Mi-am stins ochii, cerul, Luna, calc pe apă stătătoare
Verde, neagră… mi-e totuna dacă tot nu calc pe Mare.
Ceața asta-i tot mai deasă, nici nu ştiu cum mai răzbesc,
Dar mi-am pus ochii de casă, doar cu ei văd să păşesc.
Caut zahăr, am doar sare şi-mi miroase a declin,
Aripile-,n buzunare, mi-au turnat oțet în vin.
Întrebările pe frunte cresc broboane-ntunecate,
Creste sunt de val şi munte cu răspunsuri dând din coate.
De mâine-mi pun ochii de soare să imi fac măcar idee
Despre verdele din zare, despre plânsul de femeie.
Rădăcini de mâini adânci cresc din mine răsfirate
În cele mai dure stânci de sub soluri frământate.
Păsările-n răsuciri, printre ceruri resemnate,
Târziul din amintiri mi-l călătoresc spre „poate”…
Ochii mei de Lună plină, ce râdeau odată vii,
Lacrimi tremură, suspină albastrul de colivii.
Mi-a căzut o stea în gol şi amurgul unui mie
Ce-a pierdut pe Mare-un stol ce zbura spre veşnicie.
Ochii mei ard, sunt făclii; dragostea viței de vie
Clatină din temelii verdele din Poezie.
Cu Luna mă-ndemn înainte pe Marea ce-o ştiu pe de rost
Am găsit în mine cuvinte şi lumina din ochii ce-au fost…
——————————-
Adriana SZABO