Episcopia Tomisului. Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea  sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.

După Vetranion, în anul 381, printre participanţii la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla şi episcopul Gherontie al Tomisului- Sozomen îl aminteşte sub numele de Terentius. Se pare că el este urmaşul direct al lui Vetranion, iar la sinod a condamnat învăţătura greşită a lui Macedonie despre Sf. Duh. La rândul său, împăratul Teodosie îi cerea în acelaşi context să vegheze la păstrarea dreptei credinţe în Scythia Minor. După un timp, în 392, ca episcop la Tomis este menţionat Teotim I, despre care Sf. Ieronim (m. 420), în lucrarea sa „De viris illustribus” scria în acel an: „a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici”. Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în „Sfintele Paralele” aminteşte că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era „scit” de neam şi ducea „un trai modest”. Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune şi el că era „cunoscut de toţi pentru evlavia şi corectitudinea vieţii”. Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioşilor, reuşind să-i îmblânzească prin daruri şi ospeţe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un „zeu al romanilor”. Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la „nomazii de la Istru”. Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la Constantinopol, în 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzaţiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, şi mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învăţat şi teolog al creştinătăţii, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinţilor, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.

După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431, la care a fost condamnată erezia lui Nestorie. El a semnat cele „12 anatematisme”, propuse de Chiril de Alexandria, şi sentinţa de  condamnare a lui Nestorie. Nu ştim în ce împrejurări şi-a încheiat păstoria. Urmaşul său direct a fost episcopul Ioan, amintit înainte de 448, care s-a implicat în disputele teologice din vremea sa. Marius Mercator, scriitor latin conzemporan, scria că Ioan era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi monofizismului”, aflat constant pe linia dreptei credinţe. Episcopului Ioan i se atribuie unele traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latină, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cirului. Lui i-a urmat în scaunul de la Tomis, Alexandru, amintit în 449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări şi dispute provocate de monofizism, învăţătură greşită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu ştim cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menţionat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul IV. Solicitat de împăratul Leon I (457-474) să-şi spună părerea despre hotărârile sinodului, episcopul Teotim răspundea în scris că primeşte fără rezerve ceea ce s-a stabilit la Calcedon, încă o probă că ierarhii de la Tomis erau fideli liniei ortodoxe.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)” →

Creştinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, şi aceasta a influenţat credinţa populaţiilor alogene  din zona Dunării. Ştim că după părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului, de aceea creştinismul latin de-aici este consecinţa firească a continuării prezenţei romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creştină, sub aspect cultural şi religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populaţiei agricole din Imperiu spre părţile „barbare” din nordul Dunării, unde domnea o viaţă mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populaţie latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în podişul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populaţii daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creştinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniţi din Imperiu, ci în unitatea economică şi cultural-religioasă între nordul şi sudul Dunării, cât şi în migraţia creştinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creştinismul local.

Creştinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creştinism popular, ţărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înfiinţate de la Constantin până la Justinian, îşi extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării şi în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creştinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenţei Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creştinarea daco-romanilor este rezultatul prezenţei autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migraţiunilor (invaziilor) populaţiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas ataşaţi de civilizaţia europeană şi latină-un fapt de mare însemnătate istorică.    

Dacă, aşa cum arătam mai sus, creştinii predominau în oraşe, la sate oamenii se închinau încă vechilor zeităţi păgâne, autohtone sau romane. Astfel, la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, ca şi la Drobeta, Sucidava, Romula, în secolul IV, se practica exclusiv înhumaţia, rit funerar creştin, iar în aşezările rurale, incineraţia. Coexistenţa celor două rituri funerare, înhumaţia şi incineraţia, indică faptul că răspândirea creştinismului a fost lentă şi treptată, şi că noua credinţă nu a înlăturat brusc toate formele religioase păgâne (necreştine). Evoluţia termenilor pagus (sat), paganus (locuitor al satului) şi păgân, în limba română, este semnificativă în acest sens. Orientarea economică şi cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credinţe au pătruns în Dacia din sud şi sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, după aşezarea hunilor în Panonia şi în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus  şi valea Dunării, situaţia politică şi economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influenţă a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul şi sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi şi avari, instalaţi în Pannonia, consecinţele au fost dramatice. Urme şi obiecte creştine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparţin autohtonilor daco-romani, însă la populaţiile „barbare” din estul şi sud-estul Europei nu s-au găsit urme creştine, răspândirea spontană a creştinismului nu era posibilă în lumea „barbară”. Dacii liberi, în schimb, veniţi în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat şi creştinat după această dată, prin contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană deja creştinată.

 Goţii, aşezaţi în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creştini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credinţă păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goţilor din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goţilor la creştinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acţiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creştinismul nord-dunărean de origine latină, ca şi cel primit de vizigoţi în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influenţe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reţinem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creştine aparţineau autohtonilor, dintre triburile (populaţiile) alogene imigrate nici unul nu era creştin. Majoritatea obiectelor creştine din secolele V-VI provin din aşezări, foste castre şi oraşe romane, unde populaţia autohtonă continua să vieţuiască. În cimitirele şi aşezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creştine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creştineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată.

În sudul Daciei, Banatul de sud şi Oltenia dintre Dunăre şi „Brazda lui Novac”, creştinismul se leagă de populaţia latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, şi nu aparţinea grupurilor alogene. Prin urmare, având ca punct de plecare comunităţile creştine răzleţe din spaţiul şi timpul Daciei romane, impulsionat prin acţiunile concertate, statornice şi decisive provenite din sudul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul a cuprins treptat întreaga populaţie nord-danubiană, mai ales în intervalul 350-450. Învingând în timpul acesta rezistenţa păgânismului, el s-a generalizat treptat şi în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credinţe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populaţie romanică, general latinofonă şi creştină. În secolul al VI-lea, creştinismul apare consolidat definitiv la populaţia din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au aşezat în regiunile intra- şi extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populaţie romanică, deja creştinată, populaţia autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit şi au convieţuit în strânse relaţii social-economice şi etno-culturale, rezultatul fiind creştinarea acestora.

 Generalizarea creştinismului

În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V şi VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creştină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârşire, dar, social şi geografic,  poziţiile sale se restrâng tot mai mult sub povara măsurilor represive ale împăraţilor romani şi ale înaintării creştine.

În Scythia Minor, creştinismul este triumfător- inscripţiile din secolele V-VI, în provincia dintre Dunăre şi Mare, reflectă, prin conţinut şi simbolistică, o atmosferă spirituală specific creştină: ataşamentul locuitorilor provinciei faţă de Dumnezeul cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv şi individual. Inscripţiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepţie a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creştine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creştinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea şi comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esenţă creştină, nota dominantă a vieţii spirituale din spaţiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a realităţilor din Scythia Minor, înfăţişate de sursele istorice din secolele amintite, este biruinţa categorică a creştinismului. Spiritul noii religii  se regăseşte peste tot: în atitudinea civică, concepţia urbanistică, creaţiile artistice, viaţa cotidiană, cu excepţia domeniului funerar, unde se mai resimt atavismele vechii religii, păgânismul este complet obnubilat (învins). Ţinutul Dobrogei devenise un bastion al religiei creştine din Imperiul de Răsărit, cel mai avansat din spaţiul românesc.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

10 aprilie 2019

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

  Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)” →

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava. Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019

Păgâni şi creştini în fosta Dacie romană

Numărul descoperirilor creştine, datate între 275 şi 375, în provincia Dacia, a variat: locaşe de cult la Slăveni (jud. Olt) şi Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj)-aici, prin transformarea unui sanctuar păgân într-un locaş creştin, semn al victoriei religiei creştine. La sfârşitul secolului al IV-lea, credinţa creştină cucerise pe cei mai mulţi daco-romani. Basilica de la Morisena (Cenad, jud. Timiş) este controversată, iar alte biserici aflate la Apulum (Alba Iulia), Densuş (jud. Hunedoara), Prejmer (jud. Braşov), Drobeta (Turnu Severin) sunt considerate o speculaţie a teologilor (N. Zugravu). Bisericile aflate sunt puţine din cauza insecurităţii din zonă. Tocmai acum limba română a conservat termenul ce desemna clădirea (lăcaşul de cult) creştină, basilica (biserică)-termenul s-a născut în nordul Dunării, „a fost adus de misionari din sudul fluviului”(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliţă votivă cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Veţel-jud. Hunedoara) cu inscripţia  „Quartine vivas”.

Ca o concluzie generală, creştinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetraţiei adânci a noii religii printre daco-romani şi, în acelaşi timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creştinătăţii dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) şi atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)- prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse şi apoi purificate prin creştinare.

Printre argumentele creştinării se afla şi practica înhumaţiei ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existenţa creştinilor abandonaţi de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu ştim care era situaţia, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile (sinoadele) de la Niceea, Constantinopol şi la cele locale, dar trebuie să fi fost. Limba română a moştenit două vocabule referitoare la ierarhia ecleziastică: „piscup” (episcopus) şi „preut” (presbyter) – o dovadă că în aşezările daco-romane funcţionau elementele fundamentale ale ierarhiei bisericeşti. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranţi de ţară (sate) şi periodeuţi (misionari). Statutul politic şi canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creştine daco-romane, de pildă, cele de la  Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deşi lipsesc obiectele creştine, adepţi ai religiei noi se aflau şi în alte teritorii controlate de Imperiu.

În sursele istorice, nu este menţionat nici un slujitor din comunităţile creştine daco-romane dependente de Moesia Prima şi Dacia Ripensis. În partea centrală şi de nord a ex-provinciei Dacia, rămasă permanent în afara Imperiului, menţionăm bisericile de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică şi ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viaţă creştină autonomă, fără ierarhie completă şi complicată, cu sacerdoţi aleşi de credincioşi ce săvârşeau unele taine. Creştinarea altor locuitori şi apariţia unor noi comunităţi a fost opera unui misionarism de contact, direct, „celular” – de la un nucleu daco-roman la altul – în care erau implicaţi credincioşi şi slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreştine) în creştinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunităţile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima şi Dacia Ripensis, a căror jurisdicţie se extindea şi în nordul Dunării-ceea ce susţinea şi Pârvan. Bisericile creştine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima..Organizarea ierarhică şi dependenţa canonică a bisericilor daco-romane punea problema relaţiilor cu papalitatea ale creştinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică” (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicţiei scaunului roman în spaţiul românesc, care  se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuţii…, cu argumente epigrafice, literare, arheologice, şi apoi reluată de alţi istorici, precum A. Sacerdoţeanu.

În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea şi Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia şi Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici îşi extindea jurisdicţia asupra unor eparhii din sudul Dunării şi, în acelaşi timp, îşi manifesta autoritatea în această zonă scaunul Romei. Cathedra Petri (Scaunul lui Petru)  avea un prestigiu necontestat  de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinţi, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile şi ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul şi estul Daciei, aflate departe de dezbaterile teologice şi dominate de o cultură orală, circulaţia ideilor a fost mai limitată, tradiţia mai puternică, disciplina mai relaxată.

Astfel, în aceste teritorii româneşti sau în cea mai mare parte a lor, starea credinţei şi disciplinei creştinilor nord-dunăreni trebuie să fi fost foarte apropiată de cea înfăţişată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: „aceştia au mai degrabă tradiţii decât învăţătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povăţuieşte adevărul legii (creştine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiţii. Barbarii nu ştiu nimic altceva decât ceea ce aud de la „învăţaţii” lor şi, astfel, cei neştiutori ai întregii ştiinţe cunosc esenţa legii dumnezeeşti mai mult din învăţătură decât din citit, păstrează mai degrabă învăţătura primită din predica orală decât legea”. Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creştinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spaţiul nord-dunărean (viitor românesc), însuşirea unui creştinism mai puţin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei şi tradiţii vechi, precreştine (necreştine), aşadar, un creştinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creştinii din nordul Dunării au pătruns şi erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ş. Năsturel, într-un studiu despre Creştinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoşii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381).

Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia Ripensis) au fost luate de arieni, iar altele (de Viminacium, Oescus, Aquae) au păstrat comuniunea cu Athanasie de Alexandria şi alţi apărători ai ortodoxiei. Abia la conciliul de la Aquileia (381), la care a participat episcopul Ambrosius de Mediolanum, arianismul illyric (sud-dunărean) a fost învins definitiv, prin condamnarea ultimilor săi susţinători. Controversele doctrinare din Imperiu (spaţiul sud-dunărean) au avut efecte şi în spaţiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-şi exercitau jurisdicţia  şi în stânga Dunării erau divizaţi, dar se pare că aceste dispute au atins prea puţin pe credincioşii simpli daco-romani. Însă o influenţă a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltraţi din teritoriile de nord-vest şi din cele est-carpatice, care prin credinţa lor tradiţională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenţei mediului rural autohton în faţa penetraţiei religiei creştine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş, ritul funerar reflectă o diversitate de credinţe şi obiceiuri religioase ale exponenţilor acestei culturi (civilizaţii).

Nu ştim cum se desfăşura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică şi alte elemente ale cultului creştin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creştinarea şi latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creştină a fost un „factor de latinizare”. Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericeşti, a expresiei „Doamne, miluieşte”, care provine din „miserere Domine”, folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ş. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei „forma mentis”.

Cultul martirilor în spaţiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Naşterea, Boboteaza, Paştele, Înălţarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioşilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele şi Imperiul creştin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supuşilor. Dar moştenirea antică (precreştină) era prea puternică pentru a fi uşor eliminată. Prezenţa în limba română a termenilor „priveghea”, „priveghere”, priveghi”, proveniţi din latinul pervigilare („a veghea toată noaptea”) şi a „comânda” („a da de pomană”), „comând” („pomană”) provenite din lat. commendare (a încredinţa) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării.

Într-un ţinut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ şi bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea şi noua credinţă a fost puţin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice convieţuirii păgâno-creştine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul „zănatic”-dianaticus, adorator al Dianei, „drac” ş.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra „zănaticilor” (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creştinismului, cum susţinea Panaitescu. În sfârşit, originea cuvântului „păgân”, adică necreştin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credinţă din secolul V şi desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii „pagus” şi „paganus” a generat termenul „păgân”, adică „necredincios”, necreştin. După încetarea ordinii politice şi militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunării- în secolul al IV-lea, şi creştinismul, dar şi păgânismul aveau partizani la oraş şi la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii ataşaţi de vechile credinţe necreştine. Concluzie: acest termen  „păgân” (necreştin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalenţa făcută de credincioşii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes („neamuri”),  „adoratori ai vechilor divinităţi”, şi barbarii păgâni (necreştini) pătrunşi pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goţi, huni). Prin urmare, în spaţiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus şi christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea şi creştinarea au devenit elemente de individualizare etnică şi spirituală (religioasă) faţă de „Barbaria” (lumea barbară) şi păgânism.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

14 martie 2019

Păgâni şi creştini în fosta provincia Dacia

 După retragerea aureliană,  între sfârşitul secolului al III-lea şi finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o privelişte dezolantă: puţine inscripţii, morminte, obiecte mărunte, nici o ştire literară, încât percepţia asupra vieţii religioase, în nordul Dunării, nu poate fi deplină. Adevărata dimensiune a continuităţii vechii religii, rezistenţa credinţelor păgâne şi interferenţa lor cu noile valori, modalităţile de inserţie a creştinismului şi formele sale de organizare sunt greu de reconstituit.

O istorie a păgânismului şi a confruntării lui cu creştinismul, în Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers şi complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluţiei comunităţilor daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare şi manifestare a vieţii religioase. Astfel, în sudul Banatului şi Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credinţele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradiţională a unor împăraţi, de intransigenţa faţă de creştini şi de staţionarea unor trupe, instrumente ale politicii imperiale. Aşa de exemplu un altar roman de la Drobeta dedicat lui Jupiter, de către un tribun pentru oamenii săi din trupă, este o manifestare a păgânismului oficial într-o localitate aflată sub stăpânire romană. O inscripţie de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menţionează refacerea unui templu al zeiţei Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldaţi) din castrul de la Dunăre erau ataşaţi credinţelor vechi, romane. Pot fi menţionate şi alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstiţiile şi practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supravieţuit un timp îndelungat, chiar şi după creştinarea severă de la sfârşitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeiţa Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credinţa unui locuitor în forţa spirituală a imaginii, după interzicerea credinţelor păgâne şi distrugerea imaginilor sacre vechi, instrumente magice, protectoare şi binefăcătoare (talismane).

Această credinţă e dovedită şi de inscripţia de pe o cărămidă de la Căuniţa de Jos-Gornea (jud. Caraş-Severin)- amulete apotropaice puse în mormânt, vechi obicei păgân. În domeniul funerar, înhumaţia era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incineraţia nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o „romanitate fără Imperiu” (M Bărbulescu), asistăm la supravieţuirea unor credinţe tradiţionale romane, unii adepţi ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credinţele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influenţat ritul de înmormântare şi pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziaţi este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămaşi, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credinţe şi rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialităţii faţă de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalităţi şi credinţe în favoarea creştinismului. Cimitirele din oraşe indică şi ele o importantă mutaţie spirituală în conştiinţe.

În Dacia, după 275, nu există dovezi ale funcţionării vreunui templu păgân, dar în locaşurile de cult de la Ulpia Traiana, se mai oficiau rituri. Oricum, primii creştini au devastat sălile şi au aruncat statuile şi alte obiecte în fântâna sacră. La Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creştine. Dar nu toţi zeii vor fi fost uitaţi. V. Pârvan considera că starea de nesiguranţă, ivită după încetarea protecţiei imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-şi încredinţeze soarta în mâinile zeilor „păstrători” şi „apărători” (conservatores), „sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie şi petrecere, una de îngrijorată şi smerită reculegere şi închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea din primejdiile fără sfârşit”. El a demonstrat, în acelaşi timp, cât de ataşaţi trebuie să fi fost unii locuitori ai fostei provincii Dacia faţă de zeiţa Diana, foarte populară şi particularizată în nordul Dunării, devenită un fel de „zeitate supremă păgână”, echivalentă cu „Destinul”, „Soarta”, „Norocul”, iar „zânele” şi „zănaticii” îşi au originea în Diana şi dianatici.

Dar religia nu se identifică întotdeauna cu ideea de zei şi spirite, şi din această perspectivă trebuie abordate realităţile spirituale ale Daciei, după 275. Astfel, abandonaţi de autorităţi, constrânşi la un trai modest, reduşi la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliţi să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) şi personificări divine, iar gândirea şi practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiţii şi legende, elemente ale spiritualităţii populare străvechi.

Unele descoperiri arheologice ca şi materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credinţe, practici, gesturi şi reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situaţi în afara Romaniei, şi aflaţi în pragul creştinării. Astfel, „a amăgi” (arhaic), adică „a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji”, din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor şi magia-magie, vrăjitorie, apoi „a fermeca” (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, „a descânta”, de la discantare, „soarte, soartă” din latinul sors, sortem, sau „altar”, „vărgură”, „păcat”, „drac”, „închina”, „rugă”, „ajuna” sau termenul provenit din substrat, precum „balaur” (monstru), smău, bală, „ghionoaie” (ciocănitoare). Inexistenţa templelor, lipsa idolilor, absenţa dedicaţiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creştin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creştinării? Expresie a persistenţei păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incineraţie, de la sfârşitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechinţa de Mureş şi Sărăţeni (jud. Mureş), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj), cimitirul 1 Brateiu (jud. Sibiu), unde se practica, până la anul 400, acelaşi rit funerar, indică fără echivoc conservatorismul locuitorilor daco-romani din sate, întărit şi de influenţe venite din substrat, practici şi obiceiuri funerare ce coboară în vremurile vechi dacice şi daco-romane, care au lăsat urme în spiritualitatea creştină. Ca exemplu menţionăm monede aflate în morminte ca obol, la Iernut şi Brateiu, vase de băut pentru morţi, însoţite de banchetul funebru, la Brateiu.

Marea mutaţie, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creştinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulţirea monumentelor şi obiectelor creştine, creşterea numărului de adepţi şi dezvoltarea comunităţilor creştine. Progresul creştinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat şi micşorarea nucleelor creştine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunităţile din nordul Dunării s-au putut întări prin primirea unor creştini trecuţi în stânga fluviului, în urma persecuţiilor de la hotarul secolelor III-IV, în timpul lui Diocletian. După 313, oficializarea religiei noi, progresul creştinismului în Dacia a fost favorizat de alţi factori precum înglobarea la Imperiu a părţii de sud a teritoriului transdanubian: sudul Banatului şi Dacia Ripensis (zona dintre vărsarea Cernei şi a Oltului până la „Brazda lui Novac”). Structurile bisericeşti din sudul Dunării s-au extins şi asupra ţinuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din aşezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă şi continuă legătură cu creştinătatea sud-dunăreană. Consecinţele acestei situaţii au fost stimulative pentru comunităţile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii şi limbii. În plus, trecerea unor creştini în „ţinuturile barbare”, din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reuşita noii religii în rândurile daco-romanilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 martie 2019

Creştinismul daco-roman în secolul al IV-lea

Unul din cele mai interesante momente din istoria spaţiului mediteranean este considerat secolul al IV-lea, căruia îi este propriu un adevărat „dualism religios”. Un interval de graniţă, revendicat de două lumi: păgână şi creştină, veche şi nouă, un tărâm al convieţuirilor tolerante şi al ostilităţilor deschise, al continuităţii şi rupturii, al tradiţiei şi înnoirii. Acest secol încheie un „ciclu istoric” început încă din secolul al II-lea- „Antichitatea târzie”– definit de antropologia istorică, când s-au pus fundamentele civilizaţiei creştine. Viaţa religioasă a secolului al IV-lea denotă caracterul intermediar al perioadei: el debutează sub semnul păgânismului intransigent şi sfârşeşte sub zodia creştinismului intolerant, „totalitar” (Culianu). Între aceste limite, se succed ani de toleranţă, de conflicte şi reconcilieri, de reacţii violente şi reveniri spectaculoase-legislaţia imperială, prevederile sinoadelor Bisericii, scrierile epocii reflectă starea de incertitudine specifică secolului.

Păgâni şi creştini în Scythia Minor. Tabloul religios al ţinutului dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră, în vremea Principatului, se prezenta plin de „complexitate şi varietate” (D. M. Pippidi), „vitalitatea” vechilor credinţe împletindu-se cu aspiraţii şi tendinţe noi, orientate către „monoteism şi universalitate”. În Scythia, lupta dintre vechea şi noua religiozitate, în secolul al IV-lea, nu este prezentă în inscripţii, dar alte mărturii fac referire la această luptă inevitabilă. La începutul Dominatului (după 284), în Scythia, acest tablou nu se schimbă, păgânismul se dovedeşte încă puternic, fiind încurajat de includerea sa printre teritoriile controlate de Licinius (308-324), care, între 320-324, a sprijinit cultele tradiţionale (păgâne). Inscripţiile dezvăluie ataşamentul pe care simpli credincioşi şi comunităţi întregi îl aveau faţă de zeităţi. Dintr-un act mitraic aflăm despre serbarea Saturnaliilor, în Scythia, la începutul secolului al IV-lea, iar trupele romane, la 322-323, îl cinsteau pe Deus Sanctus Sol, zeu mitraic. Actele funerare din Scythia erau prezente şi ele, expresie a forţei păgânismului, teme, idei, credinţe, cutume. În primul sfert al secolului al IV-lea, lumea preponderent păgână domină în Scythia, în vremea lui Licinius, a cărui conducere n-a marcat sfârşitul păgânismului în Dobrogea. Actul de martiraj al Sf. Aemilianus de la Durostorum arată că, la mijlocul secolului al IV-lea, templele păgâne erau deschise şi se desfăşurau ceremonii, sub Constantius (337-361). Cercetarea arheologică din Dobrogea ne oferă imaginea supravieţuirii păgânismului şi a convieţuirii acestuia cu creştinismul în ofensivă- la Dinogetia (Garvăn-jud. Tulcea), este atestată continuitatea cultului familiei, zeii locali şi credinţa în zeii tradiţionali ; la Histria, un grup îl înfăţişează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deşi templele erau distruse, slujitorii au rămas păgâni. Ca în multe părţi ale lumii mediteraneene, viaţa religioasă a populaţiei rurale din Scythia Minor era tributară fondului vechi de credinţe ancestrale – cultul străvechi al vetrei descoperit la Teliţa (Jud. Tulcea), ataşamentul faţă de Hercule, ceea ce denotă conservatismul mediilor rustice, cauza genezei creştinismului popular între români.

Aşadar, în secolul al IV-lea, în Scythia Minor, păgânismul este o realitate, dar vechea religie era pe cale de stingere în faţa creştinismului oficializat, apoi atotputernic. Existau în Moesia Inferior-Scythia Minor, încă înainte de Constantin, creştini izolaţi şi nuclee creştine. Din actul de martiraj al Sf. Epictet şi Astion de la Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea), se cunoaşte numele primului preot creştin de pe pământul românesc, Bonosus, şi faptul că în jurul lui 300, Scythia avea o episcopie – se cunoaşte numele episcopului de Tomis, Evangelicus, care apăra dreapta credinţă. Persecuţiile tetrarhilor, la începutul secolului al IV-lea, n-au oprit ascensiunea creştinismului, noua religie îşi continuă evoluţia, dar numărul creştinilor, ca şi în restul Imperiului, era insignifiant în comparaţie cu masa păgânilor. Creştinii erau orăşeni, proprietari, militari. Episcopia tomitană şi-a continuat existenţa.

După 324, anul morţii lui Licinius, când s-a instalat pacea Bisericii în Orient, asistăm la dezvoltarea vieţii creştine în Dobrogea (Scythia) – în anii 364-381, aici păstorea episcopul Bretanion, adept al credinţei niceene, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, arian. În acest timp, Biserica s-a organizat în parohii, conduse de preoţi, dioceze (eparhii), conduse de episcopi şi provincii ecleziastice, coordonate de mitropoliţi. Pe vremea lui Teotim I (390-407), se situează începutul dependenţei canonice a unei părţi a pământului românesc (Dobrogea, sudul Moldovei, sud-estul Munteniei) faţă de centrul bisericesc al Constantinopolului şi consolidarea raporturilor dintre episcopia Tomisului şi nucleele creştine din nordul Dunării. Din secolul al IV-lea, suntem martori la rapida ascensiune a creştinismului în Scythia Minor, înmulţirea numărului de credincioşi, sporirea complexităţii actelor de cult, formarea, extinderea structurilor administrativ-juridice ale Bisericii, ceea ce se reflectă şi în construcţia de bazilici creştine. Cele mai multe biserici erau construite în oraşe, semn al dezvoltării comunităţilor creştine-de pildă, la Tomis, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, erau trei biserici, dar cea dintâi biserică creştină din provincia Scythia s-a ridicat la Beroe (Piatra Frecăţei-jud. Tulcea). Alte biserici creştine s-au construit la Histria, Argamum, Dinogetia, Callatis. Creştinismul era preponderent citadin, dar, în secolul al IV-lea, el începe să pătrundă şi în lumea păgână rurală. Începutul convertirii satelor dobrogene se oglindeşte şi în construcţia unei biserici în localitatea Teliţa-Amza, jud. Tulcea şi biserica martirică de la Niculiţel, jud. Tulcea. Păgânismul era mult mai tenace în mediul rural.

În practicile funerare creştine, în Scythia se observă preluarea unor obiceiuri funerare păgâne-de pildă, într-o necropolă creştină de la Tomis s-a aflat o cameră funebră destinată prânzului funerar, cutumă de certă origine păgână. Creştinismul oficial a respins banchetele funebre, practica aducerii de ofrande şi săvârşirea libaţiilor la morminte, dar creştinismul popular a conservat integral obiceiurile păgâne. Aceasta o arată sursele bisericeşti, inscripţiile, descoperirile arheologice, pictura murală, cina funerară fiind o dovadă a întâlnirii între pietatea păgână şi cea creştină. În concluzie, în secolul IV, în Scythia (Dobrogea), creştinismul progresează mult, iar păgânismul este în defensivă.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 februarie 2019