Florentina SAVU: August 1982 (file de jurnal)

Mi-am revăzut locurile natale, casa copilăriei mele, casa bunicilor dinspre mamă, oameni din satul meu…

Am trăit multe emoții, sufletul meu a plâns amintiri care nu se vor reîntoarce niciodată…

Mi-am găsit bunicii și mai slăbiți, și mai triști…

Am fost și acasă…Căsuța noastră dragă, cum plângi tu…cu sughițuri!

Din toate crăpăturile tale ies suspine…

Ce dragă mi-ai fost și o să-mi mai fii încă!

Te-am mângâiat, te-am pipăit dar…numai pe dinafară fiindcă la ușile tale atârnau lacăte grele…

Amintirile noastre sunt păzite, nu au voie să fugă, nu au voie să iasă din interiorul tău…

De treisprezece ani stau departe de tine, de tine care ai fost martora bucuriilor și tristeților noastre…

Am fost la cimitir. Trecuseră de asemenea treisprezece ani grei și lungi de când picioarele mele nu mai călcaseră pe acolo: exact de la moartea bunicului dinspre tată, de la 1 aprilie 1969. Nici nu aș mai fi regăsit mormântul dacă nu aș fi întâlnit pe cineva care să mă conducă până acolo.

Bălăriile întrecuseră înălțimea crucilor…

Nici nu mi-a trecut prin gând că voi găsi atâta pustiire, atâta întuneric la mormintele lui unchișorul și al bunicilor mei dinspre tată.

Am smuls buruienile și bălăriile apoi am aprins lumânări multe, multe…Voiam să sclipească asemenea lacrimilor din ochii mei, asemenea durerii din sufletul meu…

La câte nu m-am gândit în timp ce-i tămâiam pe cei doi oameni atât de dragi mie, unchișorul și bunicul fiindcă pe bunica nu apucasem s-o cunosc, se prăpădise înainte ca tatăl meu să se fi însurat cu mama…Îmi venea să țip…Au fost și…ce a mai rămas din existența lor? Două morminte acoperite de bălării, două morminte întunecate de care nimeni nu-și mai aducea aminte…

Ziua următoare, era duminică, am mers din nou la cimitir.

În satul nostru lumea se duce acolo de pe la 3-4 dimineața. Când eu am ajuns acesta parcă deja luase foc. Se vedea cerul în acel drept înroșit și învăluit de fum de lumânări și de tămâie.

Când am pășit pârleazul cimitirului, în fața ochilor mi s-a desfășurat o imagine greu de exprimat în cuvinte. Totul era luminat ca ziua și pretutindeni era o forfotă nemaipomenită. Ici-colo, câte cineva își jelea morții. Femeile își împărțeau colacii trecând de la un mormânt la altul. Era un du-te-vino neîntrerupt…Pâlcuri, pâlcuri ședeau de vorbă în șoaptă. O liniște imensă ce lumina ca ziua…Ce poate fi mai frumos, mai impresionant și mai trist în același timp decât asta?

Am trecut și pe la mormântul fostei mele profesoare de română, doamna Atița Stoian…Aici era prezent și soțul său, domnul Marin Stoian, fostul director al școlii din sat, acum aflat în pragul bătrâneții…Nu m-a mai recunoscut…Mi s-a părut atât de slăbit!

Vederea sa m-a emoționat profund, ochii mi s-au umplut de lacrimi, la fel și ochii dumnealui. M-a îmbrățișat cu aceeași emoție, bucurându-se când a aflat cine sunt și că m-am dus să-i vorbesc…

Mi-a arătat mormântul, locul de veșnicie care îl va primi și pe dânsul alături de cea care îi fusese devotată soție.
Am zărit fotografia de pe cruce, o fotografie care îi înfățișa pe ei doi, imaginea lui alături de soția moartă, ca să-i țină de urât probabil:

– A fost și nu mai este…a șoptit el cu vocea tremurândă…

M-am reîntors la ma’ mare la lumina zilei, înfrigurată. Parcă adunasem în oase o parte din răceala mormintelor…

Cu greu m-am putut încălzi, acoperindu-mă cu câteva pături. Tremuram toată, îmi clănțăneau dinții…

Copiii mei dormeau liniștiți alături, corpul lor emanând atâta căldură, atâta viață! Mi-a venit să plâng…

Ne-am întors la Văleni noaptea, cu căruța cu cai: nimic mai frumos decât o plimbare cu ghiociul noaptea, sub clar de lună, sub cerul spuzit de stele.

Copiilor le-a plăcut enorm…Chiuiau de drag de răsunau pădurile și câmpul.

Luna lumina, totul era învăluit în frumusețe, totul era plin de farmec și de mister.

Mi-am lăsat bunicii în urmă fără să fiu sigură că o să-i mai revăd în viață, mi-am lăsat în urmă satul cu amintirile care mi-au fermecat copilăria…

Caii alergau în trap, copitele lor țăcăneau și aruncau scântei, spre deliciul copiilor. Țăcăneau potcoavele regulat, ca acele de ceasornic, spintecând tăcerea câmpului.

Ca să scurtăm drumul spre casă, am luat-o direct prin râul Vedea, lucru care i-a încântat și mai mult pe cei mici.

La un moment dat, pe câmp ne-a apărut o mogâldeață în față…Era un om înfășurat într-o pătură, care își păzea bostanul. Crezuse că venisem la furat de pepeni și se așezase la pândă într-un șant. Birjarul l-a cercetat și a exclamat:

– Ce curajos! Ședea la pândă cu un topor în mână gata să lovească dacă am fi fost hoți!

———————————–

Florentina SAVU

3 ianuarie, 2019

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)

IV. Magia sărbătorilor de iarnă

Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu  steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine  cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale  fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăria!

 

Peste tot am brăduți împodobiți, în fiecare cameră, colțișor, tot am câte ceva; îmi place noaptea să deschid ochii și printre gene să-mi văd pomișorul cum sclipește, cu globușoarele lui multicolore, cu mici jucărele atârnate de crenguțe, de când eram copil, dar atât de dragi mie, ca apoi, să închid ochii și zâmbind să mă prindă visele în mrejele lor, ducându-mă la anii de demult !  Am pus și-o scrisorică pentru  Moș Crăciun, așa cum fac în fiecare an, rugându-l să nu mă uite, chiar dacă anii-mi zboară, să-mi vină măcar în vis, ca semn că mi-a trecut ! Parcă-l văd și-acum pe Moșul, pe la cinci anișori ai mei, când mi-a venit acasă pentru prima dată, la vreme de seară, pe cărăruia din ogradă, printre nămeții înalți, cu sacul în spinare, plin de daruri… Stăteam cu ai mei în prag, să-l întâmpinăm, cu obrăjorii  îmbujorați de emoție și mâini fremătânde, tremurând ca frunza de surpriză și nerăbdare ! L-am condus timidă în odaie, lângă cămin, ca să-și încălzească la foc mâinile înghețate, lângă bradul cu artificii și lumânărelele colorate prinse pe crenguțe, așa cum era altădată, între timp aducându-i farfurioara cu dulciuri pregătite de mama și-un păhărel de țuică, așa cum îmi ceruse. M-a așezat apoi pe genunchii lui  spunându-mi că-i tare bătrân și obosit, că vine de foarte departe, că știe că am fost cumințică, rugându-mă la sfârșit să-i spun o poezioară și-un cântecel. Apoi, a deschis sacul cel mare, doldora de daruri,  lăsându-mi și mie câteva pachețele, de mi-a săltat inima de bucurie, spunând că are drum lung de străbătut, pe la alți copii care-l așteptau, așa cum îl așteptasem și eu ! Doamne, ce amintiri minunate…
Îmi venea Moș Crăciun în fiecare an, până când, brusc, a încetat să-mi mai vină, chiar în iarna aceea când s-a stins din viață tata! O întrebam deseori pe măicuța mea:”mămică de ce nu mai vine pe la mine Moș Crăciun, n-am făcut nimic atât de rău ( că doar copil eram, mai făceam câte-o boroboață ), braduțul l-am pregătit și scrisorelele, ce, nu mă mai iubește ? M-a uitat ? Iarna mi l-a furat pe tata, mi l-a luat și pe Moș Crăciun? Am rămas fără niciunul, acum sunt orfană de-amândoi?” Îmi mai zicea sărăcuța de ea, căutând câte-un motiv: ba ca poate nu am fost așa de ascultătoare, ba din cauză că nu mâncam totul din farfurie și-o supăram, ba că n-am fost așa de silitoare la învățat precum ar fi vrut… fel de fel de motive înjgheba… ce să-mi mai spună ? Sărăcuța de ea, Domnul s-o aibă în pază !
De-atunci nu mi-a mai venit, dar găseam totuși cadouri lângă brad când mă trezeam, deși încetasem să-i mai scriu ! Eram dezamăgită de așteptări și-mi spuneam că, la urma urmei, să-mi aducă el ce-o vrea că doar îmi poate ghici gândurile ! În iarna chiar când s-a prăpădit tata, îmi amintesc că, trezindu-mă, am găsit pe pernuța mea, învelite-n celofan, niște milieuri; m-am mirat tare mult și zâmbind i-am zis mamei că, se pare că Moșul, ajuns în cele din urmă și pe la mine și nerămânându-i poate altceva în sac să-mi dăruiască, mi-a pus la repezeală chiar milieurile brodate de dânsa, ce le apretase și călcase cu o seară înainte !?! Și azi le am păstrate, așa cum mi-au rămas atunci și, deseori, le scot la iveală, le miros adânc, îmi pare că încă mai poartă mirosul detergentului și-al mamei, ce le lucrase cu-atâta migală, ca să-și mai omoare serile, așa cum era pe-atunci, întristată și îndurerată, plânsă de pierderea tatălui; parcă văd până azi pe ele lacrimile ei scurse… Mare mi-a mai fost însă surpriza, înseamnă că totuși nu m-a uitat în anul acela, fiind o rază de lumină pe cerul înnourat al vieții mele, atât de devreme… În anul următor însă, îmi lăsase o pereche de ghetuțe speciale de patinaj și patine, cel mai frumos cadou, de nevisat, la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc! Știa el pesemne cât le mai jinduiam când le vedeam la alți copii !
Au trecut în șir anii… am crescut, pom de iarnă n-am mai făcut, nici scrisorele n-am mai scris, chiar și pe Moș l-am uitat și m-a uitat și el se pare în vâltoarea vieții, până când, în pragul existenței mele mi-au apărut copiii, întâi băiatul, apoi, după ani fata, un dar minunat de la Domnul! Am simțit o mare binecuvântare, am dat la rându-mi viață și-atunci, odată cu ei, COPILUL din mine iar s-a trezit, mi-am amintit iar și de bunul meu Moș Crăciun ! Ahh, Moș Crăciun… Moș Crăciun, ne-am găsit iar și de-atunci, te port mereu în suflet, te ador, te-aștept cu bucurie până la extaz în fiecare an, plină de speranțe, punând iar câte-un bilețel sub brad, alături de acelea ale copiilor mei… Mi-e teamă să-ți cer, acum copiii au prioritate, tu însă poate-l citești și pe-al meu !
Ce-aș vrea acum,  zici? Aș vrea să aduci în lume pace și armonie, lumină sfântă și căldură în suflete și inimi, să nu mai existe copiii suferinzi, oameni bolnavi și triști, părinți plânși, bătrâni bolnavi și părăsiți, ca ” repetabila povară “, războaie, foamete, sărăcie… Pe noi, copii mai mari, fă-ne, te rog mai buni, mai duioși, mai înțelepți și cumpătați. Pe cei ce-au greșit, fă-i să-și înțeleagă greșelile, învață-ne
să știm a iubi cu-adevărat, fără ipocrizie, egoism ! Dar, cel mai mult și mai mult, să știi că te-așteaptă acei copii suferinzi și părăsiți pe lume, prin cine știe ce unghere, bătuți, maltratați, cu sufletele rănite și trupurile, de oameni-neoameni, perverși răi, otrăviți până în măduvă! La ei nu te-ai dus niciodată, nu știu cum și de ce, dar ei nu cunosc de tine, de magia ta, nu te-au zărit nici aievea nici în vise, nu știu  ce-s alea jucării sau pom de iarnă; sunt copii îmbătrâniți înainte de vreme, încercați de necazuri și neajunsuri, încă de la naștere, nu cunosc zâmbetul și mângâierea! Lor le lipsește până și coltucul de pâine și stropul de apă pentru a-și astâmpăra setea și foamea! Du-te Moș Crăciun, în primul rând la ei, întinde-le brațele larg deschise să-i cuprinzi pe toți laolaltă că, poate cel mai mult și mai mult, au nevoie de mângâiere, duioșie, de iubire… Am îndrăznit să cer poate prea mult? Am încredere că poți să auzi glasul meu și-al multora ce cred ca mine, ești Tatăl Copilăriei doar ! Ai grijă de copii, ai grijă… de copii…
Ce vreau eu pentru mine, mă întrebi? Ce crezi tu, Moșule, că îmi lipsește mai mult, că mi-ar aduce bucurie… Așterne-mi speranța și încrederea în suflet și-n gând, alungă-mi temerile și lasă-mă să-mi păstrez credința în miracolul nașterii Mântuitorului și-n Maica Domnului și împreună miluiți-mă, dăruind viață-ndelungată celor dragi și poate și mie, să-mi pot bucura ochii! Cer prea mult? Mai pot să-ți cer ceva? Mai lasă încă să-mi rămână Copilul care-l port în mine, e ca o lumină ce-mi pâlpâie în suflet, luminându-mi-l! E visul meu dintotdeauna, el mă susține, la bine și la rău că… știți voi ceva,  oameni buni? Eu, deși-s la vârsta senectuții, tot copil am rămas, n-am încetat să visez, n-am încetat să doresc, n-am încetat să vreau să fac tot ceea ce voiam în copilărie! Voi puteți simți la fel ca mine? E un sentiment numai al meu, deosebit sau îl trăiți și voi? Mi s-a prelungit vârsta copilăriei, poate am întârziat să mă maturizez? Dar, poate nici n-am vrut să cresc, alături de copiii mei, trăindu-mi de fiecare   data, încă o copilărie, că prima nu mi-a fost deajuns, nu m-am săturat! Clipele frumoase le-am trăit din plin, atâtea câte mi-au fost ele, c-altele mi-au fost îndurerate, dar, pe cele bune, tare aș mai vrea să le   retrăiesc ! Mi-a fost viața astfel încât, cele rele nu mi-au ucis visele, sau… poate ucigându-le, mi-a rămas vie dorința de-a rămâne mereu copil, așa, ca o flacără ce-arde-n măruntaie, fără însă a lăsa cărbuni și scrum ! Doamne-ți mulțumesc, mă simt copil și-l mai pot visa pe Moș Crăciun! Închid ochii și-n vârtejul gândurilor mă duc înapoi… Sunt parcă tot mai mică, mă văd în oglinda sufletului, sunt aceeași fetiță cu codițe… îmi iese deseori la iveală, așa ca o răzvrătire, cerându-și drepturile ! Uite, acum chiar îmi vorbește dânsa, mă dă la o parte, pe mine, cea cu tâmplele fulguite de ani, mă ghiontește și-mi spune: ”trezește-te din amorțire, ridică-te, fugi afară prin ogradă, prin nămeți, hai, fă iarăși un om de zăpadă, așa cum făceai odată! Uite, amintește-ți cum ne duceam cu copiii în gloată, sus pe deluțul nostru din livadă, atunci când zăpada era moale ca puful, după o noapte-ntreagă de nins; făceam câte-un bulgărel, pe care îl strângeam bine în pumnișorii mici și-apoi îl dădeam de-a dura prin omăt, de sus din deluț, până jos la vale, când ajungea ditamai grămadă mare, rotundă și tot așa încă una și-ncă una și gata ne era omulețul; îl împopoțonam apoi cu vreun fular la gât, cu nasul de morcov, ochișori și nasturi din cărbunii din vatra bunicii, vreo oală veche în cap și măturoaie-n loc de mâini! “Daa, îi răspund, îmi amintesc… îmi amintesc, ce mult ne mai distram! Îl voiam să pară vesel, cu zâmbetul până la urechi, îmbujorat cu rujul mamei și sprâncenat, să domnească în mijlocul ogrăzii și noi copiii, să ne rotim în jurul lui, cântând și dansând! Ce bucuroși mai eram, ce fericiți, nu ne mai săturam, nu voiam să mergem la somn și să ne despărțim de el… De multe ori mă trezeam noaptea alergând la fereastră, să-l văd cum arată, scăldat de lumina lunii, crăiasa bolții cu argintia-i mantie, când lumina totu-n jur, un peisaj mirific, strălucind ca mici steluțe cristalele de ghiață din nămeții din jur… ochii Copilului din mine parcă-l vede și acum ! Cât ne mai întristam când se topea cu încetul, sufletul ne durea, tare am fi vrut să-l fi putut apăra cumva de razele soarelui, îi plângeau ochișorii cu lacrimi negre! Îmi amintesc și derdelușul ce-l pregăteam de cu seară, cărând găleți de apa, ca până dimineață să fie ca sticla de lucios!
Parcă mă văd stând la gura sobei, lustruind cu șmirghel șinele saniei și ungându-le cu ulei, să alunece mai bine dimineața, la joacă! Ce fantastic mai era pe-atunci, Copile… Îți mulțumesc de bucuria ce-mi   dăruiești aducându-mi aminte… Văd cu-atâta claritate tot ceea ce-mi arăți, de parcă a fost mai ieri, trăiești în mine, retrăiesc cu tine acele momente fermecătoare, de neuitat! Îți sunt recunoscătoare că mi-ai rămas, Copile, că-n coșul pieptului meu îți bate inimioara într-a mea. Simți când sunt îngândurată, îndurerată, bați la poarta sufletului cu mânuțele tale mici și fragile să-ți deschid, să te las să intri și sa te cuibărești colea, în locșorul tău, zicându-mi cu glăscior zglobiu :”de ce plângi, de ce ești îngrijorată, de ce te temi ? Sunt aici lângă tine, nu te-am părăsit niciodată ! Nu sunt oare eu acela care-ți bat la ușa sufletului și te îmbii să alergăm împreună la joacă? ” Dar, eu îmbătrânesc totuși, oglinda nu mă minte, sufletul meu îmi mai este oare ca altădată, gingaș, frumos, duios? Prea am crescut… Nu cumva, grijile, viața cu toate ale ei, m-a făcut mai dură, mai suspicioasă, pierzând astfel încrederea, speranța, nădejdea și credința în mine, în cei și-n cele din jurul meu și nu mă mai pot bucura, nu mai pot iubi asa ca altădată? Îmi prinde mâinile cu mânuțele lui calde zicându-mi să-l privesc în adâncul ochilor, fără să clipesc:”uită-te-n ei, încearcă să vezi cât mai clar, caută să vezi tot ce iubeai odată, ce iubești azi, caută-i pe mama, tata, bunica, îi vezi? Vezi casa părintească, veche de piatră, cu ograda mare, cu grădina plină de flori și mai sus livada de pe deluț până la vale? Prietenii copilăriei îi vezi? Uită-te la mama și bunica, cum fac pregătirile de Crăciun, cu mâinile suflecate, întinzând pe masă fel de fel de bunătăți, totul gata de sărbătoarea de Crăciun! Uită-te și la tata, uite cum te ține în brațe și te alintă, îți amintești? “Cum să nu-mi amintesc Copile, aș putea uita vreodată ? Totul e așa de viu în fața ochilor mei, de parc-a fost mai ieri! “Heei, îmi spune, ia caută și mai adânc în ochii mei, ce vezi? ” Doamne, într-adevăr, îmi zăresc copiii, cum i-am născut, cum i-am crescut pe fiecare, văd soțul, familia adunată în jurul mesei, uite văd bucuria oglindită pe fețele lor, mă văd și pe mine, veselă, ciocnim paharele… ne urăm mulți ani, aud și gongul sfârșitului de an și începutul celui nou… Doamne, ce minunat, am motive să trăiesc, am pentru ce mă bucura, trecutul îl port în mintea mea, dar trebuie să-mi trăiesc prezentul, fiecare clipă a lui, ca fiindu-mi cea din urmă, cochetând cu viitorul, am noimă în viață, am pentru ce trăi, mă pot bucura ! “Așa-i, îmi zice Copilul din mine, să fii mulțumită, Domnul ți-a luat, dar și ți-a dat, n-ai dreptul să fii tristă ! Când ai pierdut ceva pe drumul vieții, ți-a dat altceva în loc, ți-am rămas și eu să-ți aduc alinare, să-ți amintesc cele frumos trăite că, săraci mai sunt cei ce n-au nimic de amintit, nimic bun, un gol imens doar, ca o văgăuna ce te soarbe, singurătate, pustiu fără margini, negură “… Îți mulțumesc COPILE de darul ce mi-l faci de Crăciun, îți sunt recunoscătoare că-mi vii și-mi deșerți sacul cu amintiri, aici lângă pomul meu de iarnă ! Să nu mă părăsești vreodată, te voi chema de câte ori simți-voi nevoia, te voi aștepta aici, lângă bradul meu împodobit, ce-l voi face în fiecare an pentru Moș Crăciun și pentru tine, Copile, să te bucuri ! Să nu mă lași, că știu prea bine că, atunci când nu-mi vei mai apărea, pom de iarnă n-oi mai avea puteri să-ți fac… Voi rămâne doar cu speranța că ne-om găsi poate altundeva… ” Spre zarea celora ce nu cuvânta “, undeva…”Pe tărâmuri neumblate”,  acolo…”La răscruce de lumi” sau poate…”La granița-ntre vise “, eu fiind…”Apostol fără nume “, peregrin prin spațiile celeste și, cu tine de mână…”Pe urma pașilor pierduți”, vom lăsa câteva…”Frânturi de viață “, unde se vor cufunda poate alți ochi să afle despre noi, de mine și de tine COPILE  că, amândoi, nu suntem altceva, decât EU cu oglinda sufletului meu ! Uită-te pe cer, Copile, vezi steaua aceea mare ce lucește pe boltă ? Razele-i ajung până aici la noi, în noi și-n fiecare dintre voi, oameni buni, binecuvântându-ne cu lumina-i sfântă, semn că acum se naște Mântuitorul! E rândul tău să te bucuri COPILE… Auzi colindătorii ? Au sosit, răsună vocile lor divine peste plai, în sat, pe uliți, la fiecare poartă, la fiecare casă … Hai să ne bucurăm, COPILE, un an… încă unul și-ncă alții… cât o vrea Domnul, numai mulți să ne fie ! Uite, vine Moș Crăciun, ne bate-n geam, fuga să-l întâmpinăm !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)”

ZAMFIR ANGHEL DAN: ,,Bună seara domnul meu”

Când a apărut testul cu ,,bună seara domnul meu” , cred că îmi faci curte de mă privești așa de insistent, necunoscutul a sărit de pe fotoliu să îi răspundă cât mai repede posibil. În grabă a atins cu mâna berea pe care abia o desfăcuse și acum lichidul acela gălbui se tot plimba pe mocheta lui proaspăt cumpărată.
– Bună seara, fată dragă, i-a scris repede uitând și de mochetă și de berea ce nu o va mai bea. Ai venit, te așteptam.
-Am. I-a scris Lorry sec. Aseară venise soacra mea la mine pe ne anunțate. Cred că mă verifică. Soțul meu iubit este iar plecat în delegație și eu ard focul din mine pe aici. Am făcut un duș și am venit să te salut.
– Ooo, îmi placi, ești curată acum și pot să te pup peste tot, i-a scris el încercând-o cu o frază mai tare.
-Da mereu sunt curată, mi-ar place să mă săruți peste tot, i-a răspuns și Lorry să îl termine definitiv. Spune, cum m-ai săruta, să văd,îmi place, mă aleg cu ceva din invențiile tale virtuale?
-Nu te-aș iubi imediat,i-a scris necunoscutul atrăgând-o într o poveste inventată de el. Mai întâi te-aș privi să îți pot ține în minte toate cutele formelor din care ești alcătuită.
– Serios, așa ai face, zi, îmi place ce spui, îl atrăgea și Lorry în intenția ei de a vedea peste ce creatură a dat aici pe fb.
-Ți-aș atinge părul cu o pală de vânt să îl văd cum se leagănă în freamătul serii și ce culoare împrumută când soarele apune printre firele lui.
– Ce frumos ai scris, mai zi, îmi place teribil a recunoscut vinovată un pic Lorredana în timp ce se așeza în pat mai comod să vadă până unde ajunge necunoscutul acesta interesant.
– Apoi ți-aș atinge fruntea cu razele ochilor mei și în palme tâmplele le-aș ține ușor poate aflu ceva din gândurile ce te încearcă cu tâmpeniile lui.
În culoarea ochilor tăi m-aș scălda fluvial și umbra genelor aș da la o parte să pot intra în căldura luminilor cu care-mi privești încercarea de a te cuceri. Roșeața buzelor, unde ți-ai ascuns frăgezimea, aș întinde-o cu un deget timid și aș pregăti-o de un sărut terminal.
– Măi să fie, ce frumos poți să descrii, mai spune, deja încep să îmi închipui ce faci și cum ți-aș răspunde, a scris Lorry prinsă și ea în jocul acesta al iubirii.
– Dar nu ți-aș atinge, încă, gura ce simt că îți arde a sărut de dorințe aprins, aș coborî buzele mele tremurânde pe forma gâtului tău și le-aș întinde până aș putea să ajung la sânii tăi ascunși în firele cupelor ce îi ține încorsetați în afara văzului meu.
– Îmi place să mă săruți pe gât, a scris Lorredana,fără să își dea seama ce spune probabil că imediat a încercat să șteargă ce a scris, dar s- a răzgândit. Așa îmi place și-a zis și nu a mai șters. Să citească să știe și-a zis în gândul ei, chiar fericită.
Și, mai zi, cum? Așa îi plăcea să citească ce scrie și observa cum se excită și se simte din ce în ce mai curioasă și mai pornită să știe.
Necunoscutul începea să înțeleagă că Cea fără nume are o minte deschisă la nou și chiar îi place să i se spună cum ar putea fi iubită.
– Să știi că am sânii mari în formă de pară aurie, foarte frumoși ca o piatră de tari, mă mândresc și am grijă de ei nimeni să nu mi-i atingă, nici pe soțul meu nu îl las măcar să îi privească. I-a scris Lorry abandonându-se total intenționat dorințelor lui afișate prin scris
-Dar pe mine mă lași, a încercat individul să vadă ce șanse are la o eventuală întâlnire în real?
– Nu știu,se ascundea Lorredana după un răspuns eschivat, să văd cum te comporți și dacă îmi place ce îmi descrii, poate ai șanse.
– De m-ai lăsa în palmele mele să-i țin, să îi privesc fermecat și să îi sărut pe fiecare în parte strângându-i ușor și iar sărutându-i și admirându-le undele cu care îmi înconjoară voința de a te dori, a scris individul ca și când ar fi fost copleșit de starea lui aparentă.
– Gata, ajunge,stop.Văd că ești dus nu glumă. Probabil asta scrii tu în poveștile tale și amețești fetele pe aici, închid te blochez, noapte bună, somn senzual.
Și Lorredana a închis. Se topise toată și spre spaima ei simțea cum și-a udat chiloțelul tot citit ce bazaconii îndruga individul. A fugit în baie și a început să plângă de ciudă.
Doamne Dumnezeule,te rog să mă ierți, îi cerea iertare Dumnezeului ei pentru plăcerea în care se complăcuse citind cum ar iubi-o acel necunoscut.
Să știi însă că așa am simțit, o excitație nefirească dar așa de plăcută așa m-a subjugat că toate dorințele mele începeau să fie de acord cu ce îmi scria el acolo. Mi-e ciudă că așa de ușor a făcut ce a vrut din mine și m-a manipulat așa de grosolan. Am să îi zic, să nu își închipuie ce vrea el despre mine. Intru iar și am să intru și în el, să se potolească și să termine cu felul acesta de atracție virtuală. Nu a mai scris textul acela test, a deschis direct și a început să scrie pe pagina lui.
– Știi ceva, vreau să vii aici și să discutăm. Nu știu ce este în capul tău și cu ce te ocupi, ce scrii și ce intenții ai, dar vreau să auzi de la mine ceva ce doar eu și ființa mea știm. Îi scria ea furioasă nu pe el sau pe sine ci în general pe o anumită formă de percepere a dragostei a misterelor ce înconjoară toată ființa unei femei atunci când vrea să se dăruiască cuiva.
-Citește, gândește și taci. I-a scris Lorry ca un ordin astral ce nu are voie să îl încalce. Să nu scoți un sunet până nu termin ce vreau să îți spun ție și tuturor bărbaților de pe pământ.
Femeia este un creuzet în care universul a combinat toate legile firii ivite din legea supremă a existenței.
Nu este exclus ca însuși universul să fi apărut dintr-o particulă a unui început de femeie.
Nu știu dacă cineva a pătruns și a studiat și înțeles misterele fenomenale care au loc într-un trup de femeie înainte, și în timpul cât ea intră în transa legilor universale ale cuantificării.
Da, este o cuantă a două particule, nu cum ziceți voi ,,sex,, sau cuvântul acela ce unii îl consideră vulgar dacă este spus pe românește. Mie îmi place să folosesc mai mult cuvântul din limba mea, decât ,,sex,,ul ăla gol,, care nu îți trezește niciun simț, nu mă excită, mai direct spus.
E o lume dincolo de sub-cuantic la care nici măcar omul, sursa, femeia, nu au încă acces. E un mister total ce determină o femeie să se îndrăgostească de un bărbat, să vrea să o atingă, să o mângâie și să o pătrundă declanșând toate furtunile ondulatorii în jurul și în ființa ei.
Ce se întâmplă cu mine când vreau să mă iubesc, deci? Sincer, habar nu am.Vine așa ceva nevăzut ca o undă,o rază,violetă sau nevioletă,Dumnezeu știe; îmi pătrunde în gând și viața îmi luminează, cum zicea poetul, apoi începe să îmi crească temperatura, să îmi zboare fluturi prin vene, să-mi tremure carnea, să ard și când dau în clocot, cedez și mă zbat și mă lupt cu mine și cu toate forțele universului până mă înving singură și îl înving și pe cel ce a trimis către mine cuantele ispitei.
Interesant este că forța ispitei nu apare doar din energia senzuală cu care este încărcat un cuvânt. Uneori poți să și taci, sau să nu auzi nimic, poate doar o muzică fără cuvinte și tot te aprinzi, te exciți și ai vrea să intri în acel contact cuantic, să te pătrunzi unul în altul și să te lupți cu toate formele de început ale mișcării, de la repaus stabil la dezlănțuirea de senzori termală.
În cazul nostru atracția a venit din forța senzorială a cuvintelor tale, scrise, fără să le aud, să te văd, să mă vezi, să mă simți să mă atingi. Colosal, nu ? Ce forță poate avea cuvântul, ce energii poate descătușa, așa din neant.
– Dar,,,, a încercat individul să spună și el ceva. Lorry a sărit imediat ca o tigroaică și l-a potolit.
– Taci. Nu ai voie să scoți un sunet. Doar asculți și când termin eu ce am de spus îți dau voie să te pronunți, altfel te blochez definitiv, să știi, cu mine nu te joci, clar?
– Clar, a scris individul timid. Doamne, în ce gură de tigroaică am nimerit, își zicea în gândul lui cu teamă, nu cumva și gândurile să i le citească această doamnă inteligentă, așa frumoasă așa feminină.
Doar în femeia primordială cred că găsești tot conglomeratul acesta de senzori, și-a zis și a tăcut să poată citi tot ce spune.
E în stare să mă blochezi tigroaica asta mică, așa că îndur, să văd ce zice. Mă ia și frica dacă o mai ascult mult. Dar așa îmi place ce spune, ce adevăruri rostește și cu ce farmec. Cum să nu îți dorești o astfel de femeie? Să o iubești până îți epuizezi toată energia primită la naștere, se întreba tăcând să nu fie auzit.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

(Fragment din volumul ,,DRAGOSTE VIRTUALĂ” de Anghel Zamfir Dan)

ZAMFIR ANGHEL DAN: ,,Dragoste virtuală” (fragment)

– Nu mai veneai, amețitule, că mai aveam un pic și muream de dorul tău așteptându–te aici, îl întâmpină plină de voioșie Tania pe Toader al ei.
Dar ce pățiși, ce-i cu bășicilea astea pe tine, începu să îl analizeze Tania îngrijorată.
– Am vrut să ajung mai repede la tine și nu am mai putut să iau curba de la Cotul Miresei și m-am oprit în urzicile alea nenorocite. Și mă ustură de mor, zici că m-au înțepat milioane de albine așa mă ustură, se plângea Toader cuprins de un tremurat sâcâitor.
Cred că mi-a intrat una prin pantalon că mă frige așa de tare acolo de mi vine să urlu. Ca prostul nu mi-am luat chiloții pe mine că e prea cald și uite ce am pățit.
– Nici eu nu i-am luat că și mie mi-era cald dar eu nu m-am băgat în urzici, ca tine, râdea așa enervant Tania că îl scotea din sărite pe Toader al ei.
Ca să îl mai răcorească Tania a început să îl sărute și să îi spună râzând.
Ia arată-mi să văd unde te arde, chicotea ea strângându-l lângă trupul ei.
– Ai înnebunit, mă ustură și mă arde acolo, la penis, poftim, ți-am zis direct, că văd că nu taci și mă inervezi.
– Liniștește-te, încerca Tania grijulie să îl împace cu urzicile lui, hai să întindem gecile și să stăm aici pe iarbă să te doftoricesc.
Mârâind Toader s-a așezat lângă ea și a început să își privească umflăturile înroșite de urzicile alea nenorocite, cum tot bombăne el dând vina pe urizici. Îi venea să plângă de durerea ce îl străbătea din pantaloni și și-a pus instinctiv mâna acolo încercând să facă ceva poate îi mai trece. Tania a văzut și a pus și ea mâinile acolo să îl încălzească mai bine.
– Lasă-mă să văd, nu îți fac nimic, fricosule, doar să mă uit poate te ajut cu ceva, i-a zis ea râzând.
I-a dat tacticos mâna lui Toader la o parte și încet a băgat ea mâna pe lângă pantalonul lui până a găsit ce căuta. L-a scos încet la aer și a început să îl privească cu așa emoție și teamă că mâna îi tremura deja necontrolat.
Într-adevăr pe căpșor și nu numai, se vedeau mici umflături înroșite ce deveneau și mai mari și mai roșii pe măsură ce Toader se excita uitând și de mama urzicilor.
Tania a crezut că face o glumă inteligentă în stilul ei academic, dar când l-a văzut a împietrit. Era prima dată în viața ei când vedea și ținea în mâna așa ceva și simțea cum se sugrumă și nu poate să mai scoată un sunet.
– S-a urzicat a spus ea mai mult șuerând și uite ce bășicuțe are.Toader o luase de umeri și amândoi se așezau încet pe pământ sărutându-se și lipidu-se unul de altul. Bășicuțele acelea creșteau și se făceau așa roșii în mâna caldă a Taniei și îl usturau așa de tare pe Toader al ei, că trebuia neapărat să facă ceva să îl răcorească.
Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: ,,Dragoste virtuală” (fragment)”

Anghel Zamfir Dan: Femeia este timpul iubirii

Și timpul simte când fericirea intră în trupul unei femei.

Soarele se răsfață la orizonturi, marea nu și mai încape între țărmuri, sămânța se visează iar floare cu alte semințe, primăvara își desțelenește adâncurile cu zvonuri de muguri și pe cer apare steaua albastră luminând drumul dragostei spre adâncurile universului.
Abia atunci simți adierea mătăsi cu care este învăluit corpul ei. Din ochii care te privesc licărind bucuria în șuvițe, vezi cum izvoarele curg purtând lacrima bucuriei pe pantele obrajilor ei înroșiți de smerenie.
Fă palma căuș și prinde-i tâmpla în cuvinte de aleasă simțire și părul ei răvășit îți va dezveli gândurile care o încearcă. Șoptește-i ceva sub lobul urechii și muzica universului va răsuna în onoarea dăruirii ei ancestrale.
Privește-i zbaterea de aripă în drum spre eternitate și încearcă să simți unde își ține ascunse comorile sufletului.
Întreabă-te apoi de ce tocmai ție ți-a dăruit patima ei arzătoare și ai să te vezi pe tine într-o oglindă.
Când simți că îmbrățișarea brațelor ei te cuprinde în suave atingeri să știi că în universul ei a intrat o legendă a sublimului.
Descătușată de propriile ei nemărginimi se va avânta toată în văzduhul dorințelor și formele ei vor fi împrumutate eternității ca un model de simboluri.
O lumină romantică va pluti peste munții ei înmuguriți și pajiștile văilor îmbrăcate în florile câmpului te vor purta spre adâncurile unde și păstrează tezaurul renașterii.
Fă-ți semnul crucii întâi și sărută icoana celei ce și-a închinat semnele dăruirii dorinței de a fi un templu al iubirii!
Nu ți mai rămâne, atunci, decât să te rogi la spicul grâului răsărit în pocale, să cauți efectul de început al tămâiei rugând-o să te acopere cu faldurile bucuriei celui ales.
Timpul vă va îmbrățișa pe amândoi și va răspândi mireasma fericirii peste lanurile gândurilor unde vă adăpostiți amintirile.
Calde anotimpuri vă vor aștepta apoi an după an și din taina voastră veți face mereu începuturi.
Nu o să aveți dor de nimic dacă vă țineți mereu unul pe altul de mână. Calea o veți străbate așa de ușor și veți ajunge în vârful suficientului împăcați cu voi înșivă.

——————————

Anghel Zamfir Dan

11 octombrie, 2018

Gheorghe Andrei NEAGU: Oul de zăpadă

Se înserase. După căldura şi zbenguiala din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe, apoi începu să urle:

– Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă…

Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în neaua lucitoare, fără a se clinti.

– Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam, întinzându-l în pat sub cuvertură.

– Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut, continuă copilul să spună. Făcea ouă.

– Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că  iar s-a pus pe băutură. Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie.

Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.

– Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.

Nu-i răspunse nimeni.

Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă. Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.

„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu. Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin întuneric s-ajungă spre bucătărie.

– Ce dra… îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de  corpul soţiei. Geamătul ei îl făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.

– Amalia… Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.

Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.

– Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.

– Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul… Făcuse un ou de zăpadă.

– De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?

– Dacă mă tot întrerupi?

– Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?

– M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.

– Ceee? Dar e absurd.

– Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.

– Şi?

– Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.

– Asta-i tot?

– Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.

– Dar ai căutat.

– Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.

– În alb?!

– Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.

– Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el mai mult pentru sine.

***

Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori puțini. La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de blană. Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.

– Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de pişcot.

Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în gură. Femeia bătu din palme  şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.

– Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.

– Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul mânii stângi.

Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese ațâțat. Intră în partea  rezervată femeilor. O găsi pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:

– Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!

Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat, care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, 7 octombrie 2018

Raisa MOCREAC: Destinul

Iosif închise ochii, pentru ași imagina a nu știu a câta oara chipul mamei Efimia.”O fi îmbătrânit sărmana, de atâtea chinuri, prin care a trecut”, se gândi Iosif.

Tatăl său Ilie, murise în ’36 când el avea 9 anișori, și fratele mai mic Alexei un an. Ilie era un băiat înalt, frumos la chip și la statură, vânjos, puternic. Îi mergea vestea în sat de bătăuș. Se bătea cu flăcăii din sat, cu țiganii care stăteau cu șatrele pe malul râului Răut, unde era așezat satul natal. Și când a venit să-i ceară mâna iubitei sale, părinții Efimiei nu prea au fost încântați de alegerea fiicei lor. Se temeau că copilașul lor, v-a fi mereu cu coastele rupte. Efimia nu a ascultat sfaturile părinților și i-a spus ”Da” lui Ilie în fața altarului. În zece ani de căsnicie nu a atins-o nici cu un deget soțul ei iubit, ba mai mult ca atât, se înțelegeau dintr-o privire. Era o dragoste pură-adevărata.

Ilie și Efimia au deschis în ograda lor o prăvălie. Aduceau produse din Iași, sare, zahar, salamuri, pește, bomboane. Băutură o vindeau pe a lor, un vin curat din bobițe. Aveau cea mai frumoasă vie din sat.

Ilie, era un om harnic si aveau de toate prin gospodărie, chiar și o moară mică, ca să nu facă drumuri de prisos prin altă parte.

Efimia îi născuse doi feciori si erau atât de fericiți… Nenorocirile, care au venit, ca un fulger pe capul Efimiei, au fost de lunga durată. Ilie a murit în scurt timp după ce a salvat un vițel de la înec. Vițelul a căzut într-o fântână. Fântâna era adâncă și nimeni nu îndrăznea să-l scoată. Ilie, transpirat de căldura de afară, a intrat in fântână. A salvat vițelul, dar pe el nu l-a salvat nimeni… După o pneumonie grea, s-a stins din viață. Efimia la 26 ani a rămas singură cu o gospodărie mare și cu doi copilași…

Când au venit rușii în ‘40 le-au curățit tot ce mai aveau prin pod, au luat tot ce agonisise părinții in gospodărie. Iosif a plâns foarte mult după caii lor. Erau cei mai frumoși cai din sat. Tatăl său se ducea după produse în Iași. Efimia nu s-a opus, a dat tot în colhoz, numai să-i lase în pace – și i-au lăsat, nu i-au deportat. Au scăpat ca prin minune.

„Probabil dacă era tata viu”, se gândi Iosif, „rușii făceau săpun din el… ” Au trecut războiul, foametea…

Iosif a fost cel mai fericit, când s-a dat vestea că războiul s-a terminat. Plângea mama de bucurie, că Iosif, feciorașul ei, stâlpul casei pe atunci, nu a fost trimis pe câmpul de luptă, deși rușii îl pregătise, să meargă într-acolo.

Dar, bucuria mamei Efimia nu a fost de lungă durată. Vestea era, că totuși Iosif, feciorașul ei v-a fi înrolat în armata sovietică și trimis la FZO (ca miner la scos cărbuni), în Dombas.

Au fost trimiși mai mulți băieți din Moldova și din sat. Ajunși în Dombas, au început munca. Peste câteva săptămâni de muncă, în mină s-a produs un accident. S-a prăbușit un perete în mină și au rămas mai mulți mineri fără aer. Până au deschis peretele, minerii erau morți. Strășnicia pe care au văzut-o în ochii lor: oameni morți, cu hainele sfâșiate de pe ei, i-au înspăimântat pe băieți și au hotărât să fugă, printre care era și Iosif. Au ajuns acasă, dar în scurt timp au fost arestați și judecați la 5 ani de detenție.

Iosif, a fost trimis pe insula Sahalin, la capătul lumii, lângă Japonia.

Tăiau la pădure de dimineața până seara târziu. Pâinea de câteva sute de grame era mâncarea pe toată ziua. În schimb pește sărat (de-ți săreau ochii din cap), aveau îndeajuns.

Li se mai dădea câte un pachet de „mahorcă”(de fumat).

Trecuse peste o foamete și a venit altă foamete mai strașnică, aici la Sahalin. Unii își dădeau pâinea pe „mahorca”, mâncau peștele sărat, beau multă apă și peste câteva zile se umflau şi mureau. Iosif nu a fumat, dar foametea era mare. Deseori se ducea la movila cu pește stricat care era aruncat lângă veceu, alegea câțiva pești, fugea în tufiș, îi ștergea cu frunze și-i mânca. Deseori își aducea aminte de peștele pe care tatăl sau îl aducea din Iași, de vremurile cele frumoase, când tatăl era viu și nu ducea lipsă de nimic.

La Sahalin erau închiși oameni de diferite naționalități: ruși, evrei, beloruși, ucraineni, tătari. Unicul moldovean era Iosif. Printre ei erau oameni învățați și nimerise acolo, pentru neînpărtășirea ideilor comuniste pe atunci. Acești oameni vorbeau puțin, totdeauna erau duși pe gânduri, nu discutau cu nimeni, mai mult decât răspundeau la întrebări, evitând orice discuție despre viața lor de dincolo de gratii. Iosif a avut norocul, să discute cu unul din acei oameni, care l-a ajutat să iasă la libertate mai înainte de soroc.

Învățatul rus, care ședea lângă Iosif pe alt pat alăturea, îl întrebă: – La ce te gândești moldoveanule?
Atunci Iosif, cu lacrimi în ochi, i-a povestit tot: despre Dombas, despre moartea prematură a tatălui său, despre mama, care a rămas fără ajutor, despre fratele mai mic, pe care atât de mult, ar fi vrut să-l vadă…

Ascultându-l cu mare atenție, învățatul s-a dus pe gânduri câteva minute, apoi reveni: „- Ascultă-mă moldoveanule, îi zise rusul , iți voi scrie o scrisoare din numele tău, adresată lui Stalin şi sper, să te elibereze mai înainte de soroc.”

A trimis scrisoarea scrisă de acel învățat, dar nu a fost să fie. Răspunsul din Moscova a fost unul negativ.

Învățatul căzu pe gânduri: „- De ce cinci ani, unui tânăr sărman, doar nu a ucis pe nimeni?” Iosif, căzu și el pe gânduri…

Deodată sări rusul din pat: „-Am altă idee băiete, vei scrie tu singur scrisoarea, așa cum știi tu, cu cuvintele tale”. Și a mers.

Peste câteva săptămâni venise răspunsul mult așteptat – eliberarea. Iosif îmbrățișându-l pe rus și luându-și rămas bun a ieșit din baracă, promițându-i că nu-l v-a uita toată viața sa.

“În sfârșit sunt la libertate!!! Strigă Iosif ieșind pe poarta închisorii, cu foaia de eliberare în mână. Bani primise pentru a ajunge acasă cu trenul, dar lui Iosif atât de mult îi era dor de mama şi frăţiorul său… Fără a sta mult pe gânduri şi-a luat bilet la avion. Cu trenul, trebuia sa meargă o săptămână și mai mult. Nu s-a gândit la consecințe. Ajuns la Moscova, s-a urcat în tren, care mergea spre Moldova. Banii care-i mai rămăsese, nu-i ajunsese de bilet, așa că a hotărât să meargă ca “iepurașul”…

A trecut Rusia, a ajuns în Ucraina. Iosif se gândea: “încă puțin și sunt în țara mea, în Moldova.” Cu gândul acesta frumos a ațipit puțin. Când a deschis ochii în fața lui stăteau doi milițieni, cerându-i actele și biletul. Iosif a scos din buzunar foaia de eliberare și biletul de la avion pe care îl păstrase, încercând să le explice de ce nu are bilet la tren.

Dar, nu a apucat sa-și termine explicația, că a și fost încătușat și scos din tren. Iosif s-a gândit: „aici mie sfârșitul, nu o mai vad pe mama”.

A fost dus la șeful gării din Harkov, Ucraina. Șeful gării, un om trecut de cincizeci, înalt cu ochii albaștri și tâmplele cărunte, l-a ascultat pe băiat, apoi punându-și ochelarii pe ochi, și măsurându-l din cap până în picioare, la întrebat zâmbind, cu glas tare românește: “Care gară în Moldova este mai aproape de satul tău băiete?”
Iosif a spus: “Rogojeni”.

Atunci, șeful gării și-a îndreptat ochii spre milițieni spunându-le într-o rusa perfectă:” Dați-i drumul să meargă cu Dumnezeu în țara lui. Aruncându-i lui Iosif un zâmbet blajin. Iosif a răsuflat în sfârșit ușor. Ajungând la Rogojeni și ieșind din tren, a căzut în genunchi, sărutând pământul cu lacrimi în ochi, zicând: – în sfârșit sunt aproape de mama.

Mergând pe drum spre casă, aude un strigăt: Iosif! Un sătean de-a lui mergea cu o căruța plină cu lemne pentru foc. A sărit din căruță, s-au îmbrățișat, săteanul i-a propus să meargă cu el până în sat. Iosif a stat puțin pe gânduri și i-a spus : ”Eu voi merge pe jos, că nu mai am mult de mers, dar pe tine te-aș ruga, sa-i spui mamei că vin și să-mi pregătească o găleată cu apă fierbinte. „Poate așa îi v-a fi mai ușoară întâlnirea, mama v-a fi pregătită emoțional”– se gândi Iosif. Ajungând la poartă , o văzu pe mama cu lacrimi în ochi, cu o găleată în mâna, făcând câțiva pași într-o parte, apoi în partea opusă. Găleata era fără apă. Atâtea emoții!!! Iosif apropiindu-se de ea și îmbrățișind-o a strigat cu lacrimi in ochi: Mama nu plânge, eu am venit!” Iar, alături de ei s-a apropiat frățiorul său Alexei, așteptându-și cuminte rândul.

——————————

Raisa MOCREAC

7 octombrie, 2018

Continue reading „Raisa MOCREAC: Destinul”

Adrian BOTEZ: Nălucirile abateleui Bernardo (proză medie, scurtă și ultrascurtă)

În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând,  conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”):

Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petale, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!):  ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit,  faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”.

Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară… – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor…Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”,  există, undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor!

…Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri.

                                                                                                             

***

IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR

Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu acelaşi nume şi făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid.  A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele,  precum şi regii Spaniei – nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.

A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei,  încă de la 15 ani şi, ajuns fiind  la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo  trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.

Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică  – nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate  căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[1] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[2]”.

Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 160528 ianuarie 1621):

Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo  – Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care  Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur.

Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând.

Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei[3] – Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate.

Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat – pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze.

Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! – pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria[4]. Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.

Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau  (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii – mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine.

Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale –  nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!

Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte  fulgere mici – aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc –  scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… – …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire.  Îşi înţeleseseră libertatea –  şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie…

Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate – au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini –  decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) – cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…

Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…

Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 – şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.

…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”.  O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.

…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.

***

 

ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA

Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun –  „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:

Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile.

Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna[5], din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt – dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) – am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare – şi răspunsul său, scurt, a fost că nu.

Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare –  găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară – şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul  – iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea. Continue reading „Adrian BOTEZ: Nălucirile abateleui Bernardo (proză medie, scurtă și ultrascurtă)”

Ben TODICĂ: Dialog alb negru

Dumnezeule Doamne, Dumnezeule Doamne. Doamne Dumnezeu, Doamne Dumnezeu, Dumnezeule din Ceruri! Încep să-i văd faţa cât cuprinde întreaga încăpere în întuneric, dar nu e el. Mi s-a părut.  Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă. O George! Şi plâng după părinţi; Doamne, Doamne, mamă şi tată din ceruri. Lacrimile-mi curg, le simt doar eu în întuneric. Doamni, Doamni, mică şi ticule! Sunt gata oricând. Totul e luminos, dar fără a fi aprinsă lumina. Lumina sunt eu.

Se deschide uşa şi ea intră râzând şi se aruncă în pat. Eu stau respectuos pe scaun. Nu mă pot întinde de când mi-am rupt spatele. O cunosc, parcă de o viaţă. Sunt mai multe chipuri în unul. Are în jur de 35 de ani, un neg între sprincene. E îmbrăcată într-un maieu alb şi pantaloni trei sferturi negri şi râde. Ea îmi zice că nu poate să mai şadă dincolo. O fi în vizită şi s-a refugiat la mine în pat, s-a băgat sub plapumă chicotind. Eu şed şi o las în pace. M-a deranjat din dialogul meu cu Dumnezeu.

Nu îţi poţi pune mintea cu tinerii din ziua de azi. Suntem în contrast şi în contratimp, aproape diametral opuşi. Îmi par şi foarte agresivi. Nu are sâni şi nici labe, nu îmi aduc aminte să fi văzut. Cred că sunt orb!  Un miros de ouă clocite dă năvală peste meditaţia mea. O fi având probleme de digestie? Poate că a scăpat nişte gaze, mă gândesc. S-a dus tot respectul. Deodată, tipa ridică plapuma cu picioarele şi le vântură râzând. Ce neobrăzată! Adică, ţie îţi arde de joacă, iar eu mor aici. O privesc cu coada ochiului, îmi place!!! Mă aşez uşor lângă ea, apoi încep şi eu să ţopăi; îmi răspunde “Lasă-mă în pace!“, zvârcolindu-se cu un aer ştrengăresc, chicotind provocator… Ne încleştăm ca doi vârcolaci, ca doi scorpioni, eu s-o bat, ea să mă iubească şi dintr-o dată îmi scap degetele, pipăindu-i părţile intime. Nu îmi aduc aminte să-i fi dat jos pantalonii. Îi place. Mă îmbrăţişează languros, mă mângâie. Asta îmi dă curaj şi sar din pat. Încep să mă dezbrac pentru acţiune, sunt atât de înfierbântat cum de mult n-am mai fost. Clocoteşte sângele în mine, sunt extaziat până peste poate şi încep a mă mişca ritmic. După  câteva mişcări, simt o durere groaznică de spate. Suport, trec repede peste ea şi mă minunez, “cum de sunt îmbrăcat!“ , gândindu-mă că, parcă dormeam! Ei, dar cui îi pasă? îmi răspund în gând, că în vis omul, sufletele nu au vârstă şi o cuprind cu braţele. E într-adevăr blândă şi iubitoare. “Oare unde ai fost până acum?“  Mă face să mă simt bine şi calm. Îmbrăţişaţi, pe acorduri diafane de muzică cerească începem a dansa baletul mângâierilor, iubire pătimaşă, vulcanică, un extaz de energie dăruit de Dumnezeu în creaţie. “Da, oare aşa a creat Dumnezeu Lumea?“ Oh, ce plini suntem!, exclam şi fierbinţeala creşte cu o intensitate nebună şi mă trezesc în lăcomie după aer. Abia mai respir. Pieptul mă apasă. Lupt să nu mă sufoc. Sunt leoarcă!

O, Doamni, nu mă lăsa! Ce noroc că m-am trezit. Mă ridic pe marginea patului şi încerc să iau o înghiţitură de apă. Gâtul se închide şi mă ştrangulează, tâmplele mi se umflă şi se întunecă încet totul. Mă lovesc cu pumnii în piept şi mă ridic în picioare. Dacă nu fac ceva, mă duc. Dintr-o dată se deschid toţi muşchii şi mă relaxez, alunecând pe vine în pat. O Doamne! “Cine va crede în mine vor scoate dracii, şi dacă vor lua în mână şerpii, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi, apoi Isus s-a înălţat şi ş-a aşezat la dreapta Tatălui.” Marcu 16 cu 17,18,19.

S-a făcut ziuă. Încă o zi şi încă o doză de Lirica! (medicament cu efect hipnagog pentru dureri)

–––––––––––

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

24 iulie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)

Motto:

‘’Copilăria nu are, copilăria doar este.’’

(C. Zăgan)

Am fost expertă în teamă, am crescut într-o casă bântuită de nefericiți, de sentimentul înfricoșător al zilei de mâine care nu știi ce-ți va aduce.
Teama de abandon, teama de bătaie, teama că sunt un nimeni, teama că nu voi ajunge niciodată un om iubit, teama de viață pe care o duceam dar și teama de moarte…deopotrivă!
Mi-a trebuit ani buni să-mi înving demonii și să-mi fac curaj, să pot intra în casa copilăriei mele, într-o zi! După atâta amar de vreme, oare ce se mai poate întâmpla? Mi-am zis?!
Tot ce vine din multă durere te și provoacă să-ți cunoști limitele.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet, spunea Camil Petrescu, nu știu ce mi-a venit după două decenii să spun că sunt pregătită să-nfrunt orice, aproape cu o forță morală care mă surprinde și pe mine, fără să neg, în schimb e cel mai înalt act de bravură de care am dat dovadă…nici nu știu dacă trebuie să mă laud cu ea…
Cu cât mă apropiam mai mult de casa durerii, aproape instinctiv traversam strada, simțeam de fiecare dată același lucru, că pot face pe picioare un atac de cord și-mi pot semna singură sfârșitul.
Mă înhață pe de-a-ntregul o panică în care intram fără voia mea, ca și cum, legată fiind urma să fiu dusă în fața unei execuții publice.
Azi trebuie să deschid o Ușă, și-o voi deschide pentru că nu mai are ce să se-ntâmple după atâta amar de vreme.
Am mai plecat spre casa asta de multe ori dar, pășeam cu picioarele altuia, priveam cu alți ochi, mi se schimba încet dispoziția, îmi transpirau mâinile, oricât voiam să devin lucidă și să lupt, ceva mă lega imediat cu sârmă ghimpată și nu mai puteam înainta…
……………………………………….
Casa părintească ar trebui să fie un spațiu de oxigen și cel mai încărcat de emoție și trăiri frumoase, de aduceri aminte, ca-ntr-un cuib protector să fii, pentru că ea devine legătura noastă cu iubirea, cu atașamentul, aici cunoști tandrețea, aprecierea și fericirea de a fi copil.
Aici trebuie să fie cel mai sfânt domeniu al amintirilor și prima viziune a noastră despre viața omului…
Fiecare întoarcere, să fie cataplasmă pentru suflet, ce-ți redă liniștea, îmbrățișarea, bucuria celor care te-au adus pe lume, aici iți poți trăi Raiul tău și mii de alte sentimente de mulțumire, nu aici ai trăit, ai visat și ți-ai luat zborul?
Pentru mine, însă, casa părintească înseamnă un Memorial al durerii, frământări mii, izolare și zbucium sufletesc. În mintea mea se face întuneric dacă vreau să-mi amintesc!ea, pentru mine nu rămâne decât o temniță a terorii.
Doamne, cât mi-aș dori ca imaginea rezultată în urma acestei reflectări, să mi se schimbe într-o bună zi printr-o minune… sau măcar s-o mai pot îndura!
Deși nu te poți minți la nesfârșit, trebuie să-ți asculți și strigătul și revolta, să vii la luptă cu tine, e timpul să vrei să te vindeci, îmi spun! niciodată nu e prea târziu!
În casa aceasta nu mi-am găsit niciodată liniștea, nici echilibrul, n-am cunoscut ce înseamnă să trăiești și să te bucuri în sânul familiei, nu am învățat să mă joc, n-am primit daruri, n-am avut prieteni, nici sărbători, m-am trezit copil bătrân, bun de pus la muncă și cam atât!
Eram mai ușor de îmbrâncit decât de strigat pe nume, nici nu mai știu dacă chiar purtam un nume pe atunci…
N-am rămas în minte cu nici un ecou fericit despre ce înseamă ‘’acasă’’,sau ‘’copil’’, sau ‘’părinte’’ așa cum nu știu dacă am pentru mine, cuvântul ‘’mamă’’ înseamnă mai mult decât un banal substantiv comun!
Foarte rar, dacă treceam cu mașina, căutam cu privirea una din ferestre și atât! pentru că acolo m-am lăsat, cred!pe Mine! ești răvășit când te iau amintirile pe repede înainte, intri voit, parcă într-o comă în derulare…Și te-ntrebi, de la fereastra aceea am privit eu lumea un sfert de viață?!
Atât am stat în casa asta cu fruntea lipită de geam așteptând…
Întemnițarea era, paradoxal și singura mea liniște!
Cum intra cineva pe ușă începea scandalul, din orice și de la nimic.
Priveam printr-un ochi de geam și-mi rodeam unghiile, pană la sânge uneori, îmi înghițeam plânsul când auzeam râsete de copii și mă acapara cu totul într-un soi de sentiment străin mie, bucuria!
Ce știu e că inventam cuvinte care să-mi dea putere, le rosteam pe silabe pentru că mă scoteau din singurătate! Descoperisem că jucându-mă așa îmi legănam de fapt sufletul, așa cum copilul de la colț de stradă pus să cerșească, își leagănă trupul ca să-și învingă teama.
De două ori în două zeci de ani am avut curajul să-ncerc să m-avânt în așa străduință, deloc tentantă, de a-mi învinge și-nțelege teama! Și de a-mi caștiga măcar Pragul Terorii.
Eu de fapt îmi împingeam sufletul înainte, să-și recunoască măcar zidurile, cu mintea desenam mereu uși și ferestre gândind că numai așa îmi pot salva sufletul, pe toate laturile camerelor în marile mele evadări, așteptam în fantezia mea o ușă să se deschidă, s-o pot zbughi de-acolo.
Am urcat cu frica scările, nu-i uitasem nici uneia forma, erau în spirală și foarte înguste, iar sub ele, era locul unde mă piteam cu fratele mic în brațe până se terminau scandalurile alor mei.
Pentru că era o casă veche cu câțiva locatari, toți erau prezenți la spectacol, evident, toți erau salvatorii mamei, toți se temeau de agresor așa cum toți uitau de mine.
Eram un copil de câțiva ani, transformat în salvatorul celui mic, îmi luam fratele în brațe și mă ascundeam acolo ca-ntr-o scoică și așteptam să se facă foarte târziu, să se liniștească apele și mama să tragă cortina.
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)”