Se spune că românul din toate timpurile a fost creştin. În astfel de condiţii, din vremuri ancestrale, el a încercat să-şi exteriorizeze acest sentiment, desenând şi cioplind în piatră reprezentări imagistice sugerând divinitatea, mai ales în peşteri, ce se constituiau în adevărate lăcaşuri de cult. Însă tradiţia spune că Evanghelistul Luca ar fi pictat primele trei icoane ale Fecioarei Maria, din cele 12 realizate în total. La noi în ţară există cel puţin trei asemenea icoane celebre.Aceste trei icoane erau de tipul “Milostiva “. Cea mai veche însă mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de sfântul Luca datează din secolul VI.

Au apărut şi o serie de legende despre originea anumitor icoane. Istoricul bisericii Eusebiu de Cezareea ( 263-339 d.H.) vorbeşte în cartea sa Istoria ecleziastică despre faptul că se vorbea în vremea sa despre o icoană care îl reprezenta pe Iisus şi care, se spunea, că a fost pictată chiar de El, după înălţarea Sa la cer şi trimisă pe Pământ prin intermediul apostolului Tadeu regelui Abgar al Edessei, cetate din Siria, care dorise să-l vadă pe Iisus, despre care auzise multe lucruri.

Am făcut această mică introducere cu scopul vădit de a sublinia că iconografia a apărut odată cu creştinismul.Mircea Eliade scria despre icoană că aceasta “reactualizeză miraculosul illud tempus, când Hristos, Fecioara şi Apostolii trăiau printre oameni.”

În cultura românească motivul icoanei a pătruns o dată cu Umanismul românesc abia spre sfârşitul secolului XVI, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greaca şi latina, alături de voievozii români care au susţinut ridicarea de adevărate monumente religioase în stil renascentist şi sprijinirea primelor tipărituri. Astfel cronicarii scriu şi amintesc în cronicile lor despre icoanele pictate în bisericile ctitorite de domnitori. Astfe în “Predoslovie .“ , Grigore Ureche aminteşte de folosul icoanei purtătoare de noroace.

Biserica ortodoxă română a constuit prin mânăstirile sale în secolele XIV-XVI, ca Vodiţa, Tismana, Prislop, Cozia, Călimăneşti, Bistriţa, Dealul, Govora, Voroneţ, Suceviţa, şi altele, centre de cultură unde călugării depuneau o harnică muncă de copiere a textelor slavoneşti şi mai târziu cele româneşti, fie religioase, fie pravile, în care era vorba despre  icoane ca simbol şi imagine a întemeietorilor creştinismului planetar. Tot în aceste lăcaşuri de cult s-a dezvoltat, printre altele, pictura acestor icoane.Un exemplu elocvent este mănăstirea Nicula.

O cronică s-a alcătuit după anul 1481, la curtea lui Ştefan cel Mare care prezenta evenimentele de la 1457 înainte, şi în care este vorba de unele icoane din mănăstirile moldovei.

Cărţile tipărite de Coresi, bucurându-se de o largă răspândire, au impus graiul popular vorbit în Ţara Românească şi în sudul Ardealului ca mijloc de exprimare cărturărească. Acestea au făcut vorbire de icoane şi le-a impus ca simbol al creştinismului în lăcaşurile de cult.Mai întâi în mânăstiri şi apoi în parohii.

În 1643 vede lumina tiparului în Moldova “Carte românească de învăţătură “a mitropolitului Varlaam. În prefaţa Cazaniei se afirmă ideea originii comune a Românilor, în care ne-a transmis în imagini artistice- aspecte din viaţa societăţi moldoveneşti din satele şi târgurile de pe atunci, inclusiv lăcaşuri de cult cu icoane, care contribuie mult la ridicarea valorii literare a lucrării.

În “Psaltirea în versuri a lui Dosoftei “ de la 1678, prima operă în versuri, de mari proporţii, operă tradusă după modelul polon al lui Jan Kochanovscki, tipărită în Polonia la Uniev la 1673, se face vorbire şi de icoană: “Viersul de psalmi să nu fie vană/Cu bucium de corn de bour/ să vorovescă ca o icoană/Să răsune până`n nour “.

Grigore Ureche în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “dă o mare extindere în cronica sa domnitorului Ştefan cel Mare.Figura sa ne este prezentată ca un simbol al luptei pentru eliberare, dar şi despre ctitoriile mânăstirilor pictate cu icoane comandate de domnitor şi soaţa sa.

În secolul XVIII cultura română a luat o amploare mai mare prin lucrările lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce. Dar nu trebuie uitat nici Ilia care a ilustrat cu icoane Cazania lui Varlaam. Despre icoane face vorbire şi Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei dela Dabija Voievod până la domnia lui Ioan Mavrocordat “, dar şi în “O samă de cuvinte “în care îl zugrăveşte pe Ştefan cel Mare ca iubitor de sabie şi icoană, iar Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei “, povesteşte evenimentele trăite dintre anii 1661-1743, continuând cronica lui Miron Costin. În această cronică ilustrează momentul în care Dumitraşcu Vodă, Cantacuzino şi o seamă de boieri cer şi obţin să fie lăsate pentru iernat hoardele tătăreşti.Printre elementele de satiră socială şi de umor descoperim şi amintiri despre lăcaşuri de cult împodobite de sfintele icoane.

Dimitrie Cantemir în”Hronicul vechimii a Romano–Moldo–Vlahilor “(1718) el dezbate problema unităţii şi originii comune a poporului român.Lucrarea cuprinde şi pasaje interesante din punct de vedere literar şi religios, mai ales când autorul vorbeşte cu dragoste despre popor, creştinismul acestuia, patrie şi lăcaşurile de cult cu colorate fresce.

Mai târziu în literatură motivul icoanei a luat şi o conotaţie reprezentativă pentru un lucru iubit şi îndrăgit. Astfel Nichifor Crainic a demonstrat că Eminescu a fost un poet creştin şi că Icoana Maicii Domnului l-a inspirit, dedicându-i câteva poezii.Crainic a găsit o soluţie adoptată şi de Edgar Papu care afirmă că temele romantice sunt un “adăstrat “ al creaţiei eminesciene, dar fiind un “duh “ creştin, care poate ieşi la iveală după o atentă filtrare a operei acestuia. Sensul icoanei s-a folosit în a reda dragostea de mamă, “ icoană sfântă“. Opera eminesciană, creştinismul şi simbolul Icoanei nu apare în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea naţională, creştinismul neamului românesc şi valorile tradiţionale ale naţiunii.( Vezi poezia Rugăciune, etc.)

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Motivul icoanei în literatura română” →

Educarea tineretului constituie una dintre preocupările de cea mai mare însemnătate ale întregii societăți umane, concentrând atenția tuturor factorilor de răspundere în pregătirea viitorului omenirii în toate domeniile de activitate.

Pregătirea tineretului este un domeniu complex, deoarece vizează toate laturile și procesele educaționale, constituind baza trainică a edificării conștiințelor, caracterelor și personalității umane.Fără această bază intelectuală, de educație și civilizație în înțelegerea fenomenelor din natură, din societate și din gândire- este de neconceput realizarea condiției umane a celor ce-și făuresc propriul lor destin.În acest domeniu un rol important îl are familia, școala, cartea, presa scrisă și audiovizuală.

Procesul de formare a personalității umane începe din cea mai fragedă vârstă, o data cu cele dintâi deprinderi și cunoștiințe ale copilului, și se cere a fi încheita încă înainte ca tânărul să-și înceapă activitatea social utilă, munca sa, care îl învestește cu drepturi și răspunderi față de întreaga societate.

Familia constituie cadrul social în care copilul și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență material și spiritual până în momentul în care, o data pregătit pentru profesiune și pentru muncă, își poate dobândi singur mijloacele de existență, își propune problema întemeierii unei familii și își poate manifesta active independența spiritual.De aici provine și proverbul românesc: cu cei șapte ani de-acasă.

Importanța pe care familia o are în educarea copiilor decurge din faptul că până la vârsta școlară, copilul se află aprope în exclusivitate în grija și sub influența educativă a părinților.

Familia, din toate timpurile, a reprezentat, între altele, o principală sursă de informații în care fiecare component a adus știri din mediile exterioare grupului său familial pe care le-a frecventat: părinții, de regulă, de la locurile de muncă și de viață social-cetățenească, din presa scrisă, televiziune, iar copiii din cercurile lor de prieteni și din instituțiile școlare și extrașcolare.

Școala este principalul factor formativ.Scriind această frază mi-am adus aminte de ce spunea Matei Vișniec că:”Literatura ne poate apăra de spălarea totală pe creier, chiar dacă nu poate devia glonțul și barbaria. “Principiul clasic “școala pregătește pentru viață “ a căpătat întreaga bogăție a semnificațiilor sale. În perioada în care ne aflăm, pe lângă condițiile concrete social-istorice care definesc un climat favorabil libertății de cunoaștere mai este un rol al școlii de a implementa elevilor, în condițiile fenomenului de globalizare,  dragostea de istoria neamului, de religia acestuia, de tradițiile poporului în care ne-am născut.

Importanta mass-mediei, ca factor care contribuie la educarea atat a tinerilor, cat si a adultilor, este unanim recunoscuta. Mass-media formeaza al patrulea mediu constant de viata al copilului, alaturi de cel familial, de cel scolar si de anturajul obisnuit de relatii. Mass-media nu se substituie scolii, iar influenta sa este complexa, reprezentand un element fundamental in relatia dintre om si mediul inconjurator.

Aportul educativ al mass-media se realizeaza prin transmiterea de informatii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, avand, astfel, un rol deosebit in constituirea codului socio-cultural al subiectului. Insa, spre deosebire de instruirea care se realizeaza riguros si planificat in sistemul clasic de invatamant pe baza unor programe scolare si sub indrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare in masa ofera informatii in mod spontan si difuz, transformandu-se intr-o forma de educatie de completare realizata in mod neinstitutionalizat, in timpul liber de care dispune subiectul.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Rolul familiei, școlii și al presei în procesul de formare a personalității umane” →

Am făcut această digresiune în titlu pentru a înțelege că în diferite colțuri ale Terrei omul încerca, prin diferite metode, să-și explice venirea lui pe pământ prin religie, care practic, era o metodă de cunoaștere a creației în evoluție a celulei vii din oceanul primordial. De aici apare punctul comun de la care a plecat atât religia și știința în cunoașterea apariției vieții pe pământ.

De-a lungul existenței sale omul a fost un mare căutător pe drumul cunoașterii, încercând să-și armonizeze viața cu natura înconjurătoare pe care încerca să o cunoască și s-o înțeleagă. Prin intermediul cunoașterii, el a încercat să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și în spațiu etc. Capacitatea  de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de înțelegere și cercetare fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. El nu a știut de la început să înțeleagă cele două legi ale Creației și ale Evoluției. Însăși faptul că în oceanul primordial, în “ciorba” aceea s-a născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind ”Celula lui Dumnezeu”, adică conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne judecă, omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși acea celulă vie  primordială a fost o creație în evoluție a unei forțe pe care omenirea a denumit-o Dumnezeu, Allah, Yehova, taoismul chinezesc etc

Misterul care a învăluit vreme de mii de ani practicile religioase antice chinezești părea să fi dispărut odată cu detronarea ultimului împărat, în 1911. Uitarea avea să se lase peste Altarul Cerului, vechi de 450 de ani, din cadrul complexului Templului Cerului din Beijing, China. Totuși, întrebările au continuat să frământe mințile cercetătorilor, istoricilor și lingviștilor: de ce sacrificau împărații un taur pe „Marele Altar al Cerului” în cadrul unei ceremonii anuale, reprezentând cel mai important și colorat eveniment al anului, așa numitul „Sacrificiul de trecere?” Și de ce reminiscențele unui străvechi cult al sacrificiului de tauri încă mai pot fi observate în numeroase culturi răspândite pe întregul glob pământesc? Ceremoniile cu jertfe animale nu au început cu doar 450 de ani în urmă. Ritualul are origini care indică o vechime mai mare de 4000 de ani. Una dintre cele mai vechi mărturii ale acestui ceremonial „Sacrificiul de trecere” a fost găsită în Shu Jing (Cartea de istorie), redactată de însuși Confucius, în care se regăsesc informații despre împăratul Shun (care a domnit aproximativ între 2256 iHr – 2205 iHr, când a început domnia primei dinastii înregistrate), împărat care aducea jertfe lui „ShangDi”.Dar cine este ShangDi? Literal, numele înseamnă „Conducătorul Ceresc”. Analizând cuvintele folosite în cadrul ritualului „Sacrificiul de trecere”, înscrise pe statuile dinastiei Ming (DH 1368), putem începe să înțelegem sentimentele de respect și reverență pe care le aveau vechii chinezi pentru ShangDi. O parte a acestui ritual cerea ca împăratul să se închine mai întâi la Templul Cerului (Bolta Imperială), în timp ce cântăreții costumați, acompaniați de muzică, intonau: “O Ție, Făcătorule – misterios lucrător, mă gândesc la Tine. … Cu ceremonii mărețe am onoarea de a Te venera. Eu robul Tău, sunt doar o trestie sau o salcie; inima mea este asemenea inimii unei furnici; dar am primit favorurile Tale prin decret, m-ai numit să guvernez imperiul. Păstrez în mine sentimentul de ignoranță și orbire, și îmi este frică, să nu mă dovedesc nedemn față de marea Ta favoare. Prin urmare, voi respecta toate poruncile și voi fi supus regulilor Tale, mă voi strădui, neînsemnat, așa cum sunt, să-mi îndeplinesc datoria față de Tine, fiind loial. De departe, de aici de jos, mă uit către Palatul Tău Ceresc. Vino în Carul Tău prețios la Altar. Eu, Robul Tău, îmi plec capul cu reverență pe pământul sacru și aștept Harul Tău din abundență. … O Tu, primește ofrandele noastre, privind la noi, în timp ce noi ne închinăm Ție, Cel a cărui bunătate este nesecată.” Astfel îl găsim pe Împărat închinându-se lui ShangDi.  În momentele în care Împăratul lua parte la acest ceremonial anual dedicat lui ShangDi, următoarele cuvinte erau recitate, arătând cu claritate că ShangDi era considerat Creatorul lumii: “Din vechime, la început, a existat un mare haos, fără formă, ci doar întuneric. Cele cinci elemente (planete), încă nu începuseră să graviteze, nici soarele și luna să strălucească. Tu, Suveran Spiritual, mai întâi ai ales lucrurile pure. Ai făcut Cerul. Ai făcut Pământul. Toate ființele, cu puterea lor de reproducere au căpătat viață.” Pentru creștini, textul de mai sus este foarte familiar, textul având similarități evidente cu primele capitole ale Bibliei din cartea Genezei! Este important să vedem asemănarea dintre aceste fragmente și cele înregistrate în scrierile evreiești: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric” …Dumnezeu a zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul!”, și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mare …Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său … ” (Geneza 1:1-2, 9-10, 16, 27-28)ShangDi, Dumnezeul creator al chinezilor, pare să împartă același nume fonetic cu Dumnezeul creator din scrierile preluate de evrei de la alte triburi cu care au împărțit teritorii în străvechea deltă a unui râu secat din sudul Indiei actuale, celebra Grădină a Raiului. Mai precis, unul din numele iudaice pentru Dumnezeu este El Shaddai, asemănător fonetic până la identitate cu ShangDi. Și mai asemănătoare este pronunția timpurie Zhou a cuvântului ShangDi, care este [Zhan-dai].

Omul ne înțelegând, așa cum s-a întâmplat la chinezi, cine este “Dumnezeul misterios” a început să-și imagineze: „Mielul lui Dumnezeu” – simbolul antic, religios, ascuns în vechile caractere chinezești

            Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de cercetare și înțelegere fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. Ființă cugetătoare, spre deosebire de animale, el nu a încetat niciodată să-și pună întrebări, iar gândirea lui, pornind chiar din celula primordială moștenită din ciorba oceanului planetar, s-a frământat continuu pentru găsirea răspunsurilor.

            Omul și-a pus mereu întrebarea: Cine suntem? Cine ne-a creat? De ce nu-l vedem pe Creator? Adică pe Dumnezeu. Vederea directă este foarte limitată. Să ne gândim la următorul lucru: un dinte conține numeroase bacterii. Nicio bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape) pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.

Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele noastre sunt condiționate de înțelegere. Trebuie să avem o idee generală despre ceea ce vedem pentru a le înțelege. De exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște Creatorul tuturor?

Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este infinit. Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și virtute, și ne căutăm salvarea în mila Lui. Profetul Muhammad1 a spus: „Comparat cu Locul Onoarei, întregul Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este ca un inel în deșert.” Aceste lucruri arată cât de mult depășește Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum putem să Îl percepem pe El?

În Coran citim: „Privirile nu-L ating, ci El atinge toate privirile” (6:103). După ascensiunea Profetului la Ceruri, companii săi l-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu3. Abu Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: „Ceea ce am văzut a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?”4. Altă dată el a răspuns: „Am văzut o Lumină”5. Aceste declarații confirmă un lucru bine-știut: „Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu”6. Această lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut protector între noi și El.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Știința și religia pe același drum al cunoașterii” →