Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest proces l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest proces istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

            Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului național. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

1. a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
2. b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român” →

            Cunoașterea rațională constă în obținerea de cunoștințe despre obiect, fenomen și acțiune, pornind de la cunoștințe anterior existente, prin aplicarea unor operații și procedee logice care aparțin gândirii. Cunoașterea rațională poate avea loc și în absența obiectului cunoașterii, ea efectuându-se fie pe baza studiului informației existent în cărți, presă, radio, televiziune, sau comunicată intersubiectiv, fie în dialogul interior al subiectului cu el însuși. De aceea, cunoașterea rațională este mediată ea se realizează prin intermediul limbajului scris sau vorbit, astfel încât semnele și expresiile lingvistice sun substituienții obiectelor reale și ai experiențelor anterioare ale subiectului. Astfel, cunoașterea se  detașează de perceptibil, de variabil și individual, devenind social-istorică și generală.Posibilitatea  subiectului de a lua în considerare cât mai multe obiecte crește nelimitat: el se poate referi la experiențele sale trecute, la experiența prezentă sau trecută a altor subiecți, dar mai ales se poate  referi la posibil și viitor. Prin  intermediul cunoașterii raționale se pătrunde la cele mai profunde niveluri de organizare a realității, structuri necesare, esențiale și generale care sunt exprimate în enunțuri testabile din punct de vedere al valorii lor de adevăr. Gândirea este operatorie: cu ajutorul conceptelor și al enunțurilor se realizează o serie de operații complexe și calcule prin care este prelucrată informația, în vederea decantării adevărului de fals, pentru a-i prescrie o ordine gneosologică, pentru a-i mări volumul și pentru a putea fi aplicată. Cu ajutorul gândirii subiectul obține maximum de creativitate și obiectivitate , realizând o altă lume, de natură ideală, prin care sunt dezvăluite semnificațiile cele mai profunde ale lumii reale.

            Operația prin care se realizează penetrarea esenței se numește abstractizare. Esențele nefiind dezvăluite dintr-o dată, nici noțiunile nu sunt fixe, imuabile, ci suferă transformări în conținutul lor, având un caracter istoric, și fiind în concordanță cu evoluția cunoștințelor despre obiect. Astfel, a conceptualiza înseamnă a gândi esența lucrurilor.În acest domeniu manualele de logică formală ale logicianului P.Botezatu, printre care și Cursul de logică de la Universitatea din Iași sunt exemple pentru tema noastră.

            Ca forme ale gândirii, noțiunile au o structură proprie care rezultă din însăși geneza noțiunii, din însăși împrejurarea că noțiunea exprimă clasele de obiecte în esența lor. De aceea, orice noțiune are o sferă, extensiune, în care sunt exprimate obiectele ce alcătuiesc clasa respectivă, și un conținut , în tensiune, prin care sunt exprimate proprietățile comune și esențiale ale obiectelor care alcătuiesc clasa noțiunii.

            Cele mai importante operații logice constructive sunt generalizarea și determinarea, diviziunea și clasificarea, analiza și sinteza. Diviziunea și clasificarea sunt operații logice prin care sunt ordonate obiectele realității în clase. Un merit mare al structuralismului  este de a fi sesizat necesitatea ordinii gnoseologice chiar în gândirea sălbatică, de unde ideea că oricărui act uman îi este specifică o anumită ordine.Gândirea cultă a impus inițial modelul aristotelic  de sistematizare științifică, prin ordonarea obiectelor reale, a lucrurilor, despre care știm ceva.Metodă folosită în Continue reading „Al.Florin ȚENE: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori” →