Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului

Mă apropii de acest subiect cu precauție, pentru că el face parte din lumea invizibilă care ne înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care nu e bine să te atingi.

Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc «inteligență emoțională».

Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e om să nu își pună un șir de întrebări despre existența ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața proprie  mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi supraveghez fluxul energetic.

Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii, suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile, emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia corpului nostru. Când această energie nu mai există, corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea, dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o, căci energia nu dispare, ci se transformă.

Din vasta cuprindere a acestui subiect, câmpul energetic al omului, mă opresc la două aspecte care sunt contradictorii, dar împreună formează o unitate și anume: energia pozitivă și energia negativă.

Specialiștii în acest domeniu ne spun că energia pozitivă e o vibraţie armonioasă, aliniată, centrată, e cea care integrează, unifică, pe când energia negativă e cea care desparte, separă, cauzează ideea de vibraţie discordantă în opoziţie cu energia pozitivă. Atunci când acţionezi cu energie pozitivă, eşti aliniat armonios cu adevăratul tău sine interior, când acţionezi cu energie negativă, nu mai eşti aliniat cu sinele tău şi creezi discordanţă, separare, despărţire, uitare, ești deconectat.

Pentru că energia curge în organism și noi o putem folosi după liberul nostru arbitru, m-am străduit, pe cât mi-a stat în putință, să aleg jumătatea plină a paharului. Sunt convinsă că felul în care acționăm este alegerea noastră și ne va influența puternic pe parcursul vieții nu numai pe noi, ci și pe cei din jur. Nu există îndoială, tot ce avem corect şi bun în noi ne aduce recompense și tot ce este negativ şi rău aduc consecinţe nefaste. Alegând să zâmbesc vieții, să pășesc cu încredere de sine, să devin pe cât se poate o ființă solară, să dăruiesc dragoste și înțelegere, iar în scrierile mele să înclin balanța spre partea de lumină, am avut satisfacția să mi se întoarcă multe din ceea ce am dăruit. Dar atunci când slăbiciunile omenești m-au trimis într-un con de umbră și am întins mâna să apuc paharul gol, am plătit pe măsură. M-am trezit dintr-o asemenea stare când am avut o problemă de sănatate a ochilor. Un doctor mi-a spus că spargerea vaselor de sânge pe retina nu are o cauză organică, ci se datorează unei supărări pe care nu am putut-o stăpâni, ceea ce era perfect adevărat.

Cercetătorii, și nu numai ei, sunt convinși că sănătatea persoanelor care radiază buna lor dispoziție este incomparabil superioară celor aflați la polul opus. Optimismul este un stimulent al energiilor pozitive din noi. Atitudinea optimistă în tot ce facem crește imunitatea și capacitatea organismului de a lupta cu bolile. Supărarea, nervozitatea, încrâncenarea, agitația sunt cele mai răspândite încălcări ale legilor universului. Ele pot determina mari neplăceri în viaţa celui pe care ne supărăm, cât şi în propria noastră viaţă.

Întâlnim adeseori părerea greșită a unor persoane încărcate cu multă energie negativă. Aceștia se consideră oameni realiști, cu picioarele pe pământ, oameni dint-o bucată care dau piept cu viața și nu se lasă doborâți ușor. Pe cei cu energie pozitivă îi consideră oameni slabi, pe care îi pot călca în picioare.

O mare parte a energiei noastre este emanată de creier. Gândurile au o viteză mai mare decât cea a luminii, nimic nu o poate egala. Dacă ne încărcăm gândurile cu energie negativă sub diferite forme: invidii, duşmănii, antipatii, resentimente, neiertări, jigniri, reproşuri, orgolii, învinuiri nedrepte, dorinţe de răzbunare, dar și prin supărare, mânie, nemulţumire sau frică, toate ne pot transforma chiar și cele mai frumoase experiențe într-unele cu impact negativ. Nu ne dăm seama, dar chiar și cearta, mânia, nerăbdarea, orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric pot emite în tăcere o mare forţă destructivă.

Continue reading „Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului”

Alexandru NEMOIANU: Despre manuscrisele de la ,,Marea Moartă”

În 1947, în deșertul Iudeeii, a avut loc o descoperire epocală. Câțiva beduini au aflat în peșterile din jurul “Mării Moarte”, vase în formă de urne care păstrau în interior suluri de pergament. Ei le-au vândut cu preț derizoriu la vânători de antichități și de acolo, aceste pergamente au ajuns la specialiști. Cu uluire aceștia au văzut că era vorba de texte biblice foarte lungi și foarte clare și foarte bine păstrate. Interesul pentru asemenea documente a devenit enorm și la fel prețul lor a crescut mult. Aceasta a făcut că beduinii, care aflau pergamentele, să le taie în bucăți mici și să le vândă în fragmente. În urmă cercetărilor s-a stabilit că aceste documente au aparținut și au fost scrise de membrii ai sectei Essenienilor, care au viețuit în apropiere de Khirbet Qumran;acolo era centru Essenienilor.

Essenienii au fost o sectă iudaică foarte activă între 200 i.d Chr și 50 Ad.Despre ei informații esențiale aflăm în lucrarea istoricului iudeu, Josephus Flavius și, mai exact, în lucrarea lui, ”Bellum Judaicum” (Războiul Iudaic). Această lucrare a fost terminate în jur de 75 A.D și a fost dedicată descrierii războiul dintre Roma și Iudei, război încheiat cu distrugerea Ierusalimului, a Templului și trecerea Evreilor în deplină stăpânire romană.

Fiind un om foarte învățat Josephus Flavius a prezentat evenimentele care au premers războiului și a descries în detaliu comunitatea evreiască a acelei vremi și obiceiurile sale. Astfel aflăm informații despre secta Essenienilor.

Aceștia alcătuiau o sectă extrem de evlavioasă, duceau o viață comunitară strictă și în care toate bunurile erau în devălmășie. Erau smeriți, ascetici și foarte cucernici. În rândul lor existau patru trepte de “inițiere” și o mare ascultare pentru cei mai înaintați. Între altele aveau datoria să copieze textele biblice și cele privind regulile comunității. Ei erau însuflețiți de credință că venirea lui Messiah, Mântuitorul, este iminentă. Documentele erau scrise pe pergament și apoi puse în urne de pământ. În acest fel ele s-au păstrat aproape în stare perfectă până în ziua de azi.

Documentele au fost în custodia Iordaniei până în 1967 și de atunci sunt în custodia statului Israel. Documentele se află la “Muzeul Cărții” și sunt păstrate într-un bunker capabil să supraviețuiască unei lovituri atomice directe. În ce privește accesul la documente sau publicarea lor, au avut loc o serie de acțiuni bizare și oricum neconforme cu normele de publicare a documentelor istorice.

Este vorba de împrejurarea că, după ce au ajuns în posesia autorităților israeliene, aceste documente au fost ferite de ochii cercetătorilor, nu au mai putut fi copiate și s-a încercat chiar interzicerea publicării fotocopiilor existente sub cele mai bizare pretexte. Spre exemplu s-a invocate un “drept de proprietate intelectuală”, deși pergamentele sunt antice și majoritatea lor au fost descoperite mai înainte că ele să între în custodie israeliană. Este de menționat că această pretenție absurdă a fost sancționată de curți de judecată din Israel și, evident, de unele din Statele Unite. Dar, în ciuda acestor obiecții absurde, marea majoritate a textelor de la Marea Moartă au fost făcute publice și au fost studiate.

Există câteva lucruri esențiale.

În primul rând ele nu cuprind “știri” senzaționale, ”dezvăluiri” stridente și asemenea. Ele sunt texte biblice și de fapt cuprind aproape întregul Vechi Testament. Iar pentru aceasta sunt esențiale pentru studiul textului Bibliei și, mai exact, al Vechiului Testament.

După cum se știe există în circulație trei texte ale Vechiului Testament: Spetuaginta, Vulgata (traducerea făcută în latină de către Fericitul Hieronim și care cuprinde destule inexactități ) și Biblia Masoretică, ”evreiască”. Mai există și “variante” ale sectarilor (de tip “Biblia” Cornilescu la Români) dar care sunt fără valoare și de fapt maculatură.

Între cele trei forme principale există o remarcabilă consistentă a textului, deosebirile sunt mici. Totuși, Manuscrisele de la Marea Moartă, textul lor, este cel mai exact cuprins în Septuaginta (Vechiul Testament, tradus în greacă, la Alexandria, în veacul al ÎI-lea i.d .Chr.). Din diferențele de text, față de Manscrise, doar 5% sunt la Septuaginta și 95% în Biblia Masoretică, (Biblia Judaica). Aici trebuie menționat că Bibila Masoretică (evreiască) este cea mai nouă dintre cele existente și a fost definitivată abea în veacul al X-lea D.Chr. Iar diferențele de text de care pomeneam sunt concentrate în pasajele mesianice din Profeția lui Isaia. Respectiv, Septuaginta spune “se va naște dintr-o fecioara”, iar textul mazoretic spune “se va naște dintr-o tânăra femeie”; diferență esențială. De ce vor fi schimbat scribii acest text în veacul X d.Chr. rămâne ușor, sau “greu”, de înțeles în funcție de credința pe care o avem. Oricum ce trebuie bine înțeles este faptul că textul din Septuaginta, care este cel al Vechiului Testament aprobat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Române (și care este cel al tuturor Bibliilor Ortodoxe), este cel care este identic cu al Manuscriselor de la Marea Moartă și deci autentic.

Biblia mazoretica (evreiască) este o apariție aproximativ nouă și deci textul ei este cel mai relativ. Repet, schimbările făcute în acest text, față de Septuaginta și Manuscrisele de la Marea Moartă, au avut loc în veacul al X_lea. Toate încercările, disperate, făcute de autoritățile israeliene de a dovedi o continuitate a copiștilor textelor sacre si deci de a da textului mazoretic vechime, au eșuat. Textele sacre iudaice anterioare veacului X erau copiate la Tiberias, dar această actvitate a încetat în veacul al VIII-lea, deci două sute de ani mai înainte de apariția Bibliei iduaice, textul mazoretic. Este ușor de înțeles de ce mulți cercetători consideră că modificările de text pomenite, referitor la profețiile mesianice, au fost deliberate si, mai clar, anti creștine.

Un lucru extrem de semnificativ este faptul că documentele de la Marea Moartă dovedesc că termenii și conceptele întâlnite în Noul Testament provin din iudaism și erau cunoscute și circulate în iudaism în veacurile ÎI-I i.d.Chr. În unele dintre documentele de la Qumran se vorbește clar despre “Fiul lui Dumnezeu” și despre “Fiul celui Prea Înalt”. Au fost mulți cei care au susținut că acești termini și concepte sunt din afară iudaismului și prin urmare, creștinismul ar fi rezultatul unui amestec de credințe străine cu grupuri iudaice periferice. Dar documentele de la Qumran și dovezile pomenite anterior, dovedesc că religia creștină provine din iudaismul principal și este împlinirea lui. În alte cuvinte documentele de la Qumran dovedesc, fără putință de tăgadă, proveniența creștinismului din iudaismul principal și mai exact că religia creștină reprezintă împlinirea Scripturilor Vechiului Testament, într-un mod brusc și definitiv, la cumpăna veacurilor I i.d.Chr și I d.Chr, adică în vremea lui Iisus.

Dar mai presus de orice, documentele descoperite la Qumran demonstrează că timpul întoarcerii la credință, la Dreapta Credință, la Ortodoxie, la Dumnezeu cel viu, mărturisit în Sfânta Treime, nu s-a terminat. Acest adevăr trebuie proclamat încă mai vârtos, acum,când documentele de la Qumran vădesc că,  “de vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca,19;40).

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

3 aprilie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

  Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)”

Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar

Mai de mult, prin noiembrie 2012, Editura Minerva din Bucureşti a publicat lucrarea mea  „Testament – Anthology of Modern Romanian Verse” (ediţie bilingvă), realizată cu ajutorul profesorilor Eva Foster şi Daniel Reynaud din Australia. Volumul oferă pentru prima dată în mod coerent, pentru cititorul de limbă engleză, o prezentare a poeziei româneşti în ansamblu – 55 de poeţi români clasici şi contemporani din ultimii 160 de anii de literatura română, reprezentaţi prin 80 de poezii „fanion”. Edițiile următoare au crescut la 100 de poeți și 125 de poezii („Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” produsă de Editura Academiei Australiano-Române pentru Cultură), iar ediția finală, „Testament – 350 de Ani de Poezie Română/ Testament – 350 Years of Romanian Poetry” (Editura Minerva), va cuprinte toată poezia reprezentativă românească, de la baladele anonime, la Dosoftei, Văcărescu și Budai-Deleanu, și până la Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Lucian Vasilescu – ca să numim câțiva din contemporanii în viață. Spre bucuria mea, am constatat că lucrarea a fost (în mare, cu mici excepții de așteptat…) bine primită, după cum au comentat recenziile din reviste de specialitate tipărite sau în format electronic, sau interviurile la televiziune şi radio (în România şi Australia) şi lansările de carte de la ambii antipozi ca și cele din Statele Unite ale Americii. Dar despre asta mai târziu…

Pentru mulţi, din cei ce mă cunosc bine, precum şi oameni pe care nu-i cunosc, dar care sunt de specialitate în domeniul literaturii române, această „desfăşurare” a mea zice-se că venit ca o supriză. „De unde ai apărut?” se intrebau cei din România… Şi pe bună dreptate, eu fiind plecat din Bucureştiul iubit… de peste 39 de ani! „De unde ai tu asemenea talente?” se întrebau pe de altă parte părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii mei – pentru care nu prezentasem până aici vreo veleitate literară. Mai mult, am publicat  la sfârşitul anului 2013 un volum propriu de poezie „Agățat între stele/Hanging Between the Stars”” şi mai apoi, desigur, volumul 2 al „Testament – Anthology of Modern Romanian verse” care, şi-a făcut apariţia în 2015. Ambele volume au văzut lumina tiparului tot la Editura Minerva. Au urmat alte două volume proprii de poezie:  „ContraDicție/ContraDiction” (Editura PIM, Iași 2015) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes – Cluj, 2017). Tot în 2016 am publicat „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” pe care l-am lansat la New York, Chicago și Atlanta, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. În anul 2018, împreună cu doamna Maria Tonu, am terminat proiectul volumului de poezie „Basarabia sufletului meu/ The Bessarabie of My Soul”, o colecție antologică bilingvă a poeților de elită din Republica Moldova, publicat la Editura MediaTon, din Toronto, Canada. Câteva din poemele mele în limba engleză au fost incluse in antologiile poeților contemporani australieni „All These Presences” (2016) și „On First Looking” (2018) ambele editate de prestigioasa editură (ce se axează exclusiv pe poezie) Puncher & Wattmann din Sydney.

Iată mai jos o scurtă istorie a acestei călatorii artistice proprii, care a început timid, s-a întrerupt brusc, şi a fost reluată surpinzatoar după patru decenii de hiatus, cu o continuare, sper eu, de lungă durată…

Conştienţa primei experienţe cu aspectul creator al scrisului intervine undeva prin clasa a IV-a, cu ocazia participării la o olimpiadă de Limba şi Literatura Română. Aveam in plan să scriu o poveste de spionaj, cu tentă stiinţifico-fantastică, cu submarine şi extratereştri. M-am lăsat însă influenţat de cineva apropiat mie, şi, în ultima clipă, am scris altceva, ceva ce se vroia o descriere poetică a răsăritului lunii în padure… Bineînţeles că încercarea mea nu a progresat dincolo de zona pe şcoală. Îmi aduc aminte bine dezamăgirea adâncă suferită atunci. Nu eram supărat pe persoana care, de altfel bine intenţionată, m-a influenţat să-mi schimb tema. Eram supărat pe faptul că nu mi-am urmat instinctul, propria-mi scânteie de inspiraţie. Am învăţat o lecţie dură, dar vitală, pentru restul vieţii: în domeniul artistic, partea intuitivă care-şi are rădăcinile în emisfera dreaptă a creierului este crucial. În artă, mai mult de cât în oricare alt domeniu de activitate, este important să-ţi urmezi primele impresii şi instincte. Artistul, fie el poet, dansator sau cineast – are nevoie de puţină (sau mai multă chiar, uneori…) nebunie, de un abandon momentan al raţiunii, al gândirii logice, aceea care ne îndeamnă sa stăm pe calea cea dreaptă, şi ne avertizează să nu ne luăm riscuri prea mari.

Dar să continui povestea mea… Am avut parte de profesori de limba şi literatura română de excepţie. Îmi aduc aminte de anii ’70 ai secolului trecut, în mod special de doamna Puşpurică de la Şcoala Generala nr. 3, de pe bulevardul Nicolae Titulescu din Bucureşti, o musceleancă micuţă şi îndesată, a cărei excepţională erudiţie era echilibrată perfect de entuziasmul pe care reuşea să-l transmită elevilor. Fără să pun mâna vreodată pe carte sau să mă uit măcar în treacăt pe notiţele din clasă, luam note de 8 si 9 la teze, în special la temele de analiză literară poetică. Dar eram supus, din când în când, privirilor şi cuvintelor pline de reproş ale doamnei Puşpurică.  Reflectând cu ajutorul maturităţii adunate, cât de cât, în cele patru decenii de atunci, îmi dau seama că acele reproşuri dulci-amârui, erau de fapt încurajări subtile, înpachetate şi etichetate ca perdafuri, dar de fapt pline de dragoste şi speranţă, din partea unui dascăl dedicat, care vedea în mine mult mai mult decât vedeam eu însumi – pe care nu l-am apreciat cum se cuvenea, la acea vârstă imatură.

Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar”

Valeriu CÎMPEANU: Despre Adevăr sau Un posibil necrolog la groapa literaturii române

Aflu dintr-o recentă recenzie că România contemporană, cu o populaţie de numai 20 milioane de mulţi nelocuitori, are peste 2400 de scriitori atestaţi, cu lefuri şi pensii în toată regula neregulii diurne… Cifra aproape că m-a intrigat şi oripilat. Căci din toată armata asta de scriitori „făcuţi şi nu născuţi” după draconice canoane, pretins oficiale, practic, prea puţini rămân la număr ca scriitori „adevăraţi”, cu har şi înţelepciune, sortiţi ca să rămână în istoria literaturii române.

Mulţi dintre ei, „scriitori” dar fără operă și har, impostori sau asistaţi social, care însă n-au cum să-i umbrească pe clasicii din istoria postumă. În trecut, ca şi în prezent, scriitori de conjunctură, de serviciu, de curte şi cumetrii, de chefuri şi sindrofii, s-au găsit şi sunt destui. Să mănânce şi ei o pâine, de ce nu, dacă s-a vrut şi îndeobşte s-a putut. Că vorba aia: românul e bun la toate, pentru toate e făcut. Revoluţia română a fost şi ea o ocazie prea bună. Au dat buzna prin literatură, cu şi fără de talent ori cu cine ştie ce mâzgălitură, tot felul de „nechemaţi”, fără har şi fără „mâzgă”. De oportunişti şi conjuncturişti, România n-a dus lipsă niciodată. Parcă este destinată, consacrată, blestemată. Unii, dacă fac vre-o facultate de literatură, srl- istă sau de stat, se şi cred că pot să fie scriitori cu „atestat”. Chit că unii n-au nici operă, nici BAC. Le-a căzut norocu-n cap. Nu e cazul lui Homer, lui Shakespeare, Rimbaud, Dante, Rilke… sau chiar Eminescu, „săracu’”, care n-aveau nici ei BAC-ul dar au rămas geniali în literatură prin har, operă şi anvergură. Harul i-a făcut ca să rămână!

Dar, revenind mai în prezent, asistăm la un alt „reviriment”. Şi anume că nu poţi „deveni” scriitor dacă nu eşti recomandat, susţinut şi „buricat” de critici cu „atestat”, agreaţi de USR. Care „atestat” însă, nu ştim, că doar n-am prea auzit să existe şcoli ori facultăţi de calificare într-ale criticii literare ca să fie atestaţi. Şi nici de OSIM acreditaţi. De aia, Titu Maiorescu, George Călinescu, Alexandru Piru, Ovidiu Ghidirmic, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea Enache, Cristian Tudor Popescu etc., nu sunt ei critici şi scriitori recunoscuţi, că n-au „diplome” de scriitori şi de critici literari. Harul i-a făcut însă să fie şi să rămână în literatura română. Dar pe lângă ei, au tot mai încăput şi o droaie de impostori, aşa-zişi critici şi chiar scriitori, că slavă domnului, că de ăştia e loc destul în minunata şi fascinanta noastră Românie.

Nu ştiu când şi câţi, din toţi ăştia vor rămâne la Judecata de Apoi a Literaturii Române. Căci istoria nu iartă ! Ne ceartă fără ca să se răzbune! Doamne-ajută, să vină şi vremuri bune!

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

31 martie 2019

(Din volumul de eseuri)

Vavila POPOVICI: Despre onestitate și mitocănie

„Orice am încercat să fac în viață, am încercat cu toată inima să fac bine; oricărui lucru căruia m-am dedicat, m-am dedicat complet, având scopuri înalte și, pe scurt, întotdeauna am fost extrem de onest.”

Charles Dickens

   Dicționarele definesc onestitatea drept corectitudine, probitate integritate, cinste. Onestitatea decurge în mod firesc, după aplicarea întru totul a regulilor morale, dar mai ales, din înțelegerea și respectarea permanentă a poruncii creștine care spune să îți iubești și să respecți semenii ca pe tine însuți. Omul onest simte că trebuie să fie sincer în primul rând cu el însuși. A fi onest înseamnă a te comporta înțelept, înțelegând că în acest mod vei putea fi liniștit în interiorul tău, și vei avea parte de liniște și din partea celor din afara ta.

   Această virtute numită onestitate te obligă să recunoști când ai greșit și să arăți unde ai greșit, de ce ai greșit, ce poți face pentru a îndrepta greșeala, pentru ca ceilalți să te înțeleagă, să poată cântări, sfătui. Cu privire la politicieni, Eminescu spunea: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.  Sunt unii oameni cinstiți care nu au curajul să se confrunte cu propriile lor greșeli, nu au curajul să le recunoască. A fi lucid și corect cu eul propriu, a recunoaște greșelile și superioritatea altuia, a nu fi orgolios și nici invidios, sunt calități care se subsumează onestității. Constantin Brâncuși spunea: „Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala”.

   Sunt consemnate atitudini folositoare în respectarea principiului onestității și printre acestea ar fi: Cultivarea unei stări de recunoștință, atât față de Dumnezeu, cât și față de oamenii care ne ajută, adică a aduce mulțumiri.

   Sunt fapte care încalcă regulile onestității, precum: furtul; nesimțirea de a profita de lucrurile altuia, nerestituirea lucrurilor luate/împrumutate, manipularea oamenilor în interesul propriu sau al găștii neonorabile din care faci parte, minciuna, obrăznicia, păcălirea prin șmecherii, vicleșuguri și altele care lezează bunul simț al oamenilor.

   Onestitatea și integritatea sunt absolut necesare pentru a reuși în viață și a fi sigur că nu vei fi acuzat și nu vei fi tras la răspunde de către oameni și în fața justiției.

   Onestitatea se învață. Dacă ai sâmburele onestității, el poate germina, onestitatea poate fi dezvoltată. Nu întâmplător se spune că sămânța, în somnul ei sub așternutul cald și umed al pământului, visează să devină o minunată plantă cu flori.

   În timp, odată cu maturizarea și educația noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi și ne hotărâm să mergem pe calea onestității, să trăim onest în primul rând cu noi și apoi cu ceilalți. Sinceritatea stă la baza onestității. Se spune că nu trebuie să încerci să pretinzi că ai sentimente pe care nu le ai; să nu înlocuiești nevoi și dorințe adevărate cu unele false indiferent cât de greu este; să recunoști că ceea ce-ți dorești cu adevărat este momentan indisponibil; să nu adopți obiective și viziuni care nu sunt ale tale asimilându-le prin furt; să nu aderi la precepte și dogme pe care nu le înțelegi, care nu te conving, în care nu crezi, doar pentru că tradiția, curentul cultural dominant sau inerția maselor te îndeamnă să fii și tu unul de-al lor; să nu spui că drumul tău este ușor când de fapt este greu și invers; să nu susții că un lucru îți provoacă plăcere când de fapt îți este complet dezagreabil și invers; să nu înfăptuiești lucruri fără o intenție clară în minte; să te asociezi în diferite proiecte cu acele persoane care privesc în aceeași direcție cu tine; să ai curajul să te afirmi; să admiți că e posibil să greșești pentru a putea să înveți; să accepți hopurile drumului și să-ți continui drumul către acel ideal care corespunde conștiinței tale.

   Omul onest nu tânjește după ceea ce nu i se cuvine, nu minte sau folosește diferite șiretlicuri pentru a lua, a-și însuși ceva. Astfel, având sufletul generos și nu egoist, vei reuși să-ți manifești onestitatea față de cei din jurul tău, iar ei îți vor răspunde în același mod. În acel moment vei simți că oamenii au încredere în tine, că societatea te respectă. Acesta este un sentiment care îți generează o stare continuă de bine, de gândire pozitivă și creatoare.

    Vaclav Havel – om de stat, scriitor și fost disident al Cehiei, ultimul președinte al Cehoslovaciei din 1989 până la dizolvarea Cehoslovaciei în 1992, și apoi prim președinte al Republicii Cehe în perioada 1993-2003 – era de părere că a avea intelectuali în posturi de răspundere nu este garanția unei conduceri înțelepte. E nevoie atât de rațiune, cât și de onestitate. Și un om onest, spun eu, poate fi și cel mai puțin școlit, dar cu calități importante ale conduitei. Cred, de asemenea, că prea ne uităm la diplome care pot fi și false, sau ingrat obținute, și nu ne uităm la ceea ce a realizat până în acel moment omul ales într-o funcție, fiindcă realizările certifică puterea de a-și respecta pe viitor obligațiile necesare oferirii unei vieți mai bune ale cetățenilor țării. Tot Havel se întreba: „Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul?” Iată că se poate, fiindcă dacă până atunci nu au realizat ceva solid, ceva care le-a oferit o experiență, acum, rămânând fără putere, nu știu să facă nimic. De aici vine și teama lor.

   Idealurile de viață personală și publică creează reguli demne de a fi respectate. De aceea, chiar și atunci când îți urmărești, ca persoană, ca partid, propriile interese, poți să o faci dacă ești onest, respectând reguli.

   Onestitate în politică înseamnă a înțelege în primul rând că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva problemele comunității, utilizând comportamentul profesionist al celor care se angajează în rezolvare. Având în vedere că politica presupune respectarea anumitor reguli care sunt obligatorii, se va face în așa fel ca regulile acțiunilor să poată fi cunoscute de către oamenii diferiți cu care se interacționează și aceasta înseamnă a accepta că „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluția”. Înseamnă a respecta cuvântul dat pentru a fi considerat om de onoare. Trădarea onestității înseamnă a ieși de sub umbrela care te-a apărat până atunci de ploaia rece care putea să-ți dea frisoane, și a te expune ploii, a intra în conflict cu întreaga societate.

   Se trăiește mult mai bine dacă se trăiește onest, onestitatea determină ordinea în societate, așa cum ne arată chiar exemplul democrațiilor exersate.

   Părinții, profesorii din școală ar trebui să insufle copiilor și elevilor simțul onestității, ei înțelegând aceasta prin diferite exemple de comportament și luare de atitudine, altfel diplomele obținute nu atestă adevărul, onestitatea celui care a absolvit o școală.

   Agramatismul, nerecunoașterea greșelilor, nesimțirea, înfumurarea, tupeul, prostia sunt tot atât de multe vicii ale politicienilor cu manifestări mitocănești, plăcute oamenilor vicioși, care aderă ușor la grupul mitocanilor inculți, necinstiți, lovind în caracterul nobil al unui popor, putând duce chiar la distrugerea lui.

   Guvernanții, politicienii având patalamaua la mână – diplome false sau cumpărate – cred că-și pot permite să folosească un limbaj golănesc, un limbaj al mahalalei în care au crescut și s-au dezvoltat ulterior, încercând să-l inducă poporului prin diverse glume de prost gust, ironii sau chiar acuze false la adresa celor care îi incomodează. Aruncă învinuiri unor oameni cinstiți, educați, vini care de fapt le aparțin lor, vor să stăpânească subordonând instituții la conducerea cărora își pun oamenii lor, oameni care acceptă slugărnicia pentru a-și păstra privilegiile. Vor să-și impună stilul ticălos, mitocănesc de conducere, să-l impună drept model de conviețuire, prin care se coboară nivelul societății, ștergând comportamentul demn al oamenilor și înlocuindu-l cu unul de joasă și condamnabilă comportare.

   Când s-a remarcat o ființă educată care s-a dăruit total profesiei de procuror, activității instituirii dreptății în societate, ea a fost și este în continuare „lucrată” ca pe vremea stalinismului aplicat în țara noastră, dorindu-se distrugerea pesoanei respective, din ură și răzbunare a hoților dovediți și condamnați.

   Când un conducător onest a dorit să aducă țara pe făgașul normal al democrației prin apăratea adevărului, instituirea unui nivel de educație pierdut în anii trecuți, o administrare corectă a țării, o colaborare decentă cu Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, ai căror membri suntem, i s-au tăiat și i se taie în continuare posibilitățile de a-și duce planurile la îndeplinire, tot din ură, invidie și mitocănie. Acestor mitocani le lipsește complet respectul ierarhiei.

   Cum a jubilat președintele partidului conducător la ascultarea discursului stalinist, al trădătorului partidului Național Țărănesc Creștin Democrat! Cum i-a încremenit mustața erdoganiană și zâmbetul perfid putunian” al feții! Știe acest țărănist câte bătăi și câtă umilință au îndurat studenții țărăniști în Închisoarea de la Pitești, pe vremea comuniștilor? Dar, va mai trece ceva timp, omul se va maturiza și va spune cum a spus Petre Țuțea care în tinerețe se afirma ca un marxist convins, iar mai târziu spunea: „Cine la 20 de ani nu este de stânga, nu are suflet! Cine la 40 de ani mai este de stânga, acela este imbecil”. Acum, eu nu știu ce vârstă are țărănistul respectiv, dar poate cunoaște altă afirmație a înțeleptului Petre Țuțea: „Stânga nu poate guverna, Când vine la putere, e pustiu”.

   Mitocanii instruiți și susținuți creează dezbinare și haos de care se bucură vecinul de la Răsărit. Oare nu pentru a demonstra la un moment dat că țara este neguvernabilă și are nevoie de intervenția puterii răsăritene? Când țările civilizate s-au oferit și se oferă în continuare să ne ajute să dechidem bine ochii, li se întoarce spatele. Dureros este că anumiți politicieni și guvernanți au acceptat să slujească interesele acaparatorilor țării noastre din vremurile trecute. Oare pe gratis? S-au uitat toate? Cine uită, nu merită!”, spunea Nicolae Iorga.

   Manifestările de „mitocănie” au devenit atât de frecvente în viaţa cotidiană, încât trec drept normale şi neobservate în cele mai diverse domenii; grav e că nu se mai manifestă doar în atitudine şi limbaj, ci şi în cele mai diferite modalităţi de acţiune.

   Mitocănia s-a întins şi în sferele instituţionalizate ale statului, acolo unde totul se subordonează politicului, din păcate – cea mai joasă modalitate de degradare fiind. Este zona în care se valorifică imoralitatea, josnicia, mitocănia, bădărănia, impostura, chiar şi prostia ascunsă în şmecherie „harnică”, cu acea acuză a poporului: pe repede-nainte!”, având o conotație ironică, graba fiind prezentată ca superficială, rău intenționată, ascunzând intenția adevărată. Avansarea în ierarhia publică se face acum printr-o decădere în omenie, atribut indispensabil mitocăniei.

   Mitocanii au terfelit Justiția în care ei nu au nici o încredere și vor să-și impună legile lor. Vor să anuleze totul, vor „punctul zero” adică să nu-i mai întrebe nimeni de ce, cum și cât au furat și să le ceară ca furtul să fie poporului înapoiat.

   Poporul este revoltat, fiindcă există suficienți „oameni pe care nimeni nu-i poate nici minți, nici înfrica, nici cumpăra”, după cum a spus Petre Creția, când mai multe personalități s-au exprimat din balconul Universității, numit pe atunci „Tribună a democrației”, cu ocazia demonstrațiilor anticomuniste din perioada post-decembristă.

   Existența mitocanilor în societate dovedește criza morală a vremurilor noastre. Ei pot! Și dacă pot, își permit!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 aprilie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (44)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

Cu toate lipsurile şi greutăţile, în ciuda momentului inoportun, în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 (noaptea de Sf. Maria!), în sunetele clopotelor din biserici şi mănăstiri, trupele române au trecut Carpaţii şi au pătruns în Transilvania. Pătrunderea armatei române s-a făcut prin 18 puncte de frontieră. Până la 20 august/2 septembrie, beneficiind de elementul surpriză, trupele de acoperire au pus stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, lupte mai importante s-au desfăşurat la Timişul de Jos, lângă Braşov, la sud de Sibiu şi în apropiere de Orşova. La 17/30 august 1916, trupele Armatei II române au intrat în Braşov, în mijlocul unui mare entuziasm, trupele Armatei I române au preluat zona Cerna, la 19 august/1 septembrie, iar trupele Armatei de Nord au luptat virejeşte şi au eliberat Topliţa şi Miercurea Ciuc. În aceste zile, au mai fost ocupate Orşova şi Făgăraş. Pană la 27 august/9 septembrie, cele trei armate au reuşit să atingă obiectivele stabilite, ultimele acţiuni ofensive izolate nu au depăşit data de 4/17 septembrie. Totuşi, ofensiva din Transilvania n-a fost condusă energic, generaluk Ludendorff afirma că ,,armata română înainta cu încetineala unui melc (2-3 km în 24 de ore!). În momentul culminant al ofensivei române din Transilvania fusese eliberată o treime din teritoriul acesteia, trupele române au atins o linie care se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest Topliţa şi Cristuru Secuiesc, est de Sighişoara, sud Sibiu până la Orşova inclusiv.

Ofensiva generală din Transilvania, începută fără ca aliaţii să-şi respecte angajamentele asumate, a fost oprită de comandamentul român, la 2/15 septembrie, datorită evenimentelor neaşteptate petrecute pe frontul de sud. Astfel, la 19/31august 1916, mareşalul Hindenburg dădea ordin generalului Mackensen să atace frontiera dobrogeană cu trupe germano-bulgaro-turce. Ideea unei ofensive din sud spre Bucureşti era susţinută îndeosebi de generalisimul austriac Hotzendorf, pentru a uşura situaţia militară a forţelor centrale din Transilvania. În timp ce forţele româno-ruse, acţionând cu încetineală, erau în curs de concentrare, armata germano-bulgară se afla deja masată la frontieră. Exploatând acest avantaj, generalul german a atacat Turtucaia, un adevărat cap de pod al apărării române. În primele două zile, zona fortificată de la Turtucaia a rezistat cu succes, dar, în acelaşi timp, luptele s-au extins şi în zonele Silistra şi Bazargic. În aceste condiţii, la 21 august/3 septembrie s-a decis evacuarea oraşului Bazargic şi retragerea unităţilor din nordul oraşului. Necooperarea dintre cele două comandamente, român şi rus, în zonă, sfârşitul ofensivei generalului Sarrail dinspre Salonic, trimiterea unor trupe insuficiente de către ruşi în Dobrogea, sub comanda generalului Zaioncicovsky, au dus la înfrângerea de la Turtucaia, din 23 august/5 septembrie 1916, capul de pod fiind cucerit de germano-bulgari. Înfrângerea a însemnat o grea lovitură militară şi morală, armata română a suferit mari pierderi în oameni şi material de război, au fost luaţi 25 000 de prizonieri.

A doua bătălie s-a dat pentru Silistra şi Bazargic, pe care armatele română şi rusă au fost nevoite să le evacueze. Ofensiva puternică declanşată de Mackensen pe linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla, între 3/16-8/21 septembrie, a fost respinsă de trupele româno-ruse, care au trecut apoi la ofensivă, dar situaţia lor continua să rămână critică în urma pierderilor grele suferite. Marele cartier general român a decis, la 2/15 septembrie, că efortul militar trebuie mutat în sud, impunându-se punctul de vedere al majorităţii, grupate în jurul generalului Alexandru Averescu. În acest scop, pentru redresarea situaţiei, după înfrângerea de la Turtucaia, la Dunăre a fost constituită o nouă armată română, sub comanda generalului Al. Averescu, alcătuită din şapte divizii. În timp ce ofensiva armatei româno-ruse din Dobtrogea, alcătuită din şase divizii române şi patru divizii ruse, făcea progrese, la 18 septembrie/1 octombrie, a început trecerea trupelor române la Flămânda, pe malul opus al Dunării. Acţiunea de la Flămânda, pregătită timp de 15 zile în cel mai mare secret, urmărea zdrobirea forţelor inamice de la sud de Dunăre printr-o acţiune convergentă executată de armata din Dobrogea, dinspre est, şi armata III, dinspre nord-vest. Manevra de la Dunăre, care s-a dovedit o mare greşeală tactică, a trebuit să fie oprită rapid şi trupele retrase, în condiţiile în care ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania era iminentă.

În septembrie-octombrie 1916, au avut loc acţiuni de apărare desfăşurate pe teritoriul dobrogean. Între 18-22 septembrie (st.v.), au avut loc lupte aprige, mai ales la Amzacea, soldate cu mari jertfe de sânge pentru trupele române (45 ofiţeri şi 3150 soldaţi), s-a evidenţiat Brigada 17 infanterie comandată de col. S. Poetaş (România,p.165). După două săptămâni de relativă acalmie, la 6/19 octombrie, pe frontul dobrogean, Mackensen a dezlănţuit o nouă şi puternică ofensivă, s-au dat lupte puternice la Topraisar, Muratan, Perveli şi Lacul Tuzla, unde s-a remarcat Divizia 19 infanterie, comandată de col. C. Scărişoreanu.  Sub şocul ofensivei germane, frontul româno-rus a fost străpuns, prin bătălii succesive, ceea ce a dus la căderea Topraisarului şi Cobadinului, la pierderea liniei ferate Cernavodă-Constanţa, iar la 8/21 octombrie, oraşul-port Constanţa a fost ocupat de inamic (în acest context, bustul lui Ovidiu a fost doborât de bulgari). După numai câteva zile, în noaptea de 11/24-12/25 octombrie, trupele române care apărau capul de pod Cernavodă, ajungându-se până la lupte de stradă, au fost nevoite să evacueze oraşul Cernavodă. Frontul a fost stabilit pe linia Dăeni-Babadag, apărarea Dobrogei fiind lăsată apoi, în exclusivitate, în mâinile armatei ruse, Zaioncicovsky fiind înlocuit cu Zaharov, în timp ce trupele române de-aici au fost retrase şi concentrate pe linia Carpaţilor.

În Transilvania, împotriva trupelor române, operau două mari armate inamice, Armata I austro-ungară şi Armata IX germană. Datorită faptului că diferitele părţi ale dispozitivului strategic ocupat de trupele române în Transilvania erau izolate şi nu se puteau sprijini unele pe altele, comandamentul austro-german a decis să le anihileze pe rând. În cursul lunii septembrie, Armata IX germană, comandată de generalul Falkenhayn, a trecut la ofensivă, acţionând împotriva aripei drepte a Armatei I române, postată la sud de Sibiu, în felul acesta s-a născut operaţia numită Bătălia de la Sibiu (13/26-16/29 septembrie). Aici se aflau poziţiile Corpului 1 armată român (cu două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi), dispuse la sud-est, est, sud şi sud-vest de Sibiu pe un front de 45 km, cu o forţă combativă de 28 batalioane, cu 40 mitraliere, 8 escadroane şi 19 baterii de artilerie. Împotriva Corpului 1 armată român, Armata IX germană acţiona cu  4 divizii de infanterie şi 1 divizie de cavalerie (inclusiv Corpul alpin, o mare unitate de elită a armatei germane), înzestrate cu un mare număr de mitraliere, aruncătoare de mine şi de grenade.

La 13/26 septembrie, a început ofensiva inamică: după o puternică pregătire de artilerie, Corpul 39 german a trecut la atac pe întregul front, iar Divizia 3 cavalerie germană a pătruns în Defileul Oltului şi a reuşit să ocupe localităţile Porumbacu de Jos şi de Sus, întrerupand legătura dintre Corpul 1 armată şi detaşamentul Armatei II, aflat la Lisa. Pentru a veni în sprijinul forţelor aflate aici, Armata I română a trimis în ajutor cinci batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 infanterie, comandată de generalul David Praporgescu. Un episod semnificativ s-a petrecut în zona podului de la Câineni: lt.-col. Toma Popescu a reuşit să improvizeze o apărare formată din 13 ţărani şi doi sergenţi, care au reuşit să oprească înaintarea patrulelor germane în defileu, induse în eroare de focul susţinut al acestora (Kiriţ.,I,p.286;România,p.174). Bătălia de la Sibiu a fost câştigată, după trei zile de lupte grele, de trupele Armatei IX germane, dar Corpul 1 român a reuşit să-şi retragă majoritatea foerţelor spre sud. La 20 septembrie/3 octombrie, sub loviturile ofensivei inamice, Armata I română, înfrântă, a început retragerea generală spre arcul Carpaţilor, pătrunzând în Defileul Oltului, în noaptea de 15/28-16/29 septembrie. În aceeaşi vreme, după lupte îndârjite la Şinca Veche-Perşani, Ţânţari şi Braşov (între 22 septembrie/5 octombrie-25 septembrie/8 octombrie), trupele Armatei II române au fost silite şi ele să se retragă spre culmile Carpaţilor, antrenând în retragerea aceasta şi trupele Armatei de Nord.

Cele două mari armate române au reuşit să se retragă organizat, nedând posibilitatea inamicului să le distrugă, iar pe timpul replierii au reuşit să provoace pierderi adversarului de luptă. După încheierea bătăliei de la Sibiu, comandamentul german îşi propunea să acţioneze prin trecătorile Bran şi Predeal, pe direcţia generală Bucureşti, în scopul separării forţelor din Moldova de cele din Muntenia şi Oltenia, pentru a ocupa capitala şi a sili România să capituleze. Ţara se afla într-o mare primejdie, gravitatea situaţiei fiind accentuată de neînţelegerile apărute pe neaşteptate între guvernul şi armata română, pe de o parte, şi comandamentul rus, pe de altă parte. La 2/15 octombrie 1916, generalul Alexeev trimitea o telegramă generalului Iliescu, în care, sub motivul principal ,,de a conserva armata”, se propunea abandonarea Munteniei şi a Bucureştiului şi ,,păstrarea fermă a flancurilor în Moldova şi Dobrogea, având ca bază (aliniament de apărare) Prutul”. Mai mult, în telegramă se propunea transferarea unei părţi din fabricile româneşti pe teritoriul Rusiei şi fortificarea zonei Târgu Ocna-Focşani-Babadag. Dar guvernul şi armata nu au putut fi de acord cu cedarea unei importante părţi a ţării, fără luptă, trebuind să apere teritoriul numai cu forţele proprii, România fiind practic lăsată singură .

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

31 martie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)

   „Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o

   însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui

   de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre

   şi duce povara lumii întregi.” (Aspazia Oţel-Petrescu)

 

   Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.

   Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.

   Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.

   Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.

   Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.

   Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.

   Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…

   Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.

   Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate  de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.

  Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

   „Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,

   Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”

 

   Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.

   Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.

   Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!

   Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.

   Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.

   Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.

   ÎNDEM LA LUPTĂ

 

   „Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)

   Demostene Andronescu (1927)

   „Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/

   Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”

    În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care  se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.

   Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.

   Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!

   Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.

   Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.  

    În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…

   „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”  (idem)

   Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.

 

Vasile Blănaru-Flamură

 

   „La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/

   crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/

   flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”

 

    Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.

   Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.

   Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

    AIUDUL

 

   „Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/  Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”

                                                                                                 Aiud-noiembrie 1953.

   (V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)

   Andrei Ciurunga (1920-2004).

 

   „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

   cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

 

   După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.

   A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.

   Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.

   Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.

 

  Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

   Petru Baciu (1922-2017)

   „Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/

   Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi

   strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin

   hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”

 

   Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.

   Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.

   Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.

   În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova,  Suceava, Văcăreşti.

   În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură.   Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.

   DE PAŞTE

   “Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.//  Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)

Ionel Zeană (1912-)

   „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/

   Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”

 

   A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.

   A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .

   Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.

   După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.

   Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”

 

           AICI EU SUNT STĂPÂN!

  

   Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!(Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)”

Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

            Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm.  În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin.  Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

            Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși,  singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus:  „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este    „Singurătatea ziditoare”   Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu.    Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

            Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

            În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

            Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii,  este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

            Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

 Și Smerenia, mama virtuților,  face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

            Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”  Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

            Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.”  (1Ioan 3, 18)

            Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

            Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

            Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului  are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

            Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

            Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Una Sfântă

Primul lucru care trebuie să fie limpede când vorbim despre Credința creștină este corecta înțelegere a conceptului de Biserică.

Biserica nu este o constructive și nu este o instituție, Biserica este a așezare “teandrică”, Dumnezeu-omenească. Ea cuprinde totalitatea celor care mărturisesc Dreaptacredință și care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu, Biserica, Trupul mistic al lui Iisus. Biserica este “una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Biserica cuprinde realitatea văzută și nevăzută.Cei care au dus lupta cea buna și au plecat dintre noi alcătuiesc Biserica biruitoare, iar noi, cei care ne străduim pe cale, alcătuim Biserica luptătoare.

Acestea fiind spuse despre esența Bisericii ne putem referi la devenirea ei istorica, în timp.

În primul rând trebuie arătat că Biserica s-a alcătuit pe o mărturisire esențială, mărturisirea Sfântului Apostol Petru. El este cel care la Cezareea Filipi a spus, ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestei mărturisiri, Mântuitorul i-a dat întărirea deplină, fericindu-l pe Petru și mai departe arătând: ”tu ești Petru și pe această stâncă voi așeza Biserica mea și puterile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În jurul acestei supreme afirmații teologi romano-catolici au cautat să speculeze și  să surprindă un ‘primat” al Romei. Acea afirmație, acea mărturisire este gigantic, dramatic și încercările de speculație “pro domo” ale Episcopatului Romei sunt de fapt jenante.

În afirmația menționată, în mod limpede se face sublinierea între dimensiunea “omului”, în acest caz a Sfântului Petru, si supremația Bisericii. Caci Petru înseamnă “pitricica”, in armaica “khefa”, și deci este clară diferența dintre “pietricica”, Petru și “stânca” mărturisirii. Nu pe “pietricică” se așează Biserica, ci pe stânca, pe adevărul că Iisus este Fiul Dumnezeului celui viu. Acesta este principala tărie a Bisericii.

În chip văzut Biserica s-a organizat la Pentacost, la Coborârea Duhului Sfânt, zece zile după Înălțarea Mântuitorului la cer. În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdictiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei.

Cauza organizarii Bisericii este limpede.

Încă din veacurile II-I i.d Chr. Cei mai pioși dintre Evrei, esenieni, erau conștienți ca venirea Mântuitorului, a lui Mesia, este iminentă. Documentele aflate la Marea Moarta și care aparțin acestei secte pioase ne vorbesc clar despre aceasta realitate. Biserica este Trupul lui Iisus și ea conține Adevărul și arată Calea prin care oamenii se pot mântui. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi, nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute.

Învățătura Bisericii este complexa și voluminoasa, dar în cuprinsul ei nu se găsește nici o contrazicere și asta îi dovedește autenticitatea. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea, nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi, s-au alcătuit Scripturile. Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfantei Traditi..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experienta creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și invatatura despre Sfintele Moaste si Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane,cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților.Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești, încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfințiilor care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoana să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmașii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Trebuie repetat ca în învățătura ortodoxă, atâta de voluminoasă, nu exista nici o contradicție, semn categoric că este insuflată de lucrarea aceluiași duh și, mai exact, a Duhului Sfânt.

În aceasta privință o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri,și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta, sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe.

Întreaga învățătura ortodoxă a avut și are un singur scop, unitatea de credință, unitatea poporului lui Dumnezeu.

“Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, intru Mine și Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una..”(Ioan,17;21)Iar semnul văzut al unității sunt Tainele, Sacramentele, Bisericii si mai ale Sfânta Împărtășanie.

Împotriva acestei unități se străduiește necuratul, rătăcind pe bieții oameni. Cei care îi cad victime sunt “sectarii”, cei care adaugă sau scot din Învățătura Ortodoxă. Aceste false învățături vor sa ne separe de PREZENȚA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.

Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urma învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserică. În vorbele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei, slava ei fără egal. Ortodoxia este moștenirea noastră cea mai de preț,prin care putem dobândi și lumea asta și cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

28 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere a revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor