Flori GOMBOȘ: Taina scrisului (108) – Visul meu de a scrie

A fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.

Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.

Am primit un har, cel al cuvântului… și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.

Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.

Într-un mic cenaclu de întreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.

Bucuria mea cea mai intensă s-a produs odată cu publicarea primului meu volum de autor, la editura „Armonii culturale” în 2018, intitulat „Îți mai dau o lacrimă.” Când tot ceea ce am plămădit din cuvinte va fi adunat în volume, visul meu se va împlini.

Sunt fiica nopților albe. Respir poetic mireasma ființei umane. Îmi continui visarea de la liric la epic și de la epic la narativ. La masa scrisului, privesc aproape inutil, ca și cum privirea mi s-ar termina în ochi. Privesc lumea, mă împiedic de ea, dar n-o văd. Privesc nemărginirea, ca și când toți oamenii ar fi un singur om, care nu se sperie de liniștea pustie, o liniște fără înălțime, dar subînțeleasă ca una anterioară, pe care, parcă nimic n-o va schimba. Dar ea își trăiește creșterea.

Uneori, furtuni și ceață se abat pe insula unde m-am retras, izolată de restul lumii, pentru a trezi zeii să mă cârmuiască și să-mi împlinesc visul, acela de a scrie pentru oameni, pentru eternitate, pentru suflete zbuciumate, pentru iubire și toate scrierile să le adun între coperțile unor cărți de suflet.

Continue reading „Flori GOMBOȘ: Taina scrisului (108) – Visul meu de a scrie” →

Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului

Mă numesc Nicolae Bănicioiu, sau mai bine spus Nicu, după cum îmi spuneau părinții, frații și cunoscuții, și-mi place a mă caracteriza ca fiind un modest actor al Artei Scrisului, precum o „piatră prețioasă” învăluită într-o carcasă balastică, care-și arată strălucirea, dup-o muncă de șlefuire de zeci de ani.

De mic copil mi-am găsit refugiul în arte, respectiv în Arta Scrisului sau în muzică. Mi-amintesc de copilăria mea de vis, într-un „colț de rai”, binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde am văzut lumina zilei pe 30 Martie 1953. Probabil că și locul, te influențează și-și pune amprenta asupra, „a ceea ce va urma în viață”! Este adevărat că locul unde m-am născut, pe care, cu drag l-am numit „colț de rai”, se cheamă Fedeleșoiu, un sat din județul Vâlcea, scăldat de valea Oltului și așezat între dealurile Vâlcei, la finalul defileului munților Cozia, după ce Oltul răsuflă ușurat c-a scăpat de povara munților, relaxându-se spre câmpia Râmnicului și a Drăgășanilor.

Copilăria mi-a fost de „vis”, așa cum am spus, pentru că am avut posibilitatea să iau „viața în piept” de la vârstă fragedă. Printre drăgăleșeniile și ghidușiile copilărești pe care le-mpărțeam cu cei doi frați ai mei dar și cu alți copii din sat, erau responsabilitățile pe care mi le asumam, sau mi le repartizau părinții, odată cu creșterea în vârstă. Dar asta, parcă nu era o povară. Era o trăire firească care se împletea și se armoniza cu joaca și bucuriile copilărești. Prima responsabilitate „gospodărească” de care mi-amintesc este aceea de a avea grijă de bobocii de gâscă, pe care-i însoțeam în ogradă și trebuia să-i păzesc și protejez de pericole. Dar bobocii de gâscă, cum era și firesc, aveau familia lor, o gâscă și-un gâscan feroce, care și pe mine m-atacau, dacă m-apropiam de acele „minunății” galbene și pufoase! Gâsca m-amenința întinzându-și gâtul și sâsâind cu ciocul ei înfiorător precum un șarpe care încearcă să se apere. Dar dacă gâsca m-amenința, gâscanul m-alerga, mă mușca de fund sau de picioare cu ciocul și mă lovea cu aripile. Totul s-a terminat într-o zi, când tatăl meu m-a instruit, cum să-l apuc de gât și să-l învârtesc până când acesta amețește. Mi-am luat inima-n dinți, l-am așteptat nemaidând „bir cu fugiții”, l-am apucat de gât și m-am învârtit cu el, până când am amețit amândoi. Era prima victorie pe care o obțineam împotriva unui adversar. Mă simțeam puternic la nici cinci ani, iar gâscanul mă recunoștea de stăpân, cu care, în scurt timp am devenit prieteni.

Apoi, a urmat perioada mirifică cu vaca „Frumoasa” și vițelul său „Ursu” de care mă atașasem în minunatele vacanțe de vară când mă cufundam în miracolul basmelor sau al cărților pe care le citeam, în paralel cu paza celor două ființe necuvântătoare pașnice. Practic, îmbinam utilul cu plăcutul, drămuind și valorificând la maxim timpul, pe care trebuia să-l organizez și ordonez eficient ca să fac față exigențelor școlare, provocărilor copilărești, inclusiv tentațiilor cu scăldatul la Olt, pe timpul verii.

Părinții mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară; mama era casnică și se ocupa de munca câmpului iar tatăl meu, avea o slujbă modestă la Căile Ferate Române dar era o persoană extrem de ingenioasă și inventivă, cu reale abilități tehnice. Cunoștea multe meserii pe care le dobândise pe timpul stagiului militar sau pe timpul vieții. Era un veritabil ceasornicar, dar se pricepea și la mecanică, construcții, prelucrarea metalelor fine și altele. Cum era și firesc, abilitățile tatălui meu ne-asigurau un trai, cât de cât decent, deoarece câștiga bani pe ceasuri sau alte servicii pe care le presta oamenilor, în afara serviciului la CFR, și conform zicalei, „dacă nu curge, tot pică”, reușeam să trăim mai bine într-un regim totalitar cu multe constrângeri. În acest mediu am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, marcat fiind de toate aceste elemente, dar mai cu seamă de învățăturile și sfaturile înțelepte ale tatălui meu.

Am urmat cursurile Școlii Generale în satul natal până la clasa a Vlll-a. Concomitent cu Școala Generală, mi-am descoperit vocația spre muzică, fapt pentru care am urmat Școala de Muzică, specialitatea vioară, la Râmnicu Vâlcea. N-a fost deloc ușor, trebuind să fac naveta, de două ori pe săptămână la Râmnicu Vâlcea, circa 10 km, pentru lecțiile de vioară. Eram un elev foarte bun, dornic de-a cunoaște cât mai mult și cu aplecare clară, spre arte. Citeam mult, de la basme și povești până la beletristică, literatura română sau universală. Nu lipsea nici studiul Bibliei creștine, deoarece tatăl meu, ne dădea sarcină de citit cu „porția”, precizându-ne „de unde… și până unde”! Era un bun creștin și ne îndruma spre biserică, duminica sau cu ocazia sărbătorile creștine. Studiul Bibliei, și mie dar și fraților mei, ne-a fost benefică deoarece ne-a semănat în suflet ideea nobilă a înțelepciunii, care ne-a călăuzit viața și activitatea. Nu întâmplător unele din cărțile mele scrise mult mai târziu, aveau să se numească, „Picătura de Înțelepciune”.

În privința scrisului mi-am dat seama că sunt o „piatră prețioasă neșlefuită”, chiar pe parcursul Școlii Generale, atunci când profesorul de limba română Nicolae Popa (unchiul meu), mă îndruma să scriu compuneri pe diverse teme; unele mi le stabilea Domnia Sa iar altele rămâneau la alegerea mea. De fapt erau mici eseuri, pe care le făceam cu plăcere, și mare-mi era satisfacția, când mi le analiza din punct de vedere literar, cu mintea lui de profesor talentat, și-mi spunea: „scrii foarte frumos”!

Dar realitățile vieții m-au determinat să abandonez muzica deoarece nu exista liceu de muzică în Râmnicu Vâlcea iar eu nu puteam să mă despart, atât de timpuriu de locurile natale. Decizia mea de-a abandona muzica l-a revoltat pe profesorul de vioară Ion Semenic, care și-a luat „inima-n dinți”, a trecut Oltul și-a venit „val vârtej”, cu argumente la noi acasă, în ideea că va putea schimba decizia noastră. Deși mi se rupea inima la ideea că abandonez studiul la vioară, am cântărit ca un om matur privind spre viitor, motivația fiind că perspectiva unui spirit încorsetat de chingile comuniste, nu duce la o viață decentă și frumoasă. Iar tatăl meu, la reproșul făcut de profesorul de vioară, cum că-mi strică viitorul, i-a replicat: „eu nu am văzut artist fericit”! Apoi mi-am asumat cel mai greu liceu, cu mare concurență la admitere și cu mult volum de învățătură. Așa se face că am urmat Liceul Economic în Râmnicu Vâlcea, liceu nou înființat care-mi deschidea perspective spre studii superioare, dar care-mi asigura și-o profesie onorabilă, mult căutată la acea vreme, adică aceea de contabil. Gândeam matur și-mi luam viața-n piept cu bărbăție, analizând cele mai bune variante, pentru a-mi fi bine mai tårziu. Dar și aici pe băncile liceului, printre multele îndatoriri școlare îmi găseam timp pentru mici eseuri pe care i le prezentam, de data aceasta distinsului profesor de limba română Ion Bondoc, cu care aveam o relație apropiată și frumoasă, stabilită chiar de când ne-am văzut pentru prima dată la liceu, pe timpul când a citit catalogul. Împreună cu profesorul am creat un monolog în versuri „Un oltean de demult la București”, pe care l-am interpretat chiar eu cu prilejul unei manifestări culturale, în fața elevilor și părinților. Nu pot să uit câtă pasiune a pus pe acest personaj, pentru că m-a îmbrăcat cu straie oltenești, paporniță, pălărie și opinci, de care Domnia Sa s-a ocupat personal.

Dar cum era firesc, și frumoșii ani de liceu s-au dus și trebuia să hotărăsc, ce voi face mai departe. De mic copil tatăl meu îmi inoculase picăură cu picătură, sentimentul patriotic, respectul pentru fosta instituția monarhică, pentru armată și biserica creștină. Și în ultimul an de liceu, după o discuție mai directă, mi-a spus: „eu în locul tău m-aș duce la armată și m-aș face ofițer; armata este onorată și câte necazuri ar avea țara, armata tot va avea resurse”! Și atenție… aceste lucruri mi le spunea cel care făcuse trei ani de război. Astfel am ajuns la Școala Militară Superioară de la Sibiu, după trecerea cu brio a unor concursuri de admitere iar apoi la Academia Militară de la București.

Ajuns în armată constatam că-mi plăcea și că eram făcut pentru ea. Primii ani de activitate ca ofițer i-am efectuat la Infanteria Marină, o specialitate de elită unde formam și instruiam trupele speciale de pușcași marini, ca desant aerian și maritim. Acționam în Delta Dunării și pe coasta Mării Negre. După o perioadă de șapte ani petrecuți la Trupele Speciale, am fost trecut la Apărarea Civilă, numită mai apoi Protecția Civilă, o activitate extrem de complexă care avea ca misiune, protecția vieții, a mediului și bunurilor materiale în caz de război sau dezastre. După anul 2005 această componentă a fost trecută la Inspectoratele pentru Situații de Urgență. În aceste domenii am îndeplinit funcții de conducere, Inspector (Comandant) județean o perioadă lungă de timp, aproape 20 de ani, în care am manageriat și gestionat foarte multe Stări și Situații de Urgență, salvând mii de vieți din calea inundațiilor, viscolelor și a altor fenomene meteorologice periculoase. Am avut și o prestigioasă activitate internațională, după Revoluția din Decembrie 1989: un proiect de colaborare cu Franța, pe linie de Protecție Civilă și pompieri (cu Departamentul Oise, de lângă Paris), care s-a desfășurat pe o perioadă de zece ani; cu schimburi de experiență, exerciții și aplicații în comun (în România și Franța), cursuri și stagii de perfecționare, dar și cu Elveția, unde am efectuat un stagiu de pregătire.

Odată intrat în domeniul militar, pasiunea mea pentru scris s-a limitat doar la publicațiile militare la care adresam articole în mod punctual, pe teme de specialitate. Dar cel mai important demers literar a fost un proiect publicistic, care s-a întins pe o perioadă de peste zece ani și a constat în apariția unui ziar care se numea „Protecția Civilă”, și cuprindea tematică referitoare la măsurile de protecție și apărare împotriva dezastrelor, sau pentru situații de război. Jurnalul se adresa publicului larg iar eu îndeplineam funcția de Președinte al Colegiului de Redacție, funcție onorifică neretribuită, pe care o desfășuram pur și simplu din pasiune, dar și pentru că-i vedeam rolul benefic al jurnalului, pentru instruirea populației. Totuși, dintotdeauna am fost preocupat de lectură și cultură generală, pentru care-mi făceam timp, chiar și-n condițiile unei activități militare extrem de complexe, iar multe informații mi le ordonam și le consemnam în diverse jurnale personale, la care țineam ca la ochii din cap. Altfel spus, agoniseam „brumă” spirituală pentru „atunci când voi fi la pensie”, și-mi voi îndeplinii anumite vise literare, lucru care a prins contur după anii 2010. Drept urmare, m-am aplecat asupra vechilor mele însemnări dar și de actualizarea și completarea acestora cu alte informații pe care le căutam prin cărțile din librării sau biblioteci.

Temele pe care vroiam să le dezvolt, erau din domeniul: istoric, folcloric, al marilor descoperiri geografice; din lumea necuvântătoarelor (fabule); învățăminte și maxime cu tâlc și înțelepciune dar și anecdote cu „picul” de umor, absolut necesar tuturor oamenilor. N-am neglijat pe marii eroi ai neamului, Mihai Viteazul sau Sfinții Martiri Brâncoveni, pe Iancu Jianu și mulți alți eroi; pe geniile neamului, Mihai Eminescu și George Enescu. Apoi trebuia să-mi dezvălui trăirile mele sentimentale față de marile genii universale Leonardo Da Vinci și Michelangelo, descriindu-le viața și opera. Despre Istoria Bucureștilor, iarăși trebuia să scriu, pentru că era de bun simț. Este o obligație și o responsabilitate de român, care trăiește pe aceste meleaguri, care zilnic se întâlneșe cu istoria acestei cetăți și trebuia să scriu, ca să rămână pentru urmași. Dar printre însemnările mele prăfuite și învechite de timp, se aflau și multe informații referitoare la geografia și istoria universală.

De mic copil visam să cunosc lumea iar pe timpul regimului comunist era imposibil. Așa se face că după 1990, acest vis a-nceput să se contureze. Astfel am avut multe vizite în Europa generate de colaborările pe linie de serviciu dar și unele cu scop turistic. Însă marile „aventuri” geografice le-am întreprins după ieșirea la pensie, când dispuneam bine-nțeles, de timpul necesar. Drept urmare mi-am dezvăluit visele și am început să mi le duc la îndeplinire, unul câte unul. Le-am luat pe rând, după priorități. Mai întâi a fost America De Sud și Cuba, apoi Asia cu Orientul Apropiat și Îndepărtat, iar în plan tot după priorități, ar urma Australia-Noua Zeelandă și Africa De Sud, bine-nțeles dacă Domnul îmi va ajuta. Pentru că am iubit mult drumețiile și aventura, încă din copilărie de când tatăl meu mă lua cu el în călătorii prin țară, acum când am posibilitatea să explorez pur și simplu lumea, am marea plăcere și pasiune să-mi dezvălui gândurile scriind Note de Călătorie. Și-o fac de fiecare dată când plec undeva departe, în stilul meu propriu, de povestitor în versuri ușoare accesibile tuturor. Bine-nțeles că la narațiunea versificată atașez fotografii care-l captează ușor pe cititor, ducându-l cu gândul pe-acele meleaguri.

Dar stilul meu poemic de povestitor în versuri, nu-l folosesc numai la Note de Călăorie, ci la toate poeziile și poemele cărora le dau viață! În ultimul timp, constatând că unele informații nu pot fi pe deplin versificate, am introdus și o parte de proză, care completează întregul ansamblu, și amândouă se armonizează. Așa am procedat la Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud. Pot aprecia că „piatra prețioasă” neșlefuită care se ascundea în spiritul meu, din copilărie, adolescență și mai apoi pe timpul activității militare, a parcurs un adevărat proces de valorificare sau „șlefuire”! Și încă nu s-a terminat. După fiecare poezie sau poem, constat că am făcut un progres, de care mă bucur și care însemnează că „piatra…” își îmbunătățește calitățile iar procesul continuă, și probabil că pentru a deveni „diamant”, mi-ar mai trebui o viață! Dar important este faptul, că eu mi-am descoperit „piatra prețioasă” și am valorificat-o șlefuind-o permanent în domeniului magnific al Artei Scrisului, într-o manieră proprie și modestă.

Sunt conșient că parcursul meu a fost modest, că iluștrii înaintași și actuali, „actori” ai Artei Scrisului, au fost iar alții sunt acum, adevărate „pietre prețioase” sau chiar, veritabile „diamante”. Dar cum în viață este și reversul monedei, există din nefericire, pietre prețioase nedescoperite și nevalorificate. Iar povestea modestei mele contribuții în Arta Scrisului este dezvăluită în colecțiile „Picătura de Înțelepciune”; Note de Călătorie America de Sud, Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud și volumul „Misterele Bucureștiului”.

Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului” →

Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire

Motto:

„Eu am crezut în jocuri de copii

În faţa casei mele zi de zi

Şi am crezut că primăvara vine

Să mă sărute doar pe mine,

Că florile de câmp nu mor nicicând,

Doar anotimpuri se succed râzând…”

(Paraschiva Florescu – „Copilărie”)

Gânduri învălmăşite într-un şuvoi de lumină, emoţii, trăiri şi cuvinte nerostite încearcă să se aştearnă într-o ordine pământeană pe foile imaculate din faţa mea. Odată cu ele, destinul avid de netimp îmi soarbe clipele ca o lacrimă înrourată într-un finit răsfăţat între fraze cu înţeles profund, aproape un privilegiu ce mă ţine idee în propriul meu timp, al măsuratelor iubiri şi al căutării sensului existenţei pe pământ.

L-am căutat de când mă ştiu, am căutat în cărţile din şcoli stabilind pe veci categorii, am socotit în postulate şi-n erori răsturnându-le cu pledoarii, am aruncat regretele-n cuvânt şi am zburat ca visul unui râu…

M-am reîntors mereu la propriul meu surâs, am învăţat să plâng, să ştiu, să simt dorul şoaptelor din teii îngânduraţi ce străjuiau casa părintească unde am zărit lumina la 31 octombrie 1949, în satul Răchita, judeţul Timiş. O zi ca oricare alta, dintr-o toamnă înmiresmată de roadele bogate, o zi în care se spune că se despart două lumi, una percepută ca reală şi cea a veşniciei tăcerii. Foşnetul frunzelor, adierea vântului printre florile fragile, iernile cu ţurţuri de cristal atârnând la streaşina casei, doinele de dor şi jale ce se tânguiau pe dealurile satului mi-au sensibilizat sufletul, atunci şi pentru vremea viitoare. Îmi aduc aminte de năzbâtiile făcute împreună cu alţi copii când devastam grădinile de fructele coapte şi necoapte pe care le înfundam în gură cu pumnul, de magia alunecatului pe sloiuri de gheaţă, sau în covata ce plutea pe valea din faţa casei, spre disperarea părinţilor noştri, trăindu-ne copilăria într-o neştiinţă şi fericită naivitate.

Am crescut înconjurată de dragostea nemărginită a mamei mele, de îndemnul permanent al tatălui care preţuia învăţătura privită ca un beneficiu pentru un trai demn şi decent. Mi-au îndrumat paşii spre devenirea spirituală dascăli dăruiţi de Divinitate cu har pedagogic şi dragoste infinită pentru vocaţia lor: Biţoianu Elena, Munteanu Ion, Ciorogariu Gheorghe, Păuncu Aurel, Iarmaţchi Margareta, Bulea Ion. Mă plec în faţa părinţilor şi dascălilor mei cu respectul şi recunoştinţa învăţăcelului.

A venit apoi vremea să dau lumii ceea ce am primit cu generozitate lucrând ca profesor suplinitor, dirigintă, educatoare, inspector şcolar de specialitate, director la Grădiniţa de Aplicaţie numărul 22 din Timişoara îndrumând practica pedagogică a sute de elevi şi studenţi. M-am risipit conştient şi voluntar în activitatea didactică conducând cercuri pedagogice, făcând parte din comisii de specialitate, conducând sesiuni de comunicări, perfecţionându-mă prin zeci de cursuri de management educaţional, implicându-mă în programe care au vizat formarea, bunăstarea şi educarea copiilor.

Continue reading „Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire” →

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)

„Cărțile sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare. Mulțumită lor putem evada din micul nostru univers personal, atât de îngust, mulțumită lor scăpăm de la meditația fără rezultat asupra noastră înșine. O seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce șederea la munte este pentru corp. Omul coboară din aceste înălțimi mai puternic, mai bine pregătit pentru a înfrunta cu curaj controversele pe care le va regăsi pe câmpiile vieții zilnice.” mărturisește André Maurois în celebrul eseu „Biblioteca publică și misiunea ei”.

După lectura antologiei „Taina scrisului”, poți confirma fără teama de a greși adevărul rostit de scriitorul, eseistul și istoricul francez și cred că în această cheie a gândit și simțit scriitorul, poetul, eseistul, publicistul și promotorul cultural George Roca atunci când a lansat invitația oamenilor de litere români de a fi părți ale acestui proiect.

Prin alcătuirea cărții „Taina scrisului”, publicată la București, Editura ANAMAROL, 2019, antologatorul stimulează fenomenul creației literare române. Ediția publicată are două volume a câte cincizeci de eseuri de motivație literară. Este o „Carte Mare” la propriu și la figurat. Un schimb de experiență activ, cu implicații serioase în cunoașterea mișcării literare actuale cu rezultate admirabile.

Prin inițierea lucrării, coordonatorul a motivat și a convins mulți slujitori ai condeiul, români din toate colțurile lumii să-și dea mâna și obolul de creație în acest demers literar. ROMÂNUL George Roca dăruiește rodul contribuției acestora: „Prietenilor mei, scriitorii de pe toate meridianele Pământului” precizând și: „Dedic acest volum evenimentului sărbătoririi celor 100 de ani ai României Mari”. Ca într-o horă românească își dau mâna autori din România și români din: Australia, Noua Zeelandă, SUA, Canada, Israel, Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania, Grecia, Cipru, Liban, Republica Moldova într-un act literar de excepție.

George Roca motivează astfel declanșarea proiectului: <Am inițiat acest proiect numit „Taina scrisului” cu scopul de a conserva amintirile producătorilor de literatură de toate genurile despre acest minunat instrument de exprimare atât de necesar pentru comunicare și înțelegere a sufletului și gândirii umane.>

Așa cum știm din istoria literaturii române din toate timpurile, scriitura nu este întotdeauna o profesie; amintim pe: Mihai Eminescu (sufleur la teatru, bibliotecar, copist, revizor școlar, publicist), I.L. Caragiale (revizor şcolar, sufleur şi copist la teatru, funcționar, director de teatru), Lucian Blaga (carieră şi în diplomaţie, fiind ataşat cultural şi consilier de presă), Panait Istrati (zugrav), Liviu Rebreanu (ajutor de notar, ziarist, director de teatru), Tudor Arghezi (laborant la o fabrică de zahăr din Chitila, a îmbrăcat haina monahală, bijutier şi ceasornicar în Elveţia, apoi ziarist)… Mare parte din autorii contemporani incluși în antologie au îmbrățișat alte profesii: Corneliu Ursu (medic), Lucian Munteanu (medic), Viorel Birtu Pîrăianu (medic), Corneliu Florea (medic), Dorel Schor (medic), Anna Nora Rotaru Papadimitroiu (medic), Valentina Teclici (sociolog), Valeriu Dulgheru (inginer), Simona Botezan (inginer), Vasilica Ilie (proiectant instalații pentru construcții civile), Georgeta Restegan – inginer chimist, Camelia Florescu (interpretă de folclor)… Acest lucru denotă faptul că harul de a scrie poate fi o profesie, dar poate fi și un simplu hobby, însă cu rezultate strălucite în ambele cazuri.

Primul volum al Antologiei se bucură de o prefață (Scriitorul și promotorul cultural George Roca și volumul „Taina scrisului”), elaborată de scriitoarea Elena Buică (Pickering, Toronto, Canada), în care apreciază că munca uriașă a lui George Roca la realizarea antologiei „pare a fi un modus vivendi” al românului trăitor în țara cangurului, „spre beneficiul culturii române”. Impresionantă și mai mult decât edificatoare este această prefață și prin aprecierea autoarei că scrisul ca „mod de a exista” „impune pe lângă inspirație și un strop de îndrăzneală”, „îți cere strădanie continuă”, „îți cere să proiectezi lumini în toate colțurile obscure ale sufletului”, de asemenea „îți cere să ai puterea de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile verbale.”

Volumul al doilea începe cu un material introductiv (prefață) intitulat: „Literatura de azi între promisiune și realitate”, semnat de scriitoarea Emilia Stroe-Țena (Alexandria, România). Pentru autoare, „Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină, prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu”.

Proiectul este inițiat și realizat din pasiune, din trăire adâncă, din iubire pentru scris, pentru literatura și cultura română și din dorința expresă de a coagula scriitori români de pe întreg mapamondul; este o invitație la unitate prin scris a creatorilor de literatură. Pentru scriitori și poeți, „Taina scrisului” este o „mărturie de credință literară” pentru că „Unul din privilegiile meseriei de scriitor este acela că ea reprezintă pretextul ideal pentru a face anumite lucruri, pentru a călători, pentru a explora. Altul ar fi că scrisul te stimulează să cercetezi viața îndeaproape, cu tot ceea ce stă ascuns ochiului ori năvălește peste tine pretutindeni. Scrisul și cititul… ne aprofundează și ne lărgesc capacitatea de înțelegere a vieții – ne hrănesc sufletul”. (Anne Lamott)

Eseurile incluse în cele două volume „Taina scrisului” sunt incitante pentru cititor și prin însuși titlurile lor. Aflăm ce reprezintă scrisul, care este motivația curat exprimată, accepțiunea sincer asumată: „Osânda de a fi scriitor” (Ștefan Doru Dăncuș), „Refugiul lacrimii ascunse” (Georgeta Resteman), „Lupta cu propriile limite” (Gheorghe A. Stroia), „Necesitatea existențială” (Eugen Evu), „Cuvintele mele de suflet” (Vasilica Ilie), „Fascinantul joc aș cuvintelor” (Valentina Teclici), „Scrisul, sensul meu de a fi” (Magdalena Albu), „Un testament literar” (Corneliu Vasile), „O imensă emoție” (Ștefan Dumitrescu) „Prin scris am semănat iubire” (Mariana Gurza), „Arta minții inteligente” (Mariana Mion-Pop), „Drumul către nesfârșit” (Viorel Birtu-Pîrăianu), „Drumul spre lumină” (Milena Munteanu), „Scriu precum respir” (Menuț Maximinian)…

În opinia lui Mihai Batog-Bujeniță pentru a scrie: „Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbați chiar dacă picioarele goale îți vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.”, iar Magdalena Brătescu mărturisește: „Scrisul meu se naște din durere amestecată cu deliciu. E pasionant, dar nu ușor.” Adaug și alte opinii interesante: „Scrisul, arma inofensivă a purtătorului de vise și de doruri, miraculos luceafăr al tenebrelor sufletești…” (Mihaela Arbid-Stoica)”; „scrisul trebuie să fie… un mod de a respira…” (Gheorghe A. Stroia); „Scrisul pentru mine, e ca un foc purificator.” (Ion Catrina); „Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea.” (Andra Tischer); „Verbul Harului este Hărnicia” (Eugen Evu); „Scrisul este esența umană care ne apropie de divin.” (Mariana Grigore)…

Ce este poezia și cuvântul? „Ea, Poezia, nu are hotar… Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea și întunericul din noi.” (Nicolae Nicoară-Horia); <Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvîntului! Care ne-a adus în ființă.”> (Alexandru Nemoianu); „Cuvintele sunt ființe vii, ele păstrează o latură divină.” (Adriana Popa); „Cuvintele… uneori sunt fluturi care ne poartă visele. Alteori sunt scoici care conțin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie înviorătoare…” (Laura Anișoara Mustețiu); „Cuvintele… mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite.” (Julia Henriette Kakucs); Dacă Adda Neag, care debutează la 18 ani afirmă că „Produsul poeziei mele e iubirea față de tot ce e viu”, Ileana Cornelia Neaga începe să publice târziu: „Am împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele.”

A scrie înseamă responsabilitate și autodepășire, dorință acerbă de a te apropia de performanță, autorii fiind eroii de dincolo de cărți, de dincolo de tot efortul de creație. Numai astfel, rezultatele muncii pot deveni valori acoperite de neuitare în sufletele și conștiința cititorilor și vor ocupa locul cuvenit și bine meritat în patrimoniul cultural-literar românesc. Prin această antologie și prin tot ceea ce face pe tărâm literar, George Roca conjugă binele cu adevărul, fiind adeptul lui Leibniz care consideră că „e adevărat numai ceea ce este totodată bine”.

Filosoful și matematicianul René Descartes afirma: „dacă trăiești fără filosofie este ca și cum ai ține ochii închiși fără a încerca să-i deschizi vreodată”. Printr-o ingenioasă extrapolare, extensie a ariei cunoașterii și creației, George Roca a înlocuit cuvântul „filosofie” cu „literatură”, dovedind că această zicere este tot atât de adevărată și deosebit de importantă pentru omul ca ființă spirituală și creator de literatură. A promova literatura înseamnă un mare pas spre cucerirea demnității și libertății de sine și a celorlalți. A promova literatura înseamnă a recunoaște marile valori care ți-au construit personalitatea și identitatea în interiorul neamului în care te-ai născut și viețuiești ca parte distinctă a culturii și istoriei sale demne. A promova literatura înseamnă a te recunoaște ca om care s-a format și se afirmă, în limita posibilităților și disponibilităților sale, într-un mediu valoric și socio-istoric la realizarea căruia au contribuit întregi și neîntrerupte generații umane, pe care trebuie să le descoperi, să le recunoști și să le înțelegi pentru a le aduce prinosul de gratitudine, indiferent de spațiul geografic și timpul din care vin ele. A promova literatura înseamnă a recunoaște că prin ceea ce gândești, faci și trăiești devine prezent trecutul neamului omenesc și nu orice trecut, ci doar ceea ce pui la temelie pentru a construi viitorul. În acest spirit a fost concepută această Antologie de eseuri – ca formă a culturii și identității umane, aducând, din istorie și din actualitate câteva personalități care au construit axa drumului nostru către viitor și către desăvârșirea noastră ca ființe sociale, literare, culturale, spirituale. Și nu în ultimul rând, a promova literatura înseamnă a lăsa generos moștenirea culturală nealterată celor ce vor veni mereu și mereu, adică ființelor de mâine al mâinelui acestei nații.

George Roca a organizat o sesiune de comunicări literare, în scris (reală, limpede, negru pe alb). A invitat doritorii, mânuitori ai condeiului și/sau ai tastelor PC-ului la un curs de creație literară. O întreprindere, deopotrivă creativă și lucrativă cu un profit cultural atât pentru scriitori cât și pentru cititori. A anunțat un colocviu cu temă, cu timp de pregătire pentru a cugeta, pentru reculegere și culegere de informații, fapte, evenimente, elemente cumva date uitării ori lăsate în standbay, fără să știe până când!! Creatorii de literatură au consimțit la această provocare, și-au oferit o perioadă de reflexie și au chemat muza să conceapă eseul care-i reprezintă cel mai frumos și durabil… Cred că o trăsătură definitorie și relevantă a eseurilor inserate în această antologie este SINCERITATEA. Nu se întrevede nicio urmă de bovarism. Fiecare a încercat, pe cât posibil să spună adevărul, știind că asta este literatura adevărată.

Autorii au scris cu entuziasm, cu bucuria și generozitatea dăruirii scrisului lor cititorilor. Eroii cărții își scriu pe viu propriul parcurs literar. Se distinge o lume pământească, bine ancorată în realitate și una idealizată, spirituală, culturală ce tinde spre desăvârșire. O expunere a vieții și sufletului. Când citești un eseu din „Taina scrisului” îți și imaginezi autorul când scrie; parcă își ține respirația și deschide o tolbă cu amintiri de tot felul, plonjând grațios în meandrele acestora, unele limpezi și molcome, altele tulburi și învolburate, însă pe toate asumându-și-le ca fiind interesante, oscilând în a alege pe cele mai revelatoare. Un exercițiu particular pentru construirea unei opere colective. Fiecare autor este un soldat, care a depus un jurământ pe frontul creației literare (metaforic vorbind) și nu dorește să-l încalce. Acest lucru ar fi catalogat ca trădare și nu numai că l-ar dezonora, dar va trebui să suporte și o pedeapsă cuvenită, bine meritată de la cititori, aceștia fiind prietenii de nădejde ai scriitorului, însă dezamăgiți, ei pot deveni ostili.

Eseul este o pagină de istorie a scrisului fiecăruia. Cartea „Taina scrisului” este o istorie a scrisului românesc pe o perioadă de câteva decenii. Autorii încep cu începutul, motivează, explică cât este har, cât este muncă și câți pași au parcurs pe ringul de dans împreună cu partenerul de suflet, CUVÂNTUL. Uneori dansul are loc pe gheața patinoarului, de altfel un spectacol sublim, dar lipsa de atenție, unele lacune ale tehnicii ori carențe în arta spectacolului/creației literare pot duce la accidentări și eliminări pe diferite durate de timp ori pentru totdeauna. În acest caz e nevoie de un efort considerabil, de atenție sporită, de o doză mărită de umanitate, sensibilitate, dar și rigoare profesională. Doar astfel soarele răsare și ne alintă cu razele sale calde șimțind că trăim în lumină, iar scrierea va spune cu siguranță ceva și va transmite ceva.

Lucrarea „Taina scrisului” este o simfonie a vieții autorilor în mai multe acte, compusă în aceeași cheie și cântată pe arpegiul acordurilor scrisului cu harul și truda autorilor. Actul creației acestei cărți presupune și dovedește o consonanță intimă, esența unui joc abil de tonalități literare. Muzicalitatea eseurilor este născută din succesiunea relatărilor într-o cadență personală, proprie, însumând surse inepuizabile de informații și sentimente. „Taina scrisului” este un tablou din natură. Sub cerul înseninat, o luncă întinsă cu ierburi verzi, cu flori de toate culorile și excelente esențe de arome, cu lanuri de spice aurii și însângerate din loc în loc de macii proaspăt înfloriți.

Se remarcă limpezimea exprimării literare, chintesență și glorie a talentului, harului, culturii acumulate în timp și a prețuirii cuvântului profund simțit și bine scris în cele 100 de eseuri, 100 de ecouri venite din acuitatea trăirilor fiecărui autor. Postându-se în singurătatea lui senină se simte confortabil asemenea unui faraon în templul său, oferindu-și scrisul ofrandă în semn de iubire și respect publicului cititor.

Expunerile transparente ale subiectivismului proiectează și construiesc meticulos, dar solid structuri arhetipale ale scrisului. Afectivitatea creatoare, emoționalitatea artistică, efervescența creatoare dau vitalitate exprimării eseistice, uneori depășind așteptările cititorului.

Fiecare semnatar este propriul său reper – are identitate proprie, este o aventură ființială, interioară cu o constanță spirituală proprie. Fiecare autor cu aspirația sa, cu inspirația și muzele proprii, cu manifestarea și exteriorizarea în stil personal, cu misterul său. Fiecare visează desenând pe șevaletul inimii vise împlinite, în curs de realizare ori ratate, însă aceastea din urmă fiind doar treapte de unde își pot lua startul spre un nou vis zburat spre alt orizont literar, mai adecvat locului, timpului și eului său lăuntric. Fiecare eseu este o vorbire monologă, susținută de plăcerea de a-și „expune” și etala sensibilitatea. Într-o lumină dominantă și stăruitoare se întrevăd și umbre, mici frustări, oarece neîmpliniri, dar prezentate calm, cu bonomie și înțelegere, deși unele sunt dureroase. Aspirațiile fiecărui autor sunt ape curgătoare, cu traiectorii dinamice deschise spre varii orizonturi. Curgerea limpede a expunerilor asemenea apelor vara, în care se unduiește strălucitor și se topește spre seară soarele pentru a răsări a doua zi, dis-de-dimineață.

Prin acest demers eseistic, autorii se interoghează atent, deschid lacătul cunoașterii de sine printr-o viabilă și sinceră comunicare cu eul interior. Interogări ale timpului și ale sufletului. Identități, destăinuiri și testamente. Cunoscându-se pe sine, se deschid treptat, atât cât simt, cât doresc, cât intuiesc că pot fi înțeleși de receptorii externi. Operațiunea, înfăptuirea nu este o lucrare ușoară pentru că „apa vie” trebuie adusă la suprafață din adâncuri, acolo unde este limpezimea, vibrația și vivacitatea.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Darul lui George Roca (prefață la volumul 3)” →

Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri. Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu.

Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine.

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut…când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră.

În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele” →

Mirela-Ioana DORCESCU: TAINA SCRISULUI (102) – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC

Eram elevă în primii ani de liceu și aveam faima unei tocilare. Colegii mă vedeau învățând tot timpul: în pauze, pe drumul spre școală ori spre casă, fiindcă obișnuiam să merg pe stradă cu ghiozdanul pe spate și cu manualele sau caietele deschise în mâini. Nu mă jenam să învăț la vedere. Randamentul școlar era foarte bun, după cum o arătau notele, premiile, rezultatele la olimpiade și la alte concursuri, grație cărora figuram sistematic la gazeta de perete a Liceului de Filologie-Istorie din Timișoara. Când ajungeam acasă, aveam întotdeauna temele făcute. Intram în camera mea, încuiam ușa și dedicam hobby-ului meu tot timpul rămas până la ora de culcare. Nu mă deranja nimeni. Citeam în voie și transcriam fragmente din cărțile care-mi atrăgeau atenția, dar, mai ales, îmi scriam, prin agende – mai vechi sau mai noi – confiscate de prin familie, propria operă literară: poezii, piese de teatru, un roman. Nimic nu mă mulțumea. Refăceam, anulam, scriam altceva. Multe manuscrise olografe am aruncat, dezamăgită de ceea ce ieșea. Ajungea să-i citesc pe Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc. ca să-mi dau seama cât de departe mă aflu de ceea ce doream să ajung. Toți ai mei își vedeau, între timp, de ale lor și nimeni nu avea curiozitatea să vadă ce făceam în solitudinea mea atât de liniștită. Nimeni nu-mi bănuia pasiunea pentru literatură. Au murit ființe foarte dragi mie – bunicii, unchii, tata, fără să își imagineze că, pe lângă devoțiunea față de copii și de complicata carieră didactică universitară, pe care mi-o asumasem în domeniul lingvisticii, îmi făceam timp, în secret și cu perseverență, și pentru literatură. E adevărat că urmam îndemnul profesorului meu de română din liceu, Mihai Gafencu: „Atunci când nu-ți ajung zilele, folosește și nopțile…”

În anul 2008, moartea a lovit din plin în Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara. Ca la un semn, au plecat dintre noi Deliu Petroiu, G.I. Tohăneanu, Ivan Evseev, Dumitru Crașoveanu, Doina Comloșan, cu care scrisesem cărți – un Dicționar enciclopedic de comunicare lingvistică și literară, în trei volume – și tânăra Carmen Blaga (fosta soție a scriitorului şi editorului Lucian Alexiu). Carmen îmi era vecină și mă ruga să o scot, din când în când, seara, la plimbare. Se plângea de faptul că nu a găsit niciodată timp pentru împlinirea proiectelor ei sufletești. Bunăoară, de 30 de ani scria la un roman, pe care l-a neglijat din cauza doctoratului, a creșterii copilului, a editurii, a obligațiilor didactice, astfel încât ajunsese să constate, cu o sfâșietoare părere de rău, că nu va mai apuca să își termine romanul înainte de presantul exitus. Povestea ei a fost ca o oglindă mustrătoare pentru mine. Am înțeles că ignorarea dorințelor secrete e o sursă de mare amărăciune la finalul vieții, care poate surveni oricând. Așa că mi-am definitivat, după aproximativ treizeci de ani, romanul Punctul interior, pe care îl începusem încă din liceu. L-am legat cu o spirală și l-am lăsat prin casă, pândind reacția cuiva dintre ai mei. Fiul meu cel mare, Raoul, era deja student la Litere în anul al II-lea. Într-o dimineață, m-a îmbrățișat, pe neașteptate, cum n-o făcuse niciodată până atunci. „Azi-noapte ți-am citit cartea! Este extraordinară. Trebuie să o publici imediat. Merg cu tine la editură…” Așa am debutat în literatură, decisă, în 2010, cu un roman, Punctul interior, relativ puțin mediatizat și, totuși, esențial pentru destinul meu, care avea să ia o neașteptată, miraculoasă turnură câțiva ani mai târziu.

După o scurtă colaborare la „Confluențe literare”, îmi dobândisem un grup de prieteni virtuali, cu care mă întâlneam, la un fel de șezătoare pe lavița virtuală, pentru a discuta, pe îndelete, în serile lungi de toamnă-iarnă, mai cu seamă, poezie sau proză scurtă. Providența a făcut ca, într-o seară de ianuarie 2015, scriitoarea Nina Ceranu să-mi trimită, în variantă electronică, volumul Nirvana (2014) al lui Eugen Dorcescu. M-a impresionat Poemul 26, pentru sinceritatea trăirii, pentru dramatismul adânc, dar și pentru amplitudinea sa metafizică. L-am promovat în cronologia mea, cu un microcomentariu, așteptând reacțiile empatice ale prietenilor pe care contam deja. Eugen Dorcescu a primit, din partea Ninei, o copie a dezbaterilor noastre. A apreciat implicarea mea în demersul hermeneutic, fiind convins „că am acces la miezul poeziei sale”, „o maturitate intelectuală, care îl surprinde până și pe el”, „deși a văzut multe”. Toate acestea mi le-a spus câteva zile mai târziu, când m-a vizitat la Universitate, pentru a-mi oferi volumul tipărit Nirvana (2014). N-a fost o întâlnire convențională. Ci una de răscruce. Văzând cum mă ascultă Eugen Dorcescu, am intuit că îmi va face o propunere extrem de serioasă: „Doresc să intrați, alături de mine, în marea literatură”. Am tăcut. Nu știam atunci ce înseamnă asta. Am reflectat zile întregi la această propunere. Două lucruri mi-erau clare: prețuiam valoarea și aveam încredere în potențialul meu de a evolua. „Îmi doresc să prezentați dumneavoastră Nirvana la «Orizont»”, mi-a transmis, mai târziu, Eugen Dorcescu, într-un e-mail. Eram măgulită. „Aveți încredere?” l-am întrebat, totuși. „Totală încredere. Am citit și Punctul interior…” Pot spune că Eugen Dorcescu mi-a făcut intrarea în acea literatură a elitei intelectuale. Situată dincolo de pasiune. Implicând cunoaștere, experiență de lectură și activitate asiduă în slujba textului literar: de la concepție la elaborare, editare, traducere și interpretare.

Toate proiectele ce au urmat, sub veghea Maestrului meu Eugen Dorcescu, au vizat profesionalismul: antologia sa ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p.), ediție critică realizată de mine, cu un eseu însoțitor intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, de 150 p.; romanul Apa Continue reading „Mirela-Ioana DORCESCU: TAINA SCRISULUI (102) – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC” →

Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

Cuvântul este muzicaliatea interioară a sufletului omenesc care simte nevoia de-a depăși sferele gândirii și prinde curajul de-a fi rostit pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Ființa umană fără cuvânt s-ar simți încătușată, o aripă a zborului către neant ar fi rănită. Oamenii sunt asemenea privighetorilor care exploatează frumosul prin intermediul cântului sau a cuvântului.

Cuvântul este aripa componentă a gândirii, fără el sufletul nu ar putea exprima dorul său de paradis. Ființa umană aspiră la iubirea absolută, la divinitate, cuvântul și gândirea ne aduc aminte de matricea sufletului pentru că la început a fost Cuvântul. După păcatul adamic, omul văzând frumusețea paradisului pierdut a simțit nevoia de a-și exprima în cuvinte regretul. Când Adam a văzut florile, păsările și zâmbetul Evei, l-a rugat pe Dumnezeu să-i împăiănjenească ochii deoarece frumusețea lor îl durea. Atunci Dumnezeu i-a dat lacrima și cuvântul.

Lacrima pentru a arăta o fărmitură din absolutul pus de Dumnezeu în noi, iar cuvântul ca expresie a apropierii de divin. Ființei umane i s-a dat cuvântul doar pentru a mângâia, pentru a aprecia, pentru a iubi. Cuvântul este fire și nefire el îmbracă libertatea de gândire.

Așadar, Dumnezeu a creat lumea din iubirea exprimată în cuvânt, prima dată când a plâns printre aștri a presărat literele, ca mai apoi oamenii să fie cocreatorii cuvântului!

***

Copilăria a pictat universul cu paleta de culori a sufletului meu. M-am jucat cu timpul de-a v-ați ascunselea, el a rămas să numere în timp ce eu mi-am găsit o ascunzătoare în eternitatea sufletului. Fiindcă nu a venit nimeni să mă caute mi-am pictat propria lume. Eul a luat acuarelele și pensula și-a pictat pe peretele sufletului. Forma pe care trebuia să o ia lucrurile a fost inspirația divinității. Conturul florilor, stelelor și frunzelor l-au avut drept arhitect pe Însuși Dumnezeu, singurul efort pe care l-am depus a fost să îmbin culorile.

Continue reading „Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !” →

Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE

Sunt prin formaţie (dar şi vocaţie!) inginer, adică un personaj care stă călare pe anumite principii (mai mult sau mai puţin) rigide şi care este obligat să respecte foarte multe legi (…căci eşti mai bun de le-nţelegi!).

Dar când am debutat în carieră (spre sfârşitul anilor 60) lumea era într-o schimbare evidentă. Toate trebuiau (re)inventate, până şi unele dintre legile ce reglau ingineria. Chiar din start am fost implicat în activitatea de proiectare-cercetare în construcţii, iar acolo se cerea să ai şi fantezie, e drept o fantezie bazată pe raţiune şi logică, dar o fantezie creatoare şi, în mare măsură, vizionară. Priveam mereu spre viitor încercând să schimbăm prezentul fără a depinde de trecut. Lucram zi-lumină iar uneori (mai ales iarna!) chiar şi noapte-întuneric. Nu e deci de mirare faptul că timpul nostru „liber” se măsura doar în clipe cărora nu le puteam comanda să se oprească! Aşa că încercam să evadez într-o lume paralelă în care ar fi putut să fie altfel de legi (şi alţi colegi!). Intram în această lume chiar şi atunci când mergeam (pe jos!) spre birou, sau atunci când reuşeam să ajung pentru scurte perioade pe crestele munţilor pe care le străbăteam fără a avea echipamentele necesare şi fără a respecta legile alpinismului. Cum n-am avut nici un minim accident mi-am închipuit că (aproape!) orice legi pot fi transgresate…

De fapt, sedus fiind de universul poeziei, încercam să-l parcurg în toate direcţiile şi să-i aflu toate secretele (ceea ce, evident, nu mi-a reuşit!). Încercările mele erau puse pe hârtie ceva destul de târziu, apoi se refugiau într-un sertar ce părea destinat să rămână mereu ferecat. Într-un text descoperit acolo (şi publicat ulterior !) notam sub forma unui sonet (am fost mereu sedus de formele fixe ale poeziei pentru că orice dificultate suplimentară, dacă e depăşită, oferă şi satisfacţii suplimentare): „Eu sunt un bob neostenit de humă,/ Un fir dansând pe creste de talazuri,Gonind spre-a înfrunta mai vechi zăgazuri:/ Eratic strop ce nu se pierde-n spumă. Născut în lumea plină de zăplazuri/ Dar cu nemărginirea-n chip de mumă/ Visez s-adun în opera-mi antumă/ Dorinţe simple, şubrede extazuri… Eu sunt un ciob dintr-o cometă spartă/ Uitat de Creator prin galaxie, Târât de-un vânt solar ce nu te iartă/ Spre un tărâm sculptat în fantezie Ce poate fi-ntâlnit trecând de-o poartă/ Himerică, pierdută-n veşnicie…”

Şi totuşi…

În aprilie1986, pe când mă pregăteam să plec într-o escapadă montană, profitând de câteva zile restante de concediu, a avut loc teribilul accident de la Cernobîl. După cum (probabil încă se mai ştie!), explozia unei centrale nucleare din Ucraina a produs un „nor radioactiv” extrem de periculos. Drept urmare am fost obligat să rămân acasă (şi în casă!) perioadă în care am scris o serie de poezii pentru un concurs literar unde am reuşit să obţin o menţiune, am fost cooptat într-un cenaclu, aşa că lumea mea paralelă a devenit oarecum reală.

Aşa că… Ţinând în palmă infinitul din Universul care rătăceşte, mă întrebam cam ce dorise „Eruditul” şi pentru mâine ce-mi mai pregăteşte? „Mâine” (de fapt peste câţiva ani!) a urmat marea schimbare din 1989 iar în 1990 a urmat marea explozie de libertate (în toate dar mai ales în ceea ce se referea la scris!). Drept urmare au început să apară volumele ce scoteau la lumină tainele din sertarele mele ascunse. (poezii lirice, fanteziste uneori cochetând chiar cu absurdul, ironice şi… iconoclaste!). Devenisem… „…un fantezist amestec/ De-oţel călit şi de satiră/ Un cânt pe care-l intonează/ Un mucalit/ Pe-o suplă liră/ Şi raţiunea pururi trează/ Luptând cu monştrii cei din somn…” Iar când colegii mei ingineri, mai pragmatici şi care foloseau noile posibilităţi doar în scopuri practice, m-au întrebat de ce scriu poeme în loc de a face proiecte (mult mai rentabile desigur!) răspundeam. făcând o reverenţă către Dante: „De vină-i… comedia!” deşi ştiam că „…spre Paradis e-nchisă clanţa, eu îmi lansam spre Cosmos stanţa, chiar de, în umbră, – un Purgatoriu, ieşit din turnu-i de ivoriu mă informase că Eternul îmi oferea , de fapt, Infernul!”

În acea perioadă mi s-a mai deschis un (mini!)Univers paralel: cel al fenomenelor neelucidate – de la limita cunoaşterii! Fusesem mereu interesat de un fel de SF raţional (!) aşa că am început să colaborez la unele reviste de profil încercând să tratez problemele respective (reale sau poate imaginare!) aplicând elemente din logica formală ceea ce m-a făcut deseori să intru în contradicţie cu mulţi „specialişti” ai genului. Cum universurile mele paralele se intersectau mereu, nu e de mirare că unul din primele mele volume ce satiriza, prin poeme fanteziste, noua noastră lume s-a intitulat Cronici (ce nu) Par… Anormale, (Iaşi 2000) iar un altul, cuprinzând sonete şi rondeluri (adică poezii având 14 şi respectiv 13 versuri) se numea Magia Numerelor ( Iaşi 2001).

După înfiinţarea Asociației Literare „Păstorel” – Iași (ALPI) au mai apărut pentru mine alte 2 noi mini-universuri: revista trimestrială a asociaţiei denumită „Booklook” la care sunt redactor-şef şi care acum a ajuns la numărul 52 şi revista de autor „Codul lui Eugen” (tot trimestrială şi prin care am devenit propriul meu „rival” întrucât cele 2 publicaţii erau destinate aceluiaşi public!) la care eram director/redactor şef (am rezistat cu ea peste 10 ani, dar apoi rigorile economiei de piaţă i-au pus capăt!)

Navigând prin universul poeziei crezând că am devenit „Seducătorul de muze” (volum de sonete apărut în 2011) m-am luat chiar şi „La trântă cu Hercule” avându-l drept partener pe multilateralul scriitor Nicolae Paul-Mihail (volum apărut în 2004).

Destule satisfacţii (dar şi premii!) mi-au oferit încercările de a scrie sau traduce din (şi chiar în!) limba franceză (de exemplu pentru traducerea Glosei lui Eminescu sau prin textele dedicate lui Brâncuşi şi prezentate la Paris într-o şedinţă omagială de colegul meu Marian Dobreanu). Intre timp nisipul din clepsidra mea imaginară se scurgea (din păcate mult prea repede!)…aşa că an constatat fără veselie: „Ce repede nisipul curse: un firav zâmbet de speranţă,/ Lumini şi umbre, sumbre curse, o filă tandră de romanţă…/ Rapid de tot nisipul curse sub gheara timpului ce zboară;/ Azi umbre-mi par planete, Urse… Cerca-vom oare-a doua oară?!//. După ce multiversul prin care navigam „Pe aripile norilor” (volum apărut în 2006) a început să se subţieze, unele lumi au trecut în amintire aşa că acum poezia a devenit (aproape!) unica mea preocupare de suflet (chiar şi în revista Booklook). Continue reading „Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE” →

Eugen DORCESCU: TAINA SCRISULUI (101) – POETA GENUINUS – POETA DOCTUS – POETA ARTIFEX

M-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93. Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, Stroiești, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc. Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii.

Mi-am făcut şi desăvârşit studiile adolescentine la celebrul liceu „Fraţii Buzeşti” din Craiova.

Am început să scriu de timpuriu. Dar nu m-am grăbit să public. Am înţeles, foarte repede, că literatura nu începe cu mine, că e nevoie, pe lângă talent (a cărui prezenţă e decisivă, indiscutabilă), de cunoaşterea operei marilor scriitori români şi străini, de aprofundarea teoriei literare, a stilisticii, a diverselor discipline conexe, de o iniţiere în elanurile spirituale ale umanităţii. De aceea m-am şi îndreptat spre Filologie. În plus, am dorit intens, stăruitor, să parcurg literatura altor ţări în limba în care a fost scrisă. Am citit, şi citesc mult, şi în mai multe idiomuri. Nu i-am priceput niciodată pe aceia care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic. Doar „să simţi”, să te emoţionezi.

Am debutat în toamna lui 1970, în „Luceafărul”, cu două poezii, apoi, în vara lui 1971, prin iunie, cu un grupaj amplu, pe pagina a treia, sus, în dreapta. Debutul meu absolut, acesta din revistă, a fost încurajat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. În 1972, am debutat editorial, cu volumul de poezie Pax magna, la Cartea Românească, sub girul lui Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. De Mircea Ciobanu m-a legat o puternică, o nobilă prietenie, una din acele rarisime întâlniri în spirit, care ne îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa.

Părinţii mei, ambii învăţători, erau iubitori de carte şi pasionaţi de lectură. În casa noastră se afla o bibliotecă bogată, pe care şi eu, şi fratele meu am îndrăgit-o, încă din primii ani de şcoală.

Timişoara avea, în imaginaţia mea, o aură, care m-a atras, m-a fascinat. Şi nu m-am înşelat. Am îndrăgit această cetate discretă, civilizată, tolerantă, foarte potrivită cu temperamentul meu, empiric şi artistic, din prima clipă a întâlnirii noastre, în zori, la coborârea din tren. Ţin minte perfect atmosfera, farmecul acelei dimineţi. Strada Gării, tramvaiele, orizontul incendiat de un soare blând, prietenos, liric, turla Catedralei ortodoxe din Centru, turnurile Catedralei din Piaţa Bălcescu, parcurile. Şi multe altele încă, pe care le-am descoperit, treptat, în zilele, lunile şi anii ce au urmat. A trecut peste o jumătate de secol din acea toamnă a lui 1961, iar dragostea mea pentru Timişoara a sporit necontenit. Aşa cum am declarat, în repetate rânduri, în ţară şi în străinătate, prin viu grai sau în scris, titlul meu de glorie acesta este: Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timişorean.

Ca student, n-am lipsit de la niciun curs, de la niciun seminar, petreceam mult timp în sălile de lectură ale Bibliotecii, exploram oraşul şi împrejurimile, am avut profesori de neuitat (G. I. Tohăneanu, Eugen Todoran, G. Ivănescu, Ştefan Munteanu), colegi admirabili, erudiţi încă de pe atunci, personalităţi împlinte, strălucite astăzi: Cornel Ungureanu, Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Şerban Foarţă, Marcel Turcu, Alexandru Ruja, Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Ion Jurca Rovina, Ildico Achimescu, Doina Babeu, Felicia Moşoianu, Felicia Giurgiu, Luiza Pârvan, Lucian Bureriu, Vasile Tudor Creţu, Simu Gelu, Cătălin Ciolca. Să mă ierte cei pe care i-am uitat în graba acestei înşiruiri.

Mi-am iubit şi mi-am respectat profesorii. Nici nu se putea altfel. Aşa am fost educat. Să-i respect şi să-i iubesc pe cei care mă învaţă carte.

Am publicat peste 30 de cărţi, poezie, proză fantastică, eseu. Dar, cum eu sunt, înainte de orice, poet (am mai spus-o: poeta genuinus și poeta doctus, nu neapărat artifex), mă voi referi, în acest context restrâns, la trei dintre ele. Mai întâi, la Antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timişoara 2015. În acest volum (608 pagini) a fost reţinut ce s-a considerat durabil în cele 15 cărţi de poezie, tipărite din 1972 şi până în 2014, plus câteva inedite. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie este o ediţie critică, ne-varietur, alcătuită, cu un profesionalism exemplar, de Doamna Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Filologia timişoreană, care a realizat selecţia textelor (consultându-mă, desigur, la fiecare pas), Schiţa biobibliografică, Nota asupra ediţiei şi un extraordinar Eseu hermeneutic (150 de pagini), cea mai extinsă, mai temeinică, mai originală exegeză de până acum a poeziei mele. Continue reading „Eugen DORCESCU: TAINA SCRISULUI (101) – POETA GENUINUS – POETA DOCTUS – POETA ARTIFEX” →

Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor

În lumea noastră dezlănțuită și-n „cercul nostru strâmt în care/ norocul ne petrece”, fenomenul George Roca, planeta George Roca, reprezintă o oază de idealism și esența bunătății. Scrie și declamă poezii, e prozator și editor, migălește creația lui și a celor două mii cinci sute de colaboratori îndrumați, lansați, făcuți cunoscuți pe tot mapamondul, oameni care, majoritatea i-au devenit prieteni, nu numai de condei, ci și de suflet.

La „Forumul românilor de pretutindeni” a dăruit toate cărțile proaspăt ieșite de sub tipar „Taina scrisului”. Trăim vremuri în care scriitorii se înmulțesc și, simultan, numărul cititorilor scade. Dar totuși, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris” și cui te-a editat, primele două volume „Taina scrisului” interesează, pasionează aidoma unui roman de suspans. Antologia, după cum precizează însuși George Roca pe coperta I, cuprinde „eseuri de motivație literară”. O sută de prozatori și poeți, aleși aleatoriu, ghidați de autor prin câteva sugestii inițiale, se confesează fără a lăsa însă impresia de interviu, cum se transformă azi „memoriile” în răspunsuri la care se adaugă ulterior întrebările!

Fără fasoane, unii mai pe scurt, alții în detaliu, prin simple CV-uri sau biografii cvasiliterare, ori gândire abscons-pompoasă, dar toți cu sinceritate deplină și emoție lăuntrică.

De ce scriu? Ca să nu li se șteargă numele fără urmă, pentru că au talent și inspirație? Pentru că primesc semnale din eter, pentru că au trecut printr-o traumă și simt nevoia defulării? Într-o stare de grație decodificată prin cuvinte meșteșugite, din dorința profund omenească de muritor ce se vrea nemuritor? Poate câte ceva din toate acestea împreună… Sau poate „ce-a fost/ ce-am vrut să fie/ noi n-o vom ști poate niciodată!” Și poate tocmai în acest mister cvasi dezlegat rezidă frumusețea cărții.

Superbele coperți în albastrul cernelii cu albul modest al colii de hârtie și roșul sângelui cu care fiecare creator adevărat își scrie gândurile au fost create tot de George Roca. Semnul „&” din dreapta, semn al egalității „et comp” e înnobilat de toca academică și de arhaicele, uitatele călimară plus toc! Ca omagiu delicat…

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor” →