Restituiri
Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.
Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile social-economice și istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.
Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând însăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plânge și luptă, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Călinescu, Tutor Vianu, și alții.
Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin zidirea prin vremuirea vremurilor.
Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.
Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.
Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogălniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!
Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.
Semnul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci în 1886, când în “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.
Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri” și cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune…” iar în continuare Maiorescu citează un șir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.
Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de acord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.
De remarcat este însă faptul că atât Alecsandri cât și Eminescu, nu au dat semne de pizmuire reciprocă, dimpotrivă, Alecsandri spunea în versurile sale:
“E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine,
Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.
La fel Eminescu aprecia:
“S-acel rege al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunză îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri”.
Recunoaștem din aceste versuri, cele mai luminoase caractere ce înnobilau mintea și cugetul celor doi stâlpi ai literaturii noastre românești. Deci nu vreau să intervin cu subiectivismele mele, ci în continuare să observăm opiniile celor avizați în ale evaluarii unor opera literare, celor luminați în a desluși în critica lor acele subtilități de interes social, educational, istoric, politic, economic, etc. spre care înclina viziunea poetica la cârma căreia se afla creatorul Mihai Eminescu.
Deci să ascultăm opinia celor ce aveau să vină!
Iată-l pe Tudor Arghezi: “Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc.
Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Din pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri”.
Se înșiruiesc apoi sufletele mari ale literaturii, răsărind ca stelele: Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Vianu, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, s.a.m.d. Acești maieștrii ai poeziei și al scrisului românesc au analizat/criticat îndeajuns opera lui Alecsandri, au analizat/criticat îndeajuns demersurile ministrului Instructiunii, Titu Maiorescu, au dezvelit și înlăturat din noianul creațiilor literare ceea ce putrezise, dar pe Eminescu l-au aflat întotdeauna curat, drept ca un sfânt și suferind ca un Hristos în credința sa.
Opera lui Eminescu este tot ceea ce ne dorim: speranță, fericire, lupta, idealul, trecut prezent-viitor, credința, e însăși geniul național al Românilor!
Spiritualitatea românească de azi, se pare că are atâta nevoie în orientare de gândirea eminesciană, asemănător cu ceea ce lumea căuta în învățăturile sfinților.
Limba și ființa neamului nostru, ca și al altor neamuri, sunt creații divine, pasibile deci metafizicii, iar în lupta de continuitate existențială, Eminescu dă poeziei sale virtutea unor forme de lupte, gazetă a realităților zilei, el pune în poezie propria sa viață, de aceea el credea în poezia sa.
Azi când un sistem filosofic comunist dovedit utopic, se disloca din sistemul filosofiilor internaționale curente, cultura româneasca pare a sta arcuită pe doua maluri, se tulbură parcă și ordinea firească în gândire, asta ca efect al decepției suferite, cum zic, în urma unui sistem social utopic. Oricum, în asemenea situații istorice anarhia crește, iar literaturile preiau starea de fapt, mediocritățile și nedăruiții în ale artei, cu interese ce murdăresc caracterele dau buzna cu scrierile lor. Pericolul certurilor aiurea se extinde punând în situații dificile adevăratele conștiințe și talente capabile a desluși prin norii și noianul evenimentelor.
Avem nevoie de o gazeta eminesciana? Avem cu siguranță!
Acum răstorn tabloul vremurilor, și, iată ne aflăm scăpați de pecinginea ideologiilor utopice comuniste străine noua românilor. Ne apucăm oare să distrugem totul? A zidit cineva ceva aici în care sa nu stea truda și munca, banul si sângele romanesc? La Eminescu se derula însă cu limpezime imaginația realității și viitorului nației sale!
De ce il căutăm azi cu atâta însuflețire? Oricum, nu pentru al adora ca pe un zeu mitic, ci pentru că a avut, a simțit și a înțeles acel sentiment al propășirii neamului său românesc, al căutării de adevăr și dreptate, veșnic ascunse în veșnicele strâmbări de realități istorice.
Iată deci de ce Eminescu e mare, geniu, universal, național. Spiritualitatea românească de azi, de pretutindeni, renaște din greul istoriei trecute și se îndreaptă spre lumina unui viitor eminescian. Și dacă a fost Eminescu poet, filosof, patriot, istoric, politician, gazetar, economist, liric, așa vor fi și cei ce azi se adună azi spre ai sărbători memoria și opera”.
(Bibliografie: De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”- Australia)
——————————-
Ioan MICLĂU – GEPIANUL
Australia
15 iunie 2019