Galina MARTEA: Primul Președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu, a plecat în lumea celor drepți

Un mare nume, o mare personalitate politică din Basarabia a plecat în lumea celor drepți. Este vorba de Alexandru Moșanu (n.19 iulie 1932, comuna Braniște, județul Bălți, Regatul României, actualmente raionul Râşcani, R.Moldova), academician, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, primul președinte al Parlamentului din Republica Moldova, politician și istoric basarabean care a contribuit enorm în procesele de renaștere națională și de obținere a independenţei în R.Moldova, 27 august 1991. Alexandru Moşanu a decedat la vârsta de 85 de ani în ziua de 7 decembrie al anului curent.

Fiind în fruntea legislativului moldovenesc în perioada anilor 3 septembrie 1990 și până în 2 februarie 1993, Alenxandru Moșanu s-a manifestat de a fi o personalitate cu o inteligență aparte și o personalitate nespus de devotată întru principiile ce s-au centrat în totalitate pe valorile naționale ale neamului românesc și anume: obținerea independenței în Basarabia după 1990 și, nu în ultimul rând, un mare adept al reunirii cu România (dorință care până la ziua de azi nu a fost realizabilă); adoptarea drapelului de stat după obținerea independenței, cu prezența tricolorului (albastru, roșu și galben), fiind asemănător cu cel al României; adoptarea imnului țării cu prezența cântecului „Deșteaptă-te române” (fiind valabil doar pentru anii 1991-1994); elaborarea unui șir de acte legislative prin intermediul cărora s-a contribuit enorm la întărirea proceselor de unitate națională în primii ani de independență a țării. Scopul principal al acestui lider politic a fost desprinderea totală a țării de URSS și de a crea condiții cât mai bune întru consolidarea tuturor proceselor democratice/politice/economice în Basarabia de după anii 1990. Continue reading „Galina MARTEA: Primul Președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu, a plecat în lumea celor drepți” →

Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…

“Fără picătura de nebunie, geniul rămâne în scutecele talentului.” (Vasile Ghica)

Când am primit mesajul de la Luminița, fiica mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău am rămas trăsnit de prima frază: ” Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restransă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta de mult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital numai o seară și a bolit numai o zi.

Nascut la 14 februarie 1921, decedat la 4 decembrie, 2017. (97 de ani, aproape)

Am înțeles, că acel, care a fost Ovidiu Creangă nu mai este.

Pentru mine a fost tată și bunel ultimii 10 ani cât, am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume. Continue reading „Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…” →

George ROCA: Interviu cu venerabilul scriitor canadian Ovidiu Creangă

George ROCA: Distinse domn, Ovidiu Creangă, vă mulţumesc pentru acceptarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi un „scriitor” ocupat! Scrieţi cărţi şi publicaţi frecvent în multe reviste şi ziare virtuale româneşti. Vă rog să vă prezentaţi pentru a vă cunoaşte mai bine.

Ovidiu CREANGĂ: Stimate domnule George Roca eu trebuie să vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit prilejul să apar în prestigioasa dumneavoastra publicaţie „Romanian VIP” cunoscută în prezent pe toate meridianele mapamondului. Când pronunţă cineva cuvântul „scriitor” eu mă uit împrejur să văd cui i se adresează, căci eu nu sunt decât un inginer, sau mai corect „un fost inginer”, căci dacă mă luaţi „la bani mărunţi” chiar şi ingineria mea este din… secolul trecut. Ştiu că la interviuri trebuie să nu minţi, să nu te „dai mare”… deci, neavând încotro, am să va spun purul adevăr cu toate că uneori nu-mi este favorabil.

M-am născut pe 14 februarie 1921 în satul Vărzăreşti, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău. Tata era din comuna Stoileşti, judeţul Argeş şi mama din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău. După „alipirea” Basarabiei la Patria Mamă, pe 27 martie 1918, părinţii mei au fost trimişi în Basarabia care ducea lipsă de funcţionari căci mulţi din cei vechi plecaseră în Rusia. M-au declarat la primărie şi m-am botezat în aceiaşi zi, 10 martie din care cauză în actele mele apare această eroare, adică „născut pe 10 martie 1921”. Şi uite aşa, am devenit mai tânăr cu aproape o lună! Dar ce contează o lună la matusalemica mea vârstă de 89 de anişori!

Continue reading „George ROCA: Interviu cu venerabilul scriitor canadian Ovidiu Creangă” →

Elena BUICĂ: Scriitorul Ovidiu Creangă și-a luat rămas bun de la noi !

Nu ne este dat să întâlnim prea adesea un asemenea caz – inginer renumit, priceput terapeut al unor practici paramedicale şi pe deasupra, scriitor apreciat cu debut la 80 de ani. Cărţile lui stau mărturie pentru toate acestea.

Pasionat inginer chimist, cu invenţiile lui s-a ridicat pe înalte trepte ierarhice, s-a impus prin prestigiul său şi a speriat-o pe chimista, „savanta de renume mondial” atrăgându-şi urgia pe capul lui. Aşa s-a făcut că şi-a luat lumea în cap şi a ajuns în Canada.

Continue reading „Elena BUICĂ: Scriitorul Ovidiu Creangă și-a luat rămas bun de la noi !” →

Emilia ȚUȚUIANU: Rămas bun, Minodora Ursachi!

Poate această ultimă întâlnire cu un simbol al urbei Romanului să ne facă mai buni, mai înţelegători și mai umani, în aceste clipe când dictonul memento mori ne învăluie pe fiecare…

Există Demnitatea care nu ţine de șansă: acea atitudine morală de excepţie care ne distinge de ceilalţi, fiind destinată idealurilor nobile. Este acea preţuire ce ne înconjoară – de multe ori fără să ne dăm seama – prin această aureolă doamna Minodora Ursachi și-a câștigat respectul tuturor celor din jurul său.
Demnitatea a fost calitatea de căpătâi a domniei sale. Prin Demnitate și-a îndeplinit datoria, atât profesional cât și spiritual.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Rămas bun, Minodora Ursachi!” →

Pavel PANDURU: Dor de Artur Silvestri

La un an de la trecerea lui Artur Silvestri la Domnul, după ce a strălucit ca o puternică stea asupra noastră, luminând si iluminându-ne sufletele, ne doare inima şi sufletul pentru această pierdere – deoarece a devenit al nostru şi noi începusem să fim ai lui.
De aceea ne lipseşte Omul asemănător supraomului lui Nietzsche, însă cu multă bunătate creştină.
Ne lipseşte vocea puternică, autoritară şi în acelaşi timp caldă, cu îndemn spre iubire şi fapte bune după model cristic.
Ne lipseşte vocea şi personalitatea care să lupte împotriva celor care ne terfelesc istoria într-un mod josnic, care ne batjocoresc tradiţiile şi sfinţenia vieţii neamului.
Ne lipseşte vocea care ne transmitea acel mesaj tainic ce ne da puterea să trăim şi să existăm ca neam.
Continue reading „Pavel PANDURU: Dor de Artur Silvestri” →

Alexandru NEMOIANU: Artur Silvestri și “Reconquista”

artur-silvestri-2-224x300 După Decembrie 1989 și încă mai vârtos de la începutul noului veac, XXI, și al celui de al treilea mileniu al Erei Creștine, când a devenit întreg activă, “mișcarea” culturală Artur Silvestri rămâne, după cunoștința mea, fără precedent în cultura românească.
La aniversarea datei când el s-a făcut nevăzut, de când a trecut în celălalt tărâm, cărți și articole încep să scoată la iveală ce a însemnat această uriașă personalitate, acest semizeu contemporan, prin opera lui și prin lucrarea lui culturală. Căci în cazul Artur Silvestri sunt două aspecte fundamentale și care, deși se întrepătrund și intercondiționează, rămân “neamestecate”; unire fără amestecare.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Artur Silvestri și “Reconquista”” →