Şi-aş dori…
Nu sunt trist şi nu mai gem. Mă nărui,
dar surâd de câte ori mă frâng.
N-o să ştiţi nicicând din vina cărui
sentiment numai în mine plâng.
Voi vedeţi privirea mea senină
şi-admiraţi cutezătoru-mi mers,
care trece-n iureş prin lumină
spre-a parcurge-ntregul univers.
Cât mă bucur că mai pot ascunde
umbletul, adesea doar târâş ,
pe poteci ce-ncep să se înfunde
sau se surpă-n veşnic coborâş.
Şi-aş dori să plec râzând în hohot,
când voi auzi-n azurul meu
răsunând al despărţirii clopot
cu blândeţe tras de Dumnezeu.
Nu vreau să fiu la modă !
Nu vreau să fiu la modă,
purtând tot ce se poartă,
cântând pe-o liră spartă
cea mai absconsă odă
spre-a-mi fi viaţa comodă.
Eu sunt nebun. Fac artă
pe care-o cred mulţi moartă,
căci nu-i bloc, ci pagodă.
În versuri ard vibraţii
şi-n rime armonie,
Eu fac o poezie
ce nu visează-ovaţii,
ci cuceriri de spaţii
în sfânta veşnicie.
Creez o lume vie,
eterne constelaţii.
Urăsc tot ce arată
urât şi-absurd. Mi-e greaţă
de cei ce-au făcu piaţă
din arta minunată
Continue reading „Anatol COVALI: Poesis”
IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!
