Trenul de la Zakopane la Varșovia continua să îți descopere frumusețile Poloniei. Pe de o parte înălțimile Tatrei, pe de alta, văi nesfârșite cu livezi uriașe și fructe de tot felul (singura dată când mi-a părut rău că nu conduceam mașina, ca să pot opri din loc în loc și a mă delecta de fructele alea splendide. Așa de altfel fac mai în orice țară).
Ajuns în Varșovia, un taxi m-a dus la Novotel un hotel nu elegant, dar central, în mijlocul oraşului. Pe drum Varșovia se desfășura în fața ochilor mei, ca un oraș, mare frumos, cu puține semne comuniste (o clădire ca şi Casa Scânteii din Bucureşti, domina centrul oraşului). Clădiri noi de locuit, hoteluri și birouri foarte elegante erau construite cu mult bun gust. Nu sunt un mare admirator nici al arhitecturii slave, nici a celei germane dar Polonia are ceva din cele două necruțătoare vecine ale ei, are ceva slavgotic o achitectura nouă poloneză.
Am luat breakfastul la hotel. Deși buffet, super asortat, şi arhiplin, mă gândeam la Zakopane, la bucătăriora mică, la Margaret şi Marian. Prima zi în orice loc nou umblu hai-hui! Nu găsesc un cuvânt mai potrivit – fără orar, fără vreun program definit, fără nici o intenție fără nici o direcție fără țintă. Mi-am luat o hartă de la hotel. Am glumit cu bellboy-ul, rugându-l să-mi arate cele mai frumoase locuri de văzut în oraș
– Must to be visited, i-am spus eu – păcat să nu le văd.
Nu mă las la mână lui și în timpul mesei, îi cer opinia prietenului Google, care îl aprobă sau dezaprobă pe Bellboy. Bine-i dacă poți avea în Google un prieten?!
Cu harta în mână și cu vreo 10-12 locuri însemnate încep plimbarea mea hai-hui în universul polonez. Centrul Varșoviei e frumos! Împletirea între vechi și nou e artistic concepută și-ți cucerește privirea. Bulevarde mari, catedrale vechi, medievale și mai moderne, îți atrag necontenit privirea. În prima zi merg cât mă țin puterile, în orice direcție mă poartă norocul, frecându-mă de localnici, arătându-le lista mea finală (în engleză) cu edificii, parcuri, muzee și străzi care trebuie văzute neapărat.
În prima zi nu mă opresc în nici un loc, vreau să simt atmosfera locului. E cea mai grea zi a mea în orice excursie, dar e ziua pentru care fac excursia. Fiecare tânăr întâlnit, își dă cu părerea. Deobicei vorbesc cu mai tinerii întâlniți, pentru a rezolva problema limbii. Majoritatea tinerilor din toată lume, nu se rușinează să vorbească engleză, chiar dacă nu o vorbesc cursiv.
Așa am descoperit, piațetele medievale ale Varșoviei, pietruite cu mult gust, ca și strada mea, stradă mare din Fălticeni! Piețele uriașe, cu un diametru de vreo 200-300 metri, înconjurate numai de clădiri vechi și turle de biserici, acum renovate te fac să te simți la curtea țarului sau a regilor polonezi.
Așa am văzut orașul vechi, castelul regilor, piața palatului și sirena. Nu știu în general ce vești aduce o sirenă cu cântecul ei cuceritor dar și puțin amăgitor. Sunt ele pozitive veștile sau negative, n-am știut niciodată. Sunt doar o momeală pentru bieții marinari? Pentru mine sirena a fost totdeauna o femeie frumoasă pedepsită de soartă să nu se poată apropia de marea ei dragoste, scuzați-mi expresia să nu-și poată desface picioarele, dar și cu o ușurința nedorită de ea, de a dispărea enigmatic, în largul mării. În Varșovia delicata ființă, are în mână o sabie, gata să se răzbune pe nu știe nici ea cine și nici eu nu știu de ce.
Am trecut pe lângă impozanta piațetă cu trei cruci, pe lângă universitate și parlament, pe lângă statuia maiestuoasă a soldatului necunoscut și pe strada cea mai „in” cea mai bogată și frumoasă cu o pietonală cochetă în mijloc, Krakowskie Przedmiescie. La fiecare două ore o înghețată. Asta îmi dădea putere pentru celelalte două ore. M-am așezat la un restaurant mic, cam la vreo 6 km de hotel. Făcea reclame la salate și vinuri, ori asta era exact ce-mi trebuia acum. După o masă copioasă am decis să rezolv problema cu ghidul de a doua zi.
Aranjasem cu un ghid din Israel, pe care ar fi trebuit să-l sun cu o zi mai devreme. Înainte să mă scuz lui, am decis să o sun pe Suzana, fata lui Margaret și Marian din Zakopane, Willa Marma vă amintiți?
Am sunat-o pe Suzanna. O voce ca de copil sculat din somn, m-a făcut să cred că nu e cel mai ocupat ghid din Varșovia. Știa de mine de la părinți. Mi-a spus „Ok! Vin să vă i-au de la Novotel mâine la opt!”. Am rugat-o să amânăm pentru 9:00 pentru că mă simțeam obosit. „Ok! Ne vedem mâine! – mi-a mai spus – sunt blondă înaltă subțire, o să mă recunoaşteţi...!”
Cam toate polonezele tinere, întâlnite de mine până acum răspundeau la calificativele astea, sper însă să o întâlnesc. Este doar în interesul amândurora. M-am întors la vinul casei, un cabernet super sec. Îmi plăcea. L-am sunat pe Oriki ghidul israelian. I-am spus că îmi pare rău dar am găsit altă soluție pentru vizita la Varșovia. Ok mi-a spus el „Am și uitat de tine sincer!”. Am mai vorbit puțin, de lista mea de obiective turistice. Desigur că orice ghid ce se respectă mi-a mai recomandat câteva obiective noi. Mi-a tăiat câteva recomandate de bellboy. Ne-am despărțit prieteni.
Se făcuse seară. Aveam chef să ascult puțină muzică. Pe foaia bellboy-ului erau trecute barul 12/14 și un restaurant metro jazz. Am luat un taxi de lângă Krakowskie spre 12/14. În 15 minute am auzit acorduri de New Orleans. Jazz polonez, dar și al marilor predecesori americani era acolo! Atmosfera de jazz e fantastică mă cucerește într-o clipă. Eu sunt afon, dar posibilitatea de a asculta muzică improvizată e fantastică. Vezi un grup de oameni, care se bucură să cânte, să cânte împreună, să scoată sunete noi, diferite de cele cântate ultima dată, legate doar de ce simt ei acum, și doar ca să se simtă ei bine și să te simți tu bine. Îi puteam auzi și chiar simți pe toți. Urmăresc instrument după instrument. Până găsesc unul de care mă lipesc, care mi-e cel mai apropiat mie. Am luat o cinzeacă de Drambuie… Ce să fac, ăștia nu au țuică, iar vodka sau șlibovița nu erau potrivite stării mele de spirit.
Primesc un telefon din Polonia. Nu am pe nimeni aici să mă sune. Ies afară că nu se putea auzi nimic. Zgomotul de jazz nu iartă. Un tip cu o umbrelă vine după mine, deschide umbrela să nu mă ploaie. Au stil polonezii, îmi zic. La telefon era prietenul meu Michael, din Moldova.
Mi-a spus că e la vărul lui din Lvov și se plictisește de groază. Dacă nu vreau să dau o fugă pe la Lvov.
– Ăștia, îmi zice Michael, fac exact ce ai spus tu, bat câmpii cum că polonezii au fost nevinovați… Pe dracu nevinovați!
– Lasă dracului politica, îi spun stai și distrează-te. Ai adus-o pe Saly aici ca să vă distrați, nu să te cerți cu rudele tale sau să mi te văicăreşti mie. Apropo ce face Sally?
– Cum știi, îmi spune și o tăcere apăsătoare s-a lăsat între noi.
Când destinul intră în joc, cuvintele nu pot ajuta cu nimic. Asta e părerea mea. Dar de cealaltă parte a a firului era omul cu destinul și el aștepta cuvinte. I-am spus ceva ce am regretat imediat.
– Michael, poate vin la Cernăuți și facem împreună un tur al Moldovei. Poate trecem și granița și-ți arăt și locul unde m-am născut, Fălticeni.
– Sincer crezi!? asta mi-a spus Michael cu un ușor entuziasm dar și o ușoară îndoială în glas. Nu credeam, dar în momentul acela eram gata să cumpăr un bilet dus și întors Tel Aviv – Cernăuți, dacă există așa ceva.
– Sărutări lui Sally. Michael tu eşti iubit de o groază de oameni! Unul sunt eu, i-am spus sincer. Sally te are doar pe tine.
– Spune-mi când vii te rog, a terminat Micahel. Ok!
Michael îngâna „Beltz, Beltz, Meyn Shtetele Beltz” (Orășelul meu, Bălți)
– Nu uita am încheiat eu, tu ești unul din puținii mei prieteni ce lucrează cu capul!
După discuția cu Michael muzica mi se părea nepotrivită, prea veselă pentru mine deodată. M-am uitat la ceas era după ora 23:00. Încă un Drambuie mi-am zis şi plec. Așa a fost. Un alt Drambuie și un zâmbet înțelegător al barmanului. Muzica era iar bună și dispoziția îmi revenise. Trebuie să plec la Cernăuți, mi-am zis.
Pe la 1:00 dimineața, un taxi m-a dus la Novotel. Taximetristul Olek, m-a recunoscut imediat că sunt israelian. Nu-i greu i-am zis, 50% din turiștii din Varşovia sunt israelieni. Șansa de greşeală-i mică. Nu mă contrazice, asta e meseria mea. Asta am învățat. Probabilitatea. Olek mi-a povestit ce lucruri bune s-au petrecut după căderea comunismului și cum Polonia începe încet încet să-și creeze propria ei personalitate. I-am spus:
Continue reading „Raul ANCHEL: HAI-HUI (5) – Hoinar prin Polonia (Varșovia)” →