Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi

*

          Am văzut o veveriță-n tei!

          Azi, 31 oct. 05, acum la ora 12,20, am văzut-o judecându-se câteva secunde, alergând pe ramuri șidispărând apoi, ca o nălucă, în alt pom, din spatele tuiei. Câtă bucurie mi-a adus în suflet.

*

        Ia te uită… o pată pe covor: lumina lunii! Ce frumos! Pata asta mi s-a pus și pe inimă! De câți ani n-am mai băgat-o în seamă? Nici nu-mi mai aminteam că există. Aoleu, ce m-a înveselit!… Și ce mă mai bucur!…

          Și e ora 3.33!

*

          Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului, una lângă alta, una lângă alta, ca niște mâini de balerine, cu degetele grațios răsfirate portocaliu către cerul albastru, așteptând să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată ziua următoare am plutit într-o mare de liniște aurie.

*

          Uneori, mai e și câte o zi bună!

          Și ce mai zi! S-a cunoscut de dimineață. Ba, chiar de azi noapte. Că – de unde până unde – l-am visat pe Julio Iglesias! Așa cum era când a venit la Brașov: tânăr și neliniștit. Și vorbeam cu el. Îi spuneam că l-am iubit noi, pe el și cântece le lui, la vremea tinereții, și chiar mai apoi. Dar când am fost în India ultima dată, l-am iubit mai mult pe fiu-său. Se părea că nu s-a supărat, așa că l-am și pupat pe obraji. Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr. Și m-am trezit! Că suna ceasul.

*

          Sedna – plantă descoperită în 2003 de Voyager 1, dincolo de Pluto. În 2013 va fi lansat un nou telescop, căruia i-am uitat numele, care va înlocui pe Hubble. Poate-l mai apuc! Webb, în infraroșu, îi zice telescopului.

*

          Mărul de sub ferestra Fetei s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă castă în rosia ei albă, diafană, cerască. M-am bucurat de el, mi-am scăldat sufletul în frumusețea lui timp de câte zile. Mi-ar fi plăcut să mă întind în rădăcina lui și să-l privesc… Nu numai eu. Un motan alb cu pete roșii se urcă zilnic tocmai sus printre flori și visează el știe la ce păsărele minunate, tolănit pe-o cracă, de parcă ar fi motanul din Alice în Țara Minunilor. De la o vreme mi se părea că florile încep să se estompeze. Azi mă uitai mai cu luare amite la ele și descoperii că au apărut frunzele, iar albeața florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu știu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… (29 mai 2010)

*

          Își urlă apele disperarea:

          Izoarele, izcoarele.

          Cine ne mână de la ele și de ce?

          (Parcă n-ar ști! The Global Warming! Sau gravitația? Sau fatalitatea…)

          Dar noi? Parcă noi știm? Noi nu ne știm nici măcar izvoarele. (Doar „poarta de acces” !)

Continue reading „Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi”

Raul ANCHEL: HAI-HUI (5) – Hoinar prin Polonia (Varșovia)

Trenul de la Zakopane la Varșovia continua să îți descopere frumusețile Poloniei. Pe de o parte înălțimile Tatrei, pe de alta, văi nesfârșite cu livezi uriașe și fructe de tot felul (singura dată când mi-a părut rău că nu conduceam mașina, ca să pot opri din loc în loc și a mă delecta de fructele alea splendide. Așa de altfel fac mai în orice țară).

Ajuns în Varșovia, un taxi m-a dus la Novotel un hotel nu elegant, dar central, în mijlocul oraşului. Pe drum Varșovia se desfășura în fața ochilor mei, ca un oraș, mare frumos, cu puține semne comuniste (o clădire ca şi Casa Scânteii din Bucureşti, domina centrul oraşului). Clădiri noi de locuit, hoteluri și birouri foarte elegante erau construite cu mult bun gust. Nu sunt un mare admirator nici al arhitecturii slave, nici a celei germane dar Polonia are ceva din cele două necruțătoare vecine ale ei, are ceva slavgotic o achitectura nouă poloneză.

Am luat breakfastul la hotel. Deși buffet, super asortat, şi arhiplin, mă gândeam la Zakopane, la bucătăriora mică, la Margaret şi Marian. Prima zi în orice loc nou umblu hai-hui! Nu găsesc un cuvânt mai potrivit – fără orar, fără vreun program definit, fără nici o intenție fără nici o direcție fără țintă. Mi-am luat o hartă de la hotel. Am glumit cu bellboy-ul, rugându-l să-mi arate cele mai frumoase locuri de văzut în oraș

– Must to be visited, i-am spus eu – păcat să nu le văd.

Nu mă las la mână lui și în timpul mesei, îi cer opinia prietenului Google, care îl aprobă sau dezaprobă pe Bellboy. Bine-i dacă poți avea în Google un prieten?!

Cu harta în mână și cu vreo 10-12 locuri însemnate încep plimbarea mea hai-hui în universul polonez. Centrul Varșoviei e frumos! Împletirea între vechi și nou e artistic concepută și-ți cucerește privirea. Bulevarde mari, catedrale vechi, medievale și mai moderne, îți atrag necontenit privirea. În prima zi merg cât mă țin puterile, în orice direcție mă poartă norocul, frecându-mă de localnici, arătându-le lista mea finală (în engleză) cu edificii, parcuri, muzee și străzi care trebuie văzute neapărat.

În prima zi nu mă opresc în nici un loc, vreau să simt atmosfera locului. E cea mai grea zi a mea în orice excursie, dar e ziua pentru care fac excursia. Fiecare tânăr întâlnit, își dă cu părerea. Deobicei vorbesc cu mai tinerii întâlniți, pentru a rezolva problema limbii. Majoritatea tinerilor din toată lume, nu se rușinează să vorbească engleză, chiar dacă nu o vorbesc cursiv.

Așa am descoperit, piațetele medievale ale Varșoviei, pietruite cu mult gust, ca și strada mea, stradă mare din Fălticeni! Piețele uriașe, cu un diametru de vreo 200-300 metri, înconjurate numai de clădiri vechi și turle de biserici, acum renovate te fac să te simți la curtea țarului sau a regilor polonezi.

Așa am văzut orașul vechi, castelul regilor, piața palatului și sirena. Nu știu în general ce vești aduce o sirenă cu cântecul ei cuceritor dar și puțin amăgitor. Sunt ele pozitive veștile sau negative, n-am știut niciodată.  Sunt doar o momeală pentru bieții marinari? Pentru mine sirena a fost totdeauna o femeie frumoasă pedepsită de soartă să nu se poată apropia de marea ei dragoste, scuzați-mi expresia să nu-și poată desface picioarele, dar și cu o ușurința nedorită de ea, de a dispărea enigmatic, în largul mării. În Varșovia delicata ființă, are în mână o sabie, gata să se răzbune pe nu știe nici ea cine și nici eu nu știu de ce.

Am trecut pe lângă impozanta piațetă cu trei cruci, pe lângă universitate și parlament, pe lângă statuia maiestuoasă a soldatului necunoscut și pe strada cea mai „in” cea mai bogată și frumoasă cu o pietonală cochetă în mijloc, Krakowskie Przedmiescie. La fiecare două ore o înghețată. Asta îmi dădea putere pentru celelalte două ore. M-am așezat la un restaurant mic, cam la vreo 6 km de hotel. Făcea reclame la salate și vinuri, ori asta era exact ce-mi trebuia acum. După o masă copioasă am decis să rezolv problema cu ghidul de a doua zi.

Aranjasem cu un ghid din Israel, pe care ar fi trebuit să-l sun cu o zi mai devreme. Înainte să mă scuz lui, am decis să o sun pe Suzana, fata lui Margaret și Marian din Zakopane, Willa Marma vă amintiți?

Am sunat-o pe Suzanna. O voce ca de copil sculat din somn, m-a făcut să cred că nu e cel mai ocupat ghid din Varșovia. Știa de mine de la părinți. Mi-a spus „Ok! Vin să vă i-au de la Novotel mâine la opt!”. Am rugat-o să amânăm pentru 9:00 pentru că mă simțeam obosit. Ok! Ne vedem mâine! – mi-a mai spus – sunt blondă înaltă subțire, o să mă recunoaşteţi...!”

Cam toate polonezele tinere, întâlnite de mine până acum răspundeau la calificativele astea, sper însă să o întâlnesc. Este doar în interesul amândurora. M-am întors la vinul casei, un cabernet super sec. Îmi plăcea. L-am sunat pe Oriki ghidul israelian. I-am spus că îmi pare rău dar am găsit altă soluție pentru vizita la Varșovia. Ok mi-a spus el „Am și uitat de tine sincer!”. Am mai vorbit puțin, de lista mea de obiective turistice. Desigur că orice ghid ce se respectă mi-a mai recomandat câteva obiective noi. Mi-a tăiat câteva recomandate de bellboy. Ne-am despărțit prieteni.

Se făcuse seară. Aveam chef să ascult puțină muzică. Pe foaia bellboy-ului erau trecute barul 12/14 și un restaurant metro jazz. Am luat un taxi de lângă Krakowskie spre 12/14. În 15 minute am auzit acorduri de New Orleans. Jazz polonez, dar și al marilor predecesori americani era acolo! Atmosfera de jazz e fantastică mă cucerește într-o clipă. Eu sunt afon, dar posibilitatea de a asculta muzică improvizată e fantastică. Vezi un grup de oameni, care se bucură să cânte, să cânte împreună, să scoată sunete noi, diferite de cele cântate ultima dată, legate doar de ce simt ei acum, și doar ca să se simtă ei bine și să te simți tu bine. Îi puteam auzi și chiar simți pe toți. Urmăresc instrument după instrument. Până găsesc unul de care mă lipesc, care mi-e cel mai apropiat mie. Am luat o cinzeacă de Drambuie… Ce să fac, ăștia nu au țuică, iar vodka sau șlibovița nu erau potrivite stării mele de spirit.

Primesc un telefon din Polonia. Nu am pe nimeni aici să mă sune. Ies afară că nu se putea auzi nimic. Zgomotul de jazz nu iartă. Un tip cu o umbrelă vine după mine, deschide umbrela să nu mă ploaie. Au stil polonezii, îmi zic. La telefon era prietenul meu Michael, din Moldova.

Mi-a spus că e la vărul lui din Lvov și se plictisește de groază. Dacă nu vreau să dau o fugă pe la Lvov.

– Ăștia, îmi zice Michael, fac exact ce ai spus tu, bat câmpii cum că polonezii au fost nevinovați… Pe dracu nevinovați!

– Lasă dracului politica, îi spun stai și distrează-te. Ai adus-o pe Saly aici ca să vă distrați, nu să te cerți cu rudele tale sau să mi te văicăreşti mie. Apropo ce face Sally?

– Cum știi, îmi spune și o tăcere apăsătoare s-a lăsat între noi.

Când destinul intră în joc, cuvintele nu pot ajuta cu nimic. Asta e părerea mea. Dar de cealaltă parte a a firului era omul cu destinul și el aștepta cuvinte. I-am spus ceva ce am regretat imediat.

– Michael, poate vin la Cernăuți și facem împreună un tur al Moldovei. Poate trecem și granița și-ți arăt și locul unde m-am născut, Fălticeni.

– Sincer crezi!? asta mi-a spus Michael cu un ușor entuziasm dar și o ușoară îndoială în glas. Nu credeam, dar în momentul acela eram gata să cumpăr un bilet dus și întors Tel Aviv – Cernăuți, dacă există așa ceva.

– Sărutări lui Sally. Michael tu eşti iubit de o groază de oameni! Unul sunt eu, i-am spus sincer. Sally te are doar pe tine.

– Spune-mi când vii te rog, a terminat Micahel. Ok!

Michael îngâna „Beltz, Beltz, Meyn Shtetele Beltz” (Orășelul meu, Bălți)

– Nu uita am încheiat eu, tu ești unul din puținii mei prieteni ce lucrează cu capul!

După discuția cu Michael muzica mi se părea nepotrivită, prea veselă pentru mine deodată. M-am uitat la ceas era după ora 23:00. Încă un Drambuie mi-am zis şi plec. Așa a fost. Un alt Drambuie și un zâmbet înțelegător al barmanului. Muzica era iar bună și dispoziția îmi revenise. Trebuie să plec la Cernăuți, mi-am zis.

Pe la 1:00 dimineața, un taxi m-a dus la Novotel. Taximetristul Olek, m-a recunoscut imediat că sunt israelian. Nu-i greu i-am zis, 50% din turiștii din Varşovia sunt israelieni. Șansa de greşeală-i mică. Nu mă contrazice, asta e meseria mea. Asta am învățat. Probabilitatea. Olek mi-a povestit ce lucruri bune s-au petrecut după căderea comunismului și cum Polonia începe încet încet să-și creeze propria ei personalitate. I-am spus:

Continue reading „Raul ANCHEL: HAI-HUI (5) – Hoinar prin Polonia (Varșovia)”

Emilia STROE-ȚENA: Străina

– Săru’mâna, coniță,mi-a murit fata acu’zece ani! Dă și mie ceva, să mă duc la mormânt, să-i aprinz și io o lumânare!…

Îmbrăcată într-o fustă lungă, neagră, zdrențuită pe margini și o bluză de culoare mai deschisă, dar murdară, legată pe cap cu o basma cenușie, femeia care tocmai se adresase celeilalte, numind-o ,,coniță”, mergea sprijinindu-se într-un băț lung, cu picioarele goale pe asfaltul încins. Era o caldură înăbușitoare de vară, căci nu mai plouase de două luni. Femeia denumită ,,coniță” se intorcea de la biserică, unde se pregătise pentru marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, ce avea sa fie a doua zi.

O cunoștea pe femeia aceea amarâtă, căreea îi murise fiica de mai bine de 20 ani, dar pentru ea erau numai 10. De fiecare dată o vedea pe drum sau la poarta vreunei biserici din oraș și tot de atâtea ori îi oprea pe trecători, spunându-le că fiica ei a murit acu’ 10 ani și că are și ea nevoie de un bănuț. Majoritatea oamenilor nu o vedea cu ochi buni; preoții-nici atât. Ba chiar le spuseseră enoriașilor să nu-i mai încurajeze pe cerșetorii de la porțile bisericilor.  Nu era singura femeie ajunsă în această situație, dar absolut singura căreia îi murise fata „acu‘ 10 ani” și de atunci, viața ei atârna doar de bănuțul pe care i l-ar fi dat ,,conițele” pentru o lumânare la cimitir.

În ajunul marilor sărbători, dar și în sărbătorile respective, ea cutreiera întreg orașul, care nu era prea mare; lua la rând toate bisericile, vreo 6-7 la număr, așezându-se fie la poartă, alături de alți confrați de-ai ei, fie intra in biserică, sprijinindu-se de bățul cel mare și lung, șchiopătând un pic, întinzând mâna dreaptă, și șoptind, ca să nu-i deranjeze pe sfinții părinți de la slujbă:

– Știți, mi-a murit fata acu’10 ani! Dați-mi și mie un bănuț pentru o lumânare la cimitir!…

Întâlnind-o pe ,,conița” pe stradă, pe căldura aceea toropitoare, se apropie de ea și-i zise:

– Coniță, știi că fata mea a murit acu 10 ani! Mă duc si eu la cimitir și n-am un ban!…

– Vrei să-ți cumpăr o pâine? o întrebă,,conița”, știind că de câte ori îi dăduse bani, ea își cumpărase băutură, ca să-și înece amarul în ea.

– Nu, nu vreau pâine, vreau un cozonac! Și… un bănuț pentru o lumânare la cimitir, zău, coniță!

„Conița” intră în primul chioșc unde se vindeau produse de patiserie și cumpără un cozonac pe care i-l dădu amărâtei. Aceasta vru să-i sărute mâinile pentru a-și arăta mulțumirea ei sinceră, dar,,conița” nu-i dădu voie. Zise:

– Să fii sănătoasă! Dumnezeu să te aibă în pază!

– Săru’mâna, coniță!  Și matale la fel, să fii sănătoasă!  Știi, mie mi-a murit fata acu’ 10 ani!…

Bucuroasă că primise cozonacul mult dorit, femeia in haine sărăcăcioase se așezase pe scările de la intrarea unui bloc de locuințe și începu să muște cu poftă din el. Un grup de copii în trecere pe acolo o luă în râs:

– Hei, ce stai aici și mănânci cozonac? îi zise unul mai înfipt. Nu vezi că încurci circulația?

– Of, maică, nu vreau, zău că nu vreau să vă încurc din joaca voastră, copilași! Da’ unde să mă duc și eu, că n-am nici casă, nici masă! Mi-a murit fata acu ‘10 ani!…

– Tu? Ai avut tu o fată și ți-a murit?  Mincinoaso! îi zise cu aceeași aroganță copilul care o apostrofase prima dată.

– Da, maică, am avut o fată și mi-a murit!  Mi-a murit acu ‘10 ani!  Nu mai am pă nimini maică, pă lume!…  Mi-e sufletul pustiu, maică, mi-e sufletul pustiu!

– Ce e aia ,,suflet pustiu”?  Vezi că nu știi să vorbești și pe deasupra, mai ești și urâtă!

– Așa o fi maică, dacă zici tu! Tu știi mai bine ce vorbești, că tu mergi la școală! Tu ai părinți, nu ești singur ca mine! Dacă ar mai fi trăit și fata mea… da ‘a murit acu’ 10 ani!

Copilul cu care vorbise mai nainte avea chef să râdă din nou de ea, dar un altul, mai milos îl apostrofă:

– Termină, Cosmine! Tu chiar nu vezi ce amărâtă e? Pune-te în situația ei pentru o clipă și ai să vezi ce este suferința!

– Da’ce dăștept te dai tu, mă’ Mario!  Cine te crezi tu, mă’?

– Taci mă’, din gură!

– Hai mai bine s-o ajutăm cu ce putem și noi! Uite, eu o să mă duc la buni și o s-o rog să-mi dea o bluză de-a ei curată, ca să se îmbrace! Nu vezi ce ponosită e asta de pe ea?

– Ha, ha, râse sarcastic colegul lui de joacă. Păi tu chiar crezi că bunica ta o să facă asta?

– Hai să vedem!

            Cei doi băieți intrară în apartamentul bunicii lui Mario. Acesta îi povesti pe scurt și o rugă să-i dea o bluză de-a ei curată, ca să o îmbrace pe amărâta care se așezase pe scările de la intrarea în bloc și mânca cu o poftă supraomenească un cozonac. Bunica lui Mario îi dădu o bluză albastră, dar se uită pe fereastră și o văzu pe femeia aceea cu haine zdrențăroase de pe treptele de la intrare. O cunoștea, desigur; oare cine n-o cunoștea pe ea?  Zise:

– Da, Mario, uite, ia bluza asta de la mine!  Știu, ea mereu spune că i-a murit fata acu ‘10 ani!

– Și…nu e trist, bunico?  Cum să-ți moară un copil? Ea zice că are sufletul pustiu!  Cosmin a vorbit tare urât cu ea!

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Străina”

George ANCA: Pe front

         Casa e mică, oamenii mari. Câtă ţuică? Parcă satu’ ăsta e mare aşa. Nici noi nu părem cine ştie ce. Adu şi tu o sticlă. Ia dumneata de bea cu invitatul dumitale. Că domnul Codru şi băiatu ăsta beau ei pe urmă.

          Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia? De aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu. N-o am numai eu, o are şi altcineva. Ştiu eu cine zici că o are, dar n-o are. L-am întrebat. Şi mi-e mi-o dă dacă o are.

          Doi erau. Unul se tocmea şi pentru o prăjină de pământ. Ălălalt nu vorbea cu oamenii din sat. Nimeni nu intra în curte, avea câini mulţi. Bea şi tu, că eu beau. Popa semăna a diavol. Înjura femeile: v-aţi tăvălit toată noaptea şi vreţi să vă spovedesc eu acum?

          Eram pe front şi într-o zi muream de foame, că nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă, ziua am trecut pe la un bătrân şi nevastă-sa să cerem ceva. Că n-aveau. Nu i-am crezut. În faţa casei, am văzut o căţea pe uşa beciului. Ştiu, ştiu, ai venit noaptea. Dar n-am îmblânzit întâi căţeau?

          Eu spun să ne dai şi nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm. Pentru voi am vin. Mai ai vin? Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e aşa bun. Adă vin. Hm, ieşii după vin şi nu ştiu cine e la poartă. Ia să mai ies o dată. E şi întuneric.

          Ei, aici stă unul Onică Bălşan? Am treabă cu el, e acasă? Cum, mă, ce să fie ăsta. Ce-ai tu cu el, mă? Îl cauţi, ai? Da’ eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine să-ţi iau eu seama, nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor. Nu mă cunoscuşi, cumnate.

          Ţi-ai pus aia pe faţă. De unde ai luat masca? E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica şi fi-meu, am speriat pe toţi din vale, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc. Şi mă speriaşi şi pe mine. Eu îţi dădeam una. Mă speriasem şi eu de dumneata, ce mă făceam? Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învăţ cu ea. Urâtă. Şi mare. Fugi cu ea de-aci.

          Am glumit şi eu. Ştiu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi şi tu. Vino cu mine să scoatem nişte vin. Aştepţi la uşă că n-am luat felinarul. Şi cum vezi? Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Şi masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea. Ba nu. Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Şi e târziu, mă. Sâmbătă.

          Plecă ăla cu masca? Ce, mă, ţi-era frică? Nu mai vru să intre, bău ceva afară. Să dusă. Poate îţi iese dumitale dinainte, să te văd. Şi cu tine, hotîrât, dacă îmi iese înaine, râd de mă prăpădesc. Şi cum să-mi iasă, mă, înainte, dacă e cumnată-to şi se duce în vale, acasă. Eu mă duc în dealul ălălalt. Păi credeam că nu te duci.

          Nu mai dai pe la proorocul ăla din coastă? Pe la Ilie mai dau. Nebun eşti şi tu. Auziţi, când a divorţat Ilie de muiere, în tribunal ţinea capul într-o parte, să nu vadă cumva pe nevastă-sa. Şi ăsta: bine, măi nene Ilie, de ce să faci aşa? Păi eu mă duceam la ea şi uite aşa o pupam, şi pe partea astalaltă. Fugi, că eşti dracu’, piei! Aşa i-a zis bietu’ Ilie.

          Mai are planetă? O are. În istorie mă pricep, nene. Eu, în istorie şi-n scriptură. Dar tu cum te pricepi în istorie, nu ştii tu istorie, cât mai are lumea de trăit? Mult mai are, nene. Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea? De sute de mii de ani. Numără-le, nu ştii, să ţi le număr eu. Sunt două mii de la Adam până la… Până la cine, spune dacă ştii. Nu ştiu. Ştiam, dar acum ştiu altfel şi n-o să mai ştiu nici aşa şi pe urmă nici aşa, dumneata ce mai ştii ceva şi niciodată nu uiţi cum e.

          Spune, nu ştiţi. Spune, mă, Nae, tu. Purtau oamenii sticla-n buzunar? De secetă. Aşa e. Şi au pierit prin apă. Potopul. Pe urmă, peste două mii de ani. Sodoma. Lasă, frate. Gomorenii, mai pe urmă. Purtau foc toţi, şi-n gură, ca acum, şi au pierit prin foc. Dar de la Noe ce a venit? Babel. Uite vezi că ea ştie, voi nu ştiţi. Ea are revelaţie, e genială, ea ştie. Voi de unde să ştiţi, vă mai şi lăudaţi.

          Istoria o ştiu, o ştiu. Ştii istoria? Cred că o ştiu… Când a domnit Ion… Cunosc, domnule, şi cunosc şi frontul, aşa cum ştii dumneata biblia. Biblia? Biblia pentru tine e ţuica, pentru nevastă-ta eşti tu când te-ai întors de pe front. Ce e pentru tine biblia, Codrule? O să-ţi spun cândva alte lucruri. Mâine pe unde eşti? Mâine aş putea să vorbesc mai mult, acum mi-e gândul în altă parte.

          Unde? Ţi-e gândul la muieri, hoţule. Dar cred că nu ţi-e acolo. Ţi-o fi la ceva greu, la vreo comoară. Cine a găsit comoara din dealul lui Andrei? Îţi spun eu cine, Mărin, vedea de vitele lui Andrei. Boul cât e de prost şi tot a găsit ce n-a găsit Mărin, a dat cu cornul în deal, ca boul, şi a sărit pământ. Şi n-a sărit numai pământ, a sărit şi un ban. Au luat toţi oamenii. Păi Mărin i-a pus într-o copaie şi până acasă i-a vărsat pe drum. Au găsit toţi. Erau bani vechi. Ungureşti.

          Rămaşi de la Rudeni. De la Rudeni? Cam ţineau cu hoţii. Veneau hoţii, zavragiii, aşa le zicea, şi ei îi adăposteau, să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor şi se temuse. Fugise spre Argeş cu calul şi cu doi saci plini. Argint. O fi fost şi aur, mai ştii? Pe drum, i-au ieşit înainte şi l-au omorât. Au fugit şi banii i-au ascuns. I-a găsit Mărin.

         La ce te gândeai, biblia ta cum e? Ca acum, ca în noaptea asta. Bea matale ţuică, eu beau vin. Şi spaima mea vine de la ceva pe care dumneata îl cunoşti. Şi dumneata, nea Onică. El, nu, şi poate nici el. Soţia matale cunoştea şi ea ceea ce eu nu cunosc, dar acum a adormit, doarme cu capul pe masă, de obosită. Am venit în casa asta din Continue reading „George ANCA: Pe front”

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VII)

(Amintiri moștenite)

 

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (III)

 

        În seara în care Ion Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vremea numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorba pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui; iar când i se întâmpla asta, nu izbucnea în vorbe, ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut să-i umple numaidecât ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

        Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei de mamă, în ce priveşte lucrul ce îl aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să pregătească de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze cu tragere de inimă porunca. Dar mai bine nu intra…

        Când deschise uşa încăperii, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcate de parcă erau gata de plecare, ori abia sosite, două trupuri alăturate, cu capetele plecate, stăteau pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. În încăpere stăpânea o muţenie deplină. Una din cele două stane de piatră începu a-și face simțite atributele omenești  și, ridicându-și capul, o ţintește cu ochii săi verzi pe stăpâna casei, gata să-şi rostească şi vorbele:

        – Mamă, vrei nu vrei, eu… mi-am luat nevastă. Şi dacă-ţi convine să rămâi singură, eu chiar acum o iau de mână şi mă duc în lume.

        – Da’ cine te-o-nvăţat pe tine, Ioane, că luatu’ nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Te pomeneşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane… Uite ce-am hrănit eu, Doamne, la sânul meu!…

        – Lasă mamă, că n-am dat în cap nimănui… O să ai şi mata cu cine te împotrivi urâtului când voi pleca la armată.

        – Degeaba cauţi tu s-o dregi, băiete!… Că nu-i apă pe albia Bârladului cu care să speli ruşinea pe care mi-ai făcut-o! Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete … Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd a cui eşti! Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

        Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o închipuită lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr drept cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rosteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

        – Ce-ai făcut, Ioane!?… Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul! Fata asta ţi-i neam de sânge, băiete!…

        După o scurtă tăcere, Ion îndrăzneşte s-o înfrunte pe mamă-sa

        – Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta … Ş-apoi, sângele nostru s-o înstrăinat de-acuma, mamă.

        – Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete… Ca să-ţi bată vântu’ de undi vrei tu. Măcar de-ai avea corabie, Ioane!.

        – Ba chiar am, mamă! începe să-și descătuşeze curajul făptaşul. Am de-acum un fel de corabie, mamă, și cu ea o să străbat viaţa, poate că şi ţara… Că tot nu mă las eu de făgăduinţa c-am să-l răzbun pe tata! Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post… Şi cu Ruxandra de mână, o să-mi fie mai uşor, mamă. Da’ pân’ atunci, hai să ne liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă!… Cât dinspri lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră. Nu-i aşa Ruxandră?…

        Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi bărbia de şiragul de mărgele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă leit cu bărbatu-său de pe cealaltă lume.

        A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lu’ Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea cea veche a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

        Cuscrii, aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea, s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le va da tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

        La nunta cu pricina s-a pus în faptă şi ameninţarea făgăduită lui Ion de Ghiţă Pâslă. Însă ea s-a împlinit cu Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VII)”

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VI)

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (II)

(Amintiri moștenite)

 

        Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.

        Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei lui în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe acea atracție care dă ghes gândului de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:

        – Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’.  Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând .

        La vorba asta Ion nu se repezi cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile

        Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:

        – Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum! … Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!

        – Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi… Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea … Ca să fie frăţăşte.

        – Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…

        – Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?…Ca să-l ţin … Şi Ion ridică mâinile spre cer  ca să-l oprească, spre a nu-i cădea fetei pe cap.

        – Doamni, cu ci băiet neisprăvit vreu eu sî mă mărit!…Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-a binelea.

        – D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni. Şi… nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară … Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât sî mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.

        – Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?… Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?

        – Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată … Voluntar mă duc!…

        Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:

        – Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!…Stai serios, să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!

         Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VI)”

Ștefania OPROESCU: Zârna

Bărbatul era atât de slab încât pielea lui părea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine. Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzeci de ani, o sută sau mai bine. Numele? „Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceau în discuţii destul de rar şi doar când jinduiau la terenul pe care rezista îndărătnic o ruină de casă. Să fi avut cândva familie sau rude, nu mai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcă poştaşul îi aducea lunar o sumă fixă de bani. Era singurul care îi intra în curte şi foarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă de om bătrân şi singur. Puţin „sărit”, comenta  poştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semna şi primea banii pe care nu-i număra niciodată. Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal, de pământ în forme şi mărimi diferite, pline de „zemuri”, pe care le amesteca din când în când. Nu erau leacuri pentru că nu tratase niciodată pe nimeni. O scrânteală de om bătrân care nu deranja pe nimeni.

Zile întregi fierbea, mesteca încet conţinutul, citea cărţi vechi cu coperte soioase şi file scrumite de urme. Bea la răstimpuri din una, din alta. Seara se prăvălea în patul înghesuit într-un colţ al camerei, închidea ochii şi aştepta. Somnul îi era scurt şi lipsit de moleşeala plăcută a odihnei. Îl părăsiseră până şi visele. Într-o noapte, în loc de vis, gândul privise din întuneric un text cursiv, ca un citat dintr-o carte: „Să fie lună plină când pe frunza zârnei crescută în umbră de pădure şi va aduna roua. Aşteptă până culoarea se va schimba din auriul lunii în rozul răsăritului. Culege-o într-un vas de aur…”

Se dezmetici că sub o lovitură de gong ce anunţă începutul unui spectacol. Nici nu respira de teamă să nu dispară vreun cuvânt  din textul pe care-l repeta  cu înfrigurare. Zârna… cunoştea planta aceasta veninoasă pe care-o ocoleau şi animalele şi oamenii. Nu ştia să fi fost folositoare la ceva dar asta nu însemna că a fost dată să crească fără rost.

Întinerise parcă, dar nu fizic, înlăuntrul său prinsese forţă, simţea în sfârşit rostul zilei ce avea să urmeze şi a altora, nici nu mai conta cât, uitase până şi faptul că voise atâta vreme să fie tânăr. Era tânăr. Începu să cutreiere nopţile prin pădure. De multe ori nu mai venea acasă nici ziua… Căuta plantele pe lumină, noaptea le găsea frunzele întunecate de rămurişul des al copacilor. Cerceta fiecare petic de frunză cu răbdare căutând lumina vreunei raze de lună. Pe vreme ploioasă stătea în casă visând picături de rouă. Scotea din buzunar degetarul de aur de care nu se mai depărta şi privea în interiorul lunii, văzând acolo cu mintea preţioasa comoară, o plimba ca pe o mărgea clătinând vasul, întrebându-se ce va face apoi. Asta nu ştia poate se trezea prea devreme, înainte să afle totul. Dar nu era îngrijorat. Trebuia să împlinească partea cunoscută mai întâi, sperând că restul se va dezlega de la sine.

Oamenii se obişnuiseră cu noua lui toană, îl ocoleau sau îl ignorau. Oricum bătrânul nu răspundea nici la simplele vorbe de bineţe. Surd şi mut, bătea potecile spre pădure şi înapoi purtat de un rost necunoscut. Meşterul nu ţinea seama timpului, acesta trecea ca un iureş, fiecare zi era nouă, proaspătă şi plină de început. Nici nu băgă de seamă că nopţile deveniseră mai reci, iar frunzişul copacilor începuse să se rărească. Cutreiera la fel pădurea, cerceta frunzele de zârnă prin locuri pe care le învăţase deja, le-ar fi găsit şi cu ochii închişi.

Într-o noapte, o rază de lună fulgeră scurt un vârf de frunză pentru ca mai apoi să se prelingă pe întreaga ei suprafaţă. Frunza tremură scurt, ca atinsă de o mână nevăzută, după care încremeni în nemişcare. Încremenit rămase şi bătrânul ca de-o spaimă, ca de-o vedenie privind frunza fără să îndrăznească s-o atingă. Timpul nu mai conta, părea şi el încremenit până când, o umezeală fină ca o transpiraţie fremătă nemişcarea, adunându-se încet în picături mici, apoi din ce în ce mai mari, putând uşor prelinse în degetarul pe care îl scoase cu încetineală din buzunar.

Îşi aminti că nu era timpul încă, de încordare sau emoţie în ochi i se adunaseră lacrimi pe care le şterse cu mâneca hainei, fără să le atingă, nu cumva să le amestece din neatenţie cu roua. Când zorile aduseră cearcănul roz în transparenţa mirajului de rouă adunată într-o adâncitură a frunzei, o prelinse cu grijă în vasul de aur şi abia după,  privind-o îl cuprinse o sfârşeală ca după un efort îndelung. Îşi reveni repede, trebuia să ducă acasă comoara neatinsă, înainte s-o zvânte soarele. Ţinea vasul mic în mâna făcută pumn, păşea cu grijă să nu-l clatine de parcă picătura putea să dispară.

Ei, şi-acum? – se întrebă ajuns în odaia lui, în siguranţă. Acum, o să acopere bine vasul şi o să se gândească. Probabil o să amestece picătura cu unul din vasele sale – în care însă? Mai întâi trebuia să se odihnească, toată oboseala nopţilor pierdute îl îngreunaseră dintr-o dată mai mult decât toţi anii săi nenumăraţi. Puse vasul pe masă şi-l acoperi cu o foaie subţire de sticlă. Privindu-l trecu într-o uitare de sine şi de tot. Adormise? Când se trezi era noapte, o noapte cu lună rotundă ivindu-se dintr-un colţ de fereastră şi aruncând un dreptunghi de lumină pe masa din centrul camerei. Vasul! îi fu primul gând. Privi spre el cu mirare, apoi cu spaimă. Degetarul era mare cât o ceaşcă iar picătura din el crescuse cam la un sfert din înălţime. N-a îndrăznit să-l atingă. Nu asta, murmură înfricoşat, nu asta căutam…

Îşi trecu ziua plimbându-se chinuit  prin cameră. Nu-i era nici foame, nici sete, nici somn. Spre după amiază începu să bată vântul, se înnoură rapid şi începu să plouă. Privind ploaia care şiroia pe geam, simţi o undă de sete. A băut apă, cu greaţă, cu greutate, de parcă ar fi înghiţit plumb. Căutând să nu privească spre vasul de pe masă, mâncă absent o felie de pâine. I se potoli oarecum tremurul care pornea din stomac şi îi cuprindea trupul în întregime. Parcă i se mai limpezise şi gândul. Trebuia să vorbească neîndoielnic cu cineva. Cu cine însă? Nu l-ar fi crezut nimeni şi nici nu era o taină de dat pe mâna oricui.

Se apucă de scris scrisori. Zilele şi nopţile de toamnă continuau ploioase şi friguroase. Scrisorile plecau, dar nu veneau răspunsuri.  L-ar fi bănuit pe poştaş, fie de rea intenţie, fie de neglijenţă, dacă n-ar fi primit din când în când câte un plic înapoi cu răspunsul „adresantul necunoscut”. Pe masă, vasul stătea nemişcat în acelaşi loc fără să mai crească nici el, nici lichidul – din interior. Nu-l mai speria dar nici nu-l atinsese vreodată, doar îndepărtase totul din jurul lui, lăsându-l singur pe toată suprafaţa mesei. Era noapte geroasă, cu multă zăpadă, când de pe cerul senin şi sticlos luna plină ţinti iar din fereastră în miezul camerei.

Nu, Nu! Aproape strigă răguşit de spaimă văzând vasul care creştea sub ochii lui. Până în zori acesta devenise cât o casă, plin pe jumătate cu misteriosul lichid, nu îndrăznea să-l atingă. Privindu-l, îi veni un gând…  Din ziua aceea meşterul se apucă de săpat în grădină. Săpa greu, în pământul îngheţat. „Ce faci omule”? îl întreba câte unul. „Îmi sap groapa” le răspundea scurt şi-şi continua treaba. Când a crezut c-a săpat destul de adânc, simţind de altfel că-l lăsa puterile, a luat vasul, l-a învelit într-o bucată groasă de pătură l-a aşezat pe fundul gropii şi-a început s-o astupe la loc. A fost găsit răsturnat peste unealta care scormonise pământul zile în şir. L-a îngropat obştea fără mare risipă de slujbe sau pomeni. Apoi, casa părăsită a fost demolată, cu timpul au dispărut altele în jur. Urmaşi ai vechilor localnici îşi înălţau case noi. Localitatea de munte se transformase încet într-o staţiune turistică.

***

Fetiţa se plictisi repede de jocul cu mingea prin fâneaţa înaltă, în hăţişul căruia mai mult se încurca încercând să-i facă pe plac băiatului ceva mai răsărit care-o folosea vădit ca pe un căţeluş pe care căuta să-l dreseze. Hârjoana lor, accentua liniştea acelei dimineţi de duminică în lipsa zgomotului scrâşnit al maşinăriilor dintre braţele cărora se înălţa scheletul unui hotel nou, în margine de pădure.

O gâză din iarbă ciupi pielea fină de pe coapsa dezgolită a copilei ce căzuse în alergare. Plânsul declanşat brusc printr-un ţipăt, urmat de icnete sacadate, atrase atenţia mamei care se odihnea pe o pătură lângă bărbatul culcat, cu şapca albă de vară trasă peste faţă. Mama alergă spre fetiţă, o luă în braţe şi în timp ce-i masa urma roşie a înţepăturii, repezi câteva reproşuri băiatului, despre cum n-are grijă niciodată şi despre cum mereu trebuie să facă el ceva … altceva.

Doar cu o palmă mai înalt decât ierburile, băiatul privi nedumerit spre mamă, apoi se întoarse să-şi caute mingea. Porni cu ea spre pădure, acolo unde pământul proaspăt săpat fusese tasat de roţile utilajelor. Fără să-l deranjeze praful stârnit, începu un fel de roate în jurul mingii pe care-o lovea, trimiţând-o în toate direcţiile, de unde şi-o aducea tot cu piciorul în locul de pornire.

Sub mângâierile mamei plânsul fetiţei se transformă într-un scâncet uşor, care dispăru cu totul după ce locul înţepăturii fu acoperit  cu o batistă udă. Culegeau acum împreună flori, din care mama va împleti o coroniţă ce avea să stea pe capul fetiţei, nu-i aşa?” „Da, da”, bătea ea din palme, fericită de atenţia întreagă a mamei pentru ea, numai pentru ea.

Erau pe terminate florile ale căror tulpini mai aveau nevoie doar de-o legătură să închidă cercul multicolor, când mama remarcă foşnetul frunzelor din copaci. Atât. Nici un alt zgomot de minge lovită ritmic, nici un scrâşnet de picior pe pământul uscat. Căută cu privirea în jur. Se ridică în picioare să vadă mai departe. Băiatul nu era. Îl strigă de câteva ori, apoi porni să-l caute. Îngrijorată, dar nu peste măsură, se întoarse să-şi trezească bărbatul.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Zârna”

Gheorghe Andrei NEAGU: De la stânga la dreapta

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se aşeză bine la birou, că telefonul începu să ţârâie.

            – Maxoda la telefon!

            – Vai dragă, ce sobru eşti!

            – Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i!

            – Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu deveneai dulce…

            – Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde!

            – Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are treabă în zonă şi trece şi pe la noi!

            – Ce treabă?

            – Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii!

            – O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin cea mai zgârcită parte din ţară!

            – Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună!

            – Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea!

            – Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi kilometri până-n oraş?

            – Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe poleiul ăsta!

            – Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa!

            – Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la o bere!

            – Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi spuneai nimic!

            – Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi aduci vreun fuf!

            – Vrei să fii mârlan!

            – Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe, mi-ai tras-o cu fufele!

            – Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere!

Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru, luminată de neonul de deasupra  capului, i se păru de-a dreptul ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea. Numai că atât Renault înlocuit  cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului peste orizont lipsit de perspective. Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: De la stânga la dreapta”

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (V)

(Amintiri moștenite)

Cum și-a furat flăcăul nevastă (I)

 

        Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi cu mâna banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.

        Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nădejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea sa în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două-trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum  şi venise: ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tânăr. Şi-apoi nici nu prea era încredințată că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştia ea că, la horă, băiatului ei nu i se-mpleticeau deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârtea fete – şi nu babe.

        Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la rânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că, odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.

        Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan: s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea, cel cu fapta necugetată și îngropată între celelalte taine ale oamenilor. Căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi căpătat vreo noimă.

        Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi, Ion și Ruxandra, deși cu o oarecare înrudire, se cunoşteau mai ales de la hore, căci gospodăriile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului, iar legăturile de înnemurire se cam diluaseră.  (VA URMA)

        Horele obştei adunau perechile cele tinere în medianul cel larg al satului, lângă un tăpşan mai ridicat, unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei, ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (V)”

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (IV)

(Amintiri moștenite)

Prinsoarea lui Budacea pe seama goliciunii babei Catrina

 

        Budacea se pocăise o vreme, iar în cuminţenia lui se vedea bine că avea remușcări. Drept e că mintea sa nu putea să întrevadă că o broască avea putere de moarte asupra fetei. Obiceiurile şi firea omului însă se schimbă greu. Şi asta, numai când vine vremea. Pesemne că băieţilor ăştia zăpăciți încă nu le venise ceasul maturizării depline.

        Într-o seară, aceşti neastâmpăraţi cu mustăţile aproape împlinite lungiră mult vorba pe-un tăpşan din Chetrărie, nu departe de casa lui Ion Ionaşcu. Şi tocmai când erau gata să spargă adunarea, lui Budacea îi mai trece una prin cap:

        – Măi Ioane, ştii ce-am auzit eu dispri mamă-ta?

        – Ce-ai auzit, măi Budacea?… Da’ ai grijă în ci ti bagi, că te hăcui cu briceagu’ ista! îl ameninţă mâniat Ion.

        – Lasî cuţâtu’, Ioane!… Că n-are unealta asta lamă pintru cât di groasă-i chelea me’, îl întâmpină Budacea.

        – Asta nici nu trebuia s-o spui, c-o aflarăm noi dimult, îl ia în râs a’ lui Crăciun. Da’ spune-odată ce-ai auzât tu dispri lelea Catrina ?

        – Măi, am auzât că baba doarme, cât îi vara di lungă, în chelea goală. Aşa cum o făcut-o măsa.

        N-apucă Budacea să încheie vorba, că îndată luă un dos de palmă peste gură de la Ion Ionaşcu. Cei de faţă săriră, care mai de care, să-i despartă; şi chiar reuşiră repede să stingă focul. A’ lui Budacea însă tot nu găsi astâmpăr şi continuă:

        – Măi Ioane, nu fi prost! N-am nimic cu mamă-ta, că-i de-o samă cu bunică-mea… Ş-o respect, măi frate. Da’ am eu o curiozitate…

        – Şi care-i nevoia asta mare a ta, de-i spune… curiozitate, îl împunge Ion.

        – Lasă-l pi el, Ioane, că-ţi tălmăcesc eu numaidecât, se repede-n vorbă a’ lui Crăciun. Budacea ăsta n-o s-apuce pre’ divremi să se holbeze la o fată goală, aşa că se mulţumeşte şi cu goliciunea unei babe… Ca să ştie şi el unde-i aşazat buricu’ la fimei… Că a’ lui aproape că ştie unde-i, da’ pisemni sî miră di ci i l-o tăiet moaşa aşa di lung.

        Şi ca la o comandă, neauzită dar simţită numaidecât, izbucniră toţi în râs. Abia se potoli hazul, când Budacea scoase din buzunar un portofel din piele, nou-nouţ, neobişnuit pentru un ţărănuş, şi propuse solemn prinsoare: că dacă n-o scoate pe lelea Catrina afară la miezul nopţii în pielea-goală, ca să se vadă că gura lumii adevăr grăieşte, se va lăsa păgubaş de averea ce-o avea asupra lui. Şi numără din portofel bani cam cât să cumperi o oaie bună.

        Catrina, nevasta lui Nică Ionașcu, femeie uscățivă și deșirata îl născuse pe Ion târziu, pe când avea aproape cincizeci de ani. Și-apoi o îmbătrâniseră, înainte de vreme, nevoile văduviei și durerile încă neamorţite de pe urma morţii bărbatului, de mâna banditului Zanet; dar mai ales de pe urma pierderii fiului cel mare în jariştea de la Mărăşeşti. Necazurile însă o întăriseră în vrednicie. Vrednicia aceea care vine din adâncurile sufletului rănit.

        Fiu-său, Ion, era sigur pe el că nu se poate întâmpla cu mamă-sa ceea ce râvnea să dovedească Budacea. Și, fără a cugeta prea mult, îi smulge pe neașteptate tovarășului său de șotii tinerești portofelul pus zălog pentru ceea ce urma de dovedit. Îl ridică deasupra capului și rostește cu jumătate de gură:

        – Amanetu-i la mini, băieţi! Nu ni strică o oaie la proţap. Acu’ chiar că am şi eu… curiozitatea lu’ Budacea. Și la aceste din urmă cuvinte, Ion se rușină vădit, căindu-se că le-a rostit.

        Se apropiase miezul nopţii când ceata de handralăi se înfăţişă la poarta casei cu pricina rămășagului dintre Budacea şi restul gloatei. Înainte de a trece la fapta plănuită, Budacea pune celor de faţă proprire pe vorbe, iar de la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (IV)”