Mă-ntorc…
Sunt fiul tãu rãtãcitor, luminã,
şi-mi strigã sângele ca o sirenã:
„Mi-e dor de-acasã!”
Mã-ntorc la tine cu braţele întinse.
Primeşte-mã înapoi,
aşa cum sunt acum:
pe coapse-mi şiroiesc
râuri de sare,
rãmãşiţe ale tumultului
de lacrimi,
furtuni îmi joacã în pãrul rebel,
iar fulgere albastre curg prin vene.
Şi timpul,
şi drumurile toate
m-au amãgit cu doruri multe şi rebele,
cu primãveri ce n-au venit,
cu o iubire care-avea aripi de cearã
şi-a nins cenuşã peste sufletu-nsetat.
Primeşte-mã
pânã ce amurgul
nu se închide ca o imensã pleoapã
peste curcubeul care încã mai leagãnã
în privirile mele
inorogul alb
mult visat
din copilãria mea.
Primeşte-mã, luminã!
Mã-ntorc la tine,
eu, fiul tãu rãtãcitor,
şi vreau sã îţi aprind altare
din versul meu albastru
ce singur a rãmas întreg.
Îmi strigã sângele ca o sirenã:
„Mi-e dor de-acasã!”.
–––––––––-
Nela TALABĂ
11 mai 2018