Martiri creştini la Dunărea de Jos

Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman şi interzicând adepţilor săi participarea la riturile tradiţionale, creştinismul nu se putea bucura de toleranţa autorităţilor romane şi nici de simpatia adoratorilor vechilor divinităţi. Suspectaţi de autorităţi, respinşi de mulţime pentru practicile lor contrare zeilor, creştinii erau consideraţi un corp străin, marginal, în afara legii romane, iar religia lor o „superstiţie”, ce atrăgea persecuţii. Creştinismul a fost prigonit începând de la Nero şi până la Diocletian, adică de la mijlocul secolului I şi  până la începutul secolului al IV-lea. Persecuţiile au atins apogeul sub împăratul Diocletian, care a dat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, datat februarie 303, prevedea dărâmarea lăcaşurilor bisericeşti, interzicerea adunărilor şi arderea cărţilor sfinte. În acelaşi an, s-a dat al doilea edict, care prevedea uciderea preoţilor, apoi al treilea, care extindea pedeapsa respectivă la toţi credincioşii care nu sacrificau zeilor. Apoi, în primăvara anului 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuţiei lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) şi Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică şi locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulţi creştini, victime ale persecuţiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaştem din „actele martirice”, precum Breviarul sau Martirologiul siriac, din secolul al IV-lea, Martirologiul hieronymian, datat secolul al VII-lea, aflat la originea calendarului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, datat secolul al VIII-lea, care stă la baza calendarului ortodox din prezent. Printre cei supuşi martiriului se aflau episcopi, preoţi, diaconi, citeţi, soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile ce aparţineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmaţia, Dardania, Moesia Inferior şi Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul şi în sudul Dunării, în cadrul „romanităţii răsăritene”, este firesc să amintim aici pe toţi martirii creştini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.

Astfel, la Sirmium (Mitroviţa-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniţi de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În acelaşi loc, Sirmium, a pătimit şi episcopul Irineu, decapitat şi apoi aruncat în Sava, la 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie acelaşi an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26 octombrie. În Singidunum (Belgrad-Serbia), în Moesia Superior, au fost supuşi martiriului diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, convertit de el, chinuiţi şi aruncaţi în Dunăre, la 13 ianuarie 307, sub Liciniu. În provincia Dacia Ripensis, sunt amintiţi martirii Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia (Vidin-Bulgaria), în Dacia Mediterranea, avem moaşte ale martirilor la Naissus (Niş-Serbia), iar în Dardania, sunt cunoscuţi martirii Flor şi Laur. În Moesia Inferior, o altă provincie sud-dunăreană, pe malul drept, este amintit martirul Lupus la Novae (Siştov-Bulgaria), iar la Durostorum (Silistra-Bulgaria), au fost martirizaţi soldaţii Pasicrat şi Valention (fraţi), decapitaţi la 24 aprilie 298, Marcian şi Nicandru,  ucişi la 8 iunie, veteranul Iuliu, la 27 mai, Hesichius, la 15 iunie. La Ozovia, lângă Durostorum, au fost decapitaţi trei creştini ţărani, Quintilianus, Maximus şi Dadas, la 28 aprilie 304- credinţa ajunsese şi la sate.

Credincioşi creştini au fost martirizaţi, pe vremea lui Diocletian şi Maximian, şi în provincia Scythia Minor (Dobrogea) în localităţi ca Tomis, Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, unde s-au aflat inscripţii şi s-au făcut descoperiri arheologice. Astfel, după unele acte martirice, la Tomis, a pătimit ca martir episcopul oraşului Efrem, la 7 martie 300, iar ulterior Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, surghiuniţi aici şi arşi, la 13 septembrie 320-323, sub Liciniu. Împreună cu ei, au fost martirizaţi şi localnici, precum Heli, Lucian şi Zotic, care au fost decapitaţi, urmaţi de Valerian. Martirii Argeu şi Narcis (fraţi) au fost decapitaţi la 3 ianuarie 320-323, iar fratele lor Marcelin a fost chinuit şi aruncat în mare. La Axiopolis (Cernavodă), au pătimit ca martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius), probabil în 303-moaştele celui din urmă, soldat, au fost duse la Durostorum, iar în 579 mutate la Ancona (Italia), unde se păstrează şi azi. La Halmyris (Dunavăţ-jud. Tulcea), au fost martirizaţi Epictet, preot, şi Astion, tânăr convertit de el, la 8 iulie, între 298-303. Ei erau originari din Asia Mică, fiind refugiaţi la Halmyris, unde au predicat şi au făcut convertiri, fiind închişi şi apoi decapitaţi. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniţi sfinţii Flavian (25 mai) şi Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt şi aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greşite, legende, clişee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menţionaţi 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuţi, doar patru au pătimit pe pământ dobrogean: Attalos, Kamasis, Philippos şi Zoticos, descoperiţi într-o basilică din Niculiţel (jud. Tulcea). Unii presupun că au pătimit în cetatea învecinată de la Noviodunum, în timpul lui Diocletian sau Liciniu, într-o zi de 4 iunie. Alţii îi consideră pe cei patru ca fiind „misionari” în părţile Buzăului, unde au suferit martiriul în timpul persecuţiei lui Athanarich, apoi trupurile lor au fost duse dincolo de Dunăre şi înmormântate la Niculiţel. Sub cripta bisericii din Niculiţel, ce adăpostea pe cei patru, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt mai vechi unde se aflau moaştele a doi martiri necunoscuţi-se pare că aceştia sunt cei mai vechi martiri dobrogeni, probabil din timpul persecuţiei lui Decius (249-251). Basilica de la Niculiţel cu cripta (martyrion) respectivă este însemnată pentru istoria creştinismului nostru, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri aflate până acum pe teritoriul românesc. În prezent, moaştele celor patru martiri (sfinţi) sunt depuse în biserica mânăstirii Cucoş aflată în apropierea locului unde au fost descoperite.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

21 februarie 2019

I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI)

Despre originea apostolică a creştinismului românesc. O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiţie? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. În ceea ce priveşte ţinuturile noastre, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu arată că, după o tradiţie consemnată de Sf. Ipolit (170-226), Sf. Apostol Andrei a vestit evanghelia „sciţilor şi tracilor”. Ideea aceasta-prezenţa Sf. Apostol Andrei în Scythia – este amintită şi într-un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea (265-339), unde scrie că acesta a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea). Eusebiu citează pe Origen, Comentarii, III, Facere. Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat la sciţii din Pontul Euxin a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, precum călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sf. Apostol Andrei”. La noi, tradiţia referitoare la Sf. Andrei a fost consemnată, pentru prima dată, de mitropolitul Dosoftei, în „Vieţile sfinţilor”. El mai adaugă că în sprijinul evanghelizării Daciei Pontice vin şi unele colinde şi creaţii folclorice din Basarabia şi Dobrogea, care amintesc de trecerea Apostolului prin aceste ţinuturi, ca şi unele toponime precum peştera Sf. Andrei, pârâul Sf. Andrei ş.a. Pe baza acestor surse, Pr. Păcurariu scrie: „creştinismul românesc este de origine apostolică”.

 Unii istorici, precum Zeiller, consideră „ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc Eusebius din Caesarea, „o simplă posibilitate” de propovăduire a legii noi în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea). Mulţi teologi şi istorici români echivalează Scythia cu ţinutul dobrogean, cu zona coloniilor greceşti vest-pontice, unde Apostolul Andrei ar fi întemeiat primele comunităţi creştine. Alţi cercetători manifestă reţinere faţă de eventualitatea prezenţei apostolului în ţinuturile româneşti, fără a o respinge, iar unii istorici apreciază informaţia lui Eusebiu ca fiind „dificil de verificat”, iar tradiţia constituită în jurul misionarismului Sf. Andrei în Scythia „frizează legenda”. Geneza şi evoluţia tradiţiei scythice a misiunii Apostolului Andrei este interesantă. Astfel, în cea mai veche scriere apocrifă, „Acta Andreae”, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. H., se spune că Apostolul Andrei s-ar fi îndreptat spre popoarele „din jurul Mării Negre”, spre Scythia. Dar conform actului apocrif, traseul apostolului a fost Thracia (Philippopol), Macedonia (Thessalonic), apoi Achaia (Grecia), cu oraşele Corint, Megara şi Patras, unde a fost şi răstignit, aşadar, nu apare nici o menţiune despre prezenţa lui Andrei în Scythia. Prin urmare, o tradiţie explicită despre evanghelizarea Scythiei de către Sf. Apostol Andrei nu este menţionată în cele mai vechi scrieri apocrife. În acelaşi timp, Origen (184-253) nu menţionează nicio tradiţie asupra misiunii Apostolului Andrei în „Scythia”. Deci, în nicio lucrare anterioară „Istoriei bisericeşti” a lui Eusebius (secolul IV), nu se face menţiune la o tradiţie certă privitoare la vestirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în Scythia. Ca pentru a întări această concluzie, istoricul D. M. Pippidi a făcut o analiză istoriografică şi filologică a fragmentului din Eusebiu, în care este menţionat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că „şubredă şi izolată, tradiţia păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părţile dunărene nu rezistă criticii”.

După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiţii din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse şi substanţial îmbogăţite. Însă cultul consacrat lui nu indică o veneraţie aparte acordată Sf. Apostol Andrei în zona Dobrogei (Sciţia Minor). În teritoriile din nordul Dunării, cinstirea Sf. Apostol Andrei, în secolul al IV-lea, este pe deplin confirmată de un fragment de calendar gotic, redactat în Tracia, unde în 29 noiembrie se menţionează: „În Goţia, dincolo de Dunăre, apostolul Andrei”. Zeiller se întreba: „Această menţiune a Sf. Andrei n-ar putea fi un ecou al tradiţiei, care face din el apostolul Traciei şi Scythiei”? În secolul al VII-lea se naşte cea mai „politizată” dintre tradiţiile alcătuite în jurul apostolului Andrei: sfinţirea de apostolul Andrei a primului episcop de Constantinopol, legendarul Stachys. Această legendă a sfinţirii acestuia a avut drept rezultat reluarea legendei despre misiunea Sf. Andrei în Scythia. Tradiţia scythică revine, din secolul VIII, constant în scrierile ecleziastice sau istoriografice bizantine,  Sf. Andrei ar fi hirotonit ca episcop, la Odessos (Varna), pe Ampliat, însă Zeiller a arătat că nota din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol este nulă, lipsită de orice valoare. În continuare, inspiraţi de literatura apocrifă şi cultă, Simeon Metaphrastul (secolul X) şi Callistos Xantopulos (secolul XIII), autori şi a altor mistificări, au menţionat predicarea Evangheliei de către Sf. Andrei în „pustiurile scythice” – Dobrogea, părţile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei.

Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiţia scitică a trecut în literatura populaţiei supuse Constantinopolului. Tradiţia apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creştinării de către acesta a românilor, ruşilor, gruzinilor şi altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipseşte, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nicio biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre Ş. Năsturel ajunge la următoarea concluzie: tradiţiile populare ce fac din Apostolul Andrei evanghelizatorul românilor sunt lipsite de orice valoare documentară şi trebuie respinse din rândul mărturiilor invocate în acest sens. Repetată de reprezentanţii bisericii, popularizată prin diferite mijloace de informare, tradiţia scythică a misiunii apostolului Andrei a devenit o componentă a conştiinţei comune şi cu greu va putea fi dislocată. Mai mult, tradiţia a trecut în istoriografie, riscând să se transforme dintr-o chestiune de identitate naţională într-un alt mit. Nici Sf. Filip, aşa cum s-a susţinut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ş. Năsturel şi N. Zugravu, apostolii Andrei şi Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiţii legendare, aşadar, creştinismul daco-roman din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenţei Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privinţă.

În Moesia Inferior şi Dacia, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiţii similare, tendinţe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepţi, mai ales în zona rurală. În ceea ce priveşte începuturile şi ascensiunea creştinismului în spaţiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creştinismului daco-roman este şubredă. Opinii divergente au generat şi datele transmise de doi autori creştini, Tertulian (160-240) şi Origen (184-253). Referitor la urmele creştine în zonă, cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul României  provin din aşezările situate pe limesul dunărean şi litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creştinismului timpuriu, în spaţiul românesc asistăm la începuturile „penetraţiei păgâne” în creştinism. Limba primară a creştinismului, a evanghelizării şi a liturghiei celor mai vechi comunităţi din Orient şi Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii greceşti – din acel moment, creştinismul devine un „factor de latinizare”. În spaţiul românesc, situaţia era asemănătoare: în oraşele greceşti din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început şi s-a făcut constant în limba greacă, dar în mediul latinofon din teritoriul moesic al Dobrogei şi al sudului Moldovei, şi mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administraţie, orientare economică, compoziţie etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ş. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat şi de existenţa în limba română a termenului „meserere”, ce provine din latinul miserere. Primii creştini din spaţiul românesc împărtăşeau învăţătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinităţii lui Iisus Hristos, numit cu titlurile „Domn” şi „Mântuitor”. În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetraţia şi asimilarea unor elemente păgâne de către creştinism, iar autori cunoscuţi precum Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Origen scriu despre creştini, care încă nu se debarasau de vechile credinţe, consumau carnea victimelor sacrificate idolilor, nu respectau învăţăturile Mântuitorului, aveau îndoieli sau păreri greşite despre unele practici sau se întorceau la credinţele tradiţionale. Descoperirile creştine din spaţiul românesc conturează aceeaşi imagine: noua credinţă a preluat practici păgâne ce primesc semnificaţii noi, creştine.

O stelă descoperită la Tomis prezintă un interesant sincretism de idei păgâne şi creştine. Valori noi sunt exprimate în termeni vechi, asistăm acum la un adevărat amalgam de concepţii, toate denotă o atmosferă de sincretism al ideilor, întrepătrundere a credinţelor, de comuniune a simbolurilor. În Dacia, imaginea Bunului Păstor de pe unele geme evoca creştinilor episoade din mitologia orfică sau cea a lui Hermes, era popular cultul zeiţei egiptene Isis. În provincia nord-dunăreană, figurile fantastice, şerpii au contribuit la fundamentarea „iconografică” şi chiar lingvistică a „dracului” românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toţi „idolii şi demonii păgâni” combătuţi de creştinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze şi sensul creştin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepţiile creştine, ci şi influenţele orientale şi cele greco-romane. Însuşirea unor acte, gesturi şi lexeme creştine a fost facilitată de realităţi similare din cultele păgâne din Moesia Inferior şi Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată şi vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: „Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii”? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt şi alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creştine româneşti, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) şi Dacia: monumentum – mormânt, tacere – a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus – Dumnezeu. Concluzie: începuturile creştinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

13 februarie 2019

Asupra timpului când a fost introdus creştinismul la români, ca religie a întregului popor, se consideră îndeobşte că, deoarece credinţa nouă nu s-a impus de „sus” , ci a crescut organic de „jos”, nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul şi cărturarul V. Pârvan  a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuţii epigrafice…). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creştinismului nostru, ca şi credinţă generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creştinării noastre prin anii 375-450.

Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea şi el la concluzia importantă că religia păgână a strămoşilor noştri, anterioară creştinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credinţele şi tradiţiile (eresurile) populare vechi au dăinuit şi mai departe în creştinism. În terminologia sa romană, creştinismul nostru ne dovedeşte faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică şi culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmaţia, Illyricum, iar nu spre est şi sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relaţiile Daciei romane se desfăşurau cu Moesia superioară, Panonia şi Dalmaţia, nu cu Moesia Inferioară şi Sciţia Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creştină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creştine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm aceşti termeni creştini fundamentali în credinţa noastră. Cuvântul specific creştin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipseşte din limba română – acest termen este cel mai vechi cuvânt creştin folosit pentru a indica comunitatea credincioşilor şi lăcaşul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica – acest cuvânt s-a născut ca termen creştin la începutul secolului al IV-lea, cu înţelesul de lăcaş de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniţi din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populaţia de limbă latină la care s-a încetăţenit termenul basilica se numea pe ea însăşi cu numele de „romani”, ceea ce nu se mai întâlneşte nicăieri în Imperiu, după 212. Aceşti romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, şi anume la populaţia romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă „natio barbara”.

Să examinăm şi alţi termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia şi Moesia, o invocaţie păgână, preluată apoi şi de creştinism. Alţi termeni creştini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism şi creştinism), lege, în sens de credinţă religioasă, termen popular romanic.

Strâns legate de creştinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt şi o serie de aspecte doctrinare şi de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce îşi exercită influenţa în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciţia, soboarele ariene sunt convocate la Serdica şi Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit şi ea să imprime o viaţă latină, fiindcă era o credinţă populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă şi ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separaţi de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene.

Aceşti numeroşi şi modeşti episcopi locali, „asemenea cu stareţii din primele timpuri ale vieţii noastre naţionale” (Iorga), corespund chorepiscopilor, „episcopi de ţară” (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar şi în Noricum, Raetia, Galia şi Irlanda. Chorepiscopii fără reşedinţă apar în secolul al IV-lea şi în Panonia-Wulfila însuşi, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut şi românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorităţii civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale şi, fiind o creaţie populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci şi o formă de organizare populară, precum acţiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea oraşelor. Cu preoţi, cu modeşti vlădici de ţară, precum chorepiscopii din Galia, religia creştină se întinde mai mult şi mai uşor-este aici multă umilinţă, sărăcie şi simplitate. Unii din aceşti „episcopi ai poporului”, de o canonicitate îndoielnică, iau parte şi la sinoade. Cei mai mulţi dintre aceşti episcopi erau latini.  Acest creştinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat greceşte, este latin, „cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea” (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârşit, martirii constituie a treia categorie de „agenţi”ai unui creştinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.

După 275, creştinii daco-romani au beneficiat de o situaţie mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creştină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, îşi puteau găsi refugiu şi mulţi creştini sud-dunăreni persecutaţi. Concret, prezenţa unor comunităţi creştine în Dacia romană se adevereşte prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creştinismul daco-roman din secolul al IV-lea îşi are începutul în veacul precedent, baza pentru apariţia şi răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creştine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase şi variate – astfel, s-au aflat peste 100 de obiecte, locuri de rugăciune şi lăcaşuri de cult. Piesele incontestabil creştine sunt de o mare diversitate: obiecte cu semnificaţie religioasă precum candelabrul de la Biertan (jud. Sibiu) cu chrismon şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”, apoi potire şi vase liturgice. La Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciuliţe, accesorii pentru veşminte cu simboluri, amfore creştine. Lăcaşuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârşitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta şi Gornea (jud. Caraş-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creştine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporţii variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia şi Banat. Urme creştine daco-romane întâlnim mai ales în fostele oraşe, lângă castre, centre comerciale şi aşezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creştină a găsit mai lesne adepţi şi a progresat în rândul populaţiei din oraşe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare şi se închina vechilor zeităţi păgâne.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 februarie 2019

INTRODUCERE

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor  drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice  şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană  au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

30 ianuarie 2019