Marea era deja piatră, piatra era deja Lună, frunzele toamnei cu mugurii primăverii dansau împreună, când am primit răvaşul, iubite…
Mi se adunau mâinile cu frunzele, cu cocorii şi cu vătraiul din vatră, cu Luna somnului veşnic treaz, cu o iubire imposibilă şi cu o groază ce-n suflet o tremuram… Inima palidă, obosită, disperată, străvezie şi zgribulită, pe pervaz, în rochia ei macabră o îmbrăcam… da, o îmbrăcam!
Şi Marea era deja piatră, piatra era deja potecă,
Luceafărul îşi înclina fruntea înspre apus, înspre ce ar fi de spus, înspre acest „totdeauna”
care nu se opreşte din plâns, din rugăciuni, din scris şi citit şi, de atâta iubit, am stins, da…, am stins Luna cu mâna mea stângă, stângace şi undeva, pe iarba ochilor, am închis pleoapa nătângă şi mi-am ascuns ochiul asudat, disperat, încleştat în luntrea ce ne sugrumă;
of, de-am putea să ne-ascundem în Lună, de-am putea să fugim de Luceafăr, de trupul nostru smuls, ferecat de neziduri, neuşi;
of!… de ne-am putea lăsa duşi de tristeți printre copacii înscrişi într-o carte, în carne şi oase dincolo de moarte, dincoace de viață, sălbatici, rebeli, amețiți de atâta dimineață, limpezi şi smulşi…
Am primit răvaşul, iubite, dar roşul toamnei mi-l clatină tare; Luna mi-e inimă-n cer şi Marea mi-e munte şi-mi doare fiece literă, fiece slovă, fiece tinerețe cu flori de vulcan, de viori şi de gratii, de tâmple cărunte… mă doare umbra Lunii şi mor de atâta tristețe!…
——————————-
Adriana SZABO
8 mai 2019