Strada Puccini din Bucuresti, era prima stradă din parcelaria “Parcul Snic” (începută în anii treizeci ai veacului XX), paralelă cu Calea Floreasca. La un capăt se termina în strada Bartok Bella, iar la celălalt se termina în strada Ceaikovski. În plus, tăia și era tăiată de strada Glinka. Inițial strada avea un număr, iar numele Puccini l-a primit prin 1948-1949.

Casa de la numărul 4 (casă în care m-am născut) a fost construită între 1939-1940. Locul casei a fost cumpărat în devălmășie de către tatăl meu, avocatul Virgil Nemoianu, și bunicul meu matern, colonelul în retragere(K.u.K) Romulus Boldea, la acea vreme, Președintele “Comunității de avere grănicerești” din Caransebeș. Tot în devălmășie cei doi au construit casa: două treimi au fost plătite de Romulus Boldea și o treime de către Virgil Nemoianu (la acea vreme secretar-general al “Uniunii exportatorilor de animale”). Casa a fost construită după planurile unui arhitect Italian, care a mai ridicat asemenea case în zona. În construirea ei s-au folosit cele mai bune material existente la vremea respective. Casa avea ceva dintr-o vila mediteraneeană și, cum ziceam, fusese foarte solid zidită.

Erau două etaje așezate pe un parter și un demisol locuibil.

Parterul și primul etaj aveau planuri identice. În casa scărilor se intra printr-un fel de pridvor larg, acoperit cu olane. Din eleganta casă a scărilor, cu trepte late, mozaicate și aplicații din lemn de castan, se intra în câte un antreu spațios cu mozaic pe jos. Antreul avea o fereastră dând spre un balcon vast și fereastra era protejată de un grătar din fier forjat, negru. Din antreu se intra într-un hall mare, de circa șase pe cinci metrii, din care se deschideau patru uși. Prima ușă era cea a antreului, urma o fereastră foarte mare și o ușa de sticlă care dădea într-un balcon vast cu aspect de loggia. Ușa următoare era foarte mare și făcea parte dintr-un glasswand care corespundea unei alte încăperi. O încăpere care urma să fie bibliotecă și birou. La rândul ei acea încăpere dădea printr-un alt mare glassvand într-o altă cameră ce urma să fie sufragerie. În lungul celor două camera amintite era un balcon lung. Atunci când glasswand-urile erau deschise, creând un singur trup, cele trei camera alcătuiau un ansamblu impresionant. Pe partea stângă a hall-ului era o ușa de stejar, vopsită alb, pe care se intra în dormitor. Dormitorul,la rândul lui, avea ferestre largi și care corespundeau unui al treilea balcon. În dreapta era ușa care răspundea la baia, mare, prevăzută cu cadă și bideu. O a două ușa, în stânga, dădea într-o camera mai mică, la rândul ei prevăzută cu o fereastră mare. Ultima ușa a hall-ului comunica într-un coridor lung care ducea la bucătărie, cămară și un corp sanitar de serviciu. Din coridor, o ușa se deschidea spre scara de serviciu care ducea la pod, la pivnițe, și camerele eventualului personal auxiliar. Fiecare încăpere avea câte o masivă sobă de teracotă de culoare brun deschis, iar hallul avea o sobă de teracotă dublă în formă de cămin.

Etajul al doilea era de plan diferit. Era acolo un apartament cu două camera mari, cu baie și bucătărie spațioasă și un mic balcon. Lângă el era o garsonieră având o camera mare, baie și antreu. În tot lungul dinspre stradă era un balcon lung, având marginea acoperită cu olane și dând impresia de mansardare. La demisol erau două garsoniere identice aceleia de la etajul al doilea. Curtea era destul de spațioasă și partea din spate era acoperită cu beton asfaltat și adăpostea pivinițe suplimentare pentru lemne și cărbuni.

Din capul locului “partea” tatălui meu a fost apartamentul de la etajul întâi și una dintre garsonierele de la subsol. Restul casei urma să fie împărțit între mama mea și sora ei, măritată în 1945 Cincheza. Până atunci Romulus Boldea a decis să își închirieze partea din casă. O decizie care în viitor, în condițiile noului regim politic, se va dovedi să fi fost nefericită.

Oricum, pentru vremea respective, ”planul” era bun. Chiriile încasate reprezentau pentru proprietar un venit decent reprezentând, aproximativ, salariul mediu al vremii.

Acei chiriași au fost Evreul, refugiat din Germania, Carol Elbogen și soția sa Elsa, care au închiriat apartamentul de la etajul al doilea, și famila lui Francisc Rambosek, ovrei austriac naturalizat în România, fost director de întreprindere în Galați. Ambele familii vor sta ani îndelungați în Puccini 4 și viața lor s-a împletit cu cea a proprietarilor casei. Garsonierele au fost închiriate unor burlaci sau tineri căsătoriți și se preconiza că aceștia vor rămâne doar pentru scurtă vreme. În privința celor arătate până aici se cuvin câteva observații.

Planurile de viitor și evoluția “casei” arată foarte limpede că “socoteală de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că viața nu poate fi prevăzută. Dar instaurarea regimului comunist a împins istoria casei Puccini 4, ca și a întregii țări, într-o direcție cu totul diferită. În acest sens o istorioară a altei case se potrivește.

Într-o asemenea casă a fost mutat un “tovarăș” care, foarte mândru, spunea, ”am primit o casă cu hal (fonetic)”, bătrânul proprietar a mormăit doar, ”în ce hall (hol) am ajuns”.

Despre trista soarta a lui Carol Elbogen am vorbit într-un text anterior, ”Câțiva Evrei din Floreasca”.

Al doilea chiriaș era, cum am spus, austriacul naturalizat, Francisc Rambosek.

Francisc Rambosek, zis Frantz, era slab, uscat, arogant și în fond fără substanță. El trăia o “formă”. Vorbea rău românește, era vegetarian, dormea în frig și zilnic fuma două țigarete. Soția lui Ștefania, era mică de statura, cu un nas ca o pipă și la bătrânețe ajunsese pitică, cu greu vorbea rău românește. Între ei vorbeau o germana iudaizata. Erau complet neprofesanti ai mozaismului. Ea avea obiceiul ca după amiaza, mai ales Dumineca, să cânte la clavir piese cunoscute din repertoriul vienez, mai ales valsuri. Ștefania își pierduse orice fel de îndemnare pianistică și comitea falsuri dureroase. Ele îl chinuiau cu precădere pe vărul Constantin (Dinu) Nemoianu (ulterior Profesor la Politehnică) dar care era un meloman dedicat. Cei doi Rambosek avuseseră doi fii. Cel mai în vârstă căzuse pe front, cred, la Cotul Donului. Al doilea, Paul zis Bubi, urma să devină un violent adversar al “proprietarilor” (Nemoianu, Cincheza).

Bubi se căsătorise, mult sub condiția lui, cu o anume Whilhelmina, cunoscută însă drept Vilma. Ea avea origini mai degrabă dubioase, o mamă servanta, de origine germană, și un tată cel puțin incert, dacă nu direct doar bănuit. Era o femeie mare, șleampătă, cu voce de strasza meșter, și mers tropăitor. Mânca mult și apoi se văita de dureri de inima. Probabil erau indigestii, dar boala de inima i se părea mai potrivit de declarat, aproape o promoție socială. Era mult bârfită de Mama mea și sora ei (Sivia Cincheza). Ele aveau obiceiul să o iscodească și apoi comentau malițios și cu citate luate din context. Scopul era de a da mai mare autoritate propriilor spuse sau, pur și simplu de a crea agitație fără rost.La un moment dat tatăl meu le-a spus, ”păi da, Vilma este farul vostru călăuzitor”. Mai apoi au încetat să își mai vorbească. Bubi și Vilma au avut o fiică, Florentina zis Tina. Era de fapt o fată bună și obținuse rezultate lăudabile ca înotătoare la stilul liber. Cred că întrun an a fost și campioană națională. Ulterior s-a refugiat în Germania federală. În ciuda faptului că apartamentul era încărcat, prin 1953 acolo, ”Spațiul Locativ” a mai introdus o familie; Octavian Lascu, soția lui Maria și fiica Alice.

Aceste supraglomerări erau o expresie a mizeriei sociale dar ele erau făcute și deliberat, pentru a ține pe oameni sub tensiune, incertitudine, în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie căminul lor.

Octavian Lascu era un om înalt și voinic care, la un moment dat, va fi avut ceva din chipoșenia ardelenească. Fusese avocat în Oradea, provenind dintr-o familie de preoți din Beiuș, și membru al Partidului Național Liberal. Vreme de circa cinci ani a petrecut în închisorile comuniste, inclusiv la canal. Soția lui, Maria, era profesoară de geografie la Școala Ghika-Tei. Era o ființă tăcută și plictisitoare. Aveau o fiică, Alice, care a devenit avocată și apoi s-a măritat cu un medic veterinar din Tuzla, Dobrogea. Inițial Octavian Lascu a căutat să se prezinte ca “un om din popor”, se recomandase ca “tehnicianul Lascu” și chiar sugerând a fi în grațiile regimului. A fost rapid deconspirat de către tatăl meu care l-a întrebat scurt, ”pe Lobontu îl cunoști?”. Lobontu fusese șeful organizației liberale Oradea și bun prieten cu tatăl meu. Apoi au intrat în relații civilizate care nu au fost niciodată cordiale. Octavian Lascu avea anume morgă și ticuri “ardelenești” care pe tatăl meu îl enervau. Oricum prin mutarea familiei Lascu, apartamentul de de la parter a devenit supra aglomerat, la limita promiscuității.

Bătrânii Rambosek foloseau cele două camera, din spate, și baia. Bubi, Vilma și Tina foloseau încăperea ce ar fi trebuit să fie “birou/biblioteca”. Familia Lascu folosea încăperea ce ar fi trebuit să fie sufragerie. Bucătăria o folosea exclusiv familia Rambosek. Familia Lascu își gătea pe coridor. Hall-ul era comun și devenise o adevărată hală de vechituri. În acel hall fuseseră îngrămădite felurite piese de mobilier, unele frumoase, un enorm pian, și alte asemenea căci, în anii cincizeci, Bubi și Vilma fuseseră pasionați colindători ai “talciocului”. Starea psihică era explozivă și astfel au început nenumăratele procese Lascu vs. Rambosek și Rambosek vs.Lascu. Cei doi erau bine cunoscuți în sălile tribunalelor și într-un articol din “România Liberă” fuseseră și pomeniți ca procesomani. Miza proceselor era cam în acest fel: cine a stins sau nu a stins lumina din closetul comun, câtă apă folosește fiecare locatar din apartament, cât spațiu este ocupat de locatari în hall-ul comun, cine a mutat din loc anume piese de mobilier și asemenea. Între procese cei doi se bombardau reciproc cu denunțuri la serviciile de cadre sau la posturile de miliția.

La un moment dat Octavian Lascu a telefonat la Ministerul unde lucra, ca funcționar minor, Bubi și s-a adresat, ”Vă rog cu tovarășul ministru Lascu”, deci deconspirându-se total. La rândul său Bubi întocmea numeroase denunțuri împotriva lui Lascu. Citate dintr-un asemenea denunț au fost cuprinse în unul în care tema era impropria și abuziva folosință a chiuvetei de pe coridor. ’Lascu Octavian a ridicat un scăunel bine dimensionat, urmărind să mă lovească; să-mi dea cu el în cap”….”Lascu Maria a îndrăznit să mă îmbrâncească, pentru a mă determina să lovesc; să încing bătaia”…”atrag atenția că trecutul lui Octavian Lascu a făcut necesară reținerea lui la Canal”. Asemenea “cauze” erau cuprinse pe mii și mii de pagini dezbătute ani de zile în tribunal. În fond acest caz arăta nivelul la care fuseseră coborați oamenii. Atât Lascu, cât și Rambosek, erau două mediocrități absolute. În condiții normale ei ar fi putut trăi anonimi și salvând aparențele. Mizeria locativă îi coborâse însă în ridicol absolut.

În casa din Puccini 4 erau și alți chiriași îngrămădiți de autorități într-o casă menită să adăpostească o familie lărgită.

La etajul al doilea, în apartamentul închiriat de Carol Elbogen, fuseseră băgați sportivul de duzină Pop, cu nevasta și un copil mic. Acei derbedei au terorizat pe bătrânul Elbogen și nădăjduiau să îl extermine. El a fost salvat de către părinții mei care l-au mutat în camerele de service de la demisol și în loc au mutat pe Antal Bella și soția lui, țiganca Ecaterina Negru și care folosea, ca “nomme de guerre”, numele Vasilica. Pe aceștia Pop nu putea să îi terorizeze și deci s-au mutat. În locul lor a venit și a stat o vreme ciclistul Ioan Cozma.

Bella era fiul, dintr-o legătură morganatică, al lui Rosza Kovacsy, care a fost servitoarea părinților mei și de fapt membru al familiei.

Rosza era originară din “secuime”, mai exact din Hoghiz. Era scundă, voinică și cu față lată cu trăsături asiatice. Nu a reușit niciodată să învețe bine românește dar în schimb începuse să vorbească rău ungurește. Mereu tatăl meu o dădea că exemplu de cum ar trebui să fie făcută “românizarea”. Iar fiul ei Bella nu știa ungurește de loc. Era o femeie de mare caracter și curaj și o loialitate necondiționată. Între altele prin ea am ajuns la numele Tani (sub care mă cunosc prietenii). Ea îmi spunea ca mic copil Șani (diminutivul maghiar de la Alexandru) și de aici am ajuns la Tani. Iar eu în loc de Rosza îi spuneam “Lala” și sub numele asta a rămas.

Alți chiriași au locuit în garsonierele de la demisol.

Familia Florescu, ea fică de preot din zona Neamț, apoi, în aceiași garsoniera după aceea s-a mutat, cumnata ei, Scripcaru. În cealaltă garsonieră a stat o vreme Mioara Ștefănescu, o femeie frumoasă, ”cu temperament”, poreclită și “capra”. S-a sfârșit tragic, căzând de pe o stâncă în cursul unei excursii în Bucegi. În acea garsonieră s-a mutat apoi Petre Marinescu. Un om cumsecade, voinic și proprietar al unui automobile Fiat din 1924 (folosit la unele filmări).

Dar masa locativă constantă, al cărei destin a fost legat de casă Puccini 4, au fost cei din familiile Nemoianu și Cincheza.

Inițial, dintre membrii familiei proprietar, în casă au locuit tatăl, mama și fiul lor mai mare, Virgil Petre (Pilu). Curând acolo s-a mutat, cu idea de a sta o vreme, pe timpul studenției, sora mamei mele, Silvia(tanti Miky). Ei toți locuiau în apartamentul de la etajul întâi, cum ziceam, proprietatea tatălui meu. În 1943 s-a născut Romulus Pavel(Romi). În anii războiului, mama mea și cei doi băieți, și pe vremea vacanțelor studențești tanti Miky, stăteau luni de zile la părinții lor, colonelul în rezervă Romulus Boldea, în Caransebeș sau în casa strămoșească din Borlovenii Vechi, la poalele Semenicului. Ulterior șederea lui tanti Miky s-a permanentizat. După absolvirea Facultății de Limbi Germanice ea s-a măritat cu contabilul Coriolan Cincheza, care era originar din Mehadia, deci consătean cu tatăl meu care l-a și “patronat” în anii de tinerețe, și era contabil la “Uniunea Sindicatelor Exportatorilor de Animale, deci subordonat al tatălui meu. Cei doi s-au mutat în garsoniera de la etajul doi, dar de gospodărit cele două familii gospodăreau împreună. Aranjamentul anterior, navetarea celor două surori și a copiilor către Caransebeș și Borloveni, a continuat până în 1948, când comunismul s-a instaurat cu tot cortegiul sau de orori și suferințe.

În Iunie 1948 tatăl meu a fost arestat, ”doar” pentru ceva mai puțin de un an și veniturile lui au scăzut dramatic. A început perioada luptei pentru supraviețuire și a lipsurilor de tot felul. În 1948, într-un moment economic cu totul nepotrivit, familia lărgită a crescut încă mai mult prin nașterea mea și a Otiliei, fiica unică a lui Uica Cori și tanti Miky. Deosebit de dificili si periculoși au fost anii 1952-1954 când bunicul meu matern, ofițerul în rezervă K.u.K Romulus Boldea, a fost arestat și deportat.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Puccini 4” →

De foarte multe ori evenimentele mari şi importante sunt mai lesne de aflat uitându-ne în realitatea imediat înconjurătoare, în detaliul cotidian şi familiar. Acesta este cazul şi în studierea ţării Almajului şi evoluţiei ei, mai ales în anii veacului al douăzecelea.

Ţara Almăjului , din Banatul muntos, este o “ţară” românească tipică. În fond o alcătuire socială şi politică de tipul “ cnezatelor de vale “, (definite splendid de către Radu Popa). Aceste “ cnezate de vale” erau unităţi geografice coherente (vai intramontane) cuprinzând un număr de obsti (sate), între 12- şi 18. Ele erau conduse de cnezii locali şi,atunci când condiţiile istorice erau propice, se alcătuiau în unităţi mai mari ,cuprinzând mai multe cnezate de vale ,numite,voievodate, ori cum a fost în cazul Banatului, ”banii”, corpuri sociale cu rosturi militare, dar şi economice. În Banat aceste “ cnezate de vale”, ţări româneşti, au fost cunoscute că” districte”, cu o istorie eroică. Atestate documentar încă în veacul al XIII-lea şi apoi frecvent în cele următoare, aceste districte apăreau că unităţi economice, politice şi sociale puternice cu drepturi ţări recunoscute de către Regii Unguri. Şapte dintre ele,între care şi cel al Almajului, au primit diplome regale speciale fiind recunoscute că “districte privilegiate”, libere şi depinzând direct de Rege. În legătură cu vechimea ţării Almajului este de lipsa să fie făcute câteva precizări.

Faptul că pentru întâia dată acest district (ţară românească) este pomenit documentar în veacul al XIV-lea nu înseamnă de fel că atunci a intrat în istorie. Un document nu face decât să surprindă un proces istoric în desfăşurare şi referitor la vechime, acel document nu face decât să confirme că realitatea istorică la care se referă îi este anterioară. Ţară Almajului, că toate ţările româneşti, nu are un început. Ea este o uniune de obști (sate) înrudite, care au o structura şi personalitate atâta de stabila şi o identitate atâta de distinctă încât în chip necesar ne oblige să conchidem că ”începutul” lor se aşează undeva în zorile istoriei, cu mii de ani în urmă. Urmele acestei vechimi colosale sunt încă lesne de aflat şi suficient este să ne uităm la drumurile utilitare ale ţării Almajului (care nu au legătură cu cele moderne şi care sunt exemplu al formei fără fond). Aceste drumuri ţin de vremea anterioară descoperirii roţii, din vremea copilăriei omenirii, când natura fusese domesticită doar în atâta cât a înceta să mai fie ostilă. Această vechime a ţării Almajului a fost însoţită de împrejurarea (rară în istoria Românilor) că locuitorii ei au fost mereu liberi. Această libertate rezultă din condiţia lor de locuitori ai unei zone geografice la întretăierea hotarelor unor mari puteri, că “limitanei’ (mai apoi “grăniceri”,”catane negre”) ei au avut drepturi şi privilegiul de a purta arme şi a fi supuşi doar judecăţii regale. Această libertate şi-au păstrat-o almajenii chiar şi în vremea “cenuşie”, a luptelor între imperii şi atunci când autoritatea nu era instalată clar, sub formă “lotriei”, haiduciei ori luptei pe cont propriu.

Cu aceste consideraţii generale putem intră în miezul temei propuse,descrierea unei gospodării almajene, cea a lui Romulus Boldea din Borlovenii Vechi.

Satul Borlovenii Vechi este cel mai retras, mai discret dintre satele ţării Almajului.Aşezat la poală Semenicului, între păduri seculare, el este izolat într-o ţară izolată. În vremile vechi el era despărţit în “crânguri” (probabil urmase ale unor ginti,căci membrii lor erau înrudiţi) răsfirate pe tot cuprinsul hotarului. Un asemenea crâng era aşezat dincolo de apă Salinului, înspre codrii Putnei şi lui i-a aparţinut şi clanul, familia Boldea. În veacul al XVIII-lea, după ce Banatul a intrat în hotarele Imperiului Hapsburgic, crângurile au fost adunate la un loc şi aşezate, după reguli militare,în vatra actuală a satului. Satul a fost alcătuit milităreşte, cu drumuri drepte şi care se întretăiau planic. Casele au fost “tipizate” şi au primit numere “matricole” grănicereşti. Familiei Boldea i-a fost dat numărul 44 şi aşezarea pe latura răsăriteană, spre miazănoapte, a satului. Oameni vrednici şi probabil ajutaţi de noroc, ei şi-au sporit avutul, au cumpărat pământ şi au ajuns, probabil, cei mai avuţi oameni ai comunităţii (dar diferenţele erau în limite decente,câteva jugăre de pământ mai mult ori mai puţin, căci caracterul unitar şi egalitar al obştii nu s-a preschimbat, o altă dovadă a vechimii excepţionale a aşezării şi extraordinarei sale continuităţi de personalitate). La finele veacului al XIX-lea familia Boldea a cunoscut un salt calitativ decisiv prin personalitate lui Pavel Boldea (1864-1920).

Pavel Boldea era fiul mai mare al învăţătorului, cu acelaşi nume din Borloveni. El a devenit preot în satul natal dar a rămas văduv de foarte tânăr. Sub povaţa şi cu ajutorul Generalului Traian Doda (care i-a fost mentor) el a devenit capelan în armata cezaro-crăiască şi a urmat o carieră strălucită,ajungând Protopop şi conducător al capelanilor ortodoxi din acea armata, în rang de colonel şi Cavaler al Ordului Francisc Ioseph. El a avut parte de onoruri şi venituri remarcabile şi aceste mijloace le-a folosit că să îşi ajute cu generozitate ieşită din comun fraţii (Grigore, Măriuţă), nepotul (Coriolan Buracu) şi mai ales, feciorul, Romulus Boldea, pe care l-a ţinut în şcoli de elită civile şi militare unde a avut parte de o educaţie rezervată claselor privilegiate din Imperiul dunărean. În acelaşi timp Pavel Boldea a contribuit cu sume mari la ridicarea gospodăriei Boldea din Borloveni. Cu banii lui s-a cumpărat pământ şi casă ţărănească a fost preschimbată într-o reşedinţa impunătoare. După 1918 s-a retras la Borloveni dar în Decembrie 1920 murea fulgerător.

Avutul Boldea a fost împărţit între fraţii lui Pavel Boldea (Grigore şi Măriuţă) şi feciorul, Romulus Boldea. Cu destulă durere trebuie spus că fraţii lui Pavel Boldea (şi mai vârtos Grigore) nu au manifestat recunoştinţă pentru cel care îi făcuse oameni. Mai ales Grogore, folosind, speculând, identitatea de nume a Protopopului şi învăţătorului a pretins cu mult mai mult decât i s-ar fi cuvenit. (În acelaşi timp Coriolan Buracu a dovedit o corectitudine morală remarcabilă refuzând orice participare la masă succesora.) Oricum Romulus Boldea l-a iertat pe Grigore, i-a primit copiii, pe vremea vacanţelor, în casă lui, i-a ajutat după moartea fulgerătoare a lui Grigore. După ce succesiunea a fost făcută gospodăria lui Romulus Boldea din Borloveni se înfăţişa în felul următor.

El era posesorul casei Boldea şi circa două treimi din livada şi pădurea , ce stau în sus de casă, (Cracul Boldii); pământ arabil în lunca Borloveniului şi a Breazului (cam 8 hectare); fâneaţă ( “poiana mare”), cam un hectar şi jumătate şi circa douauzeci de hectare de pădure, livada şi fâneaţă la “Sfarleac”, în sus de apă Salinului. În plus el avea drept de folosinţă la patru mori din sat, păşunat la Semenic,lemn de foc şi construcţie din pădurile “grănicereşti” şi alte drepturi comunitare. Era o gospodărie medie dar pe care a îngrijit-o cu străşnicie. Venitul principal îl avea din pensia de Locotenent Colonel în rezervă şi veniturile din Borloveni le-a folosit pentru a întreţine proprietatea. Singurul venit ce îl avea de acolo era din ţuică (probabil cea mai bună din Banatul muntos) pe care o producea în mari cantităţi ( cam 40.000 de litri pe an) şi care aproape îi dublă pensia militară. Preocuparea gospodărească s-a concentrate pe trei direcţii: îmbunătăţirea condiţiei casei, înfrumuseţarea şi îmbunătăţirea pământurilor, crearea de condiţii pentru producerea ţuicii. Detalii privind aceste acţiuni gospodăreşti sunt păstrate în acte din arhivă casei Boldea şi prezentarea lor este utilă dar, mai înainte de asta, câteva explicaţii privind personalitatea lui Romulus Boldea sunt la fel de folositoare.

Romulus Boldea a fost un excepţional almăjan. Personalitatea lui îmbină în chip fericit o inteligenţă remarcabilă, dârzenia, dibăcia, răbdarea şi şiretenia “grănicerească”, optimismul românesc, de obârşie creştină, respectul entuziast pentru tarditie şi pentru valorile Ortodoxiei şi în plus o educaţie excepţională, rafinată, aristocratică. Romulus Boldea nu a fost un om foarte învăţat (la urmă urmei fusese ofiţer) dar a avut o educaţie care a făcut cu putinţă că el să funcţioneze ideal în împrejurări dintre cele mai felurite, de la stări de “mărire” la situaţii limita, război şi închisoare. El avea un remarcabil bun simt şi clarviziune juridică şi actele şi deciziile testamentare luate uluiesc prin înţelepciune şi azi, ele erau redactate clar, simplu şi scrise într-o admirabilă limba românească şi cu o grafie efectiv unică, amestec de gotic şi latin, de autentică frumuseţe. Romulus Boldea a fost un om cu un carcter tare şi această esenţă nu a putut fi schimbată de modificări de decor ori ierarhie socială. El a demonstrat că în orice împrejurare un cavaler îşi va află scutierul, că în orice împrejurare Don Quijote îl va află pe Sancho Panza. Era un om fundamental bun (în toate tranzacţiile făcute cu oameni din Borloveni, de fiecare dată sfârşea a le da mai mult decât fusese înţelegerea iniţială).În acelaşi timp avea temperament iute. Proverbiale au rămas împuşcarea unui porc (care îi intră în grădina) şi a unui cocoş, care îi tulbură somnul de după amiază.( Animale pe care imediat apoi le-a plătit proprietarilor vătămaţi).

Din 1920 şi până în 1922 în casă Boldea din Borloveni au stat Otilia Boldea ( născută în familia germană Bauer, din Bijeljina, Bosnia, unde tatăl ei fusese comerciant de frunte şi primar) cu cele două fice,Victoria şi Silvia (care s-a născut în Borloveni;naşterea a fost asistată de către o moaşă sătească din Patas şi de către Floarea Banus). În 1922 Romulus Boldea a trecut în retragere ,în rang de Locotenent Colonel, şi îşi va dedică activitatea, până în 1928,exclusiv consolidării gospodarieie din Borloveni.În primul rând el s-a îngrijit de casă.

Casă Boldea fusese transformată într-o reşedinţa impunătoare prin trudă şi banii Protopopului Pavel dar rămăsese nefinisată. Romulus Boldea a trecut la finisarea casei cu bun gust; un amestec de rustic almajean şi coloratură tirolez-vieneză.

A pus obloane (solocaturi) din lemn masiv şi sobru colorate (un verde închis), a adăugat uşi mari,generoase, parţial de sticlă, a adăugat casei un balcon drăgălaş, a alcătuit trepte de intrare impunătoare. În interior a adus mobile de bună calitate (între ele câteva excepţionale covoare bosniece şi o pianină de bună calitate din zestrea Otilieie Boldea), inclusiv splendide oglinzi veneţiene şi a instalat în toate încăperile spălătoare şi o cadă de baie din tablă solidă. Erau condiţii sanitare la nivelul superior al veacului al XIX-lea. În anii douăzeci a instalat primul aparat de radio din sat,cu baterii şi “pilă” electrică.

Pentru nevoile casei ţinea găini, gâste, vacă, câte doi sau trei porci şi un cal de calorie. (Romulus Boldea a fost un excelent călăreţ, premiat în concursurile armatei cesaro-crăieşti). Romulus Boldea a insistat că tradiţiile casei ţărăneşti să fie continuate strict. Astfel el a făcut colosale donaţii către biserica din sat şi a impus observarea “praznicelor” casei (mese date comunităţii pentru apărătorii,”patronii”, casei )care,în cazul casei Boldea, erau Născătoarea de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Botezătorul. Praznicul “mare”, cu masă bogată,supă cu tăiţei, sarmale, friptură de oaie, mălai copt şi evident, “răchie”,era la 7 Ianuarie, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul iar praznicul “mic”, când se duceau daruri spre pomenire la biserica , era la 15 August, Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Maria, ”Mare”. Pregătirea praznicului era supravegheată de către Otilia Boldea care era ajutată la facerea bucatelor,mai ales a sârmelor, de către vecinul Gavrilă Tilu.

Aşa cum spuneam venitul gospodăriei din Borloveni acoperea cheltuielile dar nu aducea venit suplimentar. Educaţia fetelor şi costul casei erau acoperite din pensia de Locotent Colonel în rezervă, care era destul de modestă. În plus din 1928 Romulus Boldea a intrat în viaţă politică, că Prefect al judeţului Severin, şi s-a aşezat în Lugoj. În Lugoj el îşi petrecea Toamna, Iarnă şi Primăvară iar Vara (până în Octombrie) o petercea în Borloveni. Chiar şi în condiţiile în care salariul de Prefect era un venit suplimentar considerabil (iar din 1940 până la sfârşitul lui 1944 cel de Preşedinte al Comunităţii de Avere Grănicereşti din Caransebeş, unde s-a şi reaşezat în 1939), el a trecut la îmbunătăţirea drastică a gospodăriei, la transformarea ei într-o unitate economică eficientă.

El a realizat că sursă de venit sigur, în Borloveni, nu poate fi decât producerea unei ţuicii de calitate foarte bună.

În Almaj ţuică, “răchia”, este mai mult decât un produs, este o noţiune. Este băutură locului şi fiecare casă se laudă a fi producătoarea celui mai bun soi. Ea este făcute din prune de “vara” şi este simplu distilată având între 25-28 de grade. Romulus Boldea a ridicat producerea ţuicii în Almaj la un nou nivel.

În primul rând el a achiziţionat vase de fermentare şi butoaie de depozitare noi şi de cea mai bună calitate. Apoi a comandat un alambic (cazan) ultra modern ( cel mai bun din Almaj) şi, finalmente a ridicat o clădire de producţie, ”casoanie”, modernă. “Casoania” a fost ridicată în 1928 prin zidarii Petru Ionescu şi Climenta Buzuduganariu iar lemnăria făcută de către Milă Mengu şi Ianas Barbu. Planul construcţiei l-a făcut Nicolae Faul. Martor a fost Milă Careba. Era o construcţie masivă, perpendiculară, aşezată în vecinătatea unei ierugi (braţ de apă) bogate, cu o roată de răcire foarte puternică. Era o încăpere mare, pentru cazan şi vase, iar într-o latura era un mic birou în care era şi un pat de dormit. Din acel an Romulus Boldea a început să colecteze, cumpere, cantităţi mari de prune (în adaus de cele produse în pământurile lui) şi să producă o ţuică foarte bună, poate cea mai bună din Almaj. Era ţuică făcută din prune “de vara”, cu tăria de 30 ½ de grade. Calitatea ei poate fi ilustrată de faptul că era cumpărată de angrosişti asociaţi cu cel mai bun “ţuicar” din România interbelică, Cireseanu. Producţia a crescut an după an ajungând în anii 30 la circa 40.000 de litri. Venitul net dublă, cel puţin, pensia militară a lui Romulus Boldea. În plus el producea, anual, cam 150-200 litri de ţuică dublu distilată, ”preo-friptă”, de 40-45 ½ grade pe care o învechea cinci ani în vase de stejar şi pe care o folosea pentru casă şi cadouri. Apoi Romulus Boldea a îmbunătăţit grădina casei şi proprietatea mare de la Sfarleac. Acţiunile de mare anvergură gospodărească au început în 1929.

În acel an gardurile din grădina casei au fost refăcute total prin Gheorghe Drăgoi ( Ghiţă Marcu) şi Tima Floarea. Ei erau plătiţi între 3-5 lei pentru metrul de gard ( lemnul era dat de către Romulus Boldea). Supraveghetori şi martori au fost Nicolae Pistol şi Ion Banus. (În fapt lucrătorii au primit mai mult decât a fost înţelegere căci frecvent ei cereau “avansuri” pe care, apoi, Romulus Boldea le făcea “uitate”). În acelaşi an în grădina s-au plantat câteva zeci de pruni , ”de vara”, meri, peri, caişi, un cireş, un vişin, tufe de coacăze şi zmeură. Lucrul s-a făcut prin Dumitru Zăvoianu. Tot în 1929 Romulus Boldea a refăcut temeinic drumul care ducea de la Breazu la Sfarleac (unde îşi avea el masivă livada şi pădure). Drumul era greu şi perculos, mai ales cu care încărcate (era nevoie că vehiculele să fie “împiedecate” uneori la trei roţi, practic mergând “în sanie”). Refacerea drumului a fost contractată către Vasile, Ilie şi Petru Florea, “peste apă Salinului şi Izvor”. Ei trebuiau să dinamiteze stâncile ,”cleanţurile”, să facă şanţuri de scurgere şi în general, să facă drumul practicabil. Pentru asta ei au fost plătiţi 2.400 de lei,o suma mare la timpul sau. Supravegherea a fost făcută de către Milă Careba, Anton Drăgoi şi Lică Botoaca. În acelaşi an şi la Sfarleac s-au plantat câteva sute de pruni, tot “de vara”, noi. Colibă a fost consolidată dar, în 1935, Romulus Boldea a refăcut-o din temelie. Ceea ce a ridicat el acolo era o casă de munte de tip tirolez, cu pivniţă ,”podrum”, adânc, încăperi, cu cuptoare solide, fântână. Casă a fost ridicată de către Târâse Borchescu şi Trifu Bojinescu. În 2 Octombrie, 1935 Romulus Boldea a făcut un contract pentru întreţinerea proprietăţii de la Sfarleac cu Iosif Ghiocel. Prin acel contract Iosif Ghiocel urmă să primească un salariu de 500 de lei pe luna şi dreptul de a îşi ţine, cu nutretul Sfarleacului, o turmă de 40 de oi cu tot venitul lor. În schimb el avea obligaţia să întreţină în perfectă stare proprietatea ( curăţat prunii, săpatul lor, gardurile, menţinerea casei , etc.) şi să ţină alte 40 de oi în folosul lui Romulus Boldea. Contractul a fost semnat, în mărturie, de către Ion Banus şi Iancu Imbrescu. În acel an proprietatea lui Romulus Boldea ajunsese în stare optimă. Era o unitate economică eficientă în cadrul unei societăţi tradiţionale. În fond ea ar fi putut fi dată că exemplu pentru felul în care ar fi trebuit să fie gospodărite satele de munte româneşti. Veniturile au fost suficiente pentru a asigura familiei Boldea o existenţa decentă. În plus, economisind cu chibzuinţă, Romulus Boldea a cumpărat o casă în Caransebeş iar în Bucureşti a contribuit 2/3 din costul ridicării casei din Puccini 4( restul de 1/3 au fost daţi de către ginerele lui, Virgil Nemoianu).

În toţi acei ani Romulus Boldea a supravegheat temeinic tot ce se făcea în gospodărie, a întreţinut relaţii cordiale cu mebrii comunităţii (al cărei mebru cu mândrie se consideră), stand nas la zeci de cununii sau la nou născuţi. Relaţii speciale a avut mereu cu familiile Banus, Careba, Borchescu, Pistol.El făcea plimbări,călare ori pe jos, drumuri la Semenic, mici partide de vânătoare.În casă i-au poposit personalităţi ale Almajului şi Banatului (inclusiv Episcopul de la Caransebeş;ocazie în cursul căreia Romulus Boldea şi Coriolan Buracu au dormit în podul cu fan al grajdului unde,seară, s-au dus, folosind cu totul exagerată formulă, “noi ne retragem în apartamentele noastre”.) Gospodăria lui Romulus Boldea a adus folos şi satului,prin introducerea unor posibilităţi băneşti şi prin faptul că Romulus Boldea a ajutat pe mulţi oameni din sat să îşi afle slujbe.În plus acea gospodărie reprezenta un punct de emulaţie, demn a fi imitat şi deci o sursă de progres.

În 1944 gospodăria Boldea a primit o cumplită lovitură.

În August 1944 România a întors armele contra Puterilor Axei şi practic s-a lăsat ocupată de trupele sovieto-bolseviste. Urmările ocupaţiei sunt bine cunoscute.Peste România s-a abătut un coşmar care a ţinut aproape cincizeci de ani. Inevitabil el a cuprins şi casa Boldea.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Evoluția istorică a unei gospădării din Țara Almăjului, Banat” →