MĂICUȚĂ DRAGĂ…

 

Măicuță, mai vino câteodată să mă vezi în vis,

Să te mai simt, să-mi pari că-mi ești adevărată…

Cu brațele întinse larg și cu sufletu-mi deschis,

Să te cuprind, cum poate n-am făcut vreodată…

 

Să-ți mângâi iarași umerii și cu drag obrazul,

Lacrimile ce te-au durut, să pot să ți le șterg…

De te-a cuprins cumva, fără să știu, necazul,

Azi, mai mult ca oricând, să pot s-alerg,

 

La tine-n poală, c-atuncia să mă cuibăresc,

Dragele mânuțe să ți le cuprind, să le sărut…

Să pot, cu mult mai mult acum, să te-ocrotesc,

Cum poate n-am făcut, pe cât aș fi putut…

 

Și, dacă ceva-ți apasă sufletul… să-mi spui,

Poate-o supărare sau, vorbe spuse la mânie…

N-au fost din inimă și-n inimă rog să nu le pui,

Că-s vorbe goale, ce sufletul din noi sfâșie…

 

Măicuță dragă, află că te-am iubit la infinit …

Te port în mine cât traiesc, nicicând vei fi uitată…

Și, de-mi veni-va clipa să mă-nalț înspre zenit

Să-mi vii, de mână să mă duci, ca altădată,

 

Când mic-eram, mai știi ? Mă temeam de beznă,

De-ntuneric, când nopțile-adânci mă-nfricoșau…

Sau, când hățișuri mi se-mpleticeau de gleznă,

Mă cuprindeau brațe duioase, dureri îmi alinau…

 

Mai vino câteodată-n visul meu, dragă măicuță,

Să te mai văd, să te ating, mânuțele să le sărut…

Și-mi lasă c-altădată, pe-aceeași de copil pernuță,

Parfumul tău de neuitat…ca semn că mi-ai trecut !

 

 

E ZIUA TA, MĂICUȚĂ…

 

E ziua ta, măicuță… azi…

E sărbătoarea ta, a Sfântului Ștefan…

Fug gândurile-mi rebele, ca turmă de nomazi,

Prin stele căutându-te, pe coline, printre brazi,

Că, de când tu tot te-ai dus, mi-e sufletul orfan…

Te-aștept iar, cu darul meu sub brad, în celofan,

Așa… ca-n fiecare an…

 

Îl scot din sipet și-l șterg duios de firele de praf…

Păstrez același dar de-atunci, când mi-ai plecat…

E cartea vieții mele, ca cele multe puse-n vraf,

Numai că, am scris în ea, cu auriu un epigraf,

Cu tot ce-am adunat de ani și-n suflet ferecat…

Că, fluviu mi-e iubirea, dragă mamă, n-a secat

E-un dor aprins, nevindecat…

 

În minte port cuvintele ce, niciodată n-am uitat…

Sfaturi, ce mi-ai dat, le spun la rându-mi, la copii…

Ce n-am zis, de multe ori pe-atunci, c-am ezitat,

Spun acum, poate m-auzi, că te iubesc nelimitat,

Că, versurile-mi toate, cu gânduri de tine le stropii

Și, poate ce ne-au amărât cândva, în mine le topii,

Că, așa-s viețile, nu-s utopii…

 

C-au mai de toate, nu numai roze și flori dalbe…

Și, ne-am strecurat noi două, prin multe greutăți…

Ca să răzbatem, scris-am la Domnul multe jalbe,

Din care făcut-am, pe piepturi sângerânde, salbe,

Dar, ne-am prefăcut și-n stânci sau-n alte vietăți,

Ținând de noi departe, dragă mamă, orice răutăți,

Așa, ca două jumătăți…

 

E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad,

Așa, precum o fac de-atâția ani și ani la rând…

O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,

Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,

Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,

Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,

Că, nu ne vom uita nicicând…

 

 

DORU-I DOR, MISTUITOR…

 

Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc,

Ades în minte îmi răsare dulcea ta făptură…

Prin amintiri te caut, în vise mi te regăsesc

Aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,

Că simt cum mă topesc și fiecare picătură,

De cuțit mi-e lovitură…

 

Sub basma văd păru-albit și ochii-ți lăcrimoși,

Ștergând cu dosul palmei, lacrime pe-obraz…

Ti-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,

Cercând prin neguri să răzbați, mărăcini țepoși

Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,

Te simt purtată de talaz,

 

Că, departe ți-e copilul… nevoi-nsă m-abătură

Și singură ai rămas, în prea lungă așteptare…

Speranța te mai lasă, să mă vezi în bătătură,

Din drum lung prin lume, ce pașii-mi străbătură,

Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,

Umplându-te de întristare…

 

Dar, am să vin, fă-ți sufletul și inima vitează !

Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !

Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,

Alungă-ți gândurile negre, ține mintea trează,

Că pași vei auzi și ciocănit în geam, încetișor !

Am să-ți vin măicuță, tu m-așteaptă în pridvor…

Că, doru-i dor, mistuitor…

 

 

PUI DE RÂNDUNEA…

 

Mamă, am luat aminte, de toate celea ce mi-ai spus,

Pe coala minții-am scris, punând sfaturile în inventar…

Și de-anii le-au mai șters, le-am ghicit și le-am dedus,

Că destui s-au spulberat, de-atunci când mi te-ai dus,

Tu, poate știind mai bine-acolo, le-i pune pe-un cântar,

Din greșeli, ceva să mai repar…

 

Trecură multe primăveri și veri, mi se adună toamne,

Ce-ar vrea avid din carnea mea, să roadă și să guște…

De ierni mi-e teamă, ger n-aș vrea să mă condamne,

Pe umeri să-mi răstoarne, nămeții adunați în stamne,

Bucăți din sufletul meu blând și neajutorat să muște,

Fulgii, ca gloanțe să mă-mpuște…

 

Mamă, până tu să pleci, mai simțeam că sunt, copilă,

Mă mai certai, mă dojeneai, că erai tu cam pătimașă…

Dar, sub aripa ta, eram mic pui de rândunea, fragilă,

Uneori, de greș dădeam, mă întorceam sub ea, umilă,

Când mă avântam crezând, că sunt tare, mare, uriașă,

Plătind scump d-eram trufașă…

 

Mamă, îmbătrânesc, simt iernile în coaste și mi-i frică,

Tu, far ai fost în mine, am ascultat de sfânta ta povață…

Dar, mi-a fost și teamă și n-am gustat din fiecare clipă,

Că, uneori, grea-mi părea pe umeri, umbra ta de-aripă,

Însă, fără de ea, îs același pui de rândunea, ce-ngheață,

Că-n nopți reci, nu mă mai răsfață…

 

 

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI…

Motto: Sunt pe lume vieți, poveți,

Cât trăiești, ai tot să-nveți…

 

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,

Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri…

Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,

Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,

Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,

Să destrami păienjenișuri…

 

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,

Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate…

Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,

După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,

Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,

Pentru-ai tăi, cu bunătate…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)” →