ZAMFIR ANGHEL DAN: Sculpturile apei

 

Udă

devii o sculptură a ieșirii din ape

și eu îți admir toate formele desenate geometric

de  fluidele ce alunecă pe corpul tău

 

Părul tău colorează moleculele apei

și curgerea acestui izvor primordial

îți brăzdează obrazul cu văi abisale

în care atingerea mea se pierde

sărutând

lichidele apei ce te înconjoară în forme

îmbrățișate de mângâierea ochilor mei

 

Atingându-ți mărimile

cu îmbrățișarea buzelor moi

devin călător prin visele Căii Lactee

și mă împart în forma mirării inițiale

 

Ce caldă este scurgerea apei

de pe colinele formelor tale,

ce ușor mă alunec prin moleculele ei

ce sculptură de senzori caut printre brațele mele

când în zori

deschid ochii

să mi număr trecutele stări

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

(Din volumul IUBIREA  CORNEANĂ)

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)

MOTTO:

 

                                                         ”…Este  în Harul Sfînt izvorul vorbei blânde,

                                                         Iar un succes de ai în sfânta ta credință,

                                                         Tu cheamă pe Hristos, căci este cu putință

                                                         Ca răii să-ți distrugă firava-ți biruință!

                                                                                            Ioan Miclău-Gepianu

 

 

Omul e precum copacul…,

 tragedie prin istorii!

(Reversul monedei Cezarului)

 

Câți din neamul ăsta mare,

Iubit neam de frați de veacuri,

Au crescut precum copacul,

Fruntea-ncinsă în lumină,

Să nu li se reteze capul?

Unde-I Dumnezeu cel mare,

S-a făcut și EL mai mic,

Când sunt vremi de-nfometare

Patriarhii nu mai au de zis nimic?

Iubit Neam și frați români,

Suntem a deveni umbră,

Și de slugi pe la stăpâni?

Nu. E sfânt acest popor,

Dar pe fruntea-i de granite,

Stau cu inime golite

Cei ce strașnic îi dau zor

Să ne-aducă-nvălmășeală,

Să ne-nvârtă pe smintite,

Făr-a da vieții vre-un spor!

”Omul e precum copacul,

De crești mare te așteaptă

Ferestrăul și tocatul!”

12/28/2020

 

 

Tu, Crișule!

 

Tu, Crișule cu ape aurate,

Întotdeauna mi-ai fost un intim frate,

Când valul veșnic lucirea ți-o cuprinde,

Eu cu iubire-ți port icoana ta

În inimă și minte!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)

MĂICUȚĂ DRAGĂ…

 

Măicuță, mai vino câteodată să mă vezi în vis,

Să te mai simt, să-mi pari că-mi ești adevărată…

Cu brațele întinse larg și cu sufletu-mi deschis,

Să te cuprind, cum poate n-am făcut vreodată…

 

Să-ți mângâi iarași umerii și cu drag obrazul,

Lacrimile ce te-au durut, să pot să ți le șterg…

De te-a cuprins cumva, fără să știu, necazul,

Azi, mai mult ca oricând, să pot s-alerg,

 

La tine-n poală, c-atuncia să mă cuibăresc,

Dragele mânuțe să ți le cuprind, să le sărut…

Să pot, cu mult mai mult acum, să te-ocrotesc,

Cum poate n-am făcut, pe cât aș fi putut…

 

Și, dacă ceva-ți apasă sufletul… să-mi spui,

Poate-o supărare sau, vorbe spuse la mânie…

N-au fost din inimă și-n inimă rog să nu le pui,

Că-s vorbe goale, ce sufletul din noi sfâșie…

 

Măicuță dragă, află că te-am iubit la infinit …

Te port în mine cât traiesc, nicicând vei fi uitată…

Și, de-mi veni-va clipa să mă-nalț înspre zenit

Să-mi vii, de mână să mă duci, ca altădată,

 

Când mic-eram, mai știi ? Mă temeam de beznă,

De-ntuneric, când nopțile-adânci mă-nfricoșau…

Sau, când hățișuri mi se-mpleticeau de gleznă,

Mă cuprindeau brațe duioase, dureri îmi alinau…

 

Mai vino câteodată-n visul meu, dragă măicuță,

Să te mai văd, să te ating, mânuțele să le sărut…

Și-mi lasă c-altădată, pe-aceeași de copil pernuță,

Parfumul tău de neuitat…ca semn că mi-ai trecut !

 

 

E ZIUA TA, MĂICUȚĂ…

 

E ziua ta, măicuță… azi…

E sărbătoarea ta, a Sfântului Ștefan…

Fug gândurile-mi rebele, ca turmă de nomazi,

Prin stele căutându-te, pe coline, printre brazi,

Că, de când tu tot te-ai dus, mi-e sufletul orfan…

Te-aștept iar, cu darul meu sub brad, în celofan,

Așa… ca-n fiecare an…

 

Îl scot din sipet și-l șterg duios de firele de praf…

Păstrez același dar de-atunci, când mi-ai plecat…

E cartea vieții mele, ca cele multe puse-n vraf,

Numai că, am scris în ea, cu auriu un epigraf,

Cu tot ce-am adunat de ani și-n suflet ferecat…

Că, fluviu mi-e iubirea, dragă mamă, n-a secat

E-un dor aprins, nevindecat…

 

În minte port cuvintele ce, niciodată n-am uitat…

Sfaturi, ce mi-ai dat, le spun la rându-mi, la copii…

Ce n-am zis, de multe ori pe-atunci, c-am ezitat,

Spun acum, poate m-auzi, că te iubesc nelimitat,

Că, versurile-mi toate, cu gânduri de tine le stropii

Și, poate ce ne-au amărât cândva, în mine le topii,

Că, așa-s viețile, nu-s utopii…

 

C-au mai de toate, nu numai roze și flori dalbe…

Și, ne-am strecurat noi două, prin multe greutăți…

Ca să răzbatem, scris-am la Domnul multe jalbe,

Din care făcut-am, pe piepturi sângerânde, salbe,

Dar, ne-am prefăcut și-n stânci sau-n alte vietăți,

Ținând de noi departe, dragă mamă, orice răutăți,

Așa, ca două jumătăți…

 

E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad,

Așa, precum o fac de-atâția ani și ani la rând…

O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,

Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,

Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,

Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,

Că, nu ne vom uita nicicând…

 

 

DORU-I DOR, MISTUITOR…

 

Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc,

Ades în minte îmi răsare dulcea ta făptură…

Prin amintiri te caut, în vise mi te regăsesc

Aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,

Că simt cum mă topesc și fiecare picătură,

De cuțit mi-e lovitură…

 

Sub basma văd păru-albit și ochii-ți lăcrimoși,

Ștergând cu dosul palmei, lacrime pe-obraz…

Ti-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,

Cercând prin neguri să răzbați, mărăcini țepoși

Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,

Te simt purtată de talaz,

 

Că, departe ți-e copilul… nevoi-nsă m-abătură

Și singură ai rămas, în prea lungă așteptare…

Speranța te mai lasă, să mă vezi în bătătură,

Din drum lung prin lume, ce pașii-mi străbătură,

Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,

Umplându-te de întristare…

 

Dar, am să vin, fă-ți sufletul și inima vitează !

Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !

Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,

Alungă-ți gândurile negre, ține mintea trează,

Că pași vei auzi și ciocănit în geam, încetișor !

Am să-ți vin măicuță, tu m-așteaptă în pridvor…

Că, doru-i dor, mistuitor…

 

 

PUI DE RÂNDUNEA…

 

Mamă, am luat aminte, de toate celea ce mi-ai spus,

Pe coala minții-am scris, punând sfaturile în inventar…

Și de-anii le-au mai șters, le-am ghicit și le-am dedus,

Că destui s-au spulberat, de-atunci când mi te-ai dus,

Tu, poate știind mai bine-acolo, le-i pune pe-un cântar,

Din greșeli, ceva să mai repar…

 

Trecură multe primăveri și veri, mi se adună toamne,

Ce-ar vrea avid din carnea mea, să roadă și să guște…

De ierni mi-e teamă, ger n-aș vrea să mă condamne,

Pe umeri să-mi răstoarne, nămeții adunați în stamne,

Bucăți din sufletul meu blând și neajutorat să muște,

Fulgii, ca gloanțe să mă-mpuște…

 

Mamă, până tu să pleci, mai simțeam că sunt, copilă,

Mă mai certai, mă dojeneai, că erai tu cam pătimașă…

Dar, sub aripa ta, eram mic pui de rândunea, fragilă,

Uneori, de greș dădeam, mă întorceam sub ea, umilă,

Când mă avântam crezând, că sunt tare, mare, uriașă,

Plătind scump d-eram trufașă…

 

Mamă, îmbătrânesc, simt iernile în coaste și mi-i frică,

Tu, far ai fost în mine, am ascultat de sfânta ta povață…

Dar, mi-a fost și teamă și n-am gustat din fiecare clipă,

Că, uneori, grea-mi părea pe umeri, umbra ta de-aripă,

Însă, fără de ea, îs același pui de rândunea, ce-ngheață,

Că-n nopți reci, nu mă mai răsfață…

 

 

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI…

Motto: Sunt pe lume vieți, poveți,

Cât trăiești, ai tot să-nveți…

 

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,

Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri…

Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,

Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,

Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,

Să destrami păienjenișuri…

 

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,

Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate…

Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,

După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,

Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,

Pentru-ai tăi, cu bunătate…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Voiam doar să știi

Vreau doar să știi

că sunt bine

chiar dacă mi-e

dor de tine

și uneori

mai plâng

 

 

Te caut pe

întinsele ape

prin

nespusele șoapte

și-îndur

depărtarea din noi

 

 

Te strig în somn

te văd în iluzii

te ating în gând

și te mângăi

să nu mă uiți

te ador

și mi-e dor

 

Doar asta să știi

cât vei trăi

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Marian MALCIU: Amintiri din copilărie

 

Amintiri din copilărie

 

Mult mi-am dorit întotdeauna

Acoperiș bogat din flori,

Să văd prin el în noapte luna

Și soare răsărind în zori.

 

În iarnă-mbrățișam ninsoarea

Plin de visare prin nămeți

Și nu simțeam de frig strânsoarea

Printre fetițe și băieți.

 

Plecam pe derdeluș cu ceata

Cu toții într-un hăulit

Și coboram precum săgeata,

Adeseori rostogolit.

 

În noaptea de Crăciun colinde

Pe străzi și uliți se-auzeau

Și locatari ieșeau în tinde

Cântau cu noi și dăruiau.

 

Știam, noi toți, că-n noaptea sfântă

Urma Iisus a fi născut

Și vestea asta toți o cântă,

Căci Lumea l-a recunoscut.

 

Iar mama Lui, sfânta Fecioară,

La facere fără dureri,

Înfașă prunc întâia oară

Căci nu-i lipsită de puteri.

 

Din răsărit venit-au magii

Conduși de steaua ce-i îmbie,

Adus-au daruri în desagii:

Aur, smirnă și tămâie.

 

Venit-au și păstori de-ndată

Ce-aud cântările-ngerești

Și-o văd pe Maica luminată

De toate oștile cerești.

 

Azi au uitat copii colinda

Și n-o mai cântă nici la sat,

Doar telefonul și oglinda

Sunt folosite pe-nserat…

 

Autor: Marian MALCIU

Corneliu NEAGU: Neuitarea din vis

NEUITAREA DIN VIS

 

 

Se lasă-nserarea și focul din vatră

pictează cu umbre povești pe tavan,

rafale de vânt rătăcesc prin polatră

cu caii-nhămați la un mitic rădvan.

I-aud cum nechează la ușa-ncuiată

bătând din copite în pragul de lemn

dar vântul, rotindu-se loc, deodată,

le taie elanul c-un aspru consemn.

 

Și parcă aud din trecut o chemare

trecând peste mine pe aripi de dor

scăldate-n parfum de cireșe amare

rămas în memorii neșterse de zbor.

A fost doar o clipă ivită spre seară

la margini de gânduri venite ad-hoc

când doru-ncepuse să cânte afară

prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

 

Simțeam că-l alungă o iarnă haină

ascunsă sub mantii de nori cenușii,

întinși fără margini pe bolta senină,

pe când așteptam din trecut să revii.

Dar vântul rămas în polatră pe loc,

purtând neuitarea desprinsă din vis,

șoptea că trecutul pe care-l invoc

rămâne la poarta tăcerii proscris.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Lia RUSE: Ca-n vise!

CRĂCIUNUL ANULUI 2020

 

Globuri și-artificii prinse-n brad…

………………………………………..

Darurile,-n raza vișinie,

Plutesc ca meteori ce cad,

Din cer, sticloase par să fie.

Va curge această sărbătoare

Ce-o-ndulcesc stropii de lumină.

Lucruri de preț. Jucărioare,

Ca-n vise! Doru-i -doar- de vină.

Ne năpădește-o-nsingurare

Și-alunecăm în nostalgii adânci,

Iar vom umbla prin amintiri și-atunci,

Gândul ne duce  prin ninsoare…

Ne-am prins, în basm, buni și mirați,

Ziua arde ca neonul,..iată !

Și printre fulgii albi, nenumărați,

Nașterea lui Iisus e lăudată,

Slava cerului suie-n cuvânt.

Surâd în rubinia așteptare

A cupelor, oglinzi strălucitoare…

Cum totul, pare atât de sfânt!

Tandre sunt toate-n reverie

Cu voci care vin de demult,

Trăim ca într-o fantezie,

Covidul aleargă cu al lui tumult!

 

………………………………………

Extatic lucesc și nopți și zile,

E vremea sfântă ce se desface

Prin spini de ger. Clipe subtile

-Din amintiri- lunecă-ncoace,

Desfoaie povești de-alinare…

E iarna,-n sărbători, cu alb amorțit,

Cu vise trăite, fermecătoare,

Și iubirea noastră fără de sfàrșit.

——————–

Lia Ruse          

Montreal, Canada

Decembrie 2020

Ovidiu Cristian DINICĂ: Cu tata în jurul lumii (Poeme)

Poemul

până la poartă
poți alerga,
o singură petală este suficientă
să-ți aduci aminte trupul său
așa cum lumina te-a ajutat să-l admiri cândva,
întotdeauna ai spus privirea ce alunecă
pe un corp de femeie nu-i un păcat
devine exercițiu de contemplare a creației,
te prinde
la timp să-i afli respirația, parfumul
dacă neliniștea nu te-ar pierde
odată cu simțurile scufundate în propria piele
ca într-o apă ce te renaște,  scrii cu
iubire poemul pe care ea nu-l va citi niciodată.

 

Cum omori timpul

întâlnești un meseriaș
îl pui să sape grădina,
se va dezbrăca tacticos,
își va arăta trupul în salopetă,
alături îi pui băutura, țigările, hârlețul,
aștepți la rând după sticla cu băutură,
soarele se va ridica încet,
treptat plictiseala va colora cerul apoi va înclina ceasul
în defavoarea ta,
te uiți după degetele sale ce țin țigara
scrumul se strânge la picioarele tale,
cerul se înverzește privindu-te
tu însă rămâi calm,
răspunzi sec la întrebările artizanului,
fără să clipești te va întreba dacă ai copii
el cu siguranță are cel puțin doi care sunt mari plecați în afară,
îți aduci aminte
că timpul curge în defavoarea ta,
apoi auzi cum își înjură soția că nu-i spală și nu-i gătește
te va înjura și pe tine că nu-i dai pace,
îl privești cum își încheie aleatoriu nasturii, cum își strânge șireturile
de la bocancii rupți,
cum își aranjează frizura cu scuipat
de parcă și-ar da o întâlnire secretă,
dacă te plictisești rău ia hârlețul și sapă meseriasul nu se va împotrivi
chiar îți va da sfaturi cum să ții unealta domn profesor,
dacă mai ai haz nu-l contrazice,
el știe și când trebuie să mănânce
și când este prea frig sau prea cald
se va uita pe cer să prezică ploaia
apoi te va întreba
nu-i ora mesei domn profesor?
lihnit de foame te privește ciudat cum sapi
și va da alte sfaturi pentru că ai săpat strâmb și că nu-l bagi în seamă.

 

El 

el este obositor,
este mai obositor decât coborârea scărilor
de la metroul
ce duce în toate direcțiile,
el te poate întârzia
trenul tău să nu ajungă la peron,
te poate plămădi
într-o formă nouă necunoscută,
te poate întinde pe țărm
să cauți adăpost umbrei
ca și când aceasta ar fi un câine
ce te însoțește pretutindeni,
ești doar oglinda în care el își
face freza mestecând gumă
cu aromă de pepene galben
într-un orizont din care tu lipsești,
poți fi însă umbra spânzurată
de cuiul în care Dumnezeu își ține
obsesiile.

 

Frumoșii nebuni 

sunt liberi în fața verbelor
pshihoza identității veșnice
nu-i face mai tristi,
se aprind ca un foc de artificii
și ard în jurul obsesilor,
la un pahar de băutură recreează universul
pe care par să-l scoată din buzunare
mușcă cu invidie din ghergheful
lumii vegetale,
aruncă urina în flori
dar nasc libertate,
din plictiseală se și sinucid
când le poposeste în piept soarele
sunt veseli
ca și când acesta le-ar cere
să le intre în sufletul deschis ca o rană,
schimbă între ei cărți de vizită
de parcă ar schimba identități.

 

Orașul  mut

este singurul oraș ce are
împărați la fiecare capăt

la capătul sudic un cezar
spânzură
timpul în undiță
momeala o dă apelor adânci
să-i încarce năvodul cu răbdare

la capătul opus într-un maldăr de cărți
ce-i umplu singurătatea
un crai găseste înțelepciunea
în diminețile reci
judecă blând melancolia

ca doi lorzi fără melon
cei doi nu se văd nu-și vorbesc

își trimit cărți poștale
pe care nu le citesc

 

Adolescentul

dincolo de gardul albastru
incinta găzduia între pereți vise,
pofta de joc amâna toamna
ajuta la spânzurarea iluziilor
asemeni unor baloane umflate de mama
să ascundă bucuria,
matelot singuratic gustam răsfățul
în imagini decupate din cărți,
impulsuri erotice timide retezau cerul
îl împărțeau în felii îndelung gustate,
nu vedeam drumul impus,
deslușeam uși închise
sentimentului de încredere
ca o inferioritate încastrată în firide
unde soarele nu ajungea,
ploaia acoperea elogii perfide
din timpul otrăvit al cuvintelor,
cina de taină a familiei împărțea destine


Cu tata în jurul lumii

Cu tata în jurul lumii

tata ţinea cuvintele

în lăzi de campanie

în care mama aşeza

cu migala gestului repetat

gândurile

stivuia lăzile lângă

soarele său palid

pe care părea că-l vopseşte

cu inima

lăzile pline purtau

replici din şantierele

agolmerate cu rime

pentru munca obsedantă

a deceniilor aurite

subjugat ideii de dezarmare

repeta cu metodă pasaje

din lecţii de binecuvântare

pentru apă păsări şi deseori

fluturi

sub diagonala din piele

lustruită cu petice de cer

purta sufletul

unica sa salvare de sub

cenzura ameţitoare

din grija de a iubi

răsăritul îşi pregătea paşii

spre noaptea de catifea

ce i se aşeza treptat pe umeri

din piesa aceasta lipseam eu

plecat în călătoria de optzeci de zile

în jurul pământului

 

Autor: Ovidiu Cristian DINICĂ

 

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: În Ajun de Crăciun

În Ajun de Crăciun

 

Din frageda-mi copilărie

Eu știu că Moșul o să vină,

În Ajunul lui Crăciun,

Să ne dea la fiecare

Ce prin tolbă Moșul are.

 

Eu, i-aș cere sănătate.

Altul, poate vrea palate.

Eu, i-aș cere clopoței

Dalbi ca pletele de zei.

Unii, poate vor în casă

Să aibă belșug pe masă.

Eu aș vrea ca fiecare,

Să trăiască-n împăcare,

Cu credință-n Dumnezeu

Să ne apere de rău.

 

Moș Crăciune, te-aș ruga

Adu vara-n viața mea!

Știu c-afară este iarnă,

Și tu vi cu sănioara,

Dar aș vrea să încălzești

Toate sufletele reci.

Să aduci la fiecare

Din desaga ta cea mare

Multă binecuvântare!

———————————

Aura-Nicoleta LUPȘESCU

Timișoara

24 Decembrie 2020

Mariana LUNGU: Crăciunul copiilor (poezii)

VINE MOŞUL

 

Ce frumos ninge afară

Cu fulgi mari şi albi de nea!

Nămeţii de prin ogradă

Parcă sunt de catifea.

 

Imediat o să apară

Mare, dolofan moşneag,

Din văzduh, pe sănioară

Cu desagă şi toiag.

 

Moşul bun intră în casă

La copiii cei cuminţi,

Şi sub brad daruri le lasă,

Dac-ascultă de părinţi!

 

 

SCRISOARE  CĂTRE  MOŞ CRĂCIUN

 

Moş Crăciun, de-acum sunt mare.

Deja ştiu să scriu scrisoare.

Uite, aş dori să-ţi spun ,

Mereu fac un lucru bun!

 

Dimineaţa la sculare

Scutur aşternutul tare,

În baie cu mult săpun

Dau pe corp. E-un lucru bun!

 

Fiindcă sunt în grupa mare,

Fac curat în vestiare.

Nu-i uşor, dar ce să spun?

Sunt harnic. E-un lucru bun!

 

Iar când mergem la plimbare,

Văd deşeuri pe cărare,

Le adun, în coş le pun.

Acesta e-un lucru bun!

 

Îţi trimit a mea scrisoare

Şi aştept cu nerăbdare,

Ca în seara de Ajun

Să-mi aduci… un lucru bun!

 

 

NOAPTE DE CRĂCIUN

 

Dormi, copile, în pătuţ

Legănat de şoapte,

Mii de stele în brăduţ

Strălucesc în noapte.

 

Moş Crăciunul a plecat

Spre o altă casă,

Multe daruri ţi-a lăsat

Sub brad, lângă masă.

Continue reading „Mariana LUNGU: Crăciunul copiilor (poezii)”