Un om și o vioară
Pe înserat zăresc un om
sub braț c-o magică vioară,
Privirea-i cu luciri de peruzea
o simt cum mă înfioară
Iar pașii agale-i rătăcesc
pe-aleea cu bătrâni castani,
Îi văd și părul alb ce-i nins
de-un număr neștiut de ani.
Tăcut în loc el se oprește
și atent privește-n jur,
Trec călători cu pași grăbiți
ne luând seamă- împrejur
Pe-o bancă liniștit se așează
și începe-un suav cânt,
Numai omul și vioara
plâng în adieri de vânt.
Ascult cu suflet liniștit
cum plânge-încet vioara,
Privesc la mâna tremurândă
și inima începe să mă doară
Arcușul lunecând pe coarde
tristețea o exprimă,
Cu măiestrie omul cântă
iar melodia ce-i sublimă!
Mă întreb ce doruri oare
sufletul îl tot frământă?
Ce patimi grele, neștiute,
le simte inima lui frântă
Doar vântul toamnei reci
spulberă frunze pe alei,
Iar omul plânge singuratic,
în cântul cu vioara anii grei!
——————————-
Maria HOTEA
8 octombrie, 2018