ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)

Dă-l în pisici de fb. Mai bine mă ocup cu ceva realist, fb. ul ăsta e pierdere de  vreme. Dar îmi place, uneori, de ce să fiu ipocrit, Voi mai intra când  am chef și poate mai găsesc  subiecte interesante.

***

          – Bună seara, domnule. Cred că îmi faci curte de mă privești așa insistent.

          Asta cine o mai fi, m-am întrebat plictisit.

– Lorry sunt. Îți scriu din Helveția, Lorredana, dacă îți mai amintești. Sunt undeva în munți. Când am să pot am să îți povestesc. Bine te-am regăsit. Să nu fugi speriat. Vreau să înceapă o frumoasă prietenie între noi.

          Doamne, sper că nu este Lorredana. Ar fi culmea. Are tupeu , nu glumă, să apară așa. Se mai și laudă ,,Sunt în Helveția,, Bine că ești, să fii sănătoasă cu prietenia ta. Nu mai este cazul.Pa. Am închis calculatorul de parcă cine știe peste ce necaz am dat.

         Toată noaptea m-am gândit la reapariția Lorredanei. Am vut însă ambiție de bărbat și nu am deschis fb. câteva zile, special să nu aud de ea.

          Ia dă-o în pisici, mi am zis și azi am intrat pe fb. Făceam eu pe deșteptul dar în sinea mea eram curios să văd dacă ,,fugara,, a mai zis ceva. Mărturisesc că, după ce am citit primul mesaj al Lorredanei am devenit curios

          -Fac parte din anturajul  Seniorului șef al Casei de Canon, citeam ce a scris ea după ce eu am închis.

– Vorbesc în timp ce mă machez în fața unei oglinjoare din cele asemănătoare cutiuțelor de macheaj folosite de doamnele din înalta societate. Eu vorbesc și cutiuța îți transmite ție scris.

Te rog să urmărești atent tot ce spun.

         Cutiuța am găsito ieri pe pârtia de sub creasta nordică. Curioasă, am început să o studiez și să folosesc crema conținută spre a mă machea. Cântam și vorbeam singură în timp ce a sunat sora mea din Croația. Spre marea mea surpriză ce vorbeam eu cu ea la telefon apărea și scris pe pagina ei  de fb.

          Asta m a determinat sî încerc să vorbesc și cu tine. Să mi zici dacă tot  așa  apare scris pe pagina ta.

          – Da, apare, dar pe mine nu mă băga în aventurile tale, te rog frumos. Pa. Și am închis. Asta mă crede idiot de vine cu tâmpeniile astea la mine, mi am zis plin de nervi. Am deschis, totuși, curios să văd ce mai spune.

          – Ce caracter ai? Nu mă face să îmi pară rău și de tine pe lumea  asta. Vreau să urmărești extrem de atent tot ce vorbesc  acum și apare scris la  tine. Să îmi confirmi mereu dacă apare scrisul, doar asta vreau, în rest fă ce te taie capul.

          S-ar putea să fiu ,,extirpată,, cum se zice pe aici când este eliminat cineva. Așa că, te implor să notezi  tot ce pot  să ți trimit.

                                                      Închid.

          Sper să nu fi dat de necaz cu ce spune Lorredana pe aici. Zici că suntem în filmele alea de spionaj și eu nu prea am chef de așa ceva. Trebuie să o blochez, să mă lase în pace. Mi a  făcut destul rău atunci când a  dispărut. Să rămână dispărută, nu o mai vreau. Am blocat o. Pa, să povestești cui te merită, nu mie. Postez ceva cu venirea iernii de altă dată și mă culc.Dă l în pisici de fb.

          -L-am cunoscut la noi în Poiană. Știi, atunci când ți am zis că lumea știe să se bucure de viață.

           Eu o blocasem parcă, ce Dumnezeu, nici să o blochez nu mai pot? În ce necaz mă bagă deșteapta de Lorry? Ce putere este asta care decide în numele meu? Am blocat iar numele ei dar scrisul acela tot  continua să apară. Să vezi că am intrat sub incidența celor care decid, mi am zis puțin speriat. Hai să citesc  să vedem unde  se ajunge

          – Nu sunt sigură dacă nu mi o fi pus ceva în pahar, cert este că de atunci zici că s obsedată de el. Uneori însă îmi revin și aș vrea să comunic cu cineva real. Cu tine ! Mereu m am gândit că tu ai fi cel mai potrivit. Uite, universul, cum zici tu, te a  adus iar la mine.

          – Tu erai obsedată de bărbați de când te-ai născut, cred. Nu m-am abținut și am scris această răutate. Mi a părut rău, dar o postasem deja. Scrisul Lorredanei tot  apărea și nu ținea  cont de răutățile mele.

          -Se distra lumea  așa de frumos în Poiană, curgeau valuri de vin roșu din niște sticle imense, un fel de cupe  antice cu o arhitectură deosebită pe niște teme  sexuale. Și după ce am băut câteva pahare în timp ce dansam m-am trezit învârtindu mă și dansând, cât știam eu de  erotic, chiar în fața lui.

          Nu ți cer nimic. Vreau doar să urmărești ce îți spun. Să nu povestești la nimeni. Îți pui viața în pericol. Și sincer, nu se merită, tot  continua Lorredana să povestească prin scris.

          -Este o atmosferă aici de normalitate ce te face să uiți pe ce planetă trăiești. Totul pare normal, firesc începând de la clădirea ce o vezi afară când treci pe lânga stânca nordică.

          Intri într-un fel de  rstaurant cu autoservire. Are și un ring de dans și o muzică vine de undeva dintre pereții de sticlă arămie. Din toaletele individuale înșirate pe margini poți accesa niște porți din fâșii de oglinzi unde, dacă ești curioasă, dai peste niște culoare din tuburi ce te fac să crezi că poți trece în altă lume Și uite așa, curiozitatea te prinde în niște  vârtejuri până ajungi într-o peșteră. Ca să intri trebuie să treci un rîu care curge domol peste niște pietre trandafirii, albe, străvezii și de toate culorile.

          Orice mișcare ai face ești șocată de ce nu ți se întâmplă. În mod  sigur am intrat încălțată și am trecut prin apă. Curios însă nu eram udă la picioare. Până să mă lămuresc eu ce se întâmplă cu mine un individ îmbrăcat într-o culoare verde strălucitoare, m a oprit printr-un semn făcut cu o sabie imensă.

          -Dezbracă te de păcate, mi a zis.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Dragoste virtuală (fragment)”

Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

(o scrisoare unei vechi cunoştinţe îngrijorate de dictatură, de vaccinuri şi de viitorul lumii)

Dragă C.,

Mi-ai spus o poveste. Dureroasă, sinceră, tristă, şi poate, în cele din urmă, adevărată.

Acum e rândul meu să-ţi spun altă poveste.

Tot ce simţi tu e adevărat şi rezonabil, dar numai în logica lumii. Ai uitat să priveşti lumea prin ochii lui Dumnezeu, şi ai „căzut” în statistica omenească. Lumea de azi e condusă de dorinţe de putere, de bani, de sete de stăpânire, de globalizare, în spatele cărora, stă, într-adevăr… mintea Celui Rău. De aceea Mântuitorul a spus încă de acum 2.000 de ani că „lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Cumva, pe exterior, aşa a fost dintotdeauna…

Şi cu toate astea, dragă colegă C., lumea de azi, şi lumea din fiecare epocă a istoriei, e, din punct de vedere duhovnicesc, o poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi… Asta e ceva minunat! Şi mai presus de minte.

E vremea să meditezi la acest gând de Sus. Asta e taina. Dumnezeu lasă puterea Zmeilor (oameni conduşi de impulsurile celui Rău) să se manifeste în lume, să se desfăşoare, să arate ce poate… Zmeii sunt într-adevăr teribili, dar asta numai ca să se arate cât de minunaţi sunt Feţi-Frumoşii! Adică oamenii călăuziţi de îngeri şi de sfinţi, în spatele cărora stă Mintea atotcuprinzătoare şi atotproniatoare a lui Dumnezeu. Care e adevăratul Făt-Frumos!

Asta ne scapă nouă mereu, creştinilor. Privim lumea în mizerabilitatea ei. Şi prin ochii lumii, şi ai pandemiei, şi ai măsurilor anti-democratice care ne aşteaptă, lumea viitoare pare să devină un ghetto destul de mizerabil, în care nu se vor bucura decât cei care se acomodează cu sistemul, ca un fel de argaţi fericiţi. Creştinii sinceri şi angajaţi nu. Ei cel mai probabil vor suferi.

Dar lumea, draga mea colegă, n-a ieşit niciodată din povestea lui Dumnezeu! N-a ieşit niciodată din paradigma basmului Zmei – Feţi Frumoşi. Numai noi am căzut în slaba noastră minte, care crede că e puternic numai cine face zgomot şi rumoare pe lume. Mental vorbind, noi suntem în captivitatea Zmeului şi am ajuns să ne însuşim chiar statutul de „domestici” ai lui, de oameni sechestraţi care nu-şi mai văd ieşirea. Dar ieşirea nu va fi omenească, sau juridică, sau prin vreo haiducie a lumii. Ieşirea adevărată din această criză se face în afara dimensionalităţii lumii. Adică Dumnezeu îşi arată Împărăţia Lui peste dezordinea şi haosul de pe lume, lăsând chiar dezordinea la locul ei. Ba chiar absurditatea şi nedreptatea lumii. Aşa a făcut şi cu lagărele, şi cu deportările şi cu închisorile şi cu toate Crucile existenţei noastre româneşti…

Ţie, stimată prietenă, trebuie să-ţi spun o poveste cu înţelesuri tari. Pentru că, după cum vezi, nu ajută consolările moraliste, fiindcă moralitatea e o lume care dublează duhovnicia, adică un fel de surogat al ei. Duhovnicia e paradoxală, e impredictibilă, e copleşitoare, e, dacă vrei… zen. Moralitatea e o consolare pioasă a lumii, o telenovelă în care eroul nu scapă… Chiar şi încurajările celorlalţi că „o să fie bine”, „o să aibă grijă Dumnezeu”, dacă se gândesc în câmpul moralităţii consolatoare, nu sunt altceva decât nişte biete speranţe ale lumii. Care bineînţeles că nu ne pot scoate din depresie. Depresia lumii nu se vindecă cu medicamente ale lumii. Nici chiar cu acele „rugăciuni” care sunt recomandate ca nişte consolări, când de fapt sunt prelungiri ale fricilor şi insecurităţilor noastre cu care ne adresăm lui Dumnezeu. Or Dumnezeu e prea minunat şi prea înţelept cu noi să ne răspundă pe frecvenţa acestor tremurări ale noastre, după chipul lumii. Nu ne judecă, bineînţeles, dar ne trage mintea la loc larg, la loc deschis, iar acea lărgime de inimă constituie însăşi Răspunsul.

Deci iată povestea, stimată prietenă. Povestea cu înţelesuri „tari”.

De când sunt călugăr, de 15 ani, m-am dezvăţat de povestea scrisă de „lume” pentru mine. Am abandonat-o de mult, ca să intru în povestea lumii (re)scrisă de Dumnezeu pentru mine, în cu totul altă cheie. Şi în această poveste, cele mai fericite zile ale existenţei mele au fost – să nu te miri – … cele în care m-a atacat Cel Rău.

A fost, de pildă, o zi astă-toamnă în care am fost la B. cu nişte treburi şi am dormit la casă la o rudă de-a mea. În noaptea aceea am avut o „vizită” a celui Rău. I-am simţit, ca în toate celelalte dăţi, teribila ură, teribilul dispreţ, josnicia cu care mă privea!… Dar cel mai înfricoşător nu era răutatea Lui. Ci mai degrabă înspăimântător era faptul că părea, cumva… că mă ştie! E ciudat, nu-i aşa? Vrăjmaşul părea că mă ştie, că mă cunoaşte cine sunt, şi de aceea ura lui era atât de personală şi de abominabilă. Părea că eu sunt cel mai mare duşman al Lui, că i-am făcut cel mai mare rău pe care i l-a putut face cineva vreodată…

Dar acum, dragă colegă, când îţi scriu aceste rânduri, înţeleg cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu cu mine! Acum înţeleg deplin. În aceea zi am simţit toată ura personală a celui Rău, şi am tremurat ca frunza. Dar m-am aruncat imediat în rugăciunea Doamne-Iisuse, şi am simţit, cum, încet-încet, toată ura lui, toată revoluţia Lui, tot cutremurul care voia să-l producă lumii şi mie, se depărta încet-încet, ca o muzică dată cu fade, în altă cameră… şi afară din casă. Ştii ce am înţeles minunat din această ură a Diavolului…? Am înţeles, dragă colegă, cât de preţuit sunt în ochii lui Dumnezeu! Cât de important sunt eu, o fărâmă de om, pentru întreaga Umanitate, dacă Diavolul şi-a dat osteneală să mă urască atât de personal şi atât de irevocabil pe mine!! Faptul că Zmeul a avut ceva de împărţit anume cu mine, că mă voia exterminat, desfiinţat de pe lume, m-a făcut să-mi dau seama cât de minunat e rostul meu pe lume! Şi, odată cu mine, al oricărui om. Am înţeles, indirect, ca o parabolă, că Făt-Frumos, adică Dumnezeu, m-a adus pe mine anume pe lume, cu o miză anume, că să sporesc eu cu prezenţa mea taina lumii. Şi că acest rost al meu pe lume – şi cum e al meu, aşa şi al altora – încă nelămurit, îl deranjează nespus de tare şi definitiv pe duşmanul lumii şi al lui Făt-Frumos… Pe Zmeul. Pe diavolul.

Ce să-ţi zic, stimată prietenă…? Sunt şi acum mut de fericire! Parcă taina lui Făt-Frumos s-a atins ca o adiere de obrazul meu, şi am simţit, pentru o clipă, cât de minunată e lumea lui Dumnezeu! Prin ochii lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta prin 1945, când era grozăvia războiului mondial, şi dacă m-aş fi născut prin închisorile comuniste din anii 1960, şi dacă aş fi murit la Revoluţie pe străzile din Bucureşti… dacă în oricare din aceste împrejurări m-ar fi atins aripa lui Făt-Frumos pe umăr, sau pe minte, aş fi rămas la fel de trăznit de fericire!… Aş fi înţeles, şi atunci, ca şi acum, că nicio grozăvie a lumii nu a putut opri crearea mea pe lume, şi că taina de a exista şi de a fi în lume, în Lume, merită orice globalizare şi orice dictatură pe care se întâmplă s-o facă oamenii. Că fericirea de a fi copilul trimis al lui Făt-Frumos în lume nu poate fi învinsă şi ştirbită de nimic. De Zmei, de Muma-Pădurii… de nimic.

În dimineaţa aceea, la ruda mea, m-am sculat, mi-am băut ceaiul şi am plecat în oraş cu treburi. Nu i-am tulburat familia cu povestea mea călugărească teribilă. Dar ziua aceea am simţit-o ca o fericire aparte, ca şi cum în zorii zilei am privit un mare Eveniment din taina lumii, mi s-a deschis o fereastră în lumea lui Făt-Frumos din spatele lumii cârmuite de cel Rău… Şi am fost nespus de liniştit, de senin, chiar de bucuros să merg pe aceleaşi străzi cenuşii ale Bucureştiului pe care le ştiam din facultate. Oameni cu măşti, retraşi, speriaţi, neliniştiţi. Dar în inima mea parcă se întâmplase o poveste la scară universală, parcă rulase Titanicul şi aflasem adevăratul deznodământ… acela în care nu murise nimeni, de fapt, ci toţi erau în mâna lui Dumnezeu! S-a dat deoparte cortina şi am văzut adevărata şi măreaţa Piesă de Teatru care se juca în spatele scenei lumii…!

E cumva, ca acea poveste din Pateric, când un călugăr tânăr a văzut în vedenie cât de multe sunt duhurile rele care împresoară lumea, erau ca nişte păsări negre care întunecau tot orizontul. Şi s-a speriat şi i s-a făcut inima ghem. Dar părintele lui i-a făcut semn să se uite în cealaltă parte a Cerului. Şi acolo a văzut duhurile bune, slujitoare ale lui Dumnezeu, nenumărate, luminând tot Răsăritul…! Şi i-a zis: „Vezi, fiule, aceştia care se luptă împreună cu noi sunt mai măreţi decât aceia răi… Fii liniştit şi crede Tatălui nostru şi Dumnezeu”.

Aşa că, dragă colegă, ai dreptate! Trăim în lumea Zmeului. A Mumei-Pădurii. Dar asta niciodată nu a fost povestea… lor. A fost dintotdeauna a lui Făt-Frumos, care e sensul şi nădejdea tuturor vieţilor şi destinelor de pe lume.

Zâmbeşte şi miră-te, dragă colegă, de frica ta şi de puţina ta inimă!

Zmei şi Feţi-Frumoşi, stimată prietenă! O, şi, n-aş da zilele acelea cu Zmei pe nimic, pentru că acelea au fost zilele arătării nemărginirii lumii lui Făt-Frumos. O fericire pe care încă n-o merit…!

Mulţumesc că m-ai făcut din nou parte din Taina de care uitasem. Mulţumesc că mi-ai amintit că lumea e în stăpânirea lui Făt-Frumos! Şi mie, şi tuturor.

Cu drag, al tău coleg şi părinte,

 

Părintele I.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Profesor de timp (fragment)

            Când am ajuns la Monament, toată clasa noastră era prezentă. Domnul de fizică ne-a organizat ca un grup model de excursioniști și am plecat spre Mirica. Toți eram îmbrăcați lejer în pantaloni scurți inclusiv Faraoanca și domnul diriginte.

       Ce plăcut ne adia vântul prin plete în timp ce mergeam disciplinat în coloană pe bicicletele noastre. Cum am ajuns ne-am dezbrăcat toți și am sărit în apă să ne răcorim de căldurile verii ce începuse deja.

            -Hai să așezăm păturile să putem sta într-un cerc,a zis doamna de istorie și toți ne-am conformat cu drag făcând fel de fel de glume între noi.

            Gata, liniște, vă rog, ne-a mai potolit dânsa zbenguiala în care intrasem toți. Vom juca o piesă de teatru la serbare, ce ziceți, v-ar plăcea? Ne-a cam surprins dânsa nepregătiți.

            -Da, am zis unii dintre noi, curioși.

            -Șcena o să fie chiar aici pe malul Miricăi și Mostiștea o să zicem că e Nilul. Am invitat toată școala și toți profesorii și îi vom invita și pe toți părinții voștri. Plaja este destul de mare și o să improvizăm o șcenă adevărată chiar în apă, ce ziceți?

            Toți râdeam pe înfundate și nu prea înțelegeam noi ce piesă vom juca dar ne plăcea, sigur.

       -Trebuie să alegem cine va juca rolul faraonului, al soției lui, al supușilor,vreți, ne incita  doamna cu ideile dânsei?

            -Da, am răspuns mai cu jumătate de glas.

            -Cine ar vrea să joace rolul faraonului Namer, a întrebat domnul diriginte privindu-ne pe toți?

            Toți tăceam mâlc și ne ascundeam unul după altul.

            -O să îl alegem pe Vasile, că el e mai oacheș și seamănă cu un egiptean, a decis domnul profesor văzând că noi nu avem curaj să decidem.

            -Și cine vrea să îi fie soție, regina Mereneith, faraoanca, cum m-ați poreclit voi pe mine, râdea  doamna de istorie în timp ce alegea o faraonacă dintre colegele naostre.

       Fetele chicoteau dar niciuna nu se hotăra să se propună.

        -Hai, curaj, ne îndemna dânsa. Nimeni nu avea curaj însă.

            Jeny Tomescu, vrei să joci rolul de  faraoancă, a căzut necazul pe capul Tomeascăi și toți o priveam râzând și făcând glume pe  seama ei.

            – E potrivită, că tot face ea pe șefa, am zis eu ascunzându-mă în spatele Poliandrei.

            -Laurențiule, te-am văzut, m-a prins doamna, tu ai să fii servitorul lor mi-a zis zâmbind faraoanca. Toată clasa  a început să râdă atunci în timp ce Tomeasca îmi făcea cu sâc și se  strâmba la mine.

            -Zglobiule ,vrei să fii preotul, a întrebat domnul de fizică și Zglobiu s-a ridicat în picioare înroșindu-se tot.

            Ceilalți veți juca rolul egiptenilor. Am cumpărat un sul de pânză albă și pe  toți o să vă îmbrăcăm în egipteni, a  decis  doamna în timp ce noi râdeam între noi zbenguindu-ne fericiți.

            Ultima săptămână din școală, doar asta am făcut, repetiție cu egipteni.

            -Ce faci servitorule, mă lua Tomeasca  mereu în balon. Să mă servești frumos că altfel te concediez, ai auzit, se juca ea cu mândria mea de bărbat.

            – Să vezi tu ce servitor îți trag o amenințam eu mereu.

            Serbarea a fost planificată în a doua  duminică din luna iunie a acelui an școlar. Toată clasa noastră trebuia să fie prezentă la malul Miricăi la ora cincisprezece așa cum a decretat doamna de istorie. Mergeam toți tăcuți pe bicicletele și emoționați cu gândul la cum o ieși serbarea noastră.

            Când ne-am apropiat de Mirica ne-am oprit. În depărtare se vedea ceva ce doar în poveștile noastre puteam să gândim și să visăm.   Domnul profesor ne-a lămurit că ce vedem e real și că acolo vom juca noi piesa de teatru. Am amuțit și emoțiile ne-au copleșit definitiv.

        Cineva construise chiar în apă un fel de templu cum văzusem noi în imaginile pe care ni le arătase doamna de istorie.

        În fața templului se vedea o mică scenă, unde credeam că o să stea egiptenii.

       Dar ce ne uluia și ne lua  respirația era imaginea mulțimii de oameni ce apăruse deja pe malul Miricăi să vadă spectacolul nostru.

            Parcă tot satul venise la malul Miricăi. Tomeasca a venit lângă mine și mi a zis că are niște emoții că îi tremură stomacul.

       Și eu la fel i-am zis, dar hai să ne ținem tari să nu ne facem de  râs.

            -Dragi copii, curaj, asta vreau de la voi! Sunteți niște copii deosebiți și acum aveți șansă  să arătați de ce sunteți în stare, ne-a încurajat doamna de istorie.

            Vreau să știți că templul, scena și tot ce ne trebuie pentru spectacol a  fost dăruit și construit de părinții voști, ajutați de școală și de primăria din comună.

       Jucați-vă rolul în așa fel încât toți să fie mândri de voi ! A fost îndemnul care ne-a ambiționat pe toți.

        Am lăsat biciletele undeva aproape de plajă și am trecut în spatele cortinei să ne echipăm.

       Toți purtam un fel de veșmânt  din pânza aceea albă înfășurat în jurul corpului nostru și legat cu un nod de umărul drept.

       Vasile și Tomeasca aveau pe cap un fel de cunună făcută din hârtie creponată argintie și o eșarfă din purpură ca semn regal căzut peste umeri.

            Vasile, faraonul, ținea în mână un băț pe care cineva îl transformase într-un fel de sceptru cu care dicta, iar Tomeasca, faraoanca, avea în mână o oglinjoară cu care își lumina chipul într-un fel de văpaie la care cu greu puteai privi.

            Mie, servitorul, cum râdea Tomeasca de mine, îmi dăduse  doamna să țin în mână o frunză imensă de palmier cu care trebuia să îi fac aere ,,faraoancăi.

       Stăteam serios cât puteam să mă țin și din când în când îi mai trăgeam câte o frunză în cap Tomească-i să îi mai tai din mândria cu care mă privea.

        Toți colegii noștri îmbrăcați în alb erau pe șcenă și în timp ce preotul, Zglobiu, adică, oficia  slujba de încoronare, băteau din palme și aclamau.

            Lumea adunată, în frunte cu părinții noștri, se minuna de scenele văzute și aplauda  așa de tare că răsuna tot dealul Bătăliei,valea Miricăi, Leul și Ostrovul de vuietul acelei  sărbători ancenstrale.

            Când s-a terminat spectacolul toți am sărit în apă direct de pe scenă, așa de fericiți și mândri eram că trebuia să ne răcorim imediat.

            Mama și tata au venit și m-au îmbrățișat așa ud cum eram eu înfășurat în pânza aia de egiptean.

            Era o hărmălaie amestecată cu atâta fericire pe dealul Miricăi că lumea ziceai că asistă chiar la un spectacol din vremea faronilor  egipteni.

            Am intrat în vacanță așa de  fericiți, așa mândri de noi că am reușit cu greu să ieșim din amețeala în care intrasem. Tomeasca mi-a dat telefon a doua zi să mă certe un pic.

            -Salut, servitorule, a început ea să mă tachineze. Începe să se încălzească afară așa că vino să îmi faci aere cu frunza aia de palmier, se răsfăța ea.

            -Să vezi ce aere îți fac eu, faraoaco, râdeam și eu fericit că m-a  sunat.

            -Ai auzit că a venit sonarul la Movila Miresei, mă întreba ea serios?

Așa că trebuie să ne pregătim să facem pe arheologii, a zis doamna de istorie. Mâine la ora opt dimineață să fim toți, care vrem, la movilă.

         Ce faci,vii, m-a întrebat ea așa de fericită ca o fetiță răsfățată ce era?

            -Normal că vin, faraoanco, i-am zis și eu la fel de fericit.

            Era  așa de multă lume la Movila Miresei de ziceai că iar are loc un spectacol cu noi, egiptenii consacrați.

            Excavatorul lui Vasile făcuse  deja un șanț ce  tăia movila în două în timp ce pământul îl punea direct în basculantă.

            La un moment dat s-a  auzit o bubuitură ce ne-a speriat pe toți crezând  că e vreo bombă pe acolo. Domnii veniți cu sonarul, faraoanca noastră și domnul profesor de fizică au intrat în șanțul făcut de excavator și au început să examineze peste ce au dat. Șoșoteau acolo între ei fără să auzim despre ce  discută.

            La un moment dat, doamna profesoară de istorie a venit să ne lămurească pe toți ce au găsit și ce  cred ei că se află acoperit de movilă.

            -Se pare că aici a fost acoperit un meteorit ce a căzut pe pământ acum câteva zeci de mii de  ani, a început dânsa  să explice uluindu-i pe toți cei  prezenți.

         Interesant este că deasupra lui se află un altfel de meteorit, ce poate fi folosit ca o antenă spațială. Este posibil ca cei care l-au acoperit să îl fi folosit ca un fel de antenă galactică prin care Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Profesor de timp (fragment)”

Raul Alexandru MITRUȚI: Schiță pentru viitor

 

După ce profesorul Dumitru Gherman făcu prezența, prezentă și lecția: problemele sociale. În mare parte, lecția este despre drepturile omului și probleme centrale în etică. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, până când, dintr-odată, îl aud pe profesor spunând:

– Ce părere aveți despre problemele care sunt în această perioadă?

Vlad, un coleg de-al meu, răspunde:

– Eu cred că cea mai mare problemă este frica de îmbolnăvire. Consider că teama ne poate duce la eradicarea umanității.

– Un răspuns foarte bun! spuse profesorul.

Auzind aceste cuvinte, m-am simțit revoltat. Cu toții simțim frica de îmbolnăvire și uneori neputința de a lupta cu ceva ce nu cunoaștem încă. Totuși, nu cred că răspunsul lui Vlad este unul corect, dar mă resemnez, deoarece nu vreau să creez polemici. Mai mult de jumătate de oră s-a discutat pe această temă. Ce mă surprinde însă, este că toți aduc în față probleme fel de fel cu care ne confruntăm zilnic, dar nimeni nu a venit cu o soluție.

În pauza dintre ore, am discutat cu bunul meu profesor:
– Mi-e greu să cred că omenirea se duce spre pieire. Nu iau în considerare că întreaga specie umană ar putea dispărea. Însă, nu înțeleg, de ce maturii îmbracă adesea haina răutății? Îi văd adesea prea grăbiți pe străzile umbrite, orbiți parcă, trec nepăsători călcând în picioare o mică vietate. Au ochii goi, nici-o sclipire, de parcă sufletele le-ar fi capturate în temnița neputinței.

– Acum trăim vremuri grele, pe care, poate, încă nu le înțelegi. N-ar trebui să-ți tulburi mintea cu astfel de gânduri, Marcu.

– Poate aveți dreptate… Deși am multe idei, unele chiar plauzibile, nu cred că le va lua cineva în seamă.

Profesorul căzu puțin pe gânduri, mă fixă cu privirea și cu mâna dreaptă îmi strânse puțin umărul.

– Știi, eu chiar sunt curios de ideile tale. Ai vrea să le împărtășești cu mine? Nu se știe, poate pot să te ajut, sau, de ce nu, să mă ajuți tu.

– Le consider mai mult ca niște teorii… Dacă oamenii nu ar alerga atât de mult după lucruri care nu le sunt cu adevărat necesare, poate ar avea timp să fie fericiți.

– Da, dar toate sunt importante. De exemplu, oamenii merg la muncă pentru a face bani cu care aceștia își plătesc cheltuielile, întreținerea, haine, mâncare și așa mai departe.

– Înțeleg asta, dar totuși, de cele mai multe ori, cheltuiesc pe lucruri care nu le sunt de folos. Cred că sunt prea absorbiți de dorința de a avea și au uitat să fie.

– Ce te face să crezi acest lucru?

– Pentru că toată lumea se bucură când își ia ceva și după, vrea altceva.

– Și care consideri tu să fie soluția?
Continue reading „Raul Alexandru MITRUȚI: Schiță pentru viitor”

Victor RAVINI: Castraveția – Balamucul vesel (V)

Voi, care treceți pragul! 

De atunci, Victor a prins obiceiul să se ducă în fiecare an în hagialâc la Costinești. Însă eu nu m-am mai dus cu el. Nu știu cu cine s-o mai fi dus la mare. N-avea nicio importanță pentru mine cu cine se ducea el în concediu. Și nici chiar pentru el nu avea vreo importanță. Se ducea cât putea de des și la Năstea, acolo la Bistrița aia a lui, unde mă lua uneori și pe mine cu mașina. Năstea era idolul lui, mai ceva chiar și decât Freud. Încolo, nu se mai ducea nicăieri, n-a văzut nimic altceva din țară.

Năstea ne asigura că el citise toate cărțile de pe lume, absolut toate. Și desigur că noi nu aveam competența să verificăm dacă așa era sau nu. Ne-a mai spus că el cunoștea absolut toate limbile de pe toate continentele și meridianele, ba chiar și încă vreo câteva în plus. Nici nu ne-am îndoit de spusele lui. Eu auzisem de Năstea în copilărie, foarte vag.

Nu mă interesau pe mine palavrele oamenilor mari. Mă preocupau mai mult prăștiile și geamurile vecinilor. Găinile Zoii – care era cumnata bunicei mele și totodată nașă ei la nuntă și nașa copiilor – săreau gardul la noi și ciuguleau grăunțele de la găinile noastre. Eu trăgeam cu praștia în găinile Zoii și le cam nimeream din când în când. Găinile săreau în sus speriate și nu pricepeau aluzia. Continuau să ciugulească. Zoia se rățoia la mine, dar bunica intervenea și îi zicea Zoii pe cât putea mai politicos:

– Ia mai tacă-ți fleanca! Tot tu cu gura mare? Ce caută găinile tale în curtea mea? N-ai ce să le dai să mănânce? Te-ai gândit bine, să ți le hrănesc eu! De ce nu i le nimerești, mă, în căpățână? Să i le arunc moarte peste gard. Mai antrenează-te! Și vezi să nu-i scapi Zoii vreo piatră în geam.

Eu pricepeam aluzia și îi nimeream Zoii cu praștia vreun burlan sau căldările de aramă, în care strângea apa de ploaie. Asta doar așa, în semn de respect pentru ea. Sau aruncam becuri arse după câinii vagabonzi, de speriam atât câinii cât și trecătorii. Nu știu cu cine o fi semănat fie-mea, care arunca ouă din frigider, de la etajul 12 în capul trecătorilor și al oamenilor la coadă la carne, în Pantelimon, pe vremea când în magazine nu se mai găsea de mâncare și fiecare procura alimentele cum putea.

Victor îmi spunea că Năstea avea nu știu ce boală gravă și nu mai avea mult de trăit. De aceea se și ducea la el așa des, că poate era ultima dată când îl mai vedea. Și uite că Victor a murit, iar Năstea trăiește și acum.

Tatăl lui Năstea, Papone, cum i se zicea prin oraș, era cam văr pe departe cu bunicul meu, dinspre partea aldor ăia ai lui Mieiță Curcă. Se însurase împotriva voinței Curcăneștilor. De la asta i s-a tras. Și-a ales singur nevasta, nu cum trebuia. Adică nu s-a însurat cu cine hotărau Curcănoaiele, așa cum se însura lumea care avea scaun la cap, ca bunicii mei.

Nevasta lui nu a fost acceptată cu drepturi depline de aldor Curcă și nici din partea astălaltă, aldor Musceleanu. Degeaba a mai trecut ea la ortodoxia noastră, de la catolicismul ei ori calvinism, sau în ce alt drac de religie la fel de păgână o fi fost botezată. Eu acum citez ce am auzit. Cine trece de la o religie la alta se face strigoi. I-au spus lui Papone, însă el a râs. Și mai era încă ceva. Și mai grav: era unguroaică. Asta chiar că nu i se putea trece cu vederea. Ba încă și mai rău de așa, dacă mai rău de așa se poate, da, se poate: nu a avut zestre.

– Cum așa, țață? Să se mărite-n curu’ gol?

Se vorbea că nevasta lui a trecut la ortodoxie numai de formă, nu din tot sufletul. Ba chiar l-au bănuit și pe Papone că s-ar fi convertit în taină la religia nevestei.

– Hai! Și asta, treacă-meargă, mai poți să închizi ochii. La o adică, dacă trebuie, trebuie. Dar ea n-avea vreo stare mai bună decât a lui. Hm! Fără zestre! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Coate goale. Sărăntoaca! Capră râioasă cu coada pe sus. Dracu a mai văzut.

Asta era culmea, inadmisibil. Vedeți dumneavoastră? De aici i s-au tras toate. Și cum a început: Papone era tânăr ofițer, când cu Unirea Transilvaniei. El a ieșit din școala de ofițeri, la țanc, când se terminase războiul. N-a apucat să tragă niciun foc de armă, nici măcar la exercițiile de trageri, pentru că toată muniția mergea pe front. Tocmai preluau ai noștri treburile în mână de la unguri în Transilvania.

Prima misiune militară a lui Papone a fost să preia gara din Bistrița. El, tânăr ofițer, țanțoș colo, cu chipiu, elegănțos, intră la postul de telegrafie din gară, cu un soldat, să-l pună pe ăla telegrafist, că știa să bată în drăcia aia morse. Tânăra telefonistă sau telegrafistă, ce era acolo, s-a ridicat și a făcut o reverență, cum făceau fetele bine educate, nu ca acum, apoi s-a dat la o parte ca să-i facă loc martalogului de soldat să se așeze. Elegantul ofițer a salutat reglementar și a întrebat politicos dacă avea cafea, o raritate, după atâția ani de război. Da, avea. Ofițerul a întrebat-o, dacă putea să pună de o cafea pentru el.

– Și putu! Că așa e unguroaicili, țățico dragă! Putu! Sărăntoaca! Ce ifose la ea! Contesa de Rupte’n Cur! ziceau doamnele acelea, de care nu știam prea bine în ce fel erau sau nu erau rude cu noi.

Când vorbeau de ea, și vorbeau destul de des, nici nu-i spuneau pe nume, o numeau Pipica. Neamurile au exclus-o atât pe Pipica cât și pe Papone. El n-a mai fost invitat niciodată la vreo nuntă sau la vreun botez. Era acceptat la înmormântări. Treacă-meargă, la cimitir oricum nu era nevoie să vorbească nimeni cu el. Nici nu-l invitau, venea el și singur, ca să nu discute orașul că de ce nu s-a dus. La înmormântări se venea, venea oricine, chiar dacă se măcinau în procese pe la tribunal sau aveau alte conflicte și mai grave și ajunseseră de nu mai schimbau nicio vorbă. Nici măcar afurisiri sau blesteme reciproce. Înmormântările din orașul nostru erau ca olimpiadele la grecii antici, adică ostilitățile erau întrerupte pe drumul spre cimitir și erau reluate după aceea.

Papone cu Pipica nu mai aveau trai în orașul nostru cu neamurile. Îi izolaseră toți. Papone a vândut niște case și au plecat, și-au luat lumea în cap. Au plecat, s-au dus.

– Ducă-se! Duce-s-ar învârtindu-se! zicea bunica. Să-i văz când mi-oi vedea ceafa!

– Să-i văz când l-oi vedea pe tata! Dădui în cărți și văzui că n-o să-i mai văz! zicea, Zoia care dădea în cărți și făcea spiritism cu masa și paharul, că învățase să vorbească cu spiritele, la un pension franțuzesc pentru fete. Nu ca bunica mea, care era de la țară și dădea în bobi. În bobi era mai sigur și putea afla toate, mult mai bine decât Zoia cu aiurelile ei franțuzești.

N-a mai știut nimeni de ei. Până la urmă a plecat și Năstea, pentru că nici pe el nu-l înghițeau. A plecat după accidentul pe care l-a avut în gară, cu calul. Nu a plecat cu calul. Cu calul a avut accidentul. Năstea a moștenit de la Papone o casă veche, o paragină, să întorci carul în fiecare odaie, undeva prin Carpați, tocmai la dracu în praznic.

L-am cunoscut pe Năstea prin Victor, în casa lui de la Bistrița. A lui Năstea, nu a lui Victor. N-am spus la nimeni dintre ai mei că am luat legătura cu Năstea și că îl admiram la fel cum îl admira prietenul și tizul meu. N-aveam nevoie de comentariile rudelor, cu cine să vorbesc și cu cine nu. Și nici cu Năstea nu vorbeam despre rudele noastre comune. N-avea rost să pitrocesc bârfele și răutățile din familie.

Eu auzisem că era un blestem asupra lui Năstea, care i se trăgea de la părinții lui. Ta-so, Papone, s-a însurat la prima lui misiune de ofițer. Năstea s-a accidentat grav tot la prima lui misiune de ofițer. Într-o gară ta-so, tot într-o gară și Năstea. Păi să nu fie un blestem? L-a ajuns blestemul, pentru că ta-so se însurase cu Pipica. S-a accidentat mortal, dar n-a murit. A rămas invalid pe viață și l-au pensionat. Nu s-a mai însurat.

– Cine să-l mai ia? Să-l ia dracu!

Prima misiune a lui Năstea a fost să se ducă cu niște soldați la gară, ca să ia de acolo niște cai transportați cu trenul și să-i aducă la regiment. L-a pus dracu să încalece pe un cal, acolo în gară. El călărea bine, era cavalerist. Sau jandarm cavalerist. N-are importanță. A pus șaua pe cal și a încălecat. Să-l vadă cuconeturile cine era el. Dar locomotiva a șuierat, au țâșnit aburii, s-a mișcat biela de la roți sau ce a fost, că s-a speriat calul, s-a cabrat ori s-a scuturat, iar Năstea, luat pe neașteptate, a căzut din șa. A căzut cu spinarea pe șina de cale ferată, de a trosnit. Șira spinării i-a trosnit, nu șina de cale ferată. Acolo a rămas.

L-au luat de acolo cum l-au luat, l-au dus unde l-au dus și i-au făcut ce i-au făcut. Când i-au scos ghipsul, au văzut că i-l puseseră rău. Acum nu se mai putea îndrepta nimic. El însuși, Năstea, făcea haz de necaz și spunea că, în loc să îl fi pus în ghips drept, l-au pus de rămăsese ca semnul întrebării. Doctorii din orașul nostru erau cei mai buni de pe lume. L-au asigurat că ei nu făcuseră nicio greșeală și că trebuie să fi fost cumva propria greșeală a pacientului. Pacientul nu mai avea ce să zică. A rămas pentru totdeauna ca un semn de întrebare.

Casa lui Năstea ajunsese o paragină. Nici el nu știa cât de veche era. Era o hărăbaie mult prea mare pentru el singur și pentru câinele lui, Kerberos. Nu știu de ce îi zicea așa, pe grecește. Așa era el cult. Năstea, nu câinele. Cam atâta era de mare, câinele. Și ne-a spus de ce Kerberos al lui avea numai un cap, iar nu trei, cum ar fi trebuit la așa nume. Nici nu mai știu ce îndruga el despre câine. Era într-o vale strâmtă, unde Năstea ne-a spus că n-ajungea soarele niciodată, printre vârfurile munților și printre nori. De fiecare dată când ne-am dus noi acolo la el, ploua și bătea vântul. Șuiera vântul, de se zgâlțâia casa din toate țâțânile. De prin toate ungherele și ascunzișurile ei întunecoase, se auzeau foșnind ființe nevăzute care își șopteau, iar eu îmi ciuleam urechile și nu puteam să deslușesc ce ziceau.

Ciuleam urechile, pentru că vorbeau despre mine. Oricât îmi încordam auzul, nu am putut desluși ce unelteau împotriva mea. Eram sigur că puneau la cale să mă înhațe. De fiecare dată, eu mai reparam câte ceva, vreo clanță, vreo balama, vreun prag rupt, însă anul următor era la fel. Năstea îmi spunea că nu avea rost să mă mai obosesc și că nu puteam eu da timpul înapoi. Zicea:

– Casa mea deja a început să intre în pământ și oricum o să dispară odată cu mine.

În casa lui era mai sumbru și mai lugubru decât toamna sau iarna în afara casei. El însuși râdea și zicea că Gustave Doré mai bine ar fi venit la el în vizită ca să se inspire, când a făcut în peniță ilustrațiile la Infernul lui Dante. Așa era el glumeț. Ăsta era șarmul spiritului lui. Pentru spiritul lui veneam noi la el, nu pentru casa lui. Ne întâmpina cu bucurie, cu glume și zicea:

– Cine vine pe drum? Strălucește în jurul capului lor. Pe cine văd? Nu cumva e Dante și cu Virgiliu, care coboară în împărăția umbrelor? Munți, scufundați-vă! Adâncuri, ridicați-vă! Iată-i că sosesc, au sosit, cei care au fost departe. Faceți poarta înaltă pentru ei, lărgiți poarta! îndruga el cu vocea cântată, cam ca la biserică. Fiți bineveniți cu lumina voastră în negura mea. Intrați, intrați! Nu vă descălțați! Lăsați-vă pantofii și năravul la intrare! Pentru voi, casa mea deschisă e!

Cam la fel zicea el de fiecare dată când veneam la el și ne arăta că scrisese deasupra ușii: Lasciate ogni speranza voi ch’entrate! tot așa, de-a-ndoaselea, ca pe poarta Infernului la Dante: Lăsați orice speranță, voi care intrați! La intrarea în casă, trebuia să cobori o scară cu trepte de piatră tocite. Ne spunea că atunci când cumpărase tatăl său casa, scara aceea ducea în sus. Dar după moartea părinților lui, scara și-a schimbat direcția și duce în jos. Râdea și spunea că asta era din cauză că toată casa lui și-a început călătoria în jos, în pământ, unde se duc toate cele materiale, pe când cele spirituale se duc în sus, la cer.

– Și cum de aici de la mine nu se vede cerul, cam asta e. Unde să se mai ducă spiritul? Nu se mai duce nicăieri, stă pe loc. Stați jos, spirite! Ce beți? Tu bei, or tu nu bei? zicea el parafrazând to be or not to be din monologul lui Hamlet. Vă întreb, zise el, că oricum n-am ce să vă dau de băut.

Desfăcu un dulap plin cu sticle de tot felul, de unde luă una de whisky și ne turnă în păhărele, zicând:

– M-a întrebat cineva ce beau și i-am răspuns că beau sânge. Da, vinul roșu e sângele lui Isus Christos. De aceea eu nici nu mai mor. Uitați-vă la mine! Trec secolele peste mine, cum trece ploaia peste sarcofagul din curtea muzeului de la Constanța. Cine a spus că o să murim? Au murit alții, dar noi n-o să murim. Regula universului este că suntem nemuritori, ca și universul. Cei care au murit până acum au făcut excepție de la regulă. Excepția confirmă regula. Cu glas șovăitor și suflet îndoielnic înalț eu cântecul meu de laudă luminii! zise el aprinzând o lampă cu petrol lampant, cam oarbă.

O ținea cu de-alde astea și cânta în cinstea noastră cântece de pahar străvechi. Cum pahar străvechi? Cântece străvechi. Cânta și imnul Uniunii Sovietice. După câteva versuri pe rusește, scuipa cu greață și dădea cu piciorul în Kerberos, care dormea sub masă la picioarele lui. Îl mai numea și Kerberoski-Scaraoski-Smolski. Avea un gramofon vechi, cu manivelă, de pe vremea lui Pazvante, pe care punea plăci cu marșuri funebre.

– Sunt aceleași marșuri care s-au cântat cu cea mai mare veselie la moartea lui Stalin, zicea el și își freca mâinile de bucurie.

Ochii lui străluceau diabolici și sclipea în ei lampa de pe masă. Ne-a spus că Stalin a fost cel mai bun om din toată istoria lumii, pentru că a omorât mai mulți ruși decât Hitler și decât toate catastrofele naturale. A pus de cafea și ne-a recitat în italiană versuri din Divina Comedie a lui Dante. Zicea că știa pe dinafară tot Infernul.

– Pentru că numai în infern e omul autentic și egal cu sine însuși! ne-a asigurat el. Uitați-vă în oglindă! N-o să vedeți niște îngeri. O să vă vedeți pe voi. Veți găsi în oglindă numai eresuri și păcate. Păcătoșilor! Ia mai păcătuiți cu o cinzeacă de whisky!

Nu era nicio oglindă în toată casa. Nici măcar lampa cu petrol nu avea oglindă. Năstea zicea că el era prea urât, ca să se vadă pe el însuși în oglindă. Râdea și zicea că dacă s-ar vedea, s-ar speria de el însuși. La fel, nu se ducea la biserică, pentru ca să nu se sperie de el sfinții de pe pereți. Noi l-am întrebat cum făcea când se bărbierea. A zis că, în loc să se uite în oglindă, se uita într-o fotografie veche, de pe când era tânăr. Noi am vrut să știm cum arăta când era tânăr, iar el ne-a arătat o carte poștală veche, cu Rudolph Valentino, actorul seducător din filmele mute. Am râs și am insistat să ne arate cum arăta în tinerețe, iar de data aceasta a scos o fotografie a lui Bela Lugosi cu dinți de vampir. Bine, nu voia să știm noi cum arăta el tânăr. Era și asta tot o formă de narcisism, însă negativ, mi-a explicat Victor.

Năstea ne vorbea despre filozofia lui Søren Kierkegaard. Kierkegaard în limba daneză înseamnă cimitir, ne-a spus el. Stranie predestinare la filozoful stâlp al existențialismului, să îl cheme Søren Cimitir. Cu așa nume, ce altă filozofie putea avea? Năstea zicea că numele l-a predestinat. Pe Kirkegaard, nu pe el. Zicea că numele noastre ne pot predestina și croi calea. Ne-a mai spus că numele scandinav Søren, Sören sau Soren era înrudit cu numele persan Soren, atestat în cele mai vechi scrieri antice de pe vremea lui Darius al lui Istaspe. Avea semnificația verbului latin surgere = a ieși la iveală. Și că deci este de origine indo-europeană străveche, dinainte de împrăștierea indo-europenilor și că cei pe care îi chema așa erau reîncarnări ale celor morți cu mii de ani înainte sau chiar strigoi, care ieșeau la iveală. Credea că ne sperie pe noi balivernele astea? Nu ne speriam noi, oricât încerca el. Năstea ne vorbea de existențialism, se înveselea și începea să danseze singur vals, în tact cu marșuri funebre:

– Deja eu sunt cel care n-am fost niciodată! Deja tu ești cel ce-ai să fii cândva. Noi ne înșelăm când credem că moartea este ceva rău. Așa a zis Socrate. Însă Socrate nu știa că el însuși se înșela. Moartea nici nu este. E doar o trecere altundeva, către altceva, la mai bine sau la mai rău, după cum e sufletul fiecăruia, mai bun sau mai rău. Socrate nu a îndepărtat cupa morții de la buze. Pe câtă vreme Isus s-a rugat la Dumnezeu în grădina Ghetsimani să-i ia cupa morții de la gură.

– Da, a zis: Eli, Eli, lama sabachtani, spuse Victor.

– Evangheliștii au arătat clar că lui Isus i-a fost frică de moarte. Pe când Socrate întâmpină moartea de parcă s-ar duce la un prieten bun. Ăsta era principalul reproș pe care ultimii filozofi păgâni îl făceau primilor creștini, iar aceștia rămâneau fără replică și puneau mâna pe topor. Dragii mei! mai zise Năstea deschizând larg brațele, ca Isus pe cruce, apoi ridică păhărelul de whisky de parcă ar fi fost Socrate ridicând cupa de cucută, îl duse la gură, făcându-ne semn să bem și zise: Eu vă sfătuiesc să așteptați moartea cum așteptați vacanța mare. Cum ați pleca în concediu într-o țară îndepărtată, necunoscută, unde va fi mai bine ca aici sau mai rău. Ca la un hotel de vise rele, cu nicio stea, sau la un hotel cu miliarde de stele, acolo sus pe bolta cerească. Dacă le meritați, merituoșilor! Păcătoșilor! Veți fi primiți și repartizați după cum v-a fost sufletul și viața pe pământ.

– De aceea unora le e frică de moarte, iar altora nu. Pentru că știu ei ce îi așteaptă: ce merită fiecare, o răsplată sau o pedeapsă.

– Așa e. Pregătiți-vă din vreme bagajul și voiajul, să nu vă măture valul de pe covertă pe nepregătitelea!

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția – Balamucul vesel (V)”

Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul IV)

După ce-am bătut comuna dintr-un colț în altul și-am ascultat povestiri din trecutul îndepărtat ,m-am hotărât să o pornesc spre colțul de rai denumit Poiana Rotundă. De altfel Nichifor, o gazdă ca nimeni altul,mi-a tot dat de înțeles c-ar fi mai înțelept să n-o pornesc de unul singur …că de…mai știi cel pândește pe om când e de unul singur și prin locuri necunoscute?! De altfel, mai înainte de ai expune planul meu de a face o plimbare prin împrejurimi, stând la taclale la vreme de seară, când luna își arăta razele ca niște aripi desfăcute larg, acoperind alb-albastrul cerului, Lina se îndrepta către noi, purtând într-o mână o tăviță cu trei păhărele și o cană care găzduia un lichid roșietic în care pluteau boabe rotunde. Ce mai o băutură care, după spusele femeii, se potrivește de minune înainte de culcare. Femeia se așeză pe scaunul cu speteza de nuiele. Nichifor turnă lichidul a cărui parfum îmi deschise nările și instinctiv îmi apropiasem buzele de marginea cristalină. Era o vișinată ca pe vremea răposatei mele mame. Credeam din totdeauna, mama e singura specialistă în ,,vișinată,,

-Să cinstim în onoarea zilei elevilor mei …

Femeia ,se destăinuia ,ca fiind îndrumătoare la școala din comună,a realizat cu elevele ,o seamă de țesături ,broderii pe care le vor expune într-o ,,Expoziție,, în zilele următoare. Am ridicat cele trei păhărele ,ciocnind în cinstea evenimentului.Nichifor ,după ce răstogoli băutura ,aruncă o  privire lungă în care se putea citii admirația pentru Lina. Apoi îmi făcu un semn discret …Ce mai…! se putea citi pe trăsăturile feții îmbujorate,ca a unui copil ,că era mîndru de nevastă-sa.

-Sunteți invitatul nostru ,al Școlii la deschiderea expoziției!

Mie-mi trecea prin gînd ,ca a doua zi să o pornesc spre Poiana Rotundă,așa cum citisem într-un îndrumător de excursii. După ce am dat pe gît încă un păhărel din vișinata parfumată,le-am povestit celor doi de programul meu. Lina și Nichifor și-au aruncat priviri ,care lăsau să se înțeleagă o neliniște a aestora ,o îndoială.

-Și zici ,că intenționați s-o pornești –de unul singur spre Poiana Rotundă?!

Am scos harta ,am  întins-o pe măscioară ,arătănd cu degetul ,drumul pe care mi l-am propus să-l parcurg  chiar din zorii zilei.Ridicînd privirea ,am citit pe fața gazdelor că ceva nu e în ordine.Așa că le-am întrebat:e drumul prea anevoios? Nichifor ,se ridică și cînd s-a întors ,îmi arătă un album cu fotografii și tăieturi din ziar.

-Citește ,mai întîi! La care Lina adăugă: noi ce-i de pe aici,de cum se împrimăvărează facem cîte o excursie la Poiană, mai ales de sărbători facem ,,masă mare,,.Numai că…se povestește…Nichifor era mai deschis,și luă vorbele în serios…se spune,că la anumite ore e cam periculos…

-În sezon-adăugă Lina- e plin de turiști .Fiecare grupă e însoțită de îndrumători sau așa cum le numesc unii,,ghizi,,. Oameni cu experiență în de-al-de astea…ba chiar au pe șold atîrnat o drăcie de armă.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul IV)”

Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul III)

Prispa avea cam peste trei metrii lungime, dar lățimea se potrivea pentru cele necesare unui comfort de odihnă. Măsuța împrejmuită de cele trei scaune cuprindea tocmai spațiul necesar. La orele unei după-amiezi cînd soarele își arunca, din cînd în cînd fășia colorată într-un galben roșiatic peste arborii cu crengile încărcate, lăsînd în voie să ajungă pînă în prispă doar sclipirile voioase. Peretele destul de înalt cu  ușa de lemn a cărui ochi de sticlă luminat puternic ne despărțea de una din camere.Mirosuri îmbietoare ne turmentau simțirile. Desigur  stăpîna casei era în toiul pregătirilor. Cîte un val de parfum fin ne vestea prepararea unor bunătăți sau cum îngîna  nea Nichifor, de-ale Linei, scoțînd un zîmbet discret în care se deslușea secretul ,,parfumului,, din camera alăturată. Ne despărțea de bucătăria în care Lena zorea de treabă,  un perete pe care erau înșirate –într-o ordine coloristică cîteva fășii de pînză a căror țesături erau presărate cu broderii:Ici trandafiri de un roșu aprins pe care zbîrnîia un roi de albine a căror aripioare străvezii lăsau să se întrevadă roșul intensiv. Pînzele cu distinsele cusuturi vioaie înșirate de-a lungul și latul peretelui, dădeau un aspect micii încăperi a unei adevărate expoziții de ,,lucru manual,,. Din cînd în cînd își lăsa a fi observată prezența prin spintecătura ușii. Un corp svelt, susținut de picioare acoperite pînă la genunchi de fusta, bine strînsă la șold de unde se prelungea partea superioară a unui trup desvoltat. Cămașa din poplin vernil se acorda cu fusta maronie care avea brodată pe ici- colo buchete de flori gălbuie acoperite parțial cu frunze lunguiețe verzui ca și  culoarea ochilor stăpînei. Vrei nu vrei ,privirea-mi fugea către cea care ,cu tot zorul pregătirilor ,mai arnca cîte o vorbă: sunt din vremea tinereții…pe cînd ochimi erau ageri și degetele țineau acul care împungea .O parte aparțin mamei lui Nichifor. Poate veți avea prilejul să trecem pe la casa mamei. ..,,Mîini de aur,, nu alta….M-am apropiat de originala expoziție de ,,lucru manual,, privind țesăturile delicate,îmbinarea colorilor-armonioasă !

-Tăicuță Nichifor ,..sărută-i degetele …mare artistă!

Nu apucasem să mă așez ,cînd se auzii glasul cu intonație molcomă :-Nichifor,pofteșteți musafirul la un pahar de vin și…o mămăligă!

Lina tocmai răsturna din ceaun mămăliga a cărui abur se împrăștia ,iar eu îl absorbeam și-mi umpleam ființa .Drept în mijloc ,pe un rotund de lemn se instală ,mîndră,gălbuie  prințesa serii,,mămăliga,,căreia Nichifor îi alătură vreo cîteva felii de caș,brînză de burduf și pe o tavă stăteau înșirate ouăle care-mi făceau cu ochiul!

–Să cinstim ,prietenul! Gospodarul se ridică ținînd în dreapta sa paharul cu vinul de un roșu aprins ,strălucind între pereții de sticlă cristalină. Golgăitul licoarei se afla în cele trei pahare care se uneau drept deasupra bunătăților .Sărbătoare ,în toată regula! Cele trei pahare sau alipit sub razele luminoase care se lăsau molcome asupra noastă. Urările s-au încălecat,unite iar privirile pline de voie bună glăsuiau de la sine.

 Lina ne pofti  să gustăm din bucate! Apoi adăugă :mai întîi …cu coada ochilor am făcut aceleași mișcări ca nichufor:peste globul auriu am pus bucata de brînză .Se făcu  tăcere.

-Poftiți serviți și din celelalte,ciripi Lina .Avea o voce subțire ca firul de ață cu care brodase pe pînzele expuse.Ce mai o artistă,nu alta. Apoi am înfipt furculița din nou în mămăliga de pe platou .Gîndul îmi fugea ,kilometrii înapoi spre mămăliga pe care învățasem s-o prepar,într- cratiță în care fierbeam apa. –cu bubă voința dumneavoastră,mă adresasem Linei,care pregățise ,cu mare grijă bunătățile aflate pe masă .

-Nichifor ,în preajma toamnei a pregătit cîteva feluri de brînză,pe care le păstrîm în beci,la loc uscat:caș din lapte de oi,brînză la burduf…

-Mămăliga ,e ca un tort din făină de porumb,și privirea-mi scruta ceea ce mai rămase pe platou…

-Puneți apă în ceaun și o lăsați să fiarbă ,apoi adăugați sare și presărați puțină făină de mălai…de cum dă apa în clocote luați cîte o mînă de mălai cernut…Privirile ni s-au întretăiat ,iar gazdele mi-au îndreptat privirea spre polița unde se afla ceaunul,sacul de pînză cu făină …-Înțelesem că succesul unei simple mămăligi constă,,în produsele  și modul de preparare ..cu cratiță și fără melesteu, produsul nu e mămăligă…ci ,,ligă orășenească”?

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul III)”

Carmen GIGÂRTU: Ioan și îngerii

Vântul se joacă prin pletele lungi şi albe ale Bătrânului. Câţiva fulgi de nea se aşează în barba lui şi strălucesc jucăuş.

Privirea-i rătăceşte prin ceaţa deasă, încercând să-l zărească pe cel care-i caută pe rătăciţi şi a transmis mesajul în eter. Ridică toiagul spre cer şi ceartă ceaţa care se risipeşte îndată, lăsând soarele să-şi etaleze razele, în unda străvezie a lacului din acel vârf de munte. Pentru o fracţiune de secundă apare silueta fantomatică a unui vapor uriaş care dispare imediat, în adâncul lacului glaciar. Înţelege acea viziune şi privirea-i se îndreaptă către crestele înalte ale Bucegilor. O vede cum tâşneste din vârful Bucegilor drept spre cer. Este frumoasă, strălucitoare şi invizibilă pentru ochii umani.

E o energie care farmecă, cucereşte şi te copleşeşte. Îi urmăreşte drumul spre înaltul azuriu al cerului şi observă cum se uneşte cu celelalte şase energii din Egipt, Mexic, Tibet, Iran,…….. formând o cupolă transparentă de energie care acoperă toată Terra.

Şopteşte pentru sine: ”A sosit timpul. Am aşteptat milenii ca cei şapte să se nască, să-i ajute pe sărmanii pământeni.”

Cei şapte s-au născut în corpuri umane. Par oameni simpli, neinstruiţi şi neînsemnaţi. Nu au mers la şcolile înalte alte oamenilor, ci doar la şcolile cerului. Bătrânul i-a dus pe fiecare în parte la acele şcoli dure, puţin asemănătore cu cele spartane, unde învăţau să lupte şi să supravieţuiască în condiţii foarte vitrege.  Învăţau să domine energiile şi fantasmele demonilor. Zâmbeşte aducându-şi aminte de acel tânar mexican cu mustăcioară, care are ochii atât de pătrunzători că poate să vadă până în adâncul pământului. Îi este drag şi frumosul tibetan care se lua la întrecere cu norii sau egipteanul care zbura până la stele cât ai clipi. Îi iubea ca pe copiii lui. Îl îndrăgea şi pe Ioan din Făgaraş care putea să domine orice tip de energie demonică şi care nu avea frică de nimeni şi de nimic.

Cei şapte au venit pe Terra cu misiunea de a schimba lumea, de a făuri o lume nouă. Bătrânul îi priveşte cum vin pe nori, prin undele spaţiului, la Poarta cea Nouă a Bucegilor. Sunt tăcuţi, puternici. Ei sunt cei şapte salvatori, neştiuţi de nimeni, care trăiesc printre oameni, care locuiesc în corpuri umane, dar nu sunt oameni, ci fii ai cerului.

Lumina a hotărât ca cei şapte să se întrupeze în corpuri umane pentru a înţelege ce simte un om. Astfel au cunoscut : suferinţa, neputinţa, umilinţa, curajul, dorinţa, iubirea…

 Uneori sunt gravi, fiind conştienţi că soarta omenirii depinde de ei. Le-a fost greu să se împace cu propriul lor destin, să conştientizeze că nu sunt la fel ca ceilalţi.

Au fost şocaţi când au descoperit cine sunt cu adevărat şi ce calităţi ascunse cu străşnicie sălăşuiesc în interiorul lor. Acele capacităţi pe care le posedă or să le folosească doar atunci când se va da semnalul.

Ioan, om simplu de la ţară, s-a speriat când s-a dematerializat şi a devenit invizibil. Fiecăruia i-a trebuit ceva timp să se obişnuiască şi să înţeleagă adevărul despre ei înşişi. Pentru ei, Bătrânul este călăuză, profesor, prieten şi tată.

El a venit pe Terra în urma războiului de pe Marte dintre Lumină şi Întuneric.

Fata lui a fost răpită de demonii care s-au refugiat în interiorul Terrei. A cerut permisiunea Luminii să supravegheze Pământul şi pe demoni, sperând că într-o zi va putea să o elibereze pe Arienne, mult iubita lui copilă din ghearele răului. A aşteptat milenii până când Lumina a hotarat să intervină, trimiţându-i pe cei şapte.

De-a lungul timpului rasa demonilor a fost alungată din multe colţuri ale Universului. Ultimul lor cămin fiind Terra, această planetă micuţă de la marginea galaxiei.

Sunt o rasă foarte evoluată din punct de vedere tehnologic şi al capacitaţilor psi. Pe oameni îi consideră animale, sclavi, unelte vorbitoare. Ca să domine şi să controleze rasa umană, au construit şapte centre energetice foarte puternice pe Pământ.

Bătranul se transformă într-o sferă strălucitoare de lumină şi porneşte pe aripile blânde ale vântului spre crestele înalte ale Bucegilor, întalnindu-se cu cei şapte la Poarta cea Nouă . Nimeni nu reuşea să treacă de acea poartă dacă nu avea înscris în adâncul inimii simbolul sfânt al Luminii. Cei şapte necunoscuţi, ghidaţi de călăuzitorul lor ajung într-un loc pe care omul nu l-a văzut, nu l-a visat sau imaginat vreodată. Acum se hotărăşte soarta Terrei, dacă va mai fi sau nu, fiindcă răul s-a întins ca o caracatiţă peste întreg Pământul.

Soarele se pregătea să apună când cei şapte împreună cu Bătrânul părăsesc muntele şi se îndreaptă spre imensitatea cerului.

Doar Ioan din Făgăraş se întoarce, se aşează pe o stâncă dragă lui şi admiră o floare de colţ. Lângă el apare o sferă de lumină care-i vorbeşte:

-De ce, Ioane?

-O! Din ce lume ai apărut?

Sfera se transformă într-o fată superbă care-l priveşte în ochi şi Ioan înţelege că trebuie să comunice într-un mod pe care doar ei doi îl ştiau, ca discuţia să nu fie interceptată .

– Ioane ?

-Cum se face că ai auzit, fiindcă nici cel mai iscusit dintre demoni nu poate să audă ce se vorbeşte dincolo de zidul energetic?

-Ştii prea bine cine sunt.

-Da, ştiu cine eşti, Arienne. Ne cunoaştem de atâta timp şi amândoi ştim ce se pregăteşte.

Ne aflăm în pragul unui război cum nu a mai fost niciodată. Întunericul pregateşte mii de soldaţi în laboratoarele subterane.

-Întunericul a condus şi conduce lumea oamenilor de milenii, cu ajutorul celor şapte centre energetice pe care le-a creat pe Terra.

De mii de ani controlează, conduc şi manipulează rasa umană în sensul dorit de ei. Au oameni fideli în toate instituţiile, organzaţiile din lume. Se folosesc în egală masură de bogaţi, de săraci, de creştini, de musulmani, de budisti,…. dar şi de satanişti sau atei. Se folosesc de toţi, indiferent de culoarea politică sau religioasă. Ei creează naţiuni, provoacă războaie, numesc preşedinţi fideli lor, inventează religii peste noapte.

-Adevărul este bine ascuns. Omul este în permanenţă dezinformat şi manipulat. Ei deţin controlul aupra finanţelor, economiei, politicii, presei, religiei…

-Scopul este de a-i zăpăci pe sărmanii oameni în acest labirint informaţional. Pentru ei, omul este un sclav, o unealtă vorbitoare, un roboţel din carne, sânge şi oase, o simplă marionetă şi nimic mai mult. De aceea inventează mereu noi metode de control absolut asupra rasei umane.

-Ceea ce este trist, e faptul că îşi duc la îndeplinire scopul urmărit, cu ajutorul celor care-şi trădează rasa, specia, în schimbul unor avantaje materiale şi poziţii sociale cât mai înalte. Din nefericire lumea este condusă de indivizi care sunt fideli întunericului.

Un vânt începe să-şi facă de cap şi aduce cu el o negură uşoară. Floarea de colţ devine palidă şi Ioan simte cum un fior de gheaţă îl cuprinde. Vântul pare a fi o fiinţă vie, pasională, care rostogoleşte în dansul lui haotic câteva pietricele, ce par a fi fericite de mângâierea lui vijelioasă, prin oazele de verdeaţă. Băiatul priveşte fascinat la spectacolul naturii ce pare să se dezlănţuie şi începe să aibă iluzii optice. Câteva puncte luminoase pe munte dansează un joc clar-obscur de lumini şi umbre care îi atrage atenţia. Observă cum acele lumini ciudate au o formă triunghiulară şi se apropie de ei cu o viteză ameţitoare.

-Ciudat! Simt cum o forţă foarte puternică a întunericului se apropie de noi. Sângele îmi îngheaţă, iar privirea- mi se înceţoşează. Nu mai rezist. O să-mi iau zborul spre Făgăraş. Să ai grijă de tine, Arienne!

-Şi tu să ai grijă de tine, Ioane!

După ce Ioan a plecat, totul a amuţit. O tăcere adâncă şi misterioasă pune stăpânire peste munte. Arienne priveşte cum acea lumină galben -roşiatică se opreşte lângă ea şi se transformă într-o fiinţă aparent umană.

 Părea un înger picat din cer. Avea părul lung şi blond, o faţă albă ca laptele şi din ochii albaştri, ca cerul senin de vară, radiau mii de raze într-o multitudine de nuanţe, când o priveau pe Arienne.

-De ce ai venit după mine, Arulu? Îţi era teamă că o să evadez? Ştii prea bine că nu pot trece de zidul vostru energetic.

-De ce mă vezi ca pe un duşman? Nu eu ţi-am luat mereu apărarea în faţa tatălui meu?

Prin mintea ei se derulează tot felul de imagini, de amintiri, în care Arulu mereu a ajutat-o.

-Îţi multumesc, Arulu, dar…..

-Dar nu poţi să ai încredere în mine, fiindcă sunt fiul Întunericului

 Simt cum timpul şi destinul încep să-mi macine neîncetat sufletul. Poate că viaţa ne-a fost dată  pentru a ne cunoaşte.

Mă simt îmbătrânit şi obosit ca această stâncă bătrână pe care stăm.

-Ce te frământă, ce te doare, Arulu?

-Ce mă chinuie atât de tare, încât aş prefera să nu mai fiu?

 Arulu se apropie de Arienne, îi cuprinde faţa în mâinile sale şi spune:

-Priveşte-mă, Arienne!

Înţelegi ce spun ochii mei?

Arulu era cunoscut pentru forţa extraordinară ce o emana ochii săi albaştri hipnotizatori. Arienne ştia că a sosit timpul să-l înfrunte. Fie ce o fi o să privească în acei ochi mai strălucitori ca stelele de pe cer.

Privirile se întâlnesc şi Arienne are senzaţia că pătrunde într-o lume stranie, necunoscută şi întunecoasă  care o atrage într-un mod misterios. Simte că începe să se piardă într-un labirint fascinant când zăreşte o lumină spre care întinde braţele.

-Nu pot să cred! Şi în tine este o scânteiuţă de lumină! De unde vine?

-De unde crezi, Arienne? Ea vine din iubirea mea pentru tine şi am tot sperat că ai să înţelegi şi tu, într-o zi.

Arienne se transformă într-o sferă de lumină şi dispare peste vârfurile Bucegilor.

S-a ascuns lângă o cascadă spumegândă. Dintr-un copac se auzea cântecul unei păsări îndrăgostite care-şi chema perechea. Verdele crud din împrejurimi încânta retina şi te îndemna la visare. Un vântuleţ cald şi blând începe să mângâie florile care se bucurau şi se înfiorau de această atingere delicată. În depărtare se auzeau dangătul clopotelor de la o mânăstire. În faţă era un pârâu cu unde dantelate de spumă alb verzuie. Era un peisaj virgin, sălbatic cu stânci abrupte, cu păduri de conifere, cu vagăuni întunecate, cu prăpăstii adănci. Arienne sta lângă cascadă, privea dansul stropilor de apă şi se gândea la tatăl său, la cât de trist ar fi, dacă ar şti că inima sa a fost cuprinsă de fiorul dragostei pentru un demon, care nu este altul decât moştenitorul Întunericului.

Bătrânul i-ar spune:”Fugi de el! Fugi de fiul amăgirii şi al minciunii!”

Totuşi, a văzut lumina în ochii lui. Simţurile nu o mint, Arulu o iubeşte.

Nu-şi termină gândul că Arulu apare lângă ea.

-Aici te-ai ascuns de mine? De ce?

Privirea lui o copleşeşte şi simte cum un curcubeu minunat îi cuprinde inima.

-Mi-e teamă. Facem parte din lumi diferite care se razboiesc între ele. Niciodată lumea ta nu mă va accepta, la fel cum nici lumea mea nu te va vrea. Între noi nu ar trebui să existe astfel de sentimente.

-Arienne, sunt chinuit de patima iubirii…Toate entităţile, că sunt bune sau rele aparţin Universului. Toate avem acelaşi tată, acelaşi Creator.

De când mă ştiu inima mi-a fost veselă şi m-am bucurat la fel ca oamenii de un răsărit de soare, de lumina blândă a lunii, de o ploaie caldă de vară, de o nisoare, ….de frumuseţea stelelor. Alergam prin roua dimineţii şi admiram acel diamant strălucitor şi efemer de pe firul crud de iarbă. Mă îmbăiam în unda izvorului cristalin şi mă bucuram de soare ca un copil. Alergam prin câmpuri, grădini, păduri şi mă luam la întrecere cu păsările cântătoare. Asta a fost până ai aparut tu cu lumina ta de înger şi am înţeles ce este iubirea.

Chiar dacă întreaga natura cânta:”Dumnezeu este iubire!”, eu nu am înţeles sensul până ai apărut tu . Nu am înţeles ce-mi spuneau florile, iarba, apa, păsările, soarele, stelele.

Dar acum ştiu că tu eşti ţărmul, iar eu sunt valul. Tu eşti floarea, eu sunt vântul.

-Arulu, tu eşti muntele, eu sunt marea, tu eşti pământul, eu sunt ninsoarea.

-Tu eşti lumina, eu sunt întunericul, tu eşti albul strălucitor, eu sunt negrul adânc.

-Tu eşti eu şi eu sunt tu.

-Soare şi lună, noapte şi zi, senin şi furtună. Am alergat şi te-am căutat neîncetat pe pământ, sub pământ şi prin aer sperând că o sa te găsesc. Te-am căutat în întreg Universul fiindcă nu mai pot să concep viaţa mea fără privirea ta, fără zâmbetul tău, fără blândeţea ta, fără lumina ta de înger. Întunericul mi-a fost mamă şi tată până ai apărut tu, lumina, iubirea mea. Chiar dacă nu înţeleg şi nu ştiu multe lucruri despre lumină, ador lumina ta şi inima-mi tânjeşte după ea. Aş vrea să-mi îmbăiez sufletul în razele ei.

-Arulu, amândoi suntem prizonieri ai întunericului, atâta timp cât suntem pe Terra. Lumina este dincolo de zidul energetic care înconjoară pământul ca un şarpe de foc şi oricât ne-am dori nu putem să trecem dincolo de acel zid.

Doamne! Tu care ai creat tot, Tu care ai grijă de toate făpturile din Univers, protejează te rog, iubirea noastra! O să reuşim Arienne, puterea dragostei noastre va învinge orice obstacol.

-Sper, iubirea mea.

Arienne şi Arulu sunt înconjuraţi de o armonie încântătoare, de o mângâiere misterioasă, dulce şi graţioasă care le învăluie sufletele. Se privesc unul pe altul şi înţeleg că este iubirea divină care-i binecuvintează şi îi învăluie cu razele iubirii.

                                  *

Bătrânul sta în faţa peşterii când apare Ioan. Îl salută cu profund respect şi privindu-l întreabă:

-Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de trist?

Vă cunosc de când eram copil, dar nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată atât de supărat.

-La orice mă aşteptam, Ioane, dar la asta nu.

-Nu înţeleg.

-Concentrează-te, gândeşte-te la fiica mea şi spune-mi ce vezi.

-Nu văd nimic.

Bătrânul îşi pune palmele pe capul lui Ioan .

-Acum vezi?

-Da! O văd pe Arienne cu un înger, în locul unde pe timpul hiperboreenilor mândrul Apollo îşi avea sălaşul, unde cerul comunică cu pământul, lângă Izvorul Alb în Ceahlău.

-Acela nu este înger, ci demon. El poate lua orice forma doreşte, chiar să pară şi un înger de lumină. Ascultă ce-i spune.

Arulu privind-o cu multă dragoste îi şoptea:

-Arienne, vreau să te privesc o veşnicie, fiindcă doar tu îmi înseninezi sufletul iubito. Inimă de înger pur, lasa-mă să-ţi sărut aripile albe şi inima să ţi-o ating.

Eşti steaua mea frumoasă, radioasă şi sfântă. Te iubesc cu disperare şi-ţi închin viaţa mea doar ţie, doar ţie, stăpâna inimii mele.

Tu înger minunat, creat din lumina cea mai pură ai reuşit să-mi topeşti gheaţa din inimă şi ai făcut din ea o grădină cu flori .

 Îţi mulţumesc că exişti, îngerul meu drag.

Aş vrea să-ţi ating cu mii de sărutări frumosul păr bălai şi să mă pierd în aceste minunate fire de mătase, de aur şi lumină. Îmi doresc ca al tău zâmbet să mă încânte mereu. .

În ochii tai, ochii fericirii, vreau să mă scufund .

Vreau să te ţin la pieptu-mi şi cu sărutări fierbinţi să te învelesc, iar mâinile-mi reci la sânul tău să mi le-ncălzesc.

 Aş vrea să gust nectarul acestor două mere rotunde coborâte din rai şi albe ca neaua.

Aş vrea să mă îmbăt de aroma crinului ce-l ţii în mână şi cu razele tale dulci să mă duci în lumină.

-Ochii tai mă fac să roşesc, iar cuvintele tale mă topesc.

-O, înger blând şi frumos, a fost scris de la începuturile lumii, în stele, ca tu să-mi mângâi inima cu zâmbetul tău dulce şi curat.

-Când am privit în ochii tăi , am zărit doi aştrii mai strălucitori decât orice stea din înalt, iar pe fruntea ta senină am zărit un luceafăr luminând.

 Înger întunecat ce cauţi iubire şi lumină, în zâmbetul tău m-am îmbăiat.

 Arulu, dacă inima ta este pură, Domnul te va auzi şi vei deveni lumină şi iubire.

-Inima-mi este plină de iubire şi aş face orice pentru tine, chiar şi viaţa mi-aş da, doar să te ţin în braţe.

Bătrânul îşi ia mâinile de pe capul lui Ioan.

-Ajunge! Nu mai suport să-l văd pe acest demon .

-Pare sincer şi tare îndrăgostit.

-Demonii se iubesc doar pe ei.

-Poate că Arulu nu seamănă cu tatăl său, ci cu bunicul. În lumea noastră, copiii seamănă mai mult cu bunicii decât cu parinţii.

_Ioane, el este fiul minciunii.

-O fi el fiul întunericului, dar se pare că o iubeşte pe Arienne.

-Ioane, ai înebunit şi tu? Ai uitat că demonii au vrut să te ucidă?

-Nu, nu am uitat, dar iubirea lor este atât de frumoasă! Vă rog, nu interveniţi în dragostea lor.

-Mă doare inima, Ioane. Copila mea, copila mea!

Doamne! Doamne, apără-mi copila!

-Doamne, apără iubirea !

Între timp Arienne se făcuse nevăzută ascuzăndu-se de Arulu care o găseşte.

-Venit-am în Calea Cerului să te întâlnesc, Arienne. M-am rugat de vânt, de poaie, de soare, să-mi spună unde te-ai ascuns.

-Şi vântul, ştrengarul, ţi-a şoptit că sunt lângă stânca Dochiei.

-Deschide-mi poarta spre Lumină, iubito!

Sărută-mă, răpeşte-mă şi du-mă cu tine în Lumină!

-Arulu, eu nu pot să deschid Poarta Cerului.

-„Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.

 Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească.”(Cântarea Cântărilor)

                               *

Soarele împrăştia cu dărnicie razele sale peste apele răvăşite şi verzi ale lacului Bâlea. Ioan privea câteva colţuri de stâncă ce ieşeau din apă ce păreau nişte fiinţe adormite pe veşnicie. Nu de puţine ori, urca în vârful muntelui şi sta pe marginea lacului glaciar. Parcă-l chema pentru a-i spune o poveste veche de mult uitată.

Uneori se întâmpla să nu vadă nici la un pas din cauza ceţii dese, care cobora mândră, ca o mare doamnă, îmbrăţişând cu braţele sale reci muntele bătrân. Acum stă pe o stâncă neagră şi admiră florile roz-liliachii ale muşchilor şi lichenilor care se bucurau ca nişte copii de mângâierea darnică şi călduroasă a soarelui. Câteva firicele de iarbă se ridicau mândre spre soare şi cântau împreună cu pietrele şi apa un imn soarelui drag.

De câte ori se întorcea în acest loc prin celulele minţii treceau tot felul de amintiri dragi din copilărie. Îşi aminteşte cum sta în iarba deasă sub mărul bătrân din curtea bunicilor, cum îşi umplea sufletul pur de copil cu seninătatea cerului, cu mireasma florilor, cu adierea vântului care-i şoptea mereu ceva de neânţeles la ureche. Iarba din curtea bunicii părea o mare verde, legănată de valuri, iar fluturii zburdau fericiţi printre florile câmpului. De câte ori îşi aminteşte de bunica lui dragă, care-l chema cu un glas dulce şi melodios, inima îi tresare în piept, seţoasă de viaţă, ca în vremurile acelea de demult. A fost fericit. Se mulţumea cu atât de puţin…Era încântat când vedea soarele răsărind, fascinat de frumuseţea stelelor, fericit cand vântul îl mângâia, când picăturile ploii îl săruta şi când fulgii de nea dansau în palmele lui. Se simţea tare iubit, când bunica, o femeie plinuţă, cu obrăjori roşii ca macul câmpului, cu părul castaniu şi ochi verzi ca smaraldul îl mângâia şi-l săruta cu mare dragoste pe frunte.

Fericirea a fost cu el în copilărie, în casa bunicii, în grădina plină cu flori, în livada plină cu miresme îmbătătoare, în pârâul din faţa casei bunicilor, unde intra desculţ şi îşi vâra mânuţele pe sub toate răgăliile malului, sperând că o să prindă un peştişor micuţ cu ochii sticloşi.

 A fost fericit în zăvoiul plin de tămâioare, în pădurea de fag şi de stejar plină de ciuperci, mure, fragi şi zmeură.

Îi este dor de acele vremuri, de bunicul lui, un bătrânel frumos de statură mijlocie, slab, cu părul frumos ondulat, cu ochi căprui, vioi, adânci şi pus mereu pe glume. Era tâmplar. Aşa îşi câştiga existenţa şi mereu spunea:”Taică, meseria e braţară de aur. Dacă nu aş fi avut această meserie cu ce-mi hrăneam cei cinci copii?” Se culca la 10 seara şi se scula la 3 dimineaţa. Dacă pentru alţii munca era o corvoadă pentru el era o plăcere. Era mulţumit când dintr-un lemn brut ieşea din mâna lui o uşă, o fereastră pentru o casă.

Se simţea un creator de fumos. Era renumit ca cel mai bun meseriaş. Veneau la el oameni din multe localităţi. Era un artist desăvârşit, plin de nenumărate talente. Înainte de culcare îi spunea povestea lui Zamfirică, o poveste care-n fiecare seară era alta, o poveste în mii de variante. Mintea lui inovatoare mereu scornea noi întâmplări, noi personaje, iar când mai bea şi o duşcă de prună bătrână vorbea numai în versuri de ai fi crezut că este un mare poet.

Straşnic om! Frumos, blând, milos şi generos îi era sufletul. Îşi aduce aminte cum bunicul a salvat de la înec pe timpul inundaţilor o bătrânică. Bunica plângea de frică că o să se înece şi el fiindcă nu ştia să înoate, dar s-a prins de o cracă de anine şi a reuşit să ajungă la mal cu acea femeie, care nu mai înceta să-i mulţumească. El i-a spus: “Nu-mi mulţumi mie, ci lui Dumnezeu.”

Îi este dor de bunici, încât ar vrea să dea timpul înapoi, să fie iar copil.

Bunicul şi bunica au murit demult şi odată cu ei s-a dus şi acea lume de basm, în care Ioan a fost atât de fericit şi de iubit. A plâns mult pe mormintele lor.

Doamne! Ce timpuri! Cum era el un ghemotoc de copil, blond, cu ochi căprui şi cum dormea cu năsucul la pieptul bunicii, care mirosea a busuioc.

 Amintirea poveştilor bunicilor spuse la gura sobei şi la lumina lămpii atârnate în cui, sfaturile, mângaierile lor, îi provoacă o emoţie profundă şi lacrimile îl podidesc.

În vălmăşagul norilor vieţii, chipurile celor doi bătrâni au fost întotdeauna colţul lui de cer senin. De câte ori dezgustat de viaţă, nu ridicase ochii la cer, amintindu-şi de ei, de rugile lor la icoanele din perete.

Coboară muntele şi pătrunde într-o pădure frumoasă de stejar, cu izvoare tainice, cu păsări cântătoare, cu blânde adieri de vânt, cu tufişuri de trandafiri sălbatici care se agăţau drăgăstos de crengile copacilor.

Vântul începe să ridice în forme ciudate praful drumului. Frunzele dansează un joc straniu, iar câte un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul lor ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul brazilor:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”

Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.

Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut. Întâmplarea, destinul a făcut ca ea să se mărite cu altul, dar să rămână îndrăgostită de acel om, fără să renunţe la visul ei de iubire. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Chiar dacă era căsătorită cu altul, mirele inimii ei era în altă parte, plecat departe. Era un suflet visător, imaginativ care trăia cu nostalgia primei iubiri, aşteptând mereu, sperând că într-o zi, totuşi, el va apărea. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în părul ei, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori ceea ce îi sporeau farmecul. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară.

Uneori, barbaţii îi provocau un profund dezgust. Era o femeie care evita orice relaţie şi cunoştinţă nouă. Ea trăia cu visul din copilărie şi în sufletul ei ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă. A observat că s-a schimbat mult. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.

Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. I-a povestit cum îl dorise, cum îl visase, cum îl aşteptase şi cum se bucura că lunga ei aşteptare i-a fost răsplătită. Niciodată nu şi-a pierdut capul, chiar dacă trăieşte mai tot timpul cu mintea în nori, întotdeauna a fost cu picioarele pe pământ. Chiar dacă trecuse un sfert de veac de când nu-l văzuse inima ei tot îl iubea.Tot ce a purtat în adâncurile din inimă, în străfundurile sufletului său i-a spus. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere. El nu cunoştea profunzimea conştiinţei, a sufletului, a iubirii. Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor. Şi-a dat seama de rolul lui, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu a cunoscut niciodată acea forţă care înnobilează sufletul şi trezeşte conştiinţa. Când a citit în adâncul sufletului, în inima şi conştiinţa lui, a căzut din al nouălea cer, în prapastia cea mai adâncă a iadului. Devenise palidă, negăsindu-şi locul şi umbla de colo până colo, agitată şi plânsă. Totuşi, luciditatea, prudenţa nu au părăsit-o nicio clipă. A fost sinceră în exprimarea afecţiunii, a tristeţilor, a marilor dureri. A crezut cu patimă în dragostea ei şi şi-a arătat pe faţă sufletul afectuos, visător şi profund. Ce tristă prabuşire! Ce mare dezamăgire! A înţeles că acest Făt-Frumos cu tâmplele cărunte nu-şi va reveni niciodată. Aşteptarea ei a fost o aşteptare zadarnică, un vis pierdut şi risipit în neant. Cuvintele mătuşei răsună în mintea sa:”Ioane, ai mare grijă cui îţi dăruieşti inima! Învaţă, băiete, din greşeala mea!”

                          *

Un vuiet prelung se aude dinspre vârful muntelui şi o adiere caldă şi lină îmbrăţişează brazii de pe malul apei. Mii de strune de argint risipesc cristalele apei în căderea lor printre stânci. Ce locuri minunate! Tresare. Un fior prelung îi sfredeleşte inima. În depărtare se aud trilurile păsărelelor şi o adiere parfumată care izvora din mijlocul florilor, din interiorul mugurilor de brad, din tremurul ierbii, îi îmbată simţurile. Îşi simte inima bătând ca niciodată, iar tot corpul e cuprins de o tresărire dulce, neînţeleasă. Se simte ca un ghiocel care-şi scoate capul din zăpada rece, dornic de lumină şi iubire. Inima îi tresare de admiraţie în faţa colinelor minunate ale Sarmisegetuzei. Întotdeauna ruinele de aici îi provocau o nostalgie uşoară şi îi deştepta în suflet speranţa că într-o zi va putea să evadeze. Credinţa că ziua aceea se apropie o pun pe gânduri. Amintiri ale acelei lumi din care a venit o năpădesc.”Mi-i dor de lumea mea!”şopteşte printre lacrimi Arienne. Un curcubeu minunat înconjoară colina din faţa sa şi o răpeşte din lanţul amintirilor, trezind-o la realitate. Un râu rece şi limpede ca cristalul se unduieşte ca un şarpe printre dealuri. Vântul cu miresme culese de prin pădurile apropiate şi colinele înverzite îi îmbujorează faţa albă ca porţelanul şi îi înviorează ochii frumoşi şi adânci ca cerul, în care niciun muritor nu a reuşit să privească. Arienne părea o zână bună si frumoasă coborâtă dintr-un basm cu păduri fermecate. Arulu şedea nemişcat în iarba crudă şi pare că nici numai respiră. O urmăreşte cum înoată prin valurile de frunze ale pădurii din apropiere şi cum se topeşte printre copacii care vroiau să o ascundă de privirile lui indiscrete. I-a pierdut urma. Nu se mai zăreşte şi totul parcă a încremenit. Un gând tainic îi spune că azi se va petrece ceva. Arienne devenise un vis, un vis care-i deschidea inima spre întreg Universul. Era un sentiment nou şi necunoscut. Zările nesfârşite, munţii cu crestele lor în nori, grădinile înflorite şi pădurile scăldate în lumini trandafirii, îi dau un sentiment de euforie. Norii păreau aprinşi şi înflăcăraţi de fiorul dragostei din inima lui şi cutreierau zarea. Deodată, o lumină puternică, albă, izbucneşte de după nişte culmi. Arulu închise ochii, îşi trecu mâna peste frunte şi simte cum ceva ciudat îi străpunge inima. O bucurie neânţeleasă îi năvălea în piept. Sufletul îl îndeamnă să păşească spre acele tainice coline de unde se zărea acea lumină superbă. Paşii îl duc spre o potecă albă care părea că urcă spre cer, spre soare. La capătul drumului, în faţa lui apar zări nesfârşite, pline de scânteieri de argint. În depărtare o zăreşte pe Arienne. Era într-o pajişte înconjurată de trei izvoare cristaline. Porneşte ca vântul spre ea. Razele soarelui răcorite de vânt cădeau ca nişte adevărate mângaieri peste Arulu, care se aşează pe iarba crudă şi verde în apropierea Ariennei. Cântecul de iubire al soarelui mângâia întreg pământul, cutreiera muntii, lacurile, izvoarele, şi se risipea cu repeziciune printre firele de iarbă din frumoasa poieniţă plină cu flori. Arulu tresare.

 O priveşte pe Arienne care era înconjurată de o lumină albă pură. În palma stângă avea ceva care semăna cu o piatră albă. Frumoasa fiică a Luminii începe să murmure ceva privind albastrul cerului. Dintr-o dată un izvor de energie izbucneşte şi uneşte cerul cu pământul prin mâna Ariennei. Arulu e uimit şi ar vrea să ştie de unde a apărut acea energie. A venit din cer, din piatra care o ţinea în mână, sau din corpul Ariennei? Cu ochii aţintiţi spre acel izvor minunat de lumină care unea cerul cu pământul, Arulu pierde noţiunea timpului. La un moment dat coloana de energie dispare şi odată cu ea şi acea piatră albă din palma lui Arienne. Arulu se apropie de Arienne şi îi spune:

-Cât eşti de frumoasă! Cât de frumoasă eşti tu, Arienne! Cât de minunat e zâmbetul tău!

-Arulu!

-Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o vreodată. Sunt bolnav de iubire! Sunt bolnav de dragoste! Iartă-mă că te urmăresc, dar simţeam nevoia să te văd. Ochii mei ardeau de nerăbdare să te privească. Inima a devenit un foc viu care arde pentru tine, iar sufletu-mi tânjeşte după o privire şi un zambet al tău.

-Arulu! Te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă ar afla tatăl tău despre noi?

-Da. M-am gândit şi ştiu că ne-ar închide în cea mai adâncă închisoare din interiorul Pământului. Ne-ar desparte pentru totdeauna. Am vorbit cu cel mai înţelept bătrân al întunericului….

-Despre ce?

-Despre energii. Putem să evadăm.

-Cum? Care este portiţa?

-Nu o să-ţi vină să crezi, dar salvarea noastră este omul.

-Omul?

-Da, doar el poate să distrugă aceste centre energetice malefice, fără ca Terra să nu explodeze. Lumina ar fi făcut-o de mult, dar o singură rază de a ei ar fi distrus Pământul .

-Lumina vrea să-i ajute pe pământeni, nu să-i ucidă.

-La acest lucru s-a gândit şi întunericul când a construit aceste centre,

 în apropierea centrelor benefice ale Terrei cu scopul de a neutraliza energia benefică şi a deconecta omul de la Lumină, pentru a-l manipula în sensul dorit.

-Un singur centru dacă omul ar distruge, noi doi am putea să evadăm .

-Arulu, gândeşte-te, numai aici, în Carpaţi, la câteva locuri malefice şi la câţi oameni au dispărut doar fiindcă s-au apropiat de acele locuri. Cum poţi să spui că omul poate să lupte şi să domine o asemenea energie? Amândoi ştim prea bine cum acţionează aceste energii, asupra câmpurilor energetice ale omului, cum influenţează psihicul, simţurile….

-Arienne, îţi spun adevărul. Doar omul poate anihila puterea acestor energii. Există o profeţie pe care întunericul o ţine ascunsă, în care se spune că într-o zi neştiută de nimeni, şapte oameni, şapte feciori puri vor lupta cu aceste energii, le vor distruge şi va reda lumii libertatea. Atunci oamenii se vor putea conecta din nou la Lumină.

-Unde să găsim un om pur?

-Ioan, prietenul tău din munţii Făgăraş.

                           *

Era o pădure deasă cu multe stânci bătute de vânturi şi de ploi, cu văgăuni întunecate prin care curgea un pârâu cu apă limpede. În lumina soarelui pietrele păreau adevărate briliante care îţi luau ochii, iar în foşnetul frunzelor şi în murmurul apei se auzea o dulce melodie ce-ţi mângâia sufletul. Ioan zăreşte un păstrăv în unda cristalină şi nu rezistă ispitei de a-l prinde. Aleargă desculţ prin apa rece şi când se apleacă după jucăuşul peşte, observă în oglinda apei scena dintre Arienne şi Arulu la Sarmisegetuza. Era pentru prima dată când vedea la distanţă, fără ajutorul Bătrânului. Rămâne mut de uimire. Emoţiile îl copleşesc şi pare o stană de piatră care priveşte în unda apei. Aude ca prin vis vocea Bătrânului.

-Ai văzut?

-Da, am văzut ce plan are Arulu cu mine. O fi ştiind de planul dumneavoastră? Noi suntem cei şapte despre care vorbea?

-Tu ce crezi?

-Ştiu…..

-Ioane, din clipa aceasta mă vei uita . Vei uita şcolile cerului unde te-am dus, vei uita şi pe bătrânii care te-au antrenat ani de-a rândul. Capacităţile pe care le ai ţi se vor lua. Despre Arienne ştii că este o tărăncuţă din satul vecin, pe care ai întâlnit-o pe munte.

Bătrânul pune mâinile pe capul lui Ioan zicând:

-Din clipa aceasta eşti un om obişnuit, ca toţi ceilalţi. Esti un simplu cioban din munţii Fagăraş.

Băiatul cade într-un somn profund.

Pe o creastă a muntelui se vedea o turmă de mioare, ce din depărtare păreau nişte pietre albe umblătoare. Lângă un bolovan uriaş dormea Ioan mângâiat de razele blânde ale soarelui. De el se apropie Arulu .

-Bună ziua, ciobanule!

Ioan se freacă la ochi privindu-l lung.

-Bună să-ţi fie inima, străinule!

Nu v-am mai văzut niciodată prin părţile acestea. După cum sunteţi îmbrăcat aş zice că sunteţi un voievod coborât din negura timpurilor.

-Se poate spune şi aşa. Da, sunt un fel de voievod, am multe pământuri, palate….

-Şi ai nevoie de un cioban pentru mioarele tale.

-Aş avea nevoie de………

-Nu pot să te ajut. Eu am mioarele mele, de fapt, nu sunt ale mele, ci ale baciului Vasile.

-Tu munceşti pentru altcineva, Ioane?

-Da. Părinţii mei erau de prin părţile Sibiului, dar au murit într-un accident de maşină când  aveam trei luni. Dumnezeu i-a luat la el fiindcă nu erau credincioşi, aşa mi-a spus bunica într-o zi, când era tare supărată. Am fost crescut de bunicii dinspre mamă, oameni harnici cu frică de Dumnezeu. Dar când am împlinit 9 ani bunica a murit şi după trei luni s-a dus şi bunicul. Surorile mamei au vândut casa şi pământurile bunicilor . Pe mine mă luau matuşile câte o lună, când una când cealaltă.

După trei luni de stat pe la ele mi s-a făcut dor de locul unde am trăit. M-am dus să văd casa bunicilor pe care o cumpărase un străin de pe alte meleaguri. M-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng. Nu ştiu cât m-am jelit eu acolo, dar în timpul acela a trecut un cioban cu oile sale şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat, de plâng aşa de rău. I-am povestit cum eu nu mai am pe nimeni şi cum mătuşile mă aruncă ca pe o minge de la una la alta.

Ciobanului i s-a făcut milă de mine şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el în munţii Făgăraş, să am grijă de oile lui.

-Şi tu ai plecat împreună cu baciul Vasile.

-Da. Stâna lui este în vârful muntelui, aproape de lacul Bâlea.

De ei se apropie Arienne.

-Se pare că eşti căutat, Ioane.

-Dar de unde şti dumneata cum mă cheamă?

-Păi, toţi cu care m-am întâlnit pe munte vorbesc de tine.

-De bine sau de rău ?

-Toţi te-au vorbit de bine. De aceea am vrut să te cunosc. O cunoşti pe fata care vine?

-Da, am mai văzut-o de câteva ori. E o fată din satul din vale. Din când în când se duce la tatăl său care are stâna pe versantul celălalt al muntelui.

-Îţi place fata ?

-Este frumoasă, dar…

-Dar ce, Ioane?

-E frumoasă, dar nu este pe gustul meu. Mie îmi plac fetele brune şi mai dolofane. Asta este tare uscăţivă, sărăcuţa.

-Ţie îţi place Irina.

-Văd că ştiţi tot. Îmi place Irina, numai că ei nu-i place de mine, fiindcă sunt sărac şi orfan. A găsit un cioban care are 100 de oi.

Arienne se apropie de cei doi, îi salută şi se uită mustrător la Arulu spunându-i:

-Eu te caut de trei zile şi tu tai frunză la câini cu Ioan…Bravo ţie! Hai să mergem că suntem aşteptaţi…

Îl trage de mânecă pe Arulu şoptindu-i:

-Lasă-l în pace!

-Trebuie să înţelegi că el este singura noastră salvare. Crede-mă, Arienne!

Te iubesc, draga mea!

-Te rog, Arulu! E un copilandru !

– Are 18 ani, este un flăcău în toată firea.

-Energiile acelea îl vor ucide. Vreau să evadăm, dar nu vreau să-l am pe conştiinţă .

-Arienne, dacă tatal meu ar afla despre noi, ne-ar închide şi nu vom mai vedea niciodată lumina soarelui. Niciodată eu nu voi mai putea vedea ochii tăi minunaţi ca cerul.

Trebuie să facem ceva. O să-l antrenez pe Ioan. O să-l învăţ cum să domine această energie şi cum să creeze un portal.

-Un demon vrea să înveţe un om cum să domine energia demonică ! Sună ………..

-Draga mea, promit că nu i se va întâmpla nimic rău. Nu aş face nimic să te supăr. O să-l trădez pe tata de dragul tău. Vreau să fiu cu tine, iubire.

Ioan îi urmăreşte din priviri cum se ţineau de mână şi urcau spre vârful muntelui acoperit cu un strat subţire de zăpadă.

                              *

Era seară şi cerul era înnorat. Nici o stea nu strălucea şi un vânt rece dădea târcoale stânei. Ioan aprinde focul şi pune un tuci cu apă pe nişte pilostrii . Pe măsuţa rotundă de lemn, baciul Vasile pune o farfurie cu o bucată mare de brânză şi o strachină de smântână.

-Ioane, nu m-ai întrebat câţi bani am luat pe oi la târg?

-Sunt oile matale, eu nu am niciun drept să vă întreb.

-Am luat bani frumoşi.

-Aţi vândut jumătate din turmă.

-Dar nu mă întrebi de ce le-am vândut?

-Nu.

-M-am gândit că trebuie să-ţi plătesc pentru cei 9 ani cât ai stat la mine.

-Dar eu nu v-am cerut nimic. Eu m-am mulţumit că am avut unde să dorm şi ce să mănânc.

-Ioane, uite, aceşti bani sunt ai tăi.

-Ce să fac eu cu ei?

-Să-ţi cumperi haine, pantofi… Să pui şi deoparte ca să-ţi faci şi tu o căsuţă, că timpul trece. Mi-ar plăcea să te văd însurat cu nepoata mea, Irina.

-Nepoata matale iubeşte pe altul. Pot eu să mă îmbrac numai în aur că ea pe Costel ciobanul îl doreşte.

-De unde ştii?

-Mi-a arătat Costel un bilet pe care i l-a scris Irina.

-Poate că nu-l iubeşte , ci o fi atras-o banii lui. Acum ai şi tu bani. Îţi mai dau şi jumătate din mioarele care au mai rămas.

-Dar nu le merit.

-Eu nu am copii, iar pe tine te-am crescut cu mare drag şi te iubesc ca pe copilul meu. Tot ce este al meu e şi al tău.

Afară se aude un lătrat puternic.Câinii de la stână parcă înnebuniseră.

-Ce or avea câinii ăştia de latră aşa?

-O fi vreun vreun lup sau urs prin apropiere.

Ies amândoi afară şi dintr-o dată totul a încremenit. În faţa lor, înconjurat de câini, care deveniseră blânzi ca nişte mieluşei era Arulu.

-Bună seara!

-Bună seara, omule! Ce vânt te aduce la stână?

-Vreau să vorbesc cu dumneavoastră şi cu Ioan.

Bătrânul îl invită înăuntru invitându-l să cineze cu ei. Apa clocotea în tuci şi Ioan începe să toarne mălaiul şi să mestece . Baciul pune trei farfurii, trei furculiţe  şi îi dă lui Ioan o bucată de pastramă să o perpelească pe jar. Răstoarnă mămăliga pe un fund de lemn şi-l îndeamnă pe Arulu să servească din bucatele lor.

-Ioane, dă-i şi o palincă de-a noastră omului ăstuia şi ai grijă să nu se ardă pastrama.

Arulu se strâmbă puţin, după ce înghite acea tărie :

-Am venit fiindcă vreau să-l iau pe Ioan cu mine. E păcat ca un băiat isteţ ca el să nu înveţe carte, să nu cunoască.

-Cine are carte are parte . Eu nu am putut să-l dau la liceu, dar să ştiţi că este un copil cuminte, harnic, ascultător….E orfan, nu are pe nimeni, în afară de mine.

-Ştiu, mi-a povestit azi pe munte.

-Dar dumneata de unde eşti?

-Sunt de pe Insula Albă din Marea Neagră.

-Am auzit de insula aceasta, i se mai spune Insula Fericiţilor.

-Am nevoie de un om fidel, să fie mâna mea dreaptă. Pentru început vreau să-l trimit la şcoală. Îl lăsaţi pe Ioan pe mâna mea?

-El hotărăşte.

-Ştiu că-l iubiţi şi îi doriţi tot binele, dar aici dacă rămâne nu are nici un viitor.

-Eu mă gândisem la altceva pentru el. Îl ajutam să-şi facă o casă, să-şi întemeieze o familie.

-Şi să rămână pentru totdeauna cioban la oi?

-Ioane, ai văzut turiştii care vin pe munte, nu vrei să ai şi tu o maşină, o vilă cu piscină, servitori, să vezi lumea  …? Eu îţi ofer o altfel de viaţă, tu trebuie doar să înveţi.

-Dar şi pe la noi sunt destui ciobani care au vile şi maşini luxoase. Am bani strânşi, iar dacă nu vrea să mai fie cioban putem să facem o mică pensiune.

Arulu îşi foloseşte puterea hipnotizatoare a ochilor.

-Ai să vii cu mine, Ioane?

-Nu te grăbi. Mai gândeşte-te. Am mulţi bani strânşi, poate facem o pensiune.spuse baciul Vasile

 Ioan privise în ochii lui Arulu şi de acum totul era hotărât.

-Te iubesc baciule şi-ţi mulţumesc pentru tot, dar o să plec cu Arulu. Promit că o să mă întorc.

-Atunci să mergem.

-Să-mi iau câteva lucruşoare.

-Nu, nu este nevoie să iei nimic. Am să-ţi ofer tot ce ai nevoie.

-Ioane, ia macar banii aceştia.

-Nu are nevoie de bani. Am să-i dau eu. Sunt foarte bogat şi pot să-i ofer ce niciun om nu a visat.

Ioan îmbrăţişează pe bătrânul cioban care avea lacrimi în ochi.

-Domnul să te ocrotească!şi lacrimile îi curg

-Nu plânge, baciule! Promit că o să mă întorc.

-Am să te aştept, Ioane. Să nu uiţi să te rogi lui Dumnezeu, să te ferească de cel rău.

Bătrânul îi urmăreşte cu privirea pe Ioan şi pe Arulu cum se pierd în noapte.

Cei doi nu se îndepărtează bine de stână şi Arulu îi atinge uşor fruntea lui Ioan.

-Vreau să stăm puţin jos. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar simt ceva cum mă cuprinde…şi se aşează lângă un brad adormind imediat.

Băiatul vede ca într-un vis cum Arulu îl ia în braţe şi pluteşte cu el pe deasupra brazilor, munţilor, izvoarelor, dealurilor, câmpiilor, până ajung deasupra valurilor mării. Priveşte marea şi vede-n depărtare un val roz legănat de un zefir ce-i cânta un cântec de iubire, iar alte valuri sidefate îl înconjoară. Ghirlande de roze apar din văzduh, se aşează pe albastrul mării întunecate, cutremurată de fiori, care se răsuceşte, se rostogoleşte, şi dă naştere unei unde verzi, care-i zâmbeşte lui Ioan.Vede cum pământ, apă, cer, se metamorfozează sublim, cum se unesc, se îndepărtează şi iar se unesc într-un dans minunat. O muzică adusă de vânt îi mângâie inima, iar luna răsărită după un nor îi zâmbeşte ştrengăreşte. Stelele încep să apară una câte una pe firmamentul bolţii albastre, iar luceafărul înconjurat de raze strălucea ca o adevărată făcile pe altarul cerului. În legănăturile braţelor lui Arulu şi al undelor clipitoare ale mării, Ioan nu se putea sătura de spectacolul grandios pe care-l oferea marea singuratică, nemarginită, cu nenumărate umbre stranii, cu lumini şi culori. În depărtare zăreşte o lumină puternică albă. Pluteşte pe deasupra valurilor albastre, străvezii, roz şi albe ca laptele, spre acea lumină care venea din adâncul mării. Se scufundă în valurile reci şi aude glasul lui Arulu :

-Ioane, trezeşte-te!

-Visez?

-Nu visezi. Am ajuns la noua ta casa.

Se freacă la ochi, îi închide şi îi deschide nevenindu-i să creadă de ceea ce vede. Era o cetate albă, strălucitoare, înconjurată de un câmp de roze în toate culorile. Erau zeci de arcade şi zeci de coloane frumos scluptate şi aurite. Arulu îl conduce pe Ioan într-o cameră.

-Ioane, te vei dezbrăca şi vei intra pe rând în toate cele nouă izvoare. Unele sunt reci, altele sunt calde, după care te vei duce lângă stâlpul din cristal şi vei sta acolo până o să-ţi spun eu să ieşi.

Baia semăna cu o roată cu 9 spiţe. Spiţele erau izvoarele reci şi termale care curgeau toate spre un centru unde se înălţa un stâlp de cristal.

A intrat pe rând în cele 9 izvoare după care s-a aşezat lângă acel cristal. Arulu îi face semn să iasă, îi arata nişte haine albe cu care să se îmbrace şi îi spune că aceasta a fost o baie de purificare, de întărire a trupului, a sufletului şi a spiritului.

Băiatul e condus să viziteze acel loc, în care bronzul, aurul, argintul, pietrele preţioase, lemnul, mătasea, catifeaua, brocartul, împodobeau cladirea. În mijlocul cetăţii strălucea o lumină argintie.

-Ce este acolo?

-Un templu foarte vechi. De mii de ani nici un om nu a mai intrat în el. Hai să-l vezi !

Acesta este un templu de pe vremea atlanţilor, dar nimeni nu ştie de existenţa lui. Insula pe care ne aflăm este singura care a mai ramas din străvechea Atlantida. Aici sunt ascunse multe comori care aşteaptă să fie descoprite.

 Odinioară în aceste locuri era o civilizaţie înfloritoare. Strămoşii tăi au fost hiperboreenii care erau urmaşi ai atlanţilor. Ioan păşeşte spre altar care era numai din mărgăritare.

-Ce minunăţie!

-Este foarte frumos! Aici este locul de trecere între doua lumi. Noi suntem în interiorul insulei şi atmosfera de aici pare la fel ca cea de la suprafaţă, dar nu sunt la fel.

O să urcăm pe această scară spiralată din spatele altarului ca să vezi cum arată insula la suprafaţă.

De când a plecat cu Arulu, din Făgăraş, e permanent încercat de emoţia descoperirii noului, necunoscutului.

La suprafaţă insula era cu ţărmuri înalte, cu pante abrupte şi prăpăstioase. Avea un aspect stâncos, o vegetaţie de stepă şi o floră săracă. S-au plimbat pe insulă şi Arulu i-a povestit cum  în acel loc, cu mult timp în urmă s-au născut zeii Apollo şi Diana. Cum zeiţa Tethis a născut aici pe Achile, erou al Troiei, şi cum după moarte rămăşiţele lui au fost îngropate tot în aceste locuri.

I-a arătat ruinele templului care a fost construit în cinstea lui Achile.

-A fost un loc minunat, plin de strălucire, dar azi este doar un colţ de stâncă aridă, de câteva hectare. Totul trece, totul piere, totul se duce în neant.

Nimic nu rămâne, nimic nu durează.

-Arulu, în orice parte aş privi pe aceasta insulă, totul îmi vorbeşte de existenţa efemeră a omului.

-Ai doar 18 ani şi ai început să vorbeşti ca un bătrân.

-Cum să nu vorbesc aşa, când văd aceste ruine? Dintr-o civilizaţie înfloritoare au ramas doar câteva bucăţi de calcar şi nişte pietre. Marmura acestor morminte din faţa noastră îmi crează o stare de rău, parcă mă scufund într-un abis. Această insulă pustie, solitară, mă mâhneşte.  Parcă aud gemetele şi plânsul strămoşilor mei. Fiecare piatră şi fir de iarbă vor să vorbească şi să-mi spună o poveste. Privesc cerul senin, aerul curat şi mă gândesc că şi ei au privit acelaşi cer, au respirat un aer asemănător, poate mai pur, mai curat, au privit la fel ca noi valurile acestei mări, au plâns, au râs, au iubit şi s-au dus.

Totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

-Când dai un sens vieţii tale, atunci vezi totul în altă lumină. Viaţa ţi se pare frumoasă, interesantă, şi poţi trece peste orice. De mii şi mii de ani omul a fost chinuit de întrebări. Cine e? De unde vine? Unde se duce? Care-i sensul vieţii?…….

-Bunicul mi-a zis că sufletele oamenilor vin din cer şi după ce oamenii mor sufletele se întorc de unde au venit. Omul, spunea el, este copilul lui Dumnezeu, care s-a rătăcit aici pe pământ şi a uitat de unde a venit.

-Poate că omul este un experiment al extratereştrilor, fiindcă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă perfectă, ca şi el. Ce zici, Ioane?

-Nu m-am gândit la varianta aceasta.

-Cum explici de ce omul are în el şi sămânţa răului?

-Poate că a fost virusat, poate a fost deconectat de la Lumină . El simte în interiorul său lupta dintre bine şi rău, şi de aici vine şi tragedia sa. Nu poate ajunge la fericire până nu înlătură  răul din el.

Am citit undeva că Universul este un ocean de energie, că tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi e energie, chiar şi bulgărele acesta de pământ, la fel şi corpul meu, dar o energie condensată. De aceea eu cred că sensul vieţii este cunoaşterea.

-Alţii cred că sensul vieţii e fericirea.

-Depinde de la om la om, fiecare poate să-i dea vieţii alt sens. Suferinţa o vedem mereu în jurul nostru şi de aceea mulţi tânjesc după fericire. Dar cunosc ei ce este cu adevărat fericirea?

-Crezi că omul se poate elibera de suferinţă?

-Da.

-Cum?

-Gândindu-te la cauza ce ţi-a provocat suferinţa, conştietizând-o. De exemplu eu am suferit ca un nărod din cauza Irinei. Nu-ţi spun cât de tare m-a chinuit gelozia….

-De unde vine gelozia?

-Din neîncredere.

-Un om când iubeşte este puţin gelos. Doar cei care nu iubesc, care nu au sentimente, nu  cunosc gelozia.

-Cum să rămâi indiferent când vezi anumite lucruri pe care le face femeia pe care o iubesti, care ţi-a spus că te iubeşte, dar scrie altuia scrisori de amor ?

-Când iubeşti pe cineva îl accepţi aşa cum e, cu bune şi rele.

-Eu am acceptat realitatea, că ea iubeşte pe altul şi astfel, încet, încet am început să mă eliberez de suferinţă, de obsesia acestei iubiri.

M-am analizat, auto-observat şi am ajuns la concluzia că nimic nu este întâmplător, că totul are o cauză . Mi-am dat seama că dragostea uneori prosteşte şi chiar înnebuneşte omul. De aceea am învăţat să nu mai reacţionez la provocări, ci mai bine să acţionez cu o minte detaşată, echilibrată.

Suferinţa cred că începe odată cu naşterea omului, cu ataşamentul său faţă de corp, minte, obiceiuri, idei, concepte, sau de o persoană anume. Poate că scopul vieţii este eliberarea de suferinţă şi obţinerea fericirii, dar pentru a ajunge la fericire trebuie să înlăturăm cauzele care produc nefericirea.

-Şi care crezi că sunt?

-Ignoranţa, dorinţa, aversiunea. Dacă omul ar fi mereu sincer, direct, ar face doar fapte bune şi frumoase, ar avea o gândire şi o înţelegere corectă a realităţii, dacă ar putea să stăpânească şuvoiul nebun de gânduri din minte, dacă nu s-ar enerva, supăra şi s-ar gândi că totul în viaţă este trecător, şi ar fi în permanenţă conştient de efemeritatea sa pe Pamant, atunci ar fi un om conştient, perfect echilibrat şi ar mulţumi cerului pentru simplu fapt că există.

Dacă am ales să vin cu tine, am făcut-o pentru că vreau să ştiu mai mult, iar tu mi-ai promis că o să mă înveţi.

-Da, Ioane. De mâine o sa fiu învăţătorul tău, dar acum s-a făcut târziu şi trebuie să te odihneşti.

Ioan era în camera lui care semăna cu o chilie dintr-o mânăstire când îl zăreşte pe fereastră pe Arulu cum îşi întindea aripile negre pierzându-se în întunecimea de afară şi înţelege că frumosul lui prieten este un demon.

Arulu cutreiera cu aripile întinse întreg pamantul căutând-o pe Arienne. O zăreşte în Carpaţi. Coboară lin ca o blândă adiere de vânt şi se apropie de îngerul lui iubit.

A doua zi, Arulu îl duce pe Ioan într-o bibliotecă imensă şi îi pune în braţe o carte foarte veche cu coperţi îngălbenite de timp.

-Citeşte, Ioane!

Ioan răsfoieşte cartea spunând:

-Aceasta este o cunoaştere luciferică.

-Ioane, trebuie să cunoşti şi albul şi negrul pentru a învinge.

-Ce să înving?

-Răul din tine. Nu spuneai tu că omul ajunge la fericire doar atunci când reuşeşte să învingă răul din el? Iar unul din marile rele este şi necunoaşterea. Aşa că treci la treabă!

După ceva timp Arulu vine lângă elevul său.

-Ioane, ai terminat cartea ?

-Da.

-Ceea ce ai citit să nu spui nimănui. Ce-ţi notezi ?

-După ce am terminat cartea pe care mi-ai dat-o nu ştiam ce să mai citesc şi am ales la întâmplare .

-Ce carte, Ioane?

-Cartea lui Enoh, şi mi-am notat  ceea ce mi s-a părut mai interesant.Să-ţi citesc:”Pe când copiii oamenilor se înmulţiseră în acele zile, s-a făcut ca ficele lor s-au născut graţioase şi frumoase.

Şi atunci, când îngerii, copiii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie, şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor.

” Azayel i-a mai invatat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.

 Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale.

 Amazarak i-a învăţat tot felul de vrajitorii, de farmece şi însuşirile rădăcinilor.

Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile.

Barkayal i-a învăţat arta de a urmării stelele.

Akibeel i-a învăţat semnele.

Tamiel i-a învăţat astronomia.

Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii.

“Îngerii răzvrătiţi s-au făcut unelte şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pamant”.

“Domnul a hotărât prin judecată ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinile lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei. Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.

„Ei vor călca poruncile Domnului şi se vor crede zei, în acest timp răul se va înmulţi……. „

-Ioane, te-ai întrebat cum învaţătura acestor îngeri a rezistat timpului?

-Nu, iar acum sunt tare obosit şi aş vrea să dorm.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Ioan și îngerii”

Adda NEAG: O lume a tuturor (1)

CAPITOLUL I

Bună, ne aflăm în anul 2390, toamna. Mă numesc Diana și trebuie să ajung rapid în casă!
– Bună mamă, am ajung în casă, spun asta gâfâind.

– Bună Dia, cum a fost în livadă?

– Destul de bine, azi nu am fost observată…e tot mai greu să mă urc în mărul din livadă de când am crescut.

Când tata trăia puteam face orice doream, dar acum deja suntem în al zecilea an de când a murit, dar  acum e în cer  și zâmbește spre noi. Mama nu mă urăște, dar eu trăiesc greu cu această vină. Ziua mea se continuă cu obișnuința monotonă. Stau cu mama și citim sau vorbim ore întregi, până la cină.

E sâmbătă dimineața, mă trezesc și cobor la masă. Acolo este deja mama cu ceaiul ei obișnuit în ceașcă. Stă și citește o carte. Mă privește lung cum cobor pe scările argintii, parcă îl revede pe tata zilnic. Mereu mi s-a zis că sunt leită el. Azi mama are un zâmbet schimbat, sunt puțin surprinsă, dar știu de ce. Azi e ziua mea, fac oficial 18 de ani. A zis să fie făcut micul meu dejun preferat… Deja simt mirosul clătitelor cu gem. Parcă și scorțisoara are un miros mai plăcut, un miros de iubire.

– La mulți ani, draga mea Diana, ziua de azi e despre tine…

Parcă simt o dezamăgire în vocea ei iar privirea iubitoare se schimbă într-o privire de frică. Mă uit spre ea, cât de mult a crescut și ce frumoasă s-a făcut. Sunt uimită de zâmbetul ei familiar și de ochii de culoarea mierii. Fața ei este conturată de un stol de pistrui parcă pictați de Dumnezeu.

–  Mulțumesc frumos, mami, te iubesc, și o îmbrățișez!

– Ce faci de ziua ta?

– Mamă, mă uit la ea surprinsă, stau cu tine, evident. Pe obrajii ei se prelinge un șiroi de lacrimi… Ochii i se fac roșii și bufnește în plâns. Sunt confuză! Simt că nu plânge de bucurie și simt o durere teribilă din partea ei. Parcă privirea ei mă face mică, parcă dispar în fața ei, sunt doar un fir de praf, dar de ce?

–  Mami, ce s-a întâmplat?

–  Nimic, Diana, și îmi pune mâna pe părul meu roșcat. Ce repede au trecut anii, ești foarte frumoasă și te-ai maturizat repede. Sunt mândră de tine. Haide să citim împreună cartea aceasta, era preferata tatălui tău.

Îi șterg lacrimile mamei și o iau de mână să mergem in living. Am început să citim din carte, a trecut atât de mult timp… parcă îmi e dor de el. Viața mea e perfectă, adică niciodată nu a trebuit să ies de pe proprietatea noastră, deoarece stăteam în mijlocul orașului și puteam vedea totul. Nu am interacționat cu nimeni, înafară de angajații casei.

Ziua trece foarte repede, cu râsete… Sunt alături de mama mea și asta contează cel mai mult. Ea înseamnă totul pentru mine, e raza mea de soare, e universul meu.

– Diana, mă privește cu ochii ei albaștrii și triști, iar simt energia aceea, parcă dispar din fața ei, trebuie să vorbim, o spune pe un ton autoritar.

– Sunt aici mamă, ce este? Mă uit confuză la ea, ce s- a întâmplat?

–  Diana, trebuie să îmi promiți că orice se va întâmpla, o să mă iubești și că nu o să fii supărată!

Îmi aruncă o privire. M- am speriat pentru o clipă neștiind ce vrea să însemne asta? Mama vorbește cu mine!

– Îmi pare rău, eu nu sunt… cu o durere de suflet îi spun crudul adevăr… mama ta… sunt doar o servitoare a ei. Am spus- o, însfârșit sunt liberă de acest secret!

– Cum adică? Simt cum mi se ridică niște țepi de gheață pe șirea spinării, sunt fără cuvinte.Te pot lua în brațe, te simt, te aud, te iubesc, tu ești aici, tu ești mama mea! Mă minți, te rog ce naiba se petrece aici? E vreo glumă bolnavă?

Continue reading „Adda NEAG: O lume a tuturor (1)”

Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă

„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului. Aici, unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri, aici este un colţ de rai. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată, când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific, în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplare amplelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal. Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate.

Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi, pomii plini de zăpadă strălucesc în soare, părând doar cadelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul.

Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu o dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului, că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia, privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal, în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galben, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau în inima mea spectacolul miraculos al naturii, toate culorile şi miresmele ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit coroanele maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer pur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici, sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici, să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, colina ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă”