l-am invitat la Rm.Vâlcea a doua zi. Mi-a spus că nu poate veni că pregătește doctoratul în “ Istoria economiei.“Îl ajuta tată-l său în strânmgerea materialelor, domnul Ion C.Vasile. Acesta era istoric local.

Pe 5 mai, joi, dimineața am plecat cu trenul spre frumosul oraș al lui Mircea cel Bătrân.Ajuns la Palatul Culturii m-am întâlnit cu George Țărnea, Lucian Avramescu, Ioan Barbu, Felix Sima, Doru Moțoc, Ioan Șt.Lazăr, Ion I. Alexandrescu, Ion Tălmaciu, Petre Tănăsoaica, Smereanu Gh,Gheorghe Bobei, Gh. Achim, Constantin Argeșeanu, Alexandru Cerna Rădulescu, Constantin Zărnescu, venit de la Cluj și Victor Felea tot de la Cluj.

În prezidul erau Constantin Zărnescu, Doru Moțoc, prof.și compozitor Marin Brânaru, Ion Șt.Lazăr, iar la mijloc între Doru Moțoc și Marin Brânaru era renumitul poet Dragoș Vrânceanu.

Ne-a venit rândul să citim fiecare poet câte o poezie din cărțile noastre.

Pe la mijlocul manifestării, după ce vorbise poetul Dragoș Vrânceanu, nu înainte de a vorbi despre dânsul Ion I. Alexanmdrescu care a spus:” că Dragoș Vrânceanu s-a născut la . 14 febr. 1907, anul răscoalei țărănești, în fosta comună Băbeni-Bistriţa, azi – ora;ul. Băbeni – decedat. la 4 mai 1977, Bucureşti) – poet, eseist, traducător, diplomat. Studii superioare şi doctorat (în litere şi filosofie) la Florenţa. Redactor în presă şi profesor de limba italiană la Academia de Înalte Studii Comerciale (până în 1949). În anii ’50, a fost colaborator al Institutului de Folclor şi al Institutului de Lingvistică din România. În Italia, a lucrat în calitate de corespondent de presă, ataşat cultural pe lângă Consulatul general român din Milano, profesor la Universitatea din Urbino, colaborator al Radiodifuziunii Române pentru cronica România-Italia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate: Cloşca cu puii de aur (1934, Premiul Uniunii Scriitorilor şi aprecieri elogioase din partea lui G. Călinescu), Columna (1965), Poemele transhumanţei (1968), Poezii (1968), Poezii (1970), Întâlniri cu scriitori italieni (1972), Migdalul înflorit a doua oară (1972), Cântecele casei de sub pădure (1973), Creioane colorate – versuri pentru copii (1974), Cântecul vremilor (1975), Cloşca cu puii de aur şi alte poezii – antologie de autor (1975), Materia literară şi idealurile ei (1976), Priveşte spre oraş (1976), Expediţiile lui . . . Alexandra cea mică – poveste în versuri (1978) etc. (DCLR, pag. 256; DDLR, pag. 424-425; DLRC/1, pag. 661-662; DLRC/2, pag. 619-620; DSR, pag. 518). Fiind amic cu Eugenio Montale.”

Nu a terminat bine de vorbit Constantin Zărnescu și am sesizat că poetul Dragoș Vrânceanu a pus capul pe umărul lui Marin Brânaru. Atunci cineva din sală a strigat:

-Moare domnul Vrânceanu!

-Să vină un doctor! A strigat Doru Moțoc.

În sală a început o vânzoleală de nedescris. Câțiva din prezidiu l-a luat pe brațe și l-a scos în culise.Toți am rămas înmărmuriți. Apoi, s-a lăsat o liniște. Probabil că Poetul se pregătea să urce la cer înconjurat de sufletele poeților din sală.

Pe drum, în tren, seara târziu, am scris poemul ”Poeții nu mor niciodată “ pe carnetul de care nu mă despărțeam niciodată.

Poeţii nu mor niciodată

Poeţii nu mor niciodată, ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată, doar ies

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată, şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

Al.Florin ŢENE

Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști

1. Cultura începe acolo de unde efortul omului de a depăși și stăpâni existența nemijlocită, de a introduce ordine rațională și organizare în fluxul experienței practice și al senzațiilor subiective, se concretizează în elemente mai mult sau mai puțin stabile ale vieții umane, întruchipări materiale sau ideale pe linia mișcării evolutive a societății.

2. Georg Wilhelm Friedrich Hegel spune în „Prelegeri de istorie a filozofiei „ tadus de D.D.Roșca: “Adevărul și binele sunt principiul, absolutul; și acesta apare în același timp ca scop pentru subiect, iar acest subiect ptetindereflecate, formare a spiritului, formare a gândirii în general, și să știi a spune ce este în general binele și adevărul. “

3. Orice progres pe linia creației culturale este, în primul rând, un progres al cunoașterii.

4. În creația științifică, de asemenea, în cea artistică, literară și mai ales în jurnalism, cunoașterea, reflectarea adecvată a obiectului supus investigației precede și condiționează făurirea unor valori culturale și de cunoaștere, menite a avea un rost în viața umană.

5. În propriile noastre nevoi, scopuri și năzuințe rezidă izvorul unității dintre gnoseologie și axiologic, prin care se caracterizează orice fapt de cultură.

6. Valoarea, momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.

7. Cunoașterea este momentul cognitive- ce reflectă mai mult sau mai puțin adecvat a esenței, legilor faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subietivă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști” →

Liliana DEREVICI: Medalion literar – „Personalități feminine ale culturii române, Elena Văcărescu și Ștefania Kory Calomfirescu„

Tema care a atras mulțimea neîncăpătoare, într-o splendidă zi de toamnă în sala bibliotecii de la Centrul de Vârstnici nr. 2 (coordonator Ligia Bocșe) a fost despre două personalități femenine ale culturii române : ELENA VĂCĂRESCU, care s-a născut în octombrie și lansarea unei cărți a doamnei scriitoare academician prof. univ. dr. ŞTEFANIA KORI CALOMFIRESCU, evidențiind o valoare a medicinii românești, o stea a școlii medicale clujene, medicul de excepție prof. IOAN GOIA.

Ședința cenaclului a fost deschisă de domnul președinte ALEXANDRU FLORIN ŢENE care pentru început a dat cuvântul domnului profesor VASILE SFÂRLEA. Domnia sa cu mult suflet și cu o paletă largă deinformații literare a zugrăvit personalitatea remarcabilă a româncei ELENA VĂCĂRESCU, născută în 3 octombrie 1864 și care a prezentat cu cinste România în Europa, o capacitate de o forță intelectuală deosebită, strănepoată a lui Ienăchiță Văcărescu. După ce domnul profesor a punctat precocitatea sa intelectuală și educațiaaleasă primită de aceasta în familie, având profesori și învățători particulari angajați de familia din care provenea, domnul profesor a continuat să expună studiile superioare pe care Elena Văcărescu le-a efectuat la Universitatea Sorbona din Paris, unde a studiat literatura, istoria și filozofia. A fost remarcată de V. Alecsandri și Titu Maiorescu. Curiozitatea sa intelectuală s-a manifestat din anii adolescenței când aduna în caiete povești, legende, date despre sărbătorile țărănești, pentru ca mai târziu să-și găsească echilibru psihic, un izvor de sănătate morală în mediul țărănesc unde mergea adesea în satele de pe moșiile Văcăreștilor făcând adevărate introspecții.

Moștenirea culturală a avut-o de la înaintașii săi, părinți, bunici, străbunici dar calibrul ei intelectual urca peste media tinerilor, fiind remarcată și apreciată și de Victor Hugo. A avut o idilă cu Ferdinand, prințul moștenitor dar forțele politice și intelectuale din acea vreme s-au opus acestei căsătorii.

Opera ei a publicat-o în franceză iar în română s-au făcut traduceri Elena Văcărescu a devenit ambasador al culturii românești în Franța prin vocația, capacitatea și personalitatea ei fizică, psihică și intelectuală pe care o emana. Parisul a fost a doua ei patrie unde a manifestat o activitate culturală, literară și diplomatică. A deschis un salon literar la Paris, trimițând în România la revista: „Salonul literar” de la Arad, poezii. S-a afirmat mai mult ca poetă decât ca și prozatoare. Se remarcă cele două volume de versuri premiate de Academia Franceză-

1886: „Cântecele Aurorei” și 1899/1900: „Rapsodul de pe Dâmbovița”.A tradus poeziile lui Eminescu, Blaga, Minulescu, Topârceanu, Vinea.A scos o publicație românească la Paris, făcând propagandă pentru cauza românească, creând un ziar românesc la Paris: „La Roumanie”.

A făcut parte din Comisia Diplomatică Română la Conferința Păcii 1919-20, la Paris. Tot la Paris a fost conferențiar dedicat culturii și istoriei românilor, ceea ce i-a dat un statut european, diplomatic ș intelectual în lumea franceză.

În 1925 a fost numită în Academia Română iar în 1927 este aleasă membru al Academiei Franceze. I se acordă titlul de diplomat, cetățean de onoare al Franței, fiind prima femeie din lume care a primit acest titlu diplomatic.

În 1945 este cooptată în delegația română la Conferința Păcii de la Paris.

În 1945 și-a făcut testamentul în Franța, testament care a fost autentificat la Ambasada Română.

În 1947 a murit. Este de remarcat idealul din acest testament, care sete de o valoare unică în literatura românească: „Am servit și eu cu toată modestia o idee, am servit ideea românească, am conștiința de a fi respectat consemnul strămoșesc, străduindu-mă din toate puterile să colaborez la creșterea limbii române și la a patriei cinstire. Am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc”.

În partea a doua a cenaclului, domnul președinte, scriitorul ALEXANDRU FLORIN ŢENE a prezentat biografia doamnei academician prof. univ. dr. ŞTEFANIA KORY CALOMFIRESCU.

Doamna academician s-a născut în 1938 în Turnu Severin, absolvind Facultatea de Medicină Generală „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, specialitatea neurologie. A avut o bogată activitate științifică urmând o carieră universitară și parcurgând toate gradele didactice până la profesor universitar.

A scris 27 lucrări de specialitate și peste 550 de articole și studii științifice, obținând două certificate de inovator în recuperarea tulburărilor de limbaj, fiind primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În prezent este profesor consultant, conducător de doctorat având afilieri multiple la organizații interne și internaționale. A obținut titluri și medalii de seamă printre care „Virtutea literară” de la Liga Scriitorilor Români care îi va fi înmânată la următoarea ședință a cenaclului Ligii Scriitorilor..

A scris numeroase cărți, despre academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, despre prof. dr. docent Dumitru Dumitrescu, despre Lucian Blaga dar în special despre generația de aur a școlii medicale clujene-prof. Ioan Goia, Constantin Urechea, , Ion Minea, Crișan Mircioiu, Iuliu Hațieganu.

Domnul președinte AL. FLORIN ŢENE a dat cuvântul doamnei academician prof. univ. dr. ŞTEFANIA KORI CALOMFIRESCU care a prezentat personalitatea profesorului de semiologie medicală IOAN GOIA. Valoarea acestui om spune domnia sa a constat în cinstea, corectitudinea, dăruirea de sine, vitalitatea de excepție, demnitatea Continue reading „Liliana DEREVICI: Medalion literar – „Personalități feminine ale culturii române, Elena Văcărescu și Ștefania Kory Calomfirescu„” →

Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”

În Pașcani, județul Iași, la 5 noiembrie, 1880, s-a născut Mihail Sadoveanu, după mama având numele Mihail Ursachi. A fost un romancier, nuvelist, ziarist, eseist, poet, traducător, activist, funcționar public, politician român, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române din primii 50 de ani ai secolului douăzeci. Secol sângeros cu două războaie mondiale.Iar pentru țara noastră acest secol ne-a adus regimul criminal-comunist, impus de ruși, care timp de 50 de ani ne-a exploatat lundu-ne toate drepturile omului.

Tatăl său Alexandru Sadoveanu a fost avocat de profesie, iar mama Profira Ursachi, țărancă din satul răzeș moldovenesc Verseni. Parinții săi nu erau căsătoriți și au avut împreună patru copii: Mihail, Dimitrie, Alexandru și Vasile. Paternitatea primilor doi a fost confirmată de tată abia în anul 1891.

Intre anii 1892-1897 a urmat școala primară la Pașcani, unde l-a avut ca învățător pe Mihai Busuioc, cel pe care l-a transpus în povestirea „Domnul Trandafir”. A continuat gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Impreuna cu un coleg, în timpul gimnaziului a încercat, fără succes, elaborarea unei monografii a lui Ștefan cel Mare. Au abandonat lucrarea din lipsă de bibliografie.

In 1897 își semnează debutul cu pseudonimul Mihai din Pascani, la varsta de 16 ani, în revista bucureșteană „Dracu” cu schița „Domnișoara M din Fălticeni”.

Intre 1897-1900 și-a continuat pregătirea la Liceul Național din Iași și apoi, după absolvirea liceului urmează Facultatea de Drept a Universității din București, însă cursurile au fost întrerupte la sfârșitul aceluiași an, întorcându-se la Fălticeni. Talentul și iubirea de literatură îl impinge să colaboreze la foaia „Viața nouă” alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi s.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Din dornința de afirmare, în 1904, Sadoveanu se stabilește la București, se căsătorește, din dragoste, și va avea unsprezece copii. „Soția lui Sadoveanu era femeie destoinică și aprigă. Lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat niște versuri, își îndesise vizitele în casa din Copou. Calitatea versurilor lăsa de dorit, dar vizitele doamnei continuau, determinându-i soției o reacție neașteptată, odată, după plecarea vizitatoarei. Așa micuță cum era ea, i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: «Auzi, eu n-am casă de stricat! Mojicule! ». El n-a reacționat în nici un fel, poate și pentru că apăruse fetița lor Profirița viitoarea scriitoare Profira Sadoveanu, care firesc, a întrebat: «Ce-ai pățit la nas, tăticuțule?». Răspunsul a fost tot amuzant: «M-am pălit la bărbierit, Prostirițo»”, scrie Mihai Știrbu în revista „Luceafărul”. După moartea Ecaterinei, Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihail Sadoveanu, însă el n-a vrut să păteze memoria mamei copiilor lui. S-a îndrăgostit însă iremediabil de o femeie cu 40 de ani mai tânără decât el, Valeria Mitru. Îi era secretară pe vremea când Sadoveanu era director al ziarului „Adevărul“. S-au căsătorit în 1941, iar Valeria i-a rămas alături marelui scriitor până în ultimele zile de viață, când a decedat la 19 octombrie 1961. Sadoveanu a fost legat de o iubire fără margini de Valeria. I-a dedicat chiar și un volum de poezii intitulat „DAIM” – „Domniței alese a inimii mele”, ce a fost publicat abia în 1980, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea marelui scriitor.
In 1910 este numit director al Teatrului Național din Iași. Publică volumele „Povestiri de seară” (la Editura Minerva), „Genoveva de Brabant”, broșura „Cum putem scăpa de nevoi si cum putem dobândi pământ” s.a. Colaboreaza la revista „Sămănătorul”, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista de la Iași, „Viața Românească”.

Editează în 1919, împreună cu George Topîrceanu, la Iași, revista „Insemnări literare”. In decembrie, revista își anunța încetarea aparitiei. „Viața românească”, își pornește iar munca pentru cultură și literature originală. In editura revistei ieșene publică volumul de nuvele „Umbre” și brosura „In amintirea lui Creangă”, iar la „Editura Luceafărul”, volumul „Priveghiuri”.

In 1921 Mihail Sadoveanu, devine membru al Academiei Romane. In 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

In 1928 apare povestirea „Hanul Ancuței”, apartinând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum cu 9 povestiri, o imbinare ideală a genului epic și liric.

Incepând cu 1947, scrisul său acceptă ideologia noului regim comunist, probabil, pentru ași proteja opera și averea, publicând opere afiliate curentului sovietic, al realismului socialist, celebre fiind romanul „Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS, „Lumina vine de la Răsărit”. Nu a fost sincer ca Panait Istrati care după vizita în URSS s-a convins de regimul criminal, abandonând doctrina acestui regim.Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului communist-criminal și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. Pe când a fost președintele MAN a condamnat la moarte un țăran, a cărei soție venise să-i ceară grațierea.Acest țăran nu a droit să se înscrie în CAP.

In 1949 este ales președinte al Uniunii Scriitorilor. Apar operele „Păuna Mică” (1948), capodopera „Nicoară Potcoavă” (1952), „Aventură în lunca Dunării”, în anul 1954.

In 1955 scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Șase ani mai târziu, în anul morții din 1961, i se acordă Premiul Lenin pentru Pace. Tot în 1961 suferă un infarct care îi afectează vorbirea și vederea.

La 19 octombrie, 1961, scriitorul Mihail Sadoveanu s-a stins din viață, în localitatea Vânători-Neamț, judetul Neamț, la vârsta de 80 de ani. Este înmormântat la 21 octombrie în cimitirul Bellu din București, alături de Mihai Eminescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Pe 5 noiembrie se împlinesc 139 de ani de la naștere și pe 19 octombrie 58 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihail Sadoveanu- “Ștefan cel Mare al literaturi române”” →