ÎNGERUL ÎN GLASUL TĂU
(Ciclul: Răspântii)
… Dimineața se-mbătase cu soare,
cupele cerului fuseseră pline, iar ea,
ea sorbise tot-tot,
până la ultima picătură …
i se sădiseră bujori de raze-n obraji,
o vedeam clătinându-se-n răspântii,
dăduse ceva polei și aripilor unui înger
ce adormise acolo, în noapte …
și ce voci aducea îngerul din dormind,
și peste toate,
tu:
-mă mai iubești ?
cum mă-ntrebasei zile-n șir, la telefon …
parcă văd îndepărtările cum se chircesc acum sub pală de poleit
ca și cum le-ar fi părut rău cât ne-au năpăstuit, ca și cum …
fierbul din mine se întețea !
încercam un forțaj de memorie …
chiar unele amintiri mă implorau să mi le păstrez …
-mă mai iubești ?… îngerul, în glasul tău,
-enorm !… eu, de undeva, în susur de ecou,
și-n amfora minții reînfloreau amintirile,
vedeam, boboc după boboc, desfăcându-mi-se-n
fereastra sufletului,
și mă pomeneam zumzăind,
după polen …
dar ce mi-ar fi trebuind ?
întind brațul și și mi te-nlănțui în cuprind,
nectarul buzelor tale mi-e doar la un fâlfâi de geană,
și noi ?
plângeau petalele amintirilor, cui ne lași ?
enorm !!… îngerul din nou,
ba chiar m-nlănțuia primenindu-mi chipul,
simțeam aura cum se elonga atât cât să cuprindă
arealul pe care se pusese cu genunchii, cerul …
ce murmur murmurul buzelor și moiul lor stârnește
toate poftele, toate –toate …
inimile lăsau impresia că sunt în așteptare,
aș !
puseu după puseu loveau în sternuri
că în îmberbecuirea lor,
sânii striveau încercările perilor de a se îmbățoșa,
trupurile-și întețeau tropăitul pe coșurile de piept
și parcă-parcă dulcele …
dar, de gustibus, non !
și când te gândești de câte ori ne trăisem memorialul durerii,
martor stă SUPLICIU !
sigur că l-am împărțit în doi,
atâta sânge de lacrimă lăsase dâre pe pereții sufletului,
dar,
acum sufletul cânta Oda bucuriei,
UNUL-ne nu ni se mai voia în ascuns,
iar lacrima nu mai dădea tonul la plâns !
da, durerea ceea își are memorialul ei !
pe care noi ni l-am legat de destinul biblic al iubirii,
numai că, din trăit, am scoborât IUBIREA – IUBIRE,
adusă dinspre DUMNEZEU !
și DUMNEZEU s-a bucurat …
altfel cum, acum, dimpreună efectiv ?
Dimineața însă nu punea întrebări,
ne scălda în lumina-i fiecare por
și porii ni se-ndeveniseră, fiecare în parte !
un mic pocal …
Dimineața ne îndemna să ne sorbim, por cu por,
la final !
și ce bucurie !… lasă Oda,
freamătul din noi îmbăta orice formulă de mișcare,
imboldul ce ni-l purtam, stârnea poftele oricui, necum,
un vânt se acordă-n bonton !
și ce divă boarea !
muzeul de aur prinsese de bal,
coborî și pendulul,
se vroia de țimbal !
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
————————————–
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie
12 mai, 2018