Domnul F., persoană cunoscută la bursă, om cu posibilităţi materiale respectabile şi investiţii grase în terenuri şi construcţii, s-a recăsătorit în urmă circa doi ani cu o femeie având exact 24 de ani mai puţin. Dar cum şi el este încă verde, are de la această a doua soţie un bebeluş de câteva luni. Acum, situaţia familială e cam aşa: pe cât de ocupat este tatăl, pe atât de fără ocupaţie este mama. Cine să aibe grijă de copil există, adică tot felul de ajutoare, bucătărese şi educatoare. Şi atunci, soţioara colindă prin marile magazine, face shoping şi tot ce cumpără achită cu cartea de credit.

În urmă cu câteva săptămâni, în timp ce tânăra doamnă proba o rochie sau un pantalon într-un butic, i-a dispărut poşeta cu tot conţinutul, inclusiv cardul. Sigur că a fost agitaţie în magazin, femeile au ţipat şi au strigat hoţul, hoţul, dar nimeni nu văzuse nici un hoţ şi pentru că doamna era o clientă bună şi cunoscută i-au dat marfa pe datorie şi cu asta gata.

Numai că soţioarei i-a venit puţin peste mână să-i spună soţului de furt, sau a uitat, şi aşa au trecut câteva zile până ce i-a povestit de dispariţia cărţii de credit.

– Cum!? a sărit el indignat, eşti inconştientă? Ăsta poate să ne lase urgent cu curul gol … Cum de nu mi-ai spus imediat?! Trebuie să anunţăm urgent banca şi poliţia!

Continue reading „Dorel SCHOR: Furt la butic (schiță)” →

Miercuri seara, imediat după programul de ştiri de la televizor, Matilda Gurnişt simţi că în apartament e cam răcoare şi se hotărâ să scoată plapuma de puf spre folosinţă. Numai că, după atâtea luni cât aşteptase înghesuită într-un compartiment al şifonierului, plapuma avea un miros de „stătut”, prinsese iz de naftalină şi de dracu’ mai ştie ce.

– Leopold! pronunţă atunci madam Gurnişt cu o voce categorică, eu mă duc să mă culc. Tu n-ai decât să te uiţi la televizor până mâine, dar să pui plapuma la aerisit pe terasă. Şi mai ales fii atent… Dacă începe cumva la noapte să plouă, vezi ce faci. Ai înţeles?

– Am înţeles, încuvinţă Leopold, cu privirea la un grup de dansatoare braziliene care se răsuceau lasciv pe micul ecran. Sigur că am înţeles. Ce mare lucru? Pun plapuma la aerisit.

– Şi ai grijă, dacă plouă!

– O.K.

Madam Gurnişt plecă să se culce. Leopold puse plapuma la aerisit, apoi continuă să se delecteze în linişte cu braziliencele şi, într-un târziu se întinse pe canapeaua din salon. Dormi iepureşte, cu urechea atentă la eventualul murmur al ploii, dar nu se întâmplă nimic vreme îndelungată. Spre zori, Leopold visă că braziliencele alea îndrăcite fac cerc în jurul lui şi încep un step atât de al naibii încât în câteva clipe rămân despuiate. Dansul continuă astfel o vreme, până când fetele dispărură în mod misterios şi domnul Gurnişt înţelese cu spaimă câ de fapt dansează ploaia pe acoperişuri şi vântul scutură obloanele.

Sări ca ars, desculţ, în direcţia terasei şi bănuiala i se confirmă: ploua cu furie, pieziş, pe stradă, pe acoperişuri, pe terasă, pe plapuma pusă la aerisit… Leopold îşi aminti de indicaţia nevestei „dacă plouă, vezi ce faci”, precum şi „ai grijă dacă plouă”. Abia acum înţelese cu disperarea subalternului că instrucţiunile şefului nu numai că erau incomplete, dar îl puneau în situaţia insuportabilă de a decide. Vezi ce faci şi ai grijă sunt nişte directive absolut generale care lasă loc pentru o mulţime de interpretări. Contradictorii. Era clar că orişice ar face şi orişicum ar avea grijă, Matilda va fi nemulţumită. Plapuma de puf era leoarcă…

S-o scoale pe nevastă-sa ca s-o întrebe? Nici nu vine în discuţie. Un şef nu trebuie deranjat pentru orice fleac, mai ales când ştii foarte bine că a luat un valium de cinci miligrame. Şi braziliencele, creolele, fetele alea despuiate continuă să ţopăie, să cadă pieziş cu furie, pe case, pe maşini, pe plapomă. O să-l trezească pe băiatul lor! Chiar dacă o să mormăie, n-o să aibe încotro, la urma urmei e tatăl lui, trebuie să-i respecte autoritatea. În ordine ierarhică e puţin deasupra fiului, nu?

– Hai, puişor, trezeşte-te!

– Ce-i, cine-i? vrea să ştie tânărul. Azi am liber…

– Auzi, liber! Când nu ai tu liber? Că doar nu lucrezi. Scoală că plouă pe plapumă.

– Plouă în casă?! Exclus…Doar mai avem câteva etaje deasupra.

– Plouă pe plapuma lui mama, nu pe a ta.

– Imposibil, decide tânărul şi dă să se întoarcă cu faţa la perete.

– Nu fii prost, insistă tatăl. Plapuma e în terasă. Şi plouă…

Continue reading „Dorel SCHOR: Plouă (schiță)” →

Recent, într-o vineri seara, tocmai ieșisem de sub dus când cineva a sunat discret. A deschis soția, am auzit frânturi de dialog în ușă și, când am apărut în largul meu halat de baie cu gluga, care ma transforma în călugăr capucin, am văzut un domn și o doamnă însoțiți de doi adolescenți care priveau curioși în jur.

– Vă rugăm să nu vă supărați de deranj, a rostit politicos domnul, am venit numai sa va predam o datorie de onoare… Cinci dolari pe care cineva ne-a rugat să vi-i achităm în mână.

– Mie? am întrebat curios. De la cine? Dar poftiți în casă, luați loc, vă rog.. Așa, va să zica, cineva v-a rugat să…

– Da, spuse domnul așezându-se pe canapea, concomitent cu restul familiei. Ne plimbam prin Amsterdam, când cineva ne-a întrebat: „Nu-i așa că sunteți israeleni? Aș avea o mare rugăminte. Uite, am rămas dator cinci dolari cuiva și, până acuma nu s-a ivit prilejul să-i înapoiez. Dacă ați fi atât de draguți…” Așa ca am acceptat, cu toate că noi locuim la Afula. Dar cum tot suntem în drum spre Tel Aviv, ne-am gândit că un mic ocol…

– Sunteți foarte amabili, le-a zâmbit soția mea. Ce ați dori să serviți? O felie de tort, o înghețată..?

– O, nu va deranjați, a răspuns doamna. Orișicum, noi ne-am educat copiii să nu mănânce niciodată dulciuri înainte de cină.

– Nici o problema, am rostit noi, gazdele.

Și numai în câteva minute am întins o masa cu care nu s-ar fi rușinat nimeni. Am scos din frigider o sticlă de vin, din congelator niște fripturi păstrate pentru zile mari, salate aveam, iar dulciurile, cum bine spusese doamna, le-am servit la urma, cu cafelele.

Continue reading „Dorel SCHOR: Datoria de onoare (schiță)” →

Nu aveam lift de o săptămână… Adică blocul în care locuim era fără ascensor. S-a defectat ceva, tipul de la întreţinere a venit, a verificat şi a stabilit că s-a ars motorul. A luat motorul cu el şi a dispărut. La telefon a declarat că motorul nu e asigurat, chestia asta trebuie să coste câteva mii de dolari, fără de bani să nu-l căutăm, că nu vine… Aşa că deocamdată urcam pe trepte, faceam pauze de respiraţie şi ne mai întâlneam cu vecinii.

– N-ai mai fost de o mie de ani la noi! m-a primt cu entuziasm Haim Nasgâtaşvili.

Eu, de fapt, sunasem ca să-i cer un pahar cu apă, dar dacă a insistat omul, ce era să fac? Am intrat în salon, m-am prăbuşit într-un fotoliu şi am băut o votcă mică. Nu singur… Mai erau trei invitaţi, nişte oameni foarte drăguţi, aşa că am ciocnit de câteva ori şi am dat să plec.

– Mai stai, m-a îndemnat gazda, altfel iar nu te văd decât dacă se strică ascensorul.

– Până una alta, am zâmbit eu trist, nici nu sunt şanse să-l avem prea repede reparat. Am să mai trec…

– O clipă, a intervenit atunci unul dintre oaspeţi, cum adică nu sunt şanse? Unde trăim, în junglă? Ia să-mi daţi numele individului…

Pe scurt, i-am dat ce ne-a cerut şi a doua zi a apărut tipul de la întreţinere în patru labe, puteaţi să-l vedeţi ce cumsecade se făcuse. Până după masă totul funcţiona şnur, iar preţul devenise rezonabil.

Aşa că peste câteva zile am intrat la Haim Nasgâtaşvili cu o sticlă de coniac franţuzesc şi l-am rugat s-o dea prietenului nostru comun. Nu m-am putut abţine şi am cerut câteva date despre persoană. Cine e, am insistat. Are o funcţie mare? e deputat? e de la poliţie?cine e persoana?

– Face parte din filiera secretă, m-a lămurit şoptit Haim.

– Cum adică? n-am înţeles eu. Cu ce se ocupă?

– Păi n-ai văzut? Face dreptate. Nivelează disproporţii.

Continue reading „Dorel SCHOR: Filieră secretă (schiță)” →

– Ştii la ce concluzie am ajuns? mă întreabă Oiţerman.

– Ai ajuns la o concluzie? mă mir eu candid.

Domnul Oiţerman despădureşte ziarul cu gesturi leneşe şi-mi arată un articolaş: „A escrocat un milion”.

– Tipul ăsta care a escrocat un milion o să scape destul de ieftin, mă informează el. Avocatul lui a reuşit să demonstreze în instanţă că n-a făcut-o cu intenţie. Clientul lui suferea încă din copilărie de nişte complexe şi obsesii, întotdeauna a visat să aibe un milion pe care nu i l-a dat nimeni…

– Ce legătură are?

– Are. Acum priveşte aici: „Trei accidentaţi grav pe trecere pietoni”. Pot să-ţi relatez conţinutul, pentru că am citit. Un şofer a intrat cu o sută pe oră, a lovit în plin trecătorii, unul e în stare disperată, dumnezeu ştie dacă scapă…Şi era pe roşu! Dar tipul nu o să păţească nimic, ajunge numai să aducă un act medical din care să rezulte că are o nevroză, adică e lipsit de responzabilitate deplină.

– Dar…

– Nu contează. Uite aici: „Antreprenorul a cerut mită sexuală”, cu alte cuvinte a profitat de… Femeia l-a dat în judecată, dar respectivului n-o să i se întâmple nimic. Avocatul lui a dovedit că tipul suferă de astenie, ameţeşte când urcă pe schele sau vede o femeie frumoasă. Dacă femeia care a făcut plângerea e frumoasă, chestiune foarte relativă, nu are nici o şansă.

– Nu înţeleg…

Continue reading „Dorel SCHOR: Simptomele nevrozei (schiță)” →

Nu știu dacă e un fenomen legat de vârstă sau de criza financiară mondială dar, în ultima vreme, adică de un an și ceva, domnul Brocker a devenit grozav de invidios. Pe mine, cel puțin, chestia asta mă indispune destul de mult pentru că nu se justifica cu nimic. Îmi face, de exemplu, o vizita incognito, fără măcar să mă anunțe în prealabil, ceea ce practic nu mă deranjează, pentru că eu nu sunt formalist. Sună la ușă, intră, eu îl poftesc cu mine în bucătărie, pentru că tocmai mănânc.

– Ia loc, îi spun, să-mi termin porția și-ți stau la dispoziție, fac numaidecât și o cafea pentru fiecare…

– Ce mănânci? întreaba el suspicios.

– Eh, mi-a venit pofta de o supa de fasole cu mămăligă rece și ceapă spartă. Știi, ca pe vremuri…

Mi-e puțin penibil, ce poate să creadă omul, că am rămas cu gusturi rurale sau că nu vreau sa fac cheltuieli mari. Dar el, dimpotrivă, interpretează cu totul altfel.

– Sigur ca da! Tu poți să-ți permiți orice delicatesă… Ce-ți pasă? Nu ai colesterol și nici trigliceride, nu suferi de balonări și nu ai carii dentare. Apropo, cât e valoarea normală a colesterolului? Habar n-ai! Vezi? Sănătosule!

Mă simt imediat vinovat, am un copleșitor sentiment de culpabilitate generala, îmi dau seama ca trebuie să fac ceva urgent pentru domnul Brocker. Spun:

– Nici eu nu sunt sută la sută sănătos. Anul trecut am avut un accident de mașină și m-am lovit la nas. Ai uitat ca am umblat aproape doua săptămâni cu nasul vânăt și umflat?

– Ăsta-i accident? Te mai și plângi? Ai avut un noroc porcesc. Puteai foarte bine să-ți rupi picioarele, să ieși din circulație pe șase luni, sa… Așa un accident cum ai avut tu, mi-ar plăcea și mie.

– Da, dar odată, acum câțiva ani, am fost internat în spital. Și dumneata mi-ai făcut atunci o vizită de curtoazie. Țin minte precis pentru ca mi-ai adus o napolitana cu gust de vanilie, foarte frumos ambalată.

– Sigur, zice el, îmi amintesc. Ai stat în spital! Dar ce rezervă ți-au dat! Ce vedere aveai de la fereastră! Ce pijama elegantă aveai. Norocosule

– Pijamaua era a mea, de acasă…

– De acasă…Pai, vezi? Toți bolnavii aveau pijamale de spital conform regulamentului, cu ștampila și nasturi lipsa, numai tu… Cu ultima moda la pijama. Parcă erai la un hotel de cinci stele, undeva, în America de Nord. Fericitule!!

Adevărul este ca domnul Brocker a fost în America de mai multe ori, iar eu încă niciodată. Mi-am zis ca e momentul sa schimb subiectul:

– Apropo de America. În timp ce dumneata te plimbi prin Statele Unite ca la mama acasă, eu mi-am permis maximum o excursie în Grecia, la clasa turist. Se poate, domnule?! Dumneata mă invidiezi pe mine?

– Parca eu spun ca te invidiez? Să-ți fie de bine excursia, n-ai decât. Pe mine mă mănâncă ghinionul meu… Că în timp ce tu te plimbi prin Grecia și vezi monumente și insule, statui și tot felul de grecoaice, ce vad eu? În primul rând mă Continue reading „Dorel SCHOR: Cine e mai norocos (schiță)” →

Într-o zi s-a prezentat la cabinetul dentistului Kleinergrois o domnişoară care căuta de lucru. I-a spus că a terminat un curs de asistente şi a prezentat o adeverinţă stampilată, în acest sens.

– Foarte bine, a spus doctorul care tocmai curăţa dantura unui ospătar… Pe tăviţa din dreapta sunt câteva instrumente. Dă-mi, te rog, unul pentru detartraj.

Fata s-a uitat lung şi melancolic la obiectele lucitoare, a ezitat câteva minute şi a renunţat să decidă. Kleinergrois m-a asigurat că orice piesă era bună întrucât erau pregătite exclusiv pentru acea misiune. Tinerele talente trebuie totuşi încurajate, aşa că n-a descurajat-o pe pretendenta la incadrare şi a supus-o discret la altă probă.

– Domnişoară, i s-a adresat el amabil, scoate din dulăpiorul de lângă dumneata materialele trebuincioase pentru un amalgam.

– Pentru ce?! a ciripit ea.

– Pentru amalgam. O să-i preparăm dumnealui o plombă dentară.

Tânăra era frumoasă şi elegantă dar, pe cât se pare, nu prea în temă. A ridicat din umeri şi a oferit o explicaţie gen „am lipsit de la lecţia asta” sau „când eram mică am suferit de otită”…

Bunăvoinţa lui Kleinergtois nu se termnase însă, i-a mai oferit o şansă, dar tipa era cu totul în aer.

Continue reading „Dorel SCHOR: Amalgam” →

– Ţin minte că odată, mai de mult, pe vremea când eu eram responsabil sindical la întreprinderea noastră, mă întâlneşte într-o seară directorul meu, tovarăşul Grigore Vasilievici Komsomolski. Se spunea că de fapt îl chema Pohoronâi, dar şi-a schimbat numele ca sarcină de partid.

– Păi, de ce? ne mirăm noi.

– Pentru că Pohoronâi înseamnă funerar sau funebru, iar noi eram întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură…

– Aşa, şi…?

– Şi mă învită la restaurant. Acuma, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, când te învită directorul la băut, sunt două aspecte importante: unul ar fi că e o mare cinste şi onoare, aşa că atunci nici nu se pune problema să te grăbeşti sau să refuzi invitaţia… Al doilea aspect ar fi că, prin firea lucrurilor, el comandă dar tu plăteşti consumaţia, adică exact ca la serviciu… Aşa că am stat noi la băut şi la taclale vreo două ceasuri, poate chiar ceva mai mult. Eu, de fapt, abia mi-am muiat buzele în pahar, iar el, aşa să fim cu toţii sănătoşi, nu ducea de loc la ureche… Până când, nu ştiu ce îl apucă pe tovarăşul Grigore Vasilievici şi-mi arde un pumn între coaste, că vorba aia, dacă nu mi-ar fi trecut, ma mai durea şi acuma.

„Ce s-a întâmplat, spun eu, nu vă simţiţi bine, tovarăşe director?” … Făceam pe grijuliul şi îngrijoratul, dar nu mai ştiam cum să fac stânga-mprejur mai repede. „Să vă comand o murătură, Grigore Vasilievici? Sau poate doriţi un taxi?”…

– Dar el, nimic!

– Exact… El nimic. Nu vrea murături, nu vrea antinevralgic, nu vrea taxi, vrea numai să-mi împingă mie lăboaiele în beregată. Şi atunci îmi vine ideia să strig „potoliţi-vă, pentru numele lui dumnezeu, vreţi să vărsaţi bunătate de vodcă? Mai bine mi-aţi spune cu ce v-am supărat eu personal!”.

– Şi s-a potolit?

– S-a mai liniştit, ticălosul. Şi incepe aproape urlând, să-mi povestească ce i s-a şoptit, că eu, Boris Israelovici Glazpapier, l-aş înşela cu tovarăşa Marusia Feodorovna Komsomolskaia, adică cu nevastă-sa.

– Adică invers, îl corectăm noi, că ea de fapt îl înşeală…

– Şi eu, pentru că ar fi în timpul orelor de la servici.

– Ce fantezie de om băut!

Continue reading „Dorel SCHOR: Amintiri nostalgice (schiță)” →

De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.

Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecata şi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne ale domniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale, potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete…

De ar fi să înşirui numai „materialele” utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvinte bogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz, edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist, aquamarin…

Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase, împunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat intr-un fotoliu-tron cu baldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsat clara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cu un cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea in Romania, care a lucrat apoi la o fabrica de suc de fructe.

Continue reading „Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei” →

Doamna Iliescu se afla în părculeţul de lângă casă cu cel mai mic dintre moştenitori, când simţi deodată nevoia imperioasă de a se duce într-un loc intim, unde se spune că şi regii sau mă rog, preşedinţii, merg pe jos. Se uită disperată în jur, căutând cu privirea o figură cunoscută, căruia să-i incredinţeze copilul pentru cele câteva minute trebuincioase. Salvarea sosi în persoana lui Haim Nagâtaşvili, un vecin de bloc, cunoscut ca om serios, fost specialist în instrumente de percuţie la filarmonică. Nasgâtaşvili acceptă fără discuţii misiunea şi găsi cu uşurinţă un limbaj comun cu pruncul, adică acel gulu- gulu internaţional.

Întâmplarea face ca un reporter de la ziarul Municipal (chiar aşa se numea ziarul) să fi primit misiunea de a scrie un reportaj despre întrajutorarea mamelor care lucrează. Îl descoperi pe omul nostru conversând cu foarte tânărul Iliescu, făcu o poză dintr-un unghi favorabil şi abia apoi începu discuţia.

– Sunteţi fericitul tătic al copilului?

– Nu, sunt numai un vecin care dă o mână de ajutor.

– Grozav, se bucură reporterul. Permiteţi încă o poză cu copilul! Grozav. Fără nici o contribuţie, obligaţie sau altă plată…?

– Ce plată, domnule, ca să faci un bine, dumneata ai cere plată?

Pe scurt, în ediţia viitoare al Municipalului apăru fotografia lui Nasgâtaşvili şi un text entuziast şi elogios despre, iată, un bărbat care ajută dezinteresat o mamă care între timp poate rezolva alte probleme cotidiene, tot în interesul copiilor, care sunt viitorul patriei, etc, etc.

Haim nu văzu ziarul, dar primi o mulţime de complimente de la vecini, de la colegii de serviciu şi chiar află că e lăudat de o mulţime de femei din cartier, multe dintre ele necăsătorite. Stimulat de buna impresie lăsată, în săptămânile următoare răspunse cu plăcere unor solicitări asemănătoare. Continue reading „Dorel SCHOR: O mână de ajutor” →