Întâmplări triste cu Securitatea și foști studenți, viitori scriitori și ziariști     

            Zilele trecute am primit o scrisoere de la un fost coleg de liceu, profesorul Budică Petre, din județul Vâlcea, în care îmi comunică faptul că a citit romanul meu despre poetul Radu Gyr, care i-au adus aminte de unele întâmplări triste din timpul facultății de filologie de la Universitatea București, din anul  1962.

            Fiind student în anul doi la facultatea mai sus amintită, îi plăcea foarte mult poezia scrisă de Radu Gyr, care încă nu ieșise din închisorile comuniste ,.Petre Budică fiind un împătimit al anticarilor din București, a copiat diferite poezii ale autorului poeziei “Iisus în celulă “, pe care le-a adus în căminul studențesc. Fiind vorba de poeziile “ Dă-mi drumul din temniță. Isuse“, “Îți scriu o carte, mama, din Aiud “,  “Ofrande“ și “Antiteză “.

            Datorită acestui fapt trei colegi de an au raportat Securității deținerea acestor poezii de către colegul lor Budică Petre.

            Aceștia sunt: Niță Victor, născut la 6 noiembrie 1941, viitoar scriitor și ziarist care avea nume conspirativ “ Cazan Costel“ conform adresei CNSAS nr.P 1599/03/ 1911.Datorită acestui fapt  studentul Budică Petre a fost dat afară din UTM și anchetat la secția de Securitate din București, str.Ștefan Furtună, colț cu Plevnei. Un rol important de a nu fi dat afară din facultate l-a avut, pe atunci, asistentul Eugen Simion, actualmente academician.

            Dar să vedem cine este Victor Niță:  poetul și gazetarul Victor Niță s-a născut  în 1941 pe plaiuri moldave, în comuna vasluiană Grivița –, erau timpuri grele, în vara acelui an. România intrase în război, iar părinții nu știau dacă pruncul va trăi. A trăit. În vremea cumplitei secete postbelice, familia lui a plecat la Hunedoara. De atunci, Victor Niță se va atașa de acele meleaguri unde și-a petrecut o parte din copilărie, adolescență și alte vârste tinere. Absolvent al Literelor bucureștene (1968), a devenit, în 1974, ziarist – de linia întîi – la revista „Flacăra”, condusă, între 1973 și 1985, de poetul Adrian Păunescu. A rămas la această publicație pînă în 1988, cînd s-a transferat la „Sportul”. După 1989, a lucrat în mai multe redacții, la „Ora”, „Expres”, „Evenimentul zilei” sau „Cotidianul”. În 1984, a publicat, la Albatros, volumul de versuri “Turnul Neboisa” (numele unei fortărețe a Castelului Corvineștilor). Iar în 2002, cartea de literatură pentru copii “De-ar fi toată viața vară!”, ilustrată de soția sa, artistul plastic Lucia Niță-Martin.

            Un alt coleg care îl turna la Securitate pe Budică Petre și pe colegul, viitorul scriitorul indianist  George Anca, a fost poetul Paul Tutungiu care avea nume conspirativ “Vasilescu Ion “, conform adresei CNSAS nr.P.1599/03. Din 21 octombrie 2009.Acesta a dat informație privind deținerea de către Budică Petre a poeziei “ Dă-mi drumul din temniți, Isuse“ de Radu Gyr și a altor două poezii. Nota informative avea nr.361 din 11 aprilie 1962, în care ofițerul a stabilit următoarea întâlnire conspirativă cu acest student în 25 aprilie 1962.

            Să vedem cine este Paul Tutungiu: se naste la 6 mai 1941, în Cernavodă, județul Constanta.Este poet. Fiind fiul lui Pavel Simion Tutungiu, ofiter, si al Silviei (n. Constantinescu).
Termina liceul la Călărași în 1959, apoi lucreaza în mină, la Petroșani. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din Bucuresti  în 1966, este redactor la ziarele “Steagul rosu”. “Dimbovita,” “Tirgoviste” pâna in 1971, apoi este corespondent de presa la Piatra Neamt  în perioada 197l-l974; apoi redactor la revista “Teatrul”.

Debuteaza în 1959 cu poezie în “Luceafarul”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ecouri la romanul “Întoarcerea din cruciadă- Viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“” →

Aspecte teoretico-metodologice

            Modalitatea esențială și specifică democrației de antrenare a jurnaliștilor la scrierea articolelor propuse de conducerea organului de presă, este o împletire a ideilor transmise de conducere și a  conștiinței  ziaristului. Cadrele social – obiective ale participării redacției întregi  la conducerea ziarului, realizarea efectivă a publicației depinde  într-o mare măsură și de factorul subiectiv, de conștiința jurnaliștilor.

            În situația problemei pe care o dezbat, trebuie făcute câteva precizări conceptuale având în vedere  că în opinia mea , conștiința participativă a jurnaliștilor  prin care înțelegem dobândirea cunoștiințelor și îndepărtarea de reminiscențelor fostului regim de dictatură, deprinderilor și competențelor necesare unei participări la propagarea adevărului și a ideilor democratice, ca și însușirea  valorilor și normelor, formarea motivațiilor și a atitudinii pozitive către acțiune și adevăr- este un fenomen social, al conștiinței sociale în devenire care exprimă o anumită cultură, și cultură democratică și reprezintă un mijloc de publicare, difuzare a ideilor democratice sub diferite forme jurnalistice.

Utilizarea conceptului de cultură jurnalistică ca o paradigmă în științele sociale, consensul cu privire la utilitatea lui.Ca premise teoretice ale operaționalizării conceptului de cultură politică și jurnalistică, am pornit de la criteriile folosite de Tudor Vianu care distinge între sfera valorilor și sfera indivizilor concreți.Așa cum apare în Studii de filozofia culturii, București, Editura Eminescu, 1982, p.160, în care distinge în funcție de aceste criterii culturi parțiale de cultura totală a unei societăți date, precum și nivelul individual al culturii de cel social.

Ca urmare putem defini cultura jurnalistică, din perspectivă sociologică și literară, drept una din formele de exprimare a societății, care cuprinde valorile, ideile, concepțiile, teoriile, doctrinele și programele politice ale societății, exprimate prin scrisul jurnalistic, format din reportaje, editoriale, fotoreportaje, știri, articole etc, reflectarea acestora în conștiința cititorilor, precum și structura instituțional-organizațională în care se exprimă comportamentul social și politic al oamenilor într-un sistem politic dat.

În acest sens, trebuie să precizăm relația de determinare existentă după părerea noastră între  tradiția jurnalistică, începută de la cronicari și cultura jurnalistică a societății noastre, din perspectivă diacronică, și aceea dintre sistemul politic și cultura politică, în plan sincronic. În această perspectivă a operaționalizării conceptului de cultură jurnalistică, realizarea relației conștiință—omportament-talent jurnalistic ne-a impus introducerea în cadrul conceptului studiat  a momentului subiectiv-obiectiv- structură redacție ocazional-instituțională ca formă concretă de exprimare a realității sociale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nivele posibile în conștientizarea fenomenului libertății de expresie în redacții” →

O cerință legică a procesului istoric de dezvoltarea democrației în țara noastră și de edificare a acestui regim politic este restructurarea profilului spiritual al societății de trecere de la fostul regim de dictatură comunistă la cel de democrație și al individului prin crearea unei culturi axată pe valorile fundamentale ale democrației.

În primul rând pornim de la o insuficiență a abordării stilului, rezultată din preluarea problematicii stilului din teoria managementului, care a dus la o unilateralizare a problemei într-un dublu sens. În primul rând, e vorba de “localizarea” problemei stilului la sfera relațiilor patroni de presă- subalterni(ziariști ), care facilitează, indubitabil, atât dezideologizarea problemei, considerând aceste relații doar un “fapt tehnic “, adică o expresie și manifestare a diviziunii muncii, cât și o alunecare spre o viziune elitist: vorbindu-se doar de stil de conducere, preocuparea  se cantonează inevitabil la elitele din presă( pentru că și când se discută stilul de muncă e vorba tot de stilul de muncă al patronului de presă sau al formatorului de opinie ). Instalarea într-o asemenea interpretare ignorează puternicile implicații ideologice ale unui astfel de demers, fiindcă unii conducători de presă sunt foști activiști pcr, sau ofițeri de Securitate.Asupra acestor implicații în literatura noastră la început de democrație s-a scris mai puțin, în schimb specialiștii sociologi s-au preocupat să dezvăluie ceea ce Reinhard Bendix definea prin conceptul de ideologii ale managementului din presa scrisă, televiziune și radio și să utilizeze acest concept, prin analogie, pentru a analiza  ideologiile politicii democratice.( Cf. Nancy Ditomaso, The Organization of Authority in the Capitaliste state, în Jurnal of Political and Military Sociology nr.2/1978, p.169-204.) În al doilea rând, e vorba de abordarea stilului doar în aspectul său individual și elementar de stil de mucă și creație. Desigur, la acest nivel, al conducerii sau managementului, stilul e subordonat metodei, iar aceasta conținutului specific al muncii de conducere.de aceea,  a concepe stilul doar la acest nivel și în această perspectivă înseamnă, vrând nevrând, a nu putea Evita anumite “capcane “metodologice “și practice, printre care a; enumera: punerea problemei stilului în dependența  exclusivă de virtuțile, aptitudinile și/sau cunoștințele ziaristului: alunecarea  spre o viziune tehnicistă, familiară mentalității tehnocratice, în care condițiile  stilului se transformă, reducționist, într-un ansamblu de norme socioculturale și sociotehnice; de aici și facilitarea extrapolării în condițiile noastre a unor tipologii incompatibile cu valorile, principiile și normele culturii noatre democratice.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cultura politică a democrației și stilul politic în jurnalism” →

             Pentru început mă simt obligat să precizez ce înseamnă mass-media. Aceasta este totalitate a mijloacelor de informare în masă: radio, televiziune și presă

          În sensul cel mai larg, informarea prin presă, televiziune și internet  este o activitate sistematică de  aducere la cunoștință și dirijare a realității și proceselor de formare și dezvoltare a conștiinței individuale, vizând transmiterea, asimilarea și aplicarea efectivă a codurilor și valorilor civilizației. În ansamblul său, ea constituie un sistem sus-generis care este parte integrantă sau subsistem al sistemului politic și al societății date. Orice sistem de informare, fie de stat sau particular dispune de: 1- o structură în care sunt integrate instituțiile de presă. 2- mesajele transmise prin articole, reportaje, informații, respectiv cunoștințe, valori, comportamente politice aflate în raporturi de corespondență cu obiectivele sociale, politice, culturale, economice ale ale organelor politice, de afaceri, ONG-uri, organizații democratice, intelectuale și culturale, 3- metodologii  de transmitere, activare și simulare a interiorizării și manifestării politice a mesajelor intereselor politice și economice. Între aceste trei categorii există strânse relații de interdependență.Totodată, există o dinamică interioară specifică a acestui sistem relevată prin funcționalitatea sa. Una din căile cele mai cuprinzătoare sau sintetice de apreciere a funcționalității sistemului mass-media este eficiența.

            În sensul cel mai larg, eficienta se poate aprecia prin contribuția pe care transmiterea și asimilarea ideilor, faptelor și ideologiei democratice o aduc la edificarea  acelor relații sociale sau relații de altă natură care creează condiții optime dezvoltării societății și vieții spirituale a societății.

            Obiectivele social-politice și a ideologiei democratice ale presei se pot realiza în mod implicit sau explicit. Realizarea lor implicită rezultă din conștientizarea mai  mult sau mai puțin sistematică a mesajelor constituite și transmise printr-o largă varietate de modalități. A căror intenționalitate nu-i nicicând deliberat ideologică, deși se constituie în funcție directă de direcțiile patronatului și codurile statului democratic.

            Omul contemporan trăiește într-un ansamblu de influențe și semnificații, într-un complex de comunicare interumană. Componentele sistemului mass-media, influențele patronatului, a ideologiei politice exercitate de acesta sunt astfel proiectate încât să determine declanșarea procesului de formare și transformare a unor atitudini, opinii și comportamente , caracteristice procesului de dezvoltare a societății pe drumul europenizării țării.

——————————–

Al.Florin ŢENE

29 aprilie 2020

De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor, au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse, invențiile, descoperirile  s-au ideile lor progresiste. De vină fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând, neîncrederea în noile idei și invenții.

Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că: “nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“

Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).

De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.

Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

După ce David, viitorul rege al Israeluli, îl omoară pe Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul. Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.

Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge. Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.

Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te-ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară! David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea, David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea, ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce intenționa să-l omoare.

Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?

Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un paradox al istoriei omenirii – condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor” →

           Forța adevărurilor nu rezidă doar în veracitatea lor; atâtea dintre ele, de care omul își leagă la un moment dat toate speranțele, rămân totuși adevăruri derizorii, deși tindeau la mai mult. Fără să țină de adevărurile banale,  cu toate acestea ele decad, fie din incapacitatea de a recompune nuanțat realitatea, alimentând astfel dogmatismul steril, fie din neputința de a transforma actul “reflectării “ lumii într-o autentică operație semnificantă, de umanizare a  lucrurilor. Evident, răspunderea revine, și într-un caz și în celălalt, subiectului, mai ales celui colectiv, dar nu este de neglijat nici rolul jurnalismului.

            În această privință, dacă din punct de vedere praxiologic adeărul, ca forță transformatoare, este ceea ce omul istoric îl face să fie, aceasta se datorește faptului că subiectul nu se adresează în fond acestei realități material ființând în sine, ci uneia transfigurată prin semnificație valorică; lucrul devine  pentru om obiect: obiect al cunoa;terii și, deopotrivă, al modelării valorice. Sub aspect cognitiv , conștiința este o structură informațională dinamică care, ca atare, nu reduce cunoașterea la copierea lucrului, ci o realizează constructiv prin asimilarea lui ca obiect în cadrul schemelor sale operaționale. Dar caracterul active- instrumental al conștiinței ( Aurel Dicu, Conștiință și comportament, Edit.Facla, 1977), care dă seama, așadar, de metamorfoza gnoseologică a lucrului în obiect,complementară acelei a trecerii individului în subiect.

            Ideea funcției deterministe a conștiinței sociale, reflectată și în presă, mai exact spus, a funcției ei determinatoare, angajează, în consonanță cu nivelul actual al cunoașterii în știință, deplasări benefice de accent în dialogul din cadrul conștiinței jurnalistului, care conduce, lao nuanțată înțelegere a esenței realității.Problema subiectivității, a jurnalistului și a energiilor creative obiective în condițiile unui climat stimulant constituie o problem de interes social major.Aceste însușiri constituie o bogăție neperisabilă a societății, așa cum specifică Marietta C. Moraru în Valoare și etos, apărută la Editura științifică  și enciclopedică, București, 1976, p.148, Ființa social ca valoare reflectată în presă garantează dar este și influențată de ființarea  individuală ca valoare a jurnalistului. Conștiința de sine colectivă, influențată și de presă, a grupurilormdivers structurate, a comunității sociale în ultima instanță, marchiază forma superioarăa concentrării forțelor creative generale.Dar trebuie să știim că o ipoteză fundamental a conștiin ței sociale, prin care aceasta își îndeplinește atât de viu funcția social-modelatoare, este conștiința națională.Experiența istorică demonstrează necesitatea cultivării, cu mijloace autentice ale culturii, inclusiv presa de informare, a valorilor patriei, prin care, doar, esența ethosului democrației obține întruchipare viabilă.

            Prin funcția ei presa formează conștiința socială, înfăptuind, la nivelul reprezentării și acțiunii colective, cauzalitatea prin libertate.

—————————-

Al. Florin ȚENE

21 aprilie 2020

            Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest proces l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest proces istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

            Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului național. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

1. a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
2. b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român” →