(Amintiri moștenite)
Cum și-a furat flăcăul nevastă (I)
Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi cu mâna banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.
Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nădejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea sa în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două-trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum şi venise: ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tânăr. Şi-apoi nici nu prea era încredințată că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştia ea că, la horă, băiatului ei nu i se-mpleticeau deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârtea fete – şi nu babe.
Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la rânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că, odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.
Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan: s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea, cel cu fapta necugetată și îngropată între celelalte taine ale oamenilor. Căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi căpătat vreo noimă.
Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi, Ion și Ruxandra, deși cu o oarecare înrudire, se cunoşteau mai ales de la hore, căci gospodăriile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului, iar legăturile de înnemurire se cam diluaseră. (VA URMA)
Horele obştei adunau perechile cele tinere în medianul cel larg al satului, lângă un tăpşan mai ridicat, unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei, ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.
După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:
– Ioane, o vorbă avem noi doi!…Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea. Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane.
– Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap.
– Ştiu eu multi, flăcăule… Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a’ tăi, dacă mă iau după Ruxandra me’, îs di culoarea şopârlei, Ioane. Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă, la nevoie, şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc. Pi când fetei, Ioane, di-o fi să i se lipească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete! Şi eu, cu fata me’ n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu’ satului! (VA URMA)
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Foto: Pictură de Arthur Mendel (1872-1945)