Florentina SAVU: Mamă, am cules cireșul

Mamă, am cules cireșul

Ciorile îl prăduiau

Așa, precum noi odată,

Când eram cu toții wow,

.

Copii nebuni și pofticioși,

Cu cireșe la urechi,

În iunie ne răsfățam

Strângându-ne în perechi.

.

Se apropiau vacanța

Și Rusaliile, iar.

Eram atât de fericiți,

Ca și fluturii hoinari!

.

Am cules cireșul, mamă,

Dar tu nu mai ești cu noi,

Dorul urcă și coboară,

De părinți suntem prea goi!

.

Gol ne este și cireșul,

Culoarea i-am scuturat,

Îl privesc cu adorare,

Sper însă că m-a iertat!

.

Ciorile-i mai dau târcoale,

Dar să-și pună pofta-n cui,

Gărăiesc nervoase tare

Și-o pornesc în zbor, hai-hui!

.

Mamă, îți trimit cireșe.

Să le dai, te rog, la toți,

Să vă gândiți cu drag la noi,

La acei copilași „hoți”!

Florentina SAVU

Anatol COVALLI: Să speri… (Poesis)

Bucurie – Sonet –

*

Lumea-i a mea în ziua ce se-avântă

zâmbind că eu într-însa încă sunt.

În tot ce era trist, urât şi crunt

lumina-n chip de mii de păsări cântă.

*

Sufletu-mi iar cutează, se frământă

şi şterge al durerii negru grund,

râd fericit în loc să mă încrunt,

mă bucur că tristeţea-a fost înfrântă.

*

Nu-mi pasă că-mplinirea e târzie,

oricând poţi să te bucuri de splendori.

Admir vrăjit aceste noi culori

*

ce au în ele-atâta gingăşie.

În inimă, în gânduri şi în pori

mi-au înflorit grădini de bucurie.

Să speri

Să speri până în cea din urmă clipă,

să nu renunţi, să-naintezi spre ţel,

chiar dacă simţi că ai ajuns risipă

într-un final ce te-a inclus în el.

*

Să nu îţi pese dacă vin puzderii

de îndoieli, de griji şi şovăiri.

În loc să-ţi pară rău şi să te sperii

sădeşte-n al tău suflet trandafiri.

*

Gândeşte-te mereu că-i primăvară,

că păsări se întorc, că-s flori pe plai

şi că iubeşti pentru întâia oară

o zână ce te lasă fără grai.

*

Şi cântă, râzi, respiră tinereţea

pe care-o simţi în trupul tău şi-ar vrea

să te alinte-ntruna cu blândeţea

iubirii care freamătă în ea.

Aş vrea să-ţi spun…

*

Aş vrea să-ţi spun…dar nu-mi mai amintesc

decât de acea vară minunată

când ţi-am şoptit senin şi-aşa firesc

că o să fim alături viaţa toată.

*

Aş vrea să-ţi spun… Însă în gânduri am

privirea ta de-atunci, lumină lină,

ce îmi învăluia plăpândul ram

în a iubirii splendidă grădină.

*

Aş vrea să-ţi spun… Ar fi însă-n zadar

să-ţi povestesc ce ştii de-o-ntreagă viaţă,

când eu am fost corabie, tu far

ce m-a ferit să eşuez în ceaţă.

*

Aş vrea să-ţi spun… Dar pot doar să-nfior

numai aceleaşi vechi şi noi cuvinte

prin care să-ţi repet că te ador

la fel de pătimaş şi de fierbinte.

Încep un alt destin

*

Încep să sper că norii din destin

se risipesc şi că va fi senin

în sentimente,

iar viaţa mea se va muta pe-alt drum

uitând că mi-au fost visurile lente

până acum.

*

Vreau să trăiesc din plin ce mi-a rămas

chiar de-am să merg mereu numai la pas.

Altă menire

parcurg spre a preface-n împliniri

speranţele ce vor noua rodire

în noi trăiri.

*

Nu mai suport regrete şi tristeţi.

Sper c-am să dau alt sens acestei vieţi.

Cred în noi visuri

care să aibă aripi pentru zbor.

M-am săturat de prea multe abisuri

şi bezna lor.

*

Încep un alt destin, fără trecut,

care-i mai scurt decât cel ce-a trecut,

dar în el are

un miez fierbinte ce îmi dă fiori

sculptând în orice clipă trecătoare

altfel de zori.

Eternul zbucium

*

Nu toate trec. Ceva totuşi rămâne,

ceva cu altceva mereu se-adună

când mâine curge-n azi şi azi în mâine

trăind în ieri tot timpul împreună.

*

Un ieri din ce în ce mai plin de sine,

căci tot ce e şi vine-n el încape,

sortit ca-n ale vremurilor mine,

spre a-şi afla prezentul, să tot sape.

*

Căci începutul din sfârşit începe

mereu într-o continuă rotire,

pentru-a putea-nţelege şi percepe

firimitura sa de nemurire.

*

Nu ştim nimic şi nu vom şti vreodată

de când şi până când şi până unde

e hărăzită viaţa să se zbată

în trecerea grăbitelor secunde.

*

Cine ne-adună, cine ne desparte?

De ce e totu-nvăluit în ceaţă?

Şi-apoi e viaţa viaţă sau e moarte,

care de-abia prin moarte va fi viaţă?

Autor: Anatol COVALLI

Vasilica GRIGORAȘ: Cruce-ți sunt, Doamne !

CRUCE-ŢI SUNT, DOAMNE!
M-am nălucit
printre fapte rele,
răzmeriţa gândurilor
m-a prăvălit în pustie,
mi-a întinat sufletul
cu murdare cuvinte,
rătăcirile rebele
mi-au fost surori siameze,
zădărnicia îndrăzneaţă
plapuma care m-a încălzit,
grijile de tot felul
m-au împresurat năvalnic
doar cu voia mea.
Am adorat sminteala la tot pasul,
m-am scăldat în mocirla
hăului lumii
şi-am îmbrăţişat răul,
acceptându-l ca partener ideal
în dansul de societate,
apoi slobozindu-l mai deşănţat
cu turle şi trâmbiţe.
N-am înţeles, Doamne
că mi-ai dat doar pentru puţin timp
o cruce de dus
și m-am poticnit la fiece pas
fără să pricep că există
o Cale pentru a ajunge
la izvorul luminii.
Din dragoste
şi cu minunată blândeţe
mi-ai dat încercări
pentru ca eu să învăţ lecţiile lor,
dar n-am descifrat
alfabetul inimii Tale,
n-am înţeles Cuvântul,
cititul mi-a fost bâlbâit
şi n-am sporit în dulcea Ta voire.
Sunt repetent de ani mulţi
la capitolul iubirii de Tine şi de semeni.
Cruce-Ţi sunt, Doamne,
bat cu disperare la uşa Ta
şi Te rog, deschide-mi!
Vasilica Grigoraș

Carmen GIGÂRTU: Din Rai (In memoriam Mariana GURZA)

 

Din  Rai

Ai desfăcut aripile și ți-ai luat zborul

Lăsându-ne în suflete dorul,

De tine, de al tău vers

Ce îndruma al nostru mers.

Spre lumină plutești

Și te minunezi de ce întâlnești.

Cu soarele și luna vorbești

Și strălucirea îți mărești.

Acum, pe cer a mai apărut o stea

Ce din înalt ne va veghea.

Pe pământ arunci o privire,

Terra rămâne doar  o amintire.

Lacrima-ți se transformă în diamant

Ce strălucește radiant.

Îngerii te implorară și te  înconjurară

Să le scrii versuri ca odinioară.

Din Rai râuri de lumină reverși

Peste oameni și îngeri, care-i îndrăgești.

 

Carmen Gigârtu

28. 03. 2021 – Dănicei (Vâlcea)

Carmen GIGÂRTU: Dorul

DORUL

Un dor greu mă apasă

De adevărata casă.

Mă simt gol şi pustiit

cu sufletul îmbătrânit.

Materia greu apasă

în lumea asta întunecoasă.

Zi de zi răul se măreşte

şi pe oameni amăgeşte.

Voi, îngeri, aţi vrea să ne apăraţi

cu aripile voastre să ne protejaţi.

Dar, alegerea e a omului,

aşa  e legea Domnului.

Aripile voastre dantelate

îmi furară un zâmbet,

uitând de toate.

Spre lumină mă purtară

amintindu-mi ce eram odinioară,

o petală de floare

 în palmele Tale.

Spre Tine aş vrea să zbor,

aici sunt doar un călător.

 

Carmen GIGÂRTU

Constantin MOSOR: Copii din flori

COPII DIN FLORI!

 

Copii din flori sunt peste tot pământul.

Pe unii multă lume-i ocolește,

Sau când îi întâlnesc își iau avântul

Spre nicăieri, aproape pe orbește!

 

Copii din flori! Ce-nălțătoare frază!

Câți dintre voi ați întrebat o floare,

Întâi de-a așeza-o într-o vază,

Ce fac copiii ei dacă ea moare?

 

Copii din flori! Tulburătoare veste!

Adică, două flori se-ndrăgostiră

Iubindu-se frumos, chiar până peste

Închipuirea celor ce se miră!

 

Copii din flori iubite doar o seară

La un pahar de vin și trei cafele,

Dacă îi vezi nu-i condamnați să piară…

Fă-i să se simtă ramuri, nu surcele!

 

Copii din flori! Unii din flori bolnave

Care-au gustat iubirea ca pe-o pâine!

Nu judecați plăcerile firave

Rămase pe la la porțile lui mâine!

 

Copiii toți sunt flori! Flori luminate

Iar cerul nu-i iubește doar în pripă!

Nu mai huliți iubiri neterminate!

Cât costă să fiți flori pentru o clipă?

 

Constantin Mosor

16 martie 2021, București

 

Adina FLOREA: După îngeri

 

După îngeri

 

Am plecat eu, într-o zi,

Dis’ de dimineață,

Ca să caut, unde-oi ști,

Îngeri cu dulceață…

 

Am pornit de nicăieri,

Doar cu roua-n față,

Prin ale codrului cărări

Ce trezea la viață…

 

Mă-ntâlnii, în drumul meu

Presărat cu soare,

C-un albastru mugur nou

Ce năștea petale…

 

Și l-am întrebat pe el

De văzu vreodată,

Într-al cerului mister,

Un surâs de fată…

 

Îmi răspunse liniștit

Când vărsa petale:

-Primăvar-am întâlnit

Pân-acum în cale…

 

Ea-i un înger maiestuos,

Plină-i de lumină,

Ce s-așterne bucuros

Într-a mea inimă’!

 

De vrei îngeri să găsești,

Du-te jos, în vale…

Flori frumoase întâlnești,

Presărate-n cale!

 

Fluturi ce roiesc în zbor

În dans să se prindă,

Albine ce cântă-n cor

Mierea aurindă!

 

Și-am plecat în drumul meu,

Mergând pe cărare,

Minunându-mă mereu

De orișice floare!!

 

Îngeri presărați în drum

Întâlnii o mie,

Primăvara să-i adun.

O! Ce bucurie!

 

Îmi mai spuse cineva,

Cum, că ar fi oare

Doi ascunși după o stea

Mult strălucitoare…

 

Și-am pornit atunci la drum

Pe cărări de stele!

Ca să aflu, nu știu cum,

Să ajung la ele…

 

Am privit în cerul nopții

Stele mii și mii!

Străluceau în umbra bolții

În strai argintii…

 

Luna, mândra lor crăiasă,

Fir le împletea,

Ca să-și țeasă hain-aleasă!

Și lin îmi vorbea

 

Când o întrebai de înger!

-Vezi, tu, om din lut,

La noi, aici, sus pe cer,

Avem dor prea mult!

 

De vrei îngeri să găsești,

Uită-te la stele!

Îi vezi, cete-mpărătești,

Strălucind cu ele!

 

Avem stele argintie

Prinse-n dans, pe nori,

Avem zbor de păpădie,

Și alb de cocori…

 

Strălucim în nopți, cu marea

Ce se undă-n cânt…

Arătându-vă cărarea

Ce-o străbateți când,

 

Porniți în drum de ape,

Cu vântul hoinari!

Să vă fie cârm-aproape,

Printre marinari!

 

Noi vă însoțim în vise

Cu luceferi magi…

Și dorințele aprinse

Vi le facem vagi!

 

Și-am privit mai cu aminte

Îngerii din cer…

Am văzut, cu luare-aminte,

Tot acel mister!

 

Prinsă-n bolta cea străluce,

Ce-oglindește lacul,

Lebăda, ce dulce duce

Să-și adoarmă veacul!

 

Și am mulțumit în gând

Pentru-acea magie,

Ce coboară pe pământ,

Îngeri ca să vie!

 

Totuși am simțit ceva

Ca mă-ntreabă vag…

– Cauți îngeri undeva

Tu, omule drag?

 

Oare nu ai obosit

Să colinzi în codru?

În albastrul infinit

Să arunci năvodul?

 

Sau în bolta cea înaltă

Să ghicești în stele,

De e zi, sau de e nopate,

Îngeri printre ele?

 

Ai pornit, ca să găsești

Îngeri pe pământ…

Dar te uită-adânc, cum crești

Leagănul cel sfânt…

 

Ia privește mai apoi,

Azi ce porți în brață?

Înfășat în haine moi,

Dulce mogâldeață!

 

Cu obrajii de petale,

Și cu glas de zori,

Ai cuprins visele tale

În povești cu nori…

 

Ai născut o viață nouă…

Și-o petreci în zbor,

Dintr-o rază, pic de rouă,

Pân-al mării dor!

 

Cu un gângur te plătește,

Bulgăraș de aur,

Îngeru-ți ce dulce crește

Lângă al său faur!

 

Înger coborât din stele

Porți în suflet tu,

Om cu vise și cu mistere

Ce te cați acu’!

 

Tu, ești cel ce te-am creat

După chip și suflet…

Și în tine-am presărat

Îngeri în buchet!

 

Și-am privit, cu luare-aminte,

La ai mei copii…

La prieteni și la rude

Îngeri de-oi găsi…

 

Am putut atunci să simt

Adieri măiastre…

Vise de albastru mut

Strălucind în astre!

 

Soare răsărea în zori

Și-așternea în fața-mi,

Zâmbete cu ochișori

Ce-ncunună viața-mi!

 

Și atunci am revărsat

Val de bucurie,

Cu lumini înmiresmat…

Îngeri și magie!

 

Am plecat eu, într-o zi

Dis’ de dimineață

Și găsii, în mii și mii,

Îngeri cu dulceață!

 

Mărțișor

 

S-a ivit de sub zăpadă

Un bob de mărgăritar!

A ieșit și el să vadă

Cer albastru de cleștar!

 

Zgribulit, dar plin de viață,

Își arată colțul Verde!

Și prin ploaia cea de gheață

Inima-i, bătând, se vede!

 

Ghiocel firav, puternic

Ne vestește azi voios

Că se duce gerul iernii

Visul să-l trăim frumos!

 

Și își pune strai cu roșu

Și cu alb împleticit!

Mărțișor ce-aduci frumosu’

Primăvara a sosit!

 

Să ne fie primăvară

Bucuria ce-o trăim!

Vremea caldă de afară

În inimă o primim!

 

Cu iubire împletită

Și cu purul soarelui,

O inimă poleită-i

Mărțișorul anului!

 

Azi ne bucurăm cu dor

Cum n-am mai făcut de mult!

Caldă zi de mărțișor,

Primavara-i pe Pământ!

 

Mami, miroși a fericire

 

Mami, miroși a fericire!

Mi-a spus un înger dimineață.

Și m-a cuprins cu-a lui iubire

Și zâmbete pe față!

 

Și cum miroase fericirea?

L-am întrebat pe îngeraș…

El m-a cuprins, lin, cu privirea

Și mi-a șoptit cu al său glas…

 

Miroși a flori și a parfum,

A trandafiri portocalii,

A roze roșii ce, în drum,

Aduc miresme de copii!

 

Miroși a râs de bebeluș

Ce gângurește liniștit!

Miroși a mine în culcuș

Când m-așezai la adormit!

 

Miroși a frați și a surori

Cu zâmbet cald de dimineață,

Miroși a câmpul plin de flori!

Miroși a fericire toată!

 

Adina FLOREA

Denisa CUREA POPA: Platonică speranță (Poesis)

Vin cu tine la cules

 

Mi-am pregătit panerul din nuiele,

L-am învelit cu un ștergar de in

În adorarea cerului cu stele

Să le culegem pe din două, vin!

 

Și cofa e curată, parcă-i nouă,

Încă mai poartă-n ea miros de lut;

O primenesc cu picături de rouă

Când vinul vieții gata-i de băut.

 

Pe umeri ne-ncălzească ia veche

Și-a Universului bazma pe cap

Că două suflete care-s pereche

În buzunarul soarelui încap.

 

Opincile sunt moi, lucrate bine,

Străbat povestea-n lung și-n latul ei,

Cusute-au fost de mâna lunii pline

Când locuiam alăturea de zei.

 

Tu ți-amintești să le fi fost vecini,

Să fi-mpărțit cu ei aceeași masă?

Eu nu mai știu… De cingători mă țin

În drumul căutărilor spre Casă.

 

Platonică speranţă

 

nimic nu-i pierdut când nimicul ne umple,

când buzele crude rămân din sărut

pâraie arzânde-s şoptirile-n tâmple

cu fiece zi, înţelept sau recrut,

 

mai ţine la braţ însăşi urma luminii

şi-o creşte ca mama pe pruncă la sân

cu palmele goale se sfarmă tăciunii

şi tot cu acestea alinturi, hapsân,

 

se-mpart zgomotos în linişti depline

la toţi ce în vaier secundele-şi duc

din sânge se-adapă tristeţi clandestine,

dar lasă destinul să curgă năuc

 

că nu-i plin paharul şi cerul mai este

albastru, statornic şi darnic deajuns

şi tot ce-o să fie, n-o fi o poveste,

ci doar alinare ca ultim răspuns.

 

Nădejde

 

Aş vrea o pace lungă să îmi cuprindă dorul,

Să îl ascundă-n sânu-i ca-n miezul rugăciunii,

Să vină linişti treze din rugu-nţelepciunii,

Cum vine vara ploaia şi răcoreşte-ogorul;

 

Că nu-i găsesc astâmpăr, îşi încovoaie vrerea,

Mă prinde cu tărie ştiindu-mi slăbiciunea,

Îi stau sub talpa albă întinsă ca genunea

Şi parcă vulturi aprigi îmi ciugulesc puterea.

 

Eu n-am dorinţi prea multe, îmi explorez fiinţa

Să urc pe culmi înalte, cum urcă munţii ciuta.

Chiar de-s poteci abrupte şi pietre, mal, cu suta,

N-am amânat plecarea, mi-e osie voinţa.

 

Văd cum sucite-s toate, şi toate-asemeni mie

Cu faţa-n sus tresaltă, cu râvnă şi mistere…

Nu mă preschimb în înger, nici pronia n-o cere,

Dar şterg cu rouă cerul când huma mă îmbie.

 

Dând inimii ocol

 

Azi am cuprins cu ochii-ntregi pâraie,

De parcă n-aș mai ști pasul de turmă

E clar că fleacuri zeci rămân în urmă,

Ca-n teatru când din scene se tot taie.

 

Și aflu iar a sufletului formă

Slujindu-i drept în orișice războaie

Când mintea-n adevăruri se înmoaie

Scald tihna-n ape care mă transformă.

 

Și-ndreptățită, -nsuflețesc o piatră,

(E-aceea care a lovit mai tare)

Deși în sinea ei pare sihastră.

 

Cu îngeri veghetori ca la altare

Mă varsă răsăritului în vatră

Dorit avânt, o, dulce înălțare!

 

Înălţare şi cădere

 

Incoloră tăcerea şi durerea haină,

Mărginaşe fâşii – paralele – din viaţă,

Răsucind, o subţie ca pe firul de aţă

Într-un ghem adunată de o mână străină.

.

Mă asemăn cu ploaia: curg, mă-ntind pe asfalt…

(Cine-i pasăre ştie cum să cânte-n văzduh )

Poate-aşa voi afla de eşti viu sau un duh

Care-mi bântuie firea. Ceru-ntreg preaînalt

.

Se răsfrânge în rouă pe-un tărâm nevăzut

Cum pe-o altă planetă două mâini de lumină

Fac din viaţă minune şi o nasc din ţărână

Să o ducă-naintea unui înger căzut –

.

Stăm aproape de lună, la doi paşi de mister,

Exilaţi în cuvinte. Împrejur o pădure,

Unde sufletul treaz poate moartea să-ndure,

Şi să cadă ca ploaia de sub gene de cer.

 

Denisa CUREA POPA

Carmen GIGÂRTU: Măicuţa Sfântă

Măicuţa Sfântă

 

Minune adorată

de milenii aşteptată,

ce ne-ai dăruit Mântuitor

de materie eliberator.

La tine venim

cei ce te iubim

şi inima-ţi dăruim.

Iubirea ce ne-o porţi

e ştiută de toţi,

bătrânii îi întinerii

şi inimile cucerii.

Lumina mea!

Te rog, nu ne uita!

Spre Tine braţele ridic

 viaţa ţi-o dedic,

rugându-te să ne luminezi

mereu să ne veghezi,

sufletele să le înviezi.

În inimi sădeşte iubire,

pe Pământ adu armonie

şi pace pe vecie.

Autor: Carmen GIGÂRTU

8.03.2021-Drăgăşani

 

Silvia URLIH: Fiică a vieții (Poeme)

Mamă, îmi ești!

Mamă,
ești lună,
iar aștrii îți sunt lumânare,
ești suflet
ce zboară dincolo de nori,
știi…
azi depărtarea de tine mă doare,
iar mâine,
mâine
poate vom fi două surori.

Mamă,
ești soare,
iar razele tale îmi mângâie fața,
ești suflet
plecat în pământ
însă încă îmi ești ,
îmi ești în izvor,
îmi ești în ușa
ce-mi deschide dimineața,
îmi ești pădure,
și-mi scrii povețe
din cerurile-mpărătești.

Mamă,
ești zâmbet,
îmi ești icoana
ce o port la piept,
îmi ești amintire,
iar eu…
spre tine încet mă îndrept.

 

Tu știi, femeie!

Femeie, ce te naști din plâns de căprioară,
Femeie, ce înveți să-ți duci munții-n priviri,
tu știi că uneori ramul o să te doară,
tu știi că plânsul tău va naște răsăriri.

Femeie, care știi pădurea s-o dezmierzi,
Femeie, ce te naști un fluture și zbori,
tu știi ca să câștigi, dar știi ca să și pierzi,
tu știi cum răsăritul la tine să-l scobori.

Femeie, ce te naști din râu învolburat,
Femeie, ce-ți dorești să naști lăstari vânjoși,
tu știi să înflorești din câmpul nearat,
tu știi să luminezi prin nori copaci și groși.

Femeie, ce te naști din crin și păpădie,
Femeie, care știi ce-i mers îngenunchiat,
tu știi să domolești taifun și vijelie,
tu știi să încolțești din grâu nesecerat.

 

Fiică a vieții 

În palma gândului mă legăn,
purtată-n vis
de visul serii,
mă plămădesc din flori de tei,
fără păcat,
doar cu dorință,
mă-nchin în sacre sanctuare,
mă-nchin la ușa învierii,
mă-nalță sufletul pe munte,
privesc spre mine…
nu-s ființă.

Sunt
o plămadă a gândului
ce a rămas la poarta nopții,
sunt trup născut din trup de lună,
sunt o plămadă a visării,
m-am rupt din pântec de lumină,
lumina lumii
și a sorții,
m-am zămislit fiică a vieții,
copil desculț
pe valul mării.

Sunt
vinovatul fără vină,
cu vina de a fi femeie,
sunt zbor peste ocean de suliți
ce și-au dorit
să mă rănească,
sunt foc, sau rug, sau apă lină,
sunt flacără ce-n jar scânteie,
sunt floare de nu mă uita
ce în grădină
vrea să crească.

 

Iubirea nu e joacă

Nu mă ține-n trup zidită,

tu, Manole
din povești,
lasă-mi sufletul să zburde
printre veri
și primăveri,
nu mă duce printre îngeri
și prin ceruri îngerești,
vreau să stau o clipă-n viață,
să fiu trează
printre seri.
Clipele ce-mi sunt secunde,
fă-le ore,
fă-le zile,
timpul nu-l mai strânge-n clipă,
vinde-mi ani din anii mei,
anii
i-am jucat la poker
și i-am scris apoi în file,
filelor le-am pus coperți
și le-am încuiat
sub chei.
Tu, Manole din povești,
scoate-mă din grea strânsoare,
ești un mit ,
însă iubirea,
nu e joc,
e adevăr,
știi, iubirea nu e joacă,
când iubești,
iubirea doare,
poate că-i ca și sămânța ce-i ascunsă
într-un măr.

 

Sărmana mamă

Într-un sat uitat de lume,
stă pe prispă-n prag, o mamă ,
are și găini și pâine,
însă, nimeni n-o mai cheamă.

Amintirile o dor,
se gândește cum i-era
când fugea pân’ la izvor…
nu mergea, parcă zbura.

Anii au trecut în fugă,
azi e singură în casă,
i-a rămas în gând o rugă,
fiii să se-ntoarcă-acasă.

Doru-o doare și tot plânge
după soțul ce-a murit,
amintirea rău o strânge,
l-a iubit și s-au iubit.

Cinci copii ea a născut,
toți au pribegit prin lume,
sărăcia i-a gonit
după-un colț mai bun de pâine.

Plânge buna mea bătrână,
bătrânețile o dor,
vrea s-o țină iar de mână
copiii ce-i sunt odor.

În căsuța de la țară,
singură și-ngândurată,
stă o mamă, plânge iară,
vrea să fie c-altă dată.

Geaba vrea bătrâna mamă,
să mai fie cum a fost,
amintirile o cheamă,
o cheamă, dar fără rost.

Silvia URLIH