20 decembrie 2023. Zi de sărbătoare. O întâlnire deosebită cu scriitorul, jurnalistul și publicistul Val Andreescu, cel care a acceptat să ne prezinte crâmpeie din viața și din bogata sa activitate literară, într-un interviu.
Ne-a primit cu inima și sufletul deschise. Ba chiar a rugat pe cineva să ne aștepte la sosire, într-un Cămin pentru vârstnici, așezat într-o oază de liniște, retras pentru o perioadă de îngrijire a sănătății, după o intervenție chirurgicală complexă.
Un interlocutor care a întreținut o atmosferă plăcută, parcă intuia întrebările și răspunsurile curgeau precum apa limpede a unui izvor. Amintiri, împliniri, uitate dezamăgiri. Un optimist incurabil. Un OM înzestrat cu har.
Silvia Hodaș (S.H.): Stimate Domn Val Andreescu, am rugămintea să vă prezentați, să vă cunoaștem mai bine!
Val Andreescu (V.A.): Nu-mi este atât de ușor a vorbi despre mine, vă spun cu toată modestia, că îmi face plăcere ca despre mine, despre ceea ce scriu eu, ar trebui să vorbească scrierile mele, oameni de calitate, literați, creatori, scriitori, colegi și oameni cu suflet frumos, așa cum de-a lungul timpului au făcut-o mulți și le mulțumesc! Dar, pentru ca să spun totuși câteva cuvinte, deși îmi este foarte greu, eu sunt un tip modest, așa sunt recunoscut, atât de modest încât am sintetizat această modestie într-o epigramă de a mea, care circulă și se numește chiar așa, MODESTIE. Dați-mi voie să o recit, ca o semi-glumă, dacă doriți sau ca o glumă adevărată: „În viața mea am progresat,/ Am mai căzut, dar am urcat./ N-am fost nicicând în primii trei/ Mereu am fost… mai sus ca ei!”
S.H.: Modestia este calitatea oamenilor cu suflet nobil. Ce ne puteți spune despre debutul dumneavoastră, ca scriitor?
V.A.: Totuși, Val Andreescu este un scriitor modest de felul lui, cel care de-a lungul timpului a avut bucuria să constate că bunul Dumnezeu i-a dăruit, i-a hărăzit și i-a pus mâna în cap, cu oarece talent, apreciat de mulți și mă bucur că unele sunt mari somități naționale și chiar internaționale. Am cochetat mai întâi cu scrisul, dar am trăit și într-un mediu plin de poezie, cântec, cultură, frumusețe sufletească, de gând frumos.
Începutul a fost prin clasa a V-a, fiind elev la Bogdana – Vaslui, normal, la gazeta de perete, cu poezii patriotice, așa cum se obișnuia pe timpul acela, una din ele se numea „Patria”, apoi au urmat poezii puerile. Pe la 15-16-17 ani, am publicat în ziarul „Steagul roșu”, cu o pagină culturală pe timpul acela, o poezie, dacă îmi amintesc bine, era vorba de culorile naturii, culorile sufletului, culorile vieții. Am debutat, relativ, târziu pentru că am îmbrățișat o profesiune admirabilă, care mi-a produs un anumit confort material și spiritual. Debutul a fost cu un volum de poezii, panseuri și umor, un complex care s-a numit Calul cu potcoave roz, un volum cu destule imperfecțiuni, aș zice la această oră, prefațat de domnul profesor Teodor Pracsiu și cu lansare la Casa de Cultură din Vaslui. Apoi au urmat altele și altele: un volum de poezii – Fiorii zborului tandru; Florete melancolice, Tolba cu săgeți duioase, Șaua cailor de șah, Mărăcini cu spini suavi, Șfichiuiri edulcorate – volume de epigrame, ciclul de romane etc.
S.H.: Știu că ați scris și fabule!
V.A.: Primul meu volum de fabule, chiar așa se întitulează Fabule. M-am aplecat asupra fabulei, deși atunci, ca și acum, fabula pare oarecum desuetă, nu mai este de actualitate, nu se mai cere pe piață, dacă se poate spune așa. Totuși, eu am găsit mult loc și o largă arie de exprimare pentru un domeniu în care puteam să spun orice despre oricine, evident că, de regulă, ceva moralizator, acuzator și cu siguranță că bietele animăluțe n-aveau nicio vină, dar eu le-am înfierat în pagină, cu ideea să îndrept moravurile, vorba latinului. Ca să vorbesc despre fabulă puțin, mă și mândresc de altfel, deși mândria nu-mi aparține mie ca trăsătură de caracter: sunt vasluianul, în conformitate cu cele afirmate de domnul profesor, Dan Ravaru, Dumnezeu să-l ierte. Domnia sa, care cunoștea la vremea aceea toată literatura vasluiană, mi-a confirmat că nu mai există un alt autor cu două volume de fabulă, pentru că între timp, am editat încă un volum de fabulă, intitulat Trăsura cu inorogi, care mă definește și în care sunt și fabule moderne, dar am cultivat cu precădere fabula clasică, bine, aduse la nivelul zilei de astăzi.
O parte care îmi place este cea de proză. Am scris în timp o trilogie, intitulată Milenii, Anotimpuri și Iubiri, o trilogie cu destule inserții autobiografice, o trilogie care marchează viața socio-politică din România și nu numai, pe întinderea unui secol.
S.H.: Observ că acțiunea din trilogie se desfășoară pe o întindere mare ca timp și pe mai multe planuri, ce puteți spune despre personaje?
V.A.: Da, așa este, s-au afirmat foarte multe despre proza mea, de bine. Am reușit să duc personaje de la nivel de licean și până la cel de ministru al Forțelor Armate. Cu siguranță că romanele mele sunt ancorate în natura românească: acolo foșnesc codrii seculari și este plin de drame sociale, de la depresie până la moarte, de la accidente până la trăiri sublime, iar iubirea este redată, așa cum afirma cineva, din literatura română actuală: sub formele cele mai intime, dar fără nimic frivol, fără nimic trivial, fără invective, doar cu trăirile specifice metaforizate pe alocuri, cu plimbări din cer pe pământ, de pe pământ până în cer și chiar rămânerea acolo pentru un timp, dar și cu mari căderi tocmai de acolo de sus, care știm noi, sunt prin excelență dramatice.
Crezând că am încheiat trilogia, un om drag sufletului meu, doctorul Valeriu Lupu, la o întâlnire literară, mi-a zis că parcă nu e drept să se termine așa ciclul, cu romanul Pedeapsa iubirii și că ar trebui și o… răsplată a iubirii. Peste un timp, am început un nou roman, ca să fac o glumă, al patrulea din trilogie, pe care l-am terminat de curând și sunt foarte mulțumit, intitulat Recompensa iubirii, un roman care vreau eu să spun, că este precum D’ Artagnan, al patrulea în cadrul trioului acela vestit, un roman care se citește destul de repede, un roman care este plin de neprevăzut, de dramatism, plin de sublim. Se pare că vorbesc foarte frumos despre operele mele și nu-mi place, nici nu știu dacă sunt opere.
De altfel, dacă e vorba de proza mea, vreau să redau un cuvânt, doar un cuvânt din cineva drag sufletului meu, prof. dr. Teodor Codreanu, căruia eu îi spuneam eminența cenușie a culturii vasluiene, cel mai mare eminescolog în viață, un critic literar de mare acuratețe și profunzime, care vorbind despre penultimul meu roman, Pedeapsa iubirii, a apus: „Am început să citesc acest volum, al lui Val Andreescu, în stil oenologic, în sensul că, academicianul Valeriu Cotea spunea: «Ca să vezi ce fel de vin este în butoi, nu trebuie să bei tot butoiul, ci un pahar acolo». Am vrut să citesc o filă, două, trei și am constatat că nu l-am mai lăsat din mână până nu l-am terminat.” Mie, care nu mă mulțumesc cu puțin, consider că-mi ajunge o așa apreciere din partea unei asemenea personalități internaționale, aș zice. Așa că, nu pot să mai vorbesc despre mine.
S.H.: V-aș ruga să enumerați din creațiile dumneavoastră!
V.A.: Voi enumera volumele publicate în continuare, romanele au fost: Milenii, Anotimpuri și Iubiri – primul roman, Învierea pământeană – al doilea roman, Pedeapsa iubirii – al treilea roman, în toate trei și în al patrulea, personajele trec prin etape sociale complexe.
S.H.: Personajele sunt aceleași?
V.A.: Da, sunt aceleași personaje, ca într-o veritabilă saga, de asta i-am și spus trilogie, că altfel… Toponimiile și personajele rămân în general aceleași și mereu apar altele noi.
S.H.: Interesant și provocator titlu: Mărăcini cu spini suavi!
V.A.: Să știți că toate titlurile de la volumele mele de umor sunt sugestive, sunt oximoronice și sunt alese de așa manieră, încât să ducă oarecum în eroare, cum face umorul, cum face epigrama, știți! Tir cu gloanțe altruiste este volumul la care lucrez, de fapt l-am terminat, îi mai trebuie o prefață. Deși despre prefețele acestea, eu am o părere, nu neapărat personală, că la primele două, trei volume e bine să ai o prefață, dar la următoarele nu mai are sens, pentru că ești cunoscut, deja.
Despre mine, nu mai zic, nu mai vorbesc! Și așa am spus foarte multe, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat, dar au vorbit oameni minunați, precum: Daniel Corbu, Petruș Andrei, Mihai Batog Bujeniță, Emilian Marcu, Liviu Apetroaie, Teodor Codreanu, Teodor Pracsiu, Dan Ravaru, Ioan Baban, Mihai Haivas. Lista este foarte lungă și mi-aș dori să nu omit pe cineva, poeții Dumitru Brăneanu și Ioan Prăjișteanu, amândoi de la Bacău, Corneliu Galben și mulți, mulți alții, cărora le mulțumesc și cu această ocazie pentru că m-au gratulat cu calități și talent deosebit, ceea ce sunt conștient că nu întotdeauna este adevărat. Vorba ceea, când mergi la nuntă nu poți spune că mireasa e urâtă.
S.H.: Am mers de multe ori împreună la ședințele Asociației Literare „PĂSTOREL” Iași. Din motive de sănătate, în ultimul timp nu ați mai frecventat, dar am înțeles că scrieți și încă mult.
V.A.: Nu pot merge, dar abia aștept să pot! Până atunci adresez salutul și cuvenitele urări de bine membrilor ALPI! Vă spun, scrisul este ca mersul pe bicicletă și ca iubirea, nu se uită. Nu poți să nu scrii, atunci când bunul Dumnezeu s-a gândit la tine și te-a dăruit cu o anumită aplecare asupra lumii și a vieții, un anume talent, cu o anumită misiune pământeană, ca să zic așa. Nimic nu se compară cu creația mundană, așa îmi place mie să spun, nimic nu se compară cu trăirile, cu arderile, cu destăinuirile, cu plânsul. Atunci când scrii, nu se poate compara cu nimic, nu se aseamănă cu nimic, poate cu creația divină, într-un plan mult mai mărunt.
S.H.: Scrisul este și ca o terapie pentru dumneavoastră, Domnule Val Andreescu?
V.A.: Să știți că fără scris, cred că nu aș fi rezistat. Nu-mi place deloc să mă plâng, sunt optimist prin excelență, de asta am și scris umor, de asta am și făcut umor și nu am cum să nu constat și eu că scrisul este o terapie, terapie care vindecă, una care alină, care echilibrează, care redescoperă și ne readuce sau conduce dincolo de linia de plutire, uneori pe culmi înalte și mult prea înalte.
S.H.: Aveți o relație specială cu Dumnezeu, simțiți prezența, nu v-ați supărat niciodată pe dânsul?
V.A.: Un lucru bine știut, străbunicii noștri latini au spus: „Nihil sine deo”, „Nimic fără Dumnezeu”, prin urmare, eu, creștin ortodox, nu am cum să nu am o relație specială cu bunul Dumnezeu, fără ea nu aș exista, aș fi o entitate materială și atât, o ciupercuță, o plăntuță, ceva. Este minunat să îl ai pe Dumnezeu în suflet, iar eu am bucuria să mă aflu la această oră, într-un așezământ aflat sub oblăduirea Episcopiei de Huși, unde Dumnezeu este, dacă mi se permite să spun așa, la El acasă.
S.H.: Emoționant și frumos spus: „Dumnezeu este la El acasă!”
V.A.: Am fost vizitat și sunt bucuros să fiu binecuvântat de Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor. Am o relație excelentă cu părintele Ioan, din acest sat, preot și un om admirabil, care m-a împărtășit de atâtea ori. Am o relație și vă rog să-mi permiteți să-i aduc mulțumiri calde și recunoaștere deplină părintelui Vladimir Beregoi, șeful acestor așezăminte sociale, care mi-a dăruit, din prea plin de suflet, elemente nu numai materiale ci și cu un înalt grad spiritual.
S.H.: Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație? Aveți o creație foarte bogată, m-aș referi mai mult la romane
V.A.: Să știți că sunt motive de inspirații multe și diverse, dar eu cred că bunul Dumnezeu mi le dăruiește la momentul potrivit. A contat foarte mult trăirile mele, trăirile de moment, trăirea clipei. A contat foarte mult modul cum am perceput natura, firea umană în general, dar și aspecte particulare ale ei, a contat foarte mult iubirea de Dumnezeu, pentru că în toate romanele mele sunt o serie întreagă de inserții cu caracter religios, fără de care nu aș putea, evident. Fără a face paradă de acestea. Alte surse de inspirație au fost oamenii dragi din viața mea, au fost oamenii cu suflet frumos, marile personalități, istoria poporului nostru, literatura însăși.
S.H.: Dacă ați primit pentru întreaga creație recunoștință, diplome, premii, distincții…
V.A.: Am primit, fără să umblu special după ele, de altfel vă mărturisesc că nu-mi plac concursurile, pentru că știu o vorbă de la Academia „Liberă Păstorel”, spusă de cineva, că toate jurizările au partea lor de subiectivitate, uneori excesivă. Atunci am zis, de ce să-mi fac rău cu mâna mea! Am primit, la începuturile mele, premiul Revistei „Epigrama”, în forma ei dinainte, premiul întâi pe țară cu o epigramă pe temă dată, tema era Grade, iar eu m-am gândit dincolo de gradele la alcool sau militare și m-am referit la gradele unghiurilor geometrice:
Unghi la 180°
Mergem spre o viață bună
Ca și Statele Unite,
Pe-o direcție comună,
Dar în sensuri diferite.
A fost apreciată. Apoi, alta publicată, tot în această revistă, dedicată redactorului șef. Se știe că cei care au plecat să facă umor în Cer și sunt publicați, numele lor e încadrat într-un chenar negru. Am spus așa:
Către redactorul șef al Revistei „Epigrama”
Cum vă știu creștin integru,
Vă rog ca pe cel de sus,
Păstrați gol chenarul negru,
Prea mulți umoriști s-au dus.
Am premiul III la Carte de umor, premiul III cu volum colectiv, în care apare și domnul Ioan Hodaș, volum apărut sub egida Cenaclului „Valentin Silvestru”. Am fost multă vreme membru al cenaclului alături de oameni minunați, minunați și cam în fiecare an se scotea câte un volum cu un colectiv – autori, membri ai cenaclului, de regulă. Am premii pentru proză, nu foarte multe, pentru că nu am trimis, am recunoaștere. Nu mă dau în vânt după premii, nu e vorba de „vulpea care nu ajunge la struguri…”. Recunoașterea este dacă scrii și scrii bine, este tot ceea ce rămâne. Dacă o faci dând așa din coate, mie mi se pare că este artificială și nu reprezintă valoarea intrinsecă. Mai bine prefer să fiu citit, apreciat atât cât se poate și atât. Așa se explică de ce nu m-am înscris cu dosar pentru ca să ajung membru USR. Am fost întrebat, mi s-a spus, mi s-a recomandat. Am recomandări de acum 15 ani de la personalități marcante ale culturii. Nu am făcut-o și din cauza faptului că am fost și foarte ocupat și dintr-o anumită… lehamite. Păi, vedeți dumneavoastră, valorile se uniformizează și se schimbă scara valorilor, element care-l diger cam greu.
S.H.: Sunteți născut în Bacău, ce v-a determinat să rămâneți pe aceste meleaguri?
V.A.: Sunt băcăuan, născut în actuala comună Săucești, Bacău, pe malul Siretului meu drag, pe care am bucuria să-l descriu cu liniștea lui, dar și cu învolburarea lui adâncă, cu oameni minunați, dar la fel de îndrăgostit sunt și de Vaslui, de Poiana Alexei, de Pădurea Mavrocordat pe care am descris-o în fiecare roman, de oameni care știu să gândească frumos în simplitatea lor, oameni cărora le cântă sufletul de bucurie, care știu să trăiască frumos, să se bucure și să aprecieze, în general, tot ce este frumos în natură și societate. Mă consider vasluian, pentru că, dacă mă gândesc bine, aici m-am împlinit literar deși am început în Bacău. Cunosc toată sau aproape toată literatura și cultura vasluiană, care nu-i de ici de acolo, în sensul că are locul ei bine stabilit în complexitatea națională. Am avut bucuria ca, de-a lungul timpului, să mă întâlnesc, să discut, să petrec, să intervievez, să filmez mai toate valorile de pe aceste meleaguri și nu numai.
S.H.: Ați avut o șansă unică.
V.A.: Da, am cunoscut aproape toate marile personalități ale Vasluiului și nu numai. Cred că aici este locul și timpul să aduc mulțumiri domnului profesor Dumitru V. Marin, personalitate completă și discutată, mă rog, pentru faptul că mi-a conferit posibilitatea de a lua legătura și de a prezenta marea frumusețe, profunzime, diversitate a culturii vasluiene. Așa se face că în cele câteva sute de emisiuni Radio, intitulate la timpul acela: „La o ceașcă de cultură”, „Memoria zilei”, „La ordinea zilei” și în cadrul unor emisiuni televizate la Televiziunea Vaslui, unde am avut bucuria să lucrez atâta vreme ca și la Radio Unison, să mă întâlnesc cu personalități marcante, unele nu mai sunt, Dumnezeu să-i ierte, oameni care au marcat timpul și spațiul acestui județ năpăstuit de multe ori, dar cu oameni superiori, frumoși, minunați.
S.H.: Ce frumoase amintiri, să faci atâtea emisiuni la Radio și Televiziune! Ați avut o activitate intensă, când v-a mai rămas timp pentru sufletul dumneavoastră, să așterneți pe hârtie ceea ce ați scris?
V.A.: Stimată Doamna Hodaș, vreau să vă spun, că nimic mai minunat decât etapele prin care am trecut, cu bune și cu rele, cu realizări marcante și imperfecțiuni și că în calitate de reporter, redactor și redactor șef de ziar și de revistă (vreme de două decenii!), constat că nimic nu este perfect, nimic nu este realizat la modul cel mai înalt, la sublim. Totul este perfectibil. Așa e și la mine, îmi face plăcere să-mi amintesc și astăzi că m-am autointitulat partea pozitivă a presei, cam pretențios, dar mi-am propus și am reușit, într-o vreme în care la modă erau și mai sunt scandalurile, prostituția, bătăile, averile și altele, să mă ocup de elemente pozitive, cele care să facă bucurie și să schimbe în bine starea psihică a cititorului. Să arăt că, de fapt, dincolo de toate acestea, se întâmplă și lucruri frumoase, de care ne ocupam cu Televiziunea, Radioul și ziarul de Vaslui – Iași – Bacău: că se dau în funcțiune școli, că se fac șosele, drumuri, grădinițe, cămine culturale mai puțin, că se desfășoară activități culturale, științifice, sărbători ale satului, comunei, orașului, județului. Toate le-am făcut cu dăruire și cu mansuetudine, așa cum s-ar exprima un pretențios. Alții, malițioși, au considerat că nu mă implic. Nu m-am implicat, nu mi-a plăcut și nici nu avea cine să mă apere dacă m-aș fi orientat către elemente de scandal, nici nu cadra cu tiparul meu moral. Mi-a făcut plăcere să prezint oamenii cu suflet frumos, cei care au făcut ceva important în viață, care au marcat timpul și spațiul acolo unde au fost ei: directori, primari, președinți de Consiliul Județean, episcopi, miniștri, prim miniștri, președinți sau foști președinți de Stat. Am avut această bucurie să mă întâlnesc cu oameni deosebiți, în perioade deosebite.
S.H.: Constatăm că ați fost un om foarte norocos, norocul a venit spre dumneavoastră doar prin munca pe care ați desfășurat-o, v-ați disipat spre mai multe genuri de activități.
V.A.: Eu cred că m-au lăudat foarte mult, norocos, da! Un aport special l-au avut și oamenii minunați din jurul meu, de deasupra mea, dar în primul rând bunul Dumnezeu care a vegheat, m-a inspirat, mi-a dat putere și desigur la această oră am făcut multe, dar știu bine, că multe nu le-am făcut, că ar mai trebui făcute.
S.H.: Cred că sunteți modest, nici n-ați spus tot ce ați realizat. Cunoaștem și noi o parte din realizări. Vă place să spuneți că au fost oameni care au marcat timpul și spațiul, să sperăm că și noi, acum, marcăm timpul și spațiul. Povestiți atât de frumos, încât am sta aici cu dumneavoastră, nu am mai pleca, să ne încântați cu bogăția de idei și sentimente.
V.A.: Să știți dumneavoastră că, atunci când am fost reporter, redactor șef și altele, niciodată nu mi-a plăcut să fac un program dinainte, să studiez, să prefațez. Mi-a plăcut să vorbesc liber, spontan și că în toate emisiunile mele, vă declar cu mâna pe suflet, n-a fost nimic scris sau pregătit, totul a fost spontan și la vedere, cum se spune. Știți, poate asta a dat o notă de veridicitate celor pe care le-am făcut. Mi-aș dori ca bunul Dumnezeu să mă ajute să „cânt” în continuare, cu modestele mele mijloace literare, sufletul românesc care e minunat, valorile perene ale culturii noastre, natura de o frumusețe greu de descris în cuvinte, deși am încercat, oamenii care sunt minunați, sunt atâtea întâmplări frumoase, sunt atâtea locuri minunate. Natura e frumoasă în continuare ca și societatea. Noi, oamenii, denaturăm aceste lucruri: iarba e la fel de verde ca și altădată, parfumul florilor este la fel ca altădată, se pare că nu mai avem timp, nu mai avem răbdare, nu avem dispoziția necesară, că ne-am decalibrat și ne-am depersonalizat, și aproape că ne dezumanizăm. Norocul este că mai sunt printre noi semeni extraordinari, care știu să aprecieze aceste valori, care rup din timpul lor pentru a se bucura, cu sufletul măcar, de tot ce este frumos, de tot ce este drept, de tot ce este peren. Este minunat că mai sunt asemenea oameni. Vă mărturisesc că sunt optimist, atâta timp cât vor mai există asemenea oameni, asemenea români, România nu are cum să nu meargă mai departe cu capul sus.
S.H.: Mi-am pregătit o mulțime din întrebări, dar cu dumneavoastră ele au venit firești. Dacă sunt întrebări pe care nu am reușit să vi le adresez.
V.A.: Stimată Doamnă, eu sunt un om cu sufletul deschis. Așa am fost de-a lungul timpului. Aveam, vorba poetului, sufletul în palmă, n-am ascuns nimic, am răspuns totdeauna întrebărilor pertinente. Am fost deschis cu cei din jurul meu, asta mi-a conferit o independență personală. Dar, de ce să nu recunosc, am avut și multe repercutări, elemente rebarbative, nu tocmai pozitive, s-au supărat unii, adevărul supără, dar eliberează în același timp. Ce-ar fi trebuit să mă mai întrebați, nu știu și așa mă gândesc că am spus prea mult despre mine. De-a lungul timpului nu mi-a plăcut publicitatea, în mod special. Știu o vorbă de pe stradă: Sunt modest, dar să se știe! Nu vreau să rămân în modul ăsta al cuvântului, ci să vorbească despre mine și despre ceea ce am scris, cei care mă cunosc și de ce nu, cei care mă cunosc în profunzime ca și creație literară și nu numai și chiar despre o creație vorbită, pentru că există și aceasta. Comunicarea e necesară. Ce-am fi noi fără comunicarea între suflete, fără prietenie ce-am fi, fără idei frumoase, fără discuții de calitate, ce-am fi noi fără natură, fără societate? Dar, mai ales, ce am fi fără Bunul Dumnezeu, ce am fi? Nu am mai fi nimic, biete particule pierdute în… neant!
S.H.: Ce proiecte aveți, la ce lucrați acum?
V.A. Am, mi-amintesc, atunci când scriam primele poezioare, juvenile, vedeam pe cineva la televizor sau auzeam la radio, reporterul întreba: Maestre, ce mai scrieți, ce mai creați? La care maestrul respectiv zicea: „Păi, am două lucrări la tipar, am două volume în sertar, la două lucrez acum, mai am ca proiect vreo trei patru”, iar eu mă gândeam cum se poate atâta bogăție de idei, de unde le are, pentru că eu mă forțam, mă rugam să am o idee pentru o poezioară la timpul acela. Iată că vremea a vremuit și am ajuns, în situația ca pe lângă cele 16 volume publicate, să am la această oră două volume bune de tipar, doar trebuie trimise la tipografie.
Am opt-nouă volume de epigramă, ceea ce pare foarte mult și cineva s-ar grăbi să spună că nu se știe dacă toate sunt bune. Recunosc, nu toate sunt, creația este inegală, în general.
S.H.: Dar, se știe că într-un volum de epigrame, nu toate pot avea același nivel calitativ.
V.A.: Volumul se intitulează, de data aceasta, în stilul meu personal, Racheta cu oplene, (oplenele un arhaism, fiecare din cele două lemne transversale care leagă și susțin tălpile saniei), nu se mai folosește termenul, mie mi-a plăcut pentru că am mers la extreme, racheta care este modernă și oplenele care sunt destul de vechi. Mărturisesc că epigrama, în sine, cere să fii original, este specia sau subspecia, cum zic alți literați, chintesență de poezie, cea care cere atâta precizie și are atâtea norme. Fără prozodie, fără respectarea ritmului, a rimei perfecte, cel mult de gradul doi, a evitării cacofoniilor, aliterațiilor și a înlăturării invectivelor și a vorbiri urâte, a atacului la persoane. Dar cu toate acestea trebuie să aibă poanta, regret că nu am pregătit câteva definiții despre epigramă în epigramele mele.
S.H.: Abordați mai multe genuri literare: proză, fabulă, epigrame. Care dintre acestea vă merg mai mult la suflet, măcar o idee mai mult.
V.A.: Poezia este suflet și expansiune sintetizată, este acuratețe și simplitate, trăire și ardere simultan, este clipa care vrem să o păstrăm. Pe când fabula, v-am spus eu că este moralizatoare și îți permite ca atunci când te superi pe cineva decât să-i spui urât, îi spui frumos și pui năravul, defectul său pe spatele unor animăluțe care nu au nicio vină.
Cât privește proza, proza îți conferă totul, descriere, epic și lirism, continuitate, proza se desfășoară pe perioade mari, este atotcuprinzătoare. Aici, poți să dai frâu liber oricăror sentimente, oricăror deprinderi, oricăror elemente de înălțare sufletească. Este permis totul și multe nu sunt permise.
Cât privește epigrama, aici ești tu cu mijloacele tale, cu gândul zglobiu, cu aplecarea către îndreptarea unor elemente care se degradează vizibil ori s-au degradat, fie ele de natură materială, umană, politică, de ce nu. Toate sunt importante, doamnă Hodaș! Toate creațiile sunt minunate, creația în sine este minunată cred și am spus-o, nici nu știu dacă este ideea mea sau nu, că dincolo de creația, îmi place să spun, mundană, pământeană, nu este ceva mai frumos decât doar creația divină, dumnezeiască. Să știți că imperfecțiunea există, există în orice creație, eu cred că, dacă mi se permite o glumă, că și în creația dumnezeiască este atâta imperfecțiune, de asta nu semănăm unii cu alții, de asta apar elemente din acestea care ne diferențiază unii de alții, care supără, deranjează. Apar oameni care știu să treacă dincolo de umbra lor, să se ridice la nivelul creației sublime.
S.H.: Vă mulțumesc pentru tot, a fost o adevărată încântare! Eu am avut emoții. Întrebările au curs pur și simplu, au mers din una în alta, fără a urma o anumită ordine, am avut noroc de dumneavoastră, cu subtilitate m-ați orientat, fiind un experimentat redactor de ziar și revistă, reporter radio și TV.
V.A.: Sunt bucuros că am stat de vorbă așa… liber. Primiți mulțumirile și întreaga mea prețuire!
Silvia Hodaș (membru UZPR)
– Interviu cu Doamna Doctor Jezfir Correny –
George Ovidiu DINICĂ: Sunteți un autor recunoscut internațional care v-ați implicat în viața literaturii române locuind în Australia, aveți în palmares mai multe realizări importante precum Antologia „Testament” cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române în același timp sunteți profesor de menegement dar și traducător. Unde a început destinul dvs literar?
Vasilica GRIGORAȘ: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu, Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea culturală „Academia Bârlădeană”…, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?