De câteva zile, gândurile mele – trecute musai și prin inimă – sunt concentrate asupra unei persoane al cărei nume bărbătesc reverberează în conștiința mea de aproape douăzeci de ani. De ce mai abitir îl caut acum cu toți receptorii mei (cei spațiali fiind îndreptați spre Chișinău), cititorul va fi dedus deja din titlul acestui modest exercițiu omagial.
Sintagma „Omul Frumos” e vehiculată cu har de actorul patriot Dan Puric, dar actul ei de naștere e semnat de un înaintaș al său (și al nostru) vrednic de versuri care au înfruntat deja vijeliile unui veac și jumătate din crugul Timpului Românesc. Desigur, mă refer la versurile Imnului de Stat, cu titlul inițial „Un răsunet”, schimbat apoi în „Deșteaptă-te, Române!”. Dar iată câteva stihuri dintre cele care definesc, în înțelesul poetului pașoptist, Omul Frumos: „Frumos e omul, Doamne, cu inima curată,/ Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,/ Sincer, nefăţărit;/ Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,/ Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte, / Şi iată-l neclintit!” („Omul Frumos”, Andrei Mureșanu). Oglinda meșterită din aceste versuri (cu perspectiva jertfei în argintul ei), în care se poate privi doar Omului Frumos, ni-l reflectă numaidecât și pe dr. Vasile Șoimaru, universitarul de la Chișinău aflat acum la pensie, dar nu și resemnat cu postura pasivă de pensionar, adică dezangajat de la orice conexiune cetățenească.
Dar până să ajungem la pensionarul încă activ în sânul Cetății, respectiv cel devenit septuagenar pe 30 aprilie și intrat în cinul celor consacrați îndeobște ca fiind al înțelepților, să pășim – cu pași grăbiți, ca să nu lungim prea tare vorba – pe urmele parcursului său biobibliografic, spre a desluși alcătuirea ființială a omagiatului nostru, cel care reflectează zilele acestea la condiția sa, invariabil împărtășită cu semenii săi, de repede trecător prin viață.
Vasile Șoimaru s-a născut în primăvara anului 1949 (30 aprilie) la Cornova, raionul Ungheni (fostul ținut al Orheiului) într-o familie, aș zice, de mazili, căci încă mai reverberează în prezentul ei obârșia boierească, ecoul dregătoriilor domnești pe care le-au îndeplinit la curtea Moldovei Șoimăreștenii cei de demult (foști Navrăpescu). Dintre copiii lui Alexe și ai Ninei (fostă Roșca) Șoimaru, doar lui Vasile i s-au deschis căile spre școlile de dincolo de fruntariile strâmte ale satului. Și, cu voința cea numaidecât justificată de zestrea nativă, cornoveanul cu numele imortalizat de marele prozator Sadoveanu și-a desăvârșit studiile preuniversitare și cele universitare, condiție necesară ca, începând cu anul 1971, tânărul economist să poată profesa ca asistent la Universitatea care l-a format (Universitatea Tehnică din Chișinău). În perioada 1973-1977 participa la cursurile doctorale în cadrul Institutului de Finanțe și Economie din Leningrad/ Sankt Petersburg, obținând titlul de doctor în economie în anul următor, cu teza “Prognozarea productivității muncii în industria RSSM”. În intervalul 1982-1990 îl aflăm pe dr. Vasile Șoimaru consolidându-și cariera didactică în cadrul Universității de Stat din Chișinău.. Era atunci conferențiar și prodecan la Facultatea de Economie.
Anul 1991, an de cotitură pentru românii basarabeni, înseamna în cazul profesorului de economie Vasile Șoimaru timpul astral pentru descătușarea românului din sine, a omului conștient de închisoarea ideologică în care fusese încarcerat.
Se înfiripează așadar angajamentul său plenar pe frontul reabilitării conștiinței naționale în Basarabia cea înstrăinată de Neam. Asta îl va desăvârși pe parcurs ca militant de frunte pentru democratizarea societății basarabene aflată în noua sa etapă istorică, în anevoiosul proces de apropiere de Patrie, de Neamul cel aparținător prin drepturi naturale și legitime.
Istoria nouă a Basarabiei, provincie românească cunoscută azi ca entitate statală cu numele Republica Moldova și care îl are ca semnatar al Actului de Independență și pe dr. Vasile Șoimaru, îl cerea pe conferențiarul de la Universitatea de Stat să se implice în politică. Calitatea sa de doctor în economie, cu studii solide de doctorat, precum și impulsul lăuntric al românului care supraviețuia în ființa sa însetată de împlinirea dezideratului național, ar fi putut însemna ceva în proiectul de revigorare a mult încercatei Basarabii. A devenit parlamentar în două legislaturi, desigur, din partea celor care reprezentau speranța, democratizarea societății și regăsirea cu Țara. În acea perioadă a marcat ca izbândă, din ceea ce știu eu, co-fondarea Academiei de Studii Economice din Chișinău, prima universitate de profil, al cărei prorector a și fost.
Dar în politică aleatoriul este cel mai perfid inamic al celui care își face iluzii asupra proiectelor sale. Ne edifică asta chiar Vasile Șoimaru în „Căderea premierilor” și „Căderea Comuniștilor”, cele două cărți de publicistică ale sale, lucrări care îl vor consacra și ca membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, secția publicistică.
Văzând însă puținătatea faptelor care s-ar fi impus spre a îndrepta răul făcut fraților români cu glia aflată în stânga Prutului, dr. Vasile Șoimaru a trebuit să demonstreze hotărâre fermă, nezdruncinată de nicio temere, de nicio ezitare în a oferi acestei misiuni umărul său. Dar nu ca suport de alinare lamentaților, celor care invocau mereu fatidicul, ori sprijin oportuniștilor care își croiau, prin falsa lor apartenență la această nobilă mișcare civică și politică, calea pentru parvenire. Umărul vânjos al lui Vasile Șoimaru devenea stânca cea pe care se sprijineau fapte concrete și necesare, cele realizate împreună cu cei care i s-au asociat cu onestitate și cele ale lui, săvârșite adesea solitar, cu zeci de mii de kilometri parcurși, cu mii de cărți introduse în circuitul româno-român, multe dintre ele proiectate editate și tipărite sub coautoratul și/ sau coordonarea sa. Iar asta, adesea cu piedicile diversioniste ale unor potrivnici din lăuntru sau de la margine, adică de la vama hotarului care împovărează Prutul cu păcatul separatismului din sânul Neamului.
Cine poate oare ignora obositoarele și aventuroasele sale călătorii, autentice expediții de documentare, pe urmele Armatei Române în extremitățile Frontului de Răsărit din al Doilea Război Mondial?! Au rezultat din asta două ediții de carte cu titlul „Cotul Donului 1942, eroism jertfă trădare” (și material documentar pentru încă una, aflată în proiect) și două Țroițe memoriale – probabil trei asemenea edificii omagiale, căci sămânța memorialului oficial inițiat de Guvernul Ponta e posibil să fi germinat prin rolul cărții lui V. Șoimaru, ajunsă, ca mesaj subliminal, pe masa premierului de la București.
Cu o extraordinară dăruire de sine, parcurgând expediționar distanțe ecuatoriale cu propriul automobil, dr. Vasile Șoimaru a realizat trei lucrări editorile cu valoare monumentală, monografii etnofotografice în care pasiunea sa pentru arta fotografică a făcut tandem ideal cu proiectul său sociologic „Românii din jurul României”. Această odisee a sa costisitoare pe drumurile uneori neprietenoase ale românității din afara hotarelor României a fost răsplătită cu Premiul Academiei Române pentru sociologie (2015). Și pentru a sublinia că economistul de profesie e, implicit, și sociolog, dr. Vasile Șoimaru și-a accentuat această a două latură a experienței sale recuperând și punând în valoare proiectul nefinalizat al expediției sociologice conduse de acad. Dimitrie Gusti la Cornova în perioada interbelică. O echipă de specialiști, sub coordonarea sa, a recuperat tezaurul documentar rătăcit în arhive și a finalizat ceea ce a întrerupt războiul și prigoana comunistă. Și astfel, noua echipă editorială a oferit bibliotecilor, după 80 de ani de la întreruperea „proiectului Gusti”, monografia „Cornova – 1931”, poate cea mai complexă lucrare de gen, obol generos, respectabil omagiu adus de V. Șoimaru și echipa memoriei cercetătorilor care au plătit cu ani siluitori de închisoare comunistă (unii, chiar cu viaţa) osteneala lor dedicată Naţiunii, reintegrării Basarabiei în trupul Țării în perioada de după Marea Unire.
Și apropo de Marea Unire, legat de Centenarul înfăptuirii de la 1918, din păcate, cu efecte temporare pentru basarabeni, dr. Vasile Șoimaru a decis că nu poate fi imun la rezonanța istorică a evenimentului. Și și-a asumat, alături de un grup de istorici de pe ambele maluri ale Prutului, proiectarea și coordonarea editorială a o sută de cărți de Istorie nemistificată, de care basarabenii au fost vitregiți, o parte din proiectul său fiind deja realizată. De asemeni, profesorul Vasile Șoimaru e încă angajat într-un alt proiect ce conține generic numeralul cardinal „o sută”, anume plantarea în R. Moldova a o sută de puieți de brad aduși, cu semnificație contextuală, dintr-o pepinieră de la Albă Iulia, cetatea Marii Uniri.
Dar am promis că nu o să fiu lung la vorbă. Nu doar fiindcă asta descurajează cititorul grăbit, ci fiindcă e o hazardare necugetată să te iluzionezi că îl poți cuprinde pe profesorul Vasile Șoimaru într-un modest articol aniversar. Cu greu a fost reflectat (și asta în 2011!) într-o carte întreagă, o monografie dedicată lui de un colectiv de redacție al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chișinău („Un om al faptelor : Vasile Şoimaru – Biobibliografie”, coord. conf. univ. dr. Lidia Kulikovski). Și nici protagonistului exercițiului meu de aici nu-i place vorba lungă. Căci dânsul n-are timp de… cuvinte, el este mereu un om grăbit, un „neastâmpărat”, e Omul Faptelor, al rezultatelor concrete, vizibile. După cum îl cunosc eu pe prietenul meu/ nostru (este Cetățean de Onoare al comunei mele, Miroslovești), cel căruia îi dedic aici modestul exercițiu aniversar va trebui prins cu arcanul de generoasa doamnă Maria Șoimaru, răbdatoarea lui soție, pentru a-i sărbători aniversarea în familie. Dr V. Șoimaru e deja o persoană care nu-și mai aparține sieși, aproape că nici familiei, ci e „juruit” implacabil de către un alter ego al său zbuciumatei societăți basarabene. Ca rezultat al travaliului din care rezultă roada faptelor sale, dr. Vasile Șoimaru a fost definit inspirat, încă de cu ani buni în urmă, într-o fulgurație de rostire stilistică a distinsei Doamne Ninela Caranfil. Artista Emerită a Teatrului chișinăuian, care-i știa bine intensitatea dăruirii, îl numea cu prilejul unei lansări de carte la Flalticeni „un om zbuciumat”.
Da, întradevăr, așa e de perceput patriotul basarabean Vasile Șoimaru: un om zbuciumat. Dar el nu se zbate pentru sine, ci pentru semeni, pentru adevăr – adevărul său, desigur, adesea însă confirmat de realitate. Un asemenea adevăr, spus tranșant, fără ocolișuri, confirmat de rezultatul confruntării politice abia încheiate la Chișinău, l-a lăsat pe profesorul V. Șoimaru fără câțiva prieteni, Din păcate, cu pierdere de partea bună a societății basarabene. Ar fi păcat ca dr. V. Șoimaru să rămână cu această rană. (Pe unul dintre ei, un respectabil om de cultură, fervent unionist, poate cel mai fervent – și dânsul Cetățean de Onoare al comunei mele – îl prețuiesc mult, ceea ce înseamnă că împăcarea celor doi ar fi pentru mine o Sărbătoare.)
Pentru osârdia faptelor sale, dr. Vasile Șoimaru nu așteaptă răsplată, ba e în stare să o returneze, atunci când i se oferă. Are el rațiunea lui să o facă: fie că nu i se oferă pentru ceea ce ar justifica concretețea faptelor sale, fie că distincțiile sunt metode efemere de hrănire a vanității și a ipocriziei multora. A refuzat trei distincții, între care Ordinul Republicii (cea mă importantă recunoaștere republicană). Le-a oprit însă, cu modestie, pe cele care îi reflectau dăruirea. Mi-amintesc că atunci când a primit Premiul Academie, în drum spre Chișinău (de la București) a făcut un popas la Hanu’ Ancuței, unde avea loc o paradă a formațiilor folclorice de An Nou, cu participarea consătenilor mei. Ne-a împărtășit bucuria, apoi a scos plicul cu bani aferent distincției academice primite la București și și-a distribuit dreapta lui răsplată actorilor populari care perpetuau datinile și tradițiile strămoșești.
Dăruirea sa pentru îndreptarea tarelor basarabene, onestitatea, respectul sever pentru adevăr, sinceritatea frustră, uneori autoflagelantă, dau indubitabil substanță calificativului „patriot”, atașat numelui Vasile Șoimaru. Deși sunt destui cei care știu asta, nu sunt tot atâția cei care ar trebui să recunoască acest adevăr. Eu, cu toată precaritatea mea de receptor ocazional al faptelor sale, constat și afirm cu mâna pe inima că, la cei 70 de ani ai săi, dr. V. Șoimaru consacră concretețea vocabulei „patriot” și, implicit, pe cea a substanței ființiale care a dat naștere sintagmei „Omul Frumos”, atât în versiunea poetului Andrei Mureșanu cât și a actorului-tribun Dan Puric!.
La mulți ani cu sănătate, ca bună răsplată pentru fapte, bun Prieten și drag Cetățean de Onoare al comunității mirosloveștene, încredințat fiind că în urarea mea, deși fără vreo delegare expresă, mă fac vocea unei obști întregi!
———————————
Gheorghe PÂRLEA
30 aprilie 2019