Unirea Transilvaniei cu România

Declaraţia de la Oradea, adoptată la 12 octombrie 1918 (st. n.), este un document cu semnificaţie istorică, care proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare. După cum se stabilise, la 5/18 octombrie 1918, Al. Vaida a prezentat textul Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta, la două zile după lansarea manifestului imperial, ,,Către popoarele mele credincioase”, în ziua în care Austro-Ungariei i se comunica răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condiţiile de armistiţiu, iar Tisza recunoştea public că războiul era pierdut. Pornind (invocând) principiile wilsoniene, generoase, Vaida arăta în introducerea sa: ,,Momentul n-a sosit încă pentru stabilirea echilibrului războiului mondial, căci până acum nu se pot prevedea consecinţele lui bune sau rele. Însă chiar de pe acum se poate constata triumful marelui principiu al lui Wilson, care revendică egalitatea de drepturi pentru toate naţiunile…”.

În ciuda întreruperilor deputaţilor maghiari, liderul român citea declaraţia propriu-zisă: ,,Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a Monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal. Căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei Adunare Naţională. Afară de organele delegate de Adunarea Naţională, sau alese din mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română, care trăieşte în Monarhia austro-ungară, aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.

După prezentarea declaraţiei, Vaida a făcut un rechizitoriu al politicii de oprimare naţională promovată de guvernele maghiare, după 1900: ,,Problema noastră nu e altceva decât o latură a democraţiei, dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţie normală a acestei consolidări”. El denunţa vehement măsurile de maghiarizare forţată, excesele administrative, întemniţările şi internările în lagăre, desfiinţarea de şcoli româneşti şi îngrădirea libertăţilor, în timpul ce guvernul încerca să ascundă toate acestea prin patriotice ,,declaraţii de loialitate”. În încheierea cuvântării sale, Vaida a spus: ,,Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română…a vorbit prin mine şi că, în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie”. În rândurile magnaţilor din parlamentul ungar, declaraţia a provocat panică şi revoltă, în vacarmul general, Şt. Cicio-Pop şi Teodor Mihali au susţinut declaraţia, împreună cu deputatul slovac Ferd. Jurega.

Declaraţia (discursul) a făcut o puternică impresie în opinia publică, fiind primit cu entuziasm de toţi românii. I. G. Duca consemna, în Amintiri politice: ,,Din Budapesta ne sosea discursul lui Vaida-Voevod în Parlament. Semnalul eliberării fraţilor ardeleni. Când Brătianu ni l-a citit la întrunirea de la Mârzescu (la Iaşi), plângeam cu toţii de emoţiune şi de bucurie”. Ziarul ,,La Roumanie” de la Paris, reproducând discursul lui Vaida (declaraţia), insista asupra faptului că românii ,,nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă:  astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internaţională şi o chestiune de onoare pentru întreaga umanitate”. Declaraţia a avut ecou şi în Vechiul Regat, ziarul ,,Mişcarea” de la Iaşi, din 11 octombrie 1918, consemna: ,,Românii de peste munţi nu recunosc, aşadar, nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc niciun fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”. Şi ziarul românilor bucovineni de la Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, din 22 octombrie 1918, consemna: ,,Peste munţii care ne despart, dar pe care credinţa îi mută, întindem mâna fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care suntem uniţi în cugete şi de a căror soartă vrem să legăm soarta noastră. Cu ei împreună nu mai suntem cele trei sute de mii ce dispar între milioanele Austriei, ci o masă compactă de aproape patru milioane, al căror glas va fi ascultat atunci când situaţia politică va fi destul de clară ca să na putem formula definitiv postulatele noastre şi să spunem lumii cum voim să ne alcătuim viitorul. Fraţilor, suntem cu voi”.

Monarhia austro-ungară se dezagrega, guvernul Lammasch, constituit la 28 octombrie, şi adunarea naţională a Austriei germane nu mai puteau controla situaţia. Evenimentele de la Praga, care au culminat cu proclamarea Republicii cehoslovace, la 28 octombrie, marcau sfârşitul statului austro-ungar. La 30 octombrie, la Bratislava, Consiliul naţional slovac proclamă unirea Slovaciei cu statul ceh, prin constituirea Cehoslovaciei independente – era primul act al dezagregării monarhiei austro-ungare. La 29 octombrie 1918, la Zagreb, Sfatul naţional croat (Saborul) proclamă despărţirea Croaţiei de Ungaria şi independenţa ei – al doilea act al destrămării monarhiei, iar în teritoriile italiene, la Trieste, şi în cele poloneze, din Galiţia, se petreceau evenimente asemănătoare. La 30 octombrie, la Viena, se crease o situaţie revoluţionară, Adunarea naţională a decis să remită puterea Consiliului de stat, care, în locul lui Lammasch, a adus la conducere, la 31 octombrie, un guvern condus de social-democratul Karl Renner, care a anunţat proclamarea republicii şi încheierea păcii. În Ungaria, evenimentele au cunoscut aceeaşi evoluţie, se constituirea Consiliului Naţional Maghiar, la 25 octombrie, situaţia s-a radicalizat, după represiunea de la ,,Podul cu lanţuri”, din 28 octombrie, cabinetul Wekerle a demisionat, iar tentativa lui Hadik de a constitui un nou guvern, la 29 octombrie, a eşuat. La 30 octombrie şi, mai ales, în noaptea de 30 spre 31 octombrie şi la Budapesta se creează o situaţie revoluţionară. La 31 octombrie, contele Tisza Istvan este ucis, se formează apoi, în aceeaşi zi, noul guvern maghiar condus de Karolyi Mihaly, la 1 noiembrie, este proclamată republica, iar 2 noiembrie, independenţa Ungariei şi separarea ei de Austria.

Aceste acţiuni au avut un mare răsunet în Transilvania, cehii au îndemnat pe români să lupte pentru separarea Transilvaniei de Ungaria – de altfel, din centrul de la Viena, Iuliu Maniu a jucat un rol şi în evenimentele de la Praga, care au dus la naşterea statului cehoslovac. După mijlocul lui octombrie, Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Karolyi Mihaly, a purtat tratative cu reprezentanţii sârbilor, slovacilor şi românilor. Delegaţii români, Şt. Cicio-Pop, V. Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Ioan Erdely, au cerut ,,o extrem de largă autonomie, care ar fi dus la o mult mai slabă legătură cu Ungaria”. La 29 octombrie 1918, a avut loc o nouă întâlnire între delegaţii social-democraţi şi cei ai P.N.R. (primele contacte între cele două partide au avut loc înainte de 12 octombrie, la Budapesta, la hotelul ,,Vadiszkurt”), propunându-se formarea unui Consiliu naţional al românilor, ,,care să preia conducerea teritoriilor locuite de români”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (79)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Schimbarea contelui Tisza de la conducerea guvernului ungar, în iunie 1917, şi formarea cabinetului M. Esterhazy nu a schimbat elementele esenţiale ale politicii statului maghiar. Astfel, când Şt. Ciceo-Pop, în numele Partidului Naţional Român, cerea în Parlamentul ungar noului guvern ca ,,suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”, s-au stârnit protestele Camerei, iar preşedintele ei declara că aceste afirmaţii sunt ,,neparlamentare”. ²⁷

În urma evenimentelor revoluţionare din Rusia, atmosfera politică din monarhie se schimbase, la 1 octombrie 1917, reapărea ziarul ,,Adevărul”, care dezbătea problemele de actualitate ale vremii: ,,pacea ce se va încheia să fie întemeiată… pe baza dreptului fiecărui popor, fiecărei naţiuni de a dispune de soarta sa…”. În aceeași vreme, noiembrie 1917, ziarul ,,Telegraful român” de la Sibiu publica cuprinsul declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, iar publicaţia ,,Drapelul”, de la Lugoj, condusă de dr. Valeriu Branişte, se pronunţa deschis pentru ieşirea din rezervă a P. N. R. În decembrie 1917, sub semnătura lui Emil Isac, ,,Adevărul” preciza: ,,Nu este numai dorinţa ,,Drapelului”, ci este a tuturor românilor de bine: partidul naţional să intre în acţiune”. Autorul arăta apoi, făcând apel la unirea forţelor româneşti, ,,astăzi când se vorbeşte despre egala îndreptăţire a popoarelor”, necesitatea imperioasă ca P. N. R. să-şi reia activitatea pentru ,,înfăptuirea idealului democratic”, ,,să intre în acţiune cât mai grabnic Partidul Naţional Român”!. În noile împrejurări, în decembrie 1917, Comitetul executiv al P. N. R. hotăra să-şi reia activitatea.

Contextul extern era favorabil, astfel, la 8/21 ianuarie 1918, preşedintele SUA, W. Wilson, prezenta în faţa Congresului american, Declaraţia în 14 puncte, ca bază a tratativelor de pace între puterile beligerante. În cuprinsul ei, printre altele, se arăta: ,,Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi le voim salvgardarea şi asigurarea unui loc între naţiuni, trebuie să li se acorde cea mai mare latitudine pentru dezvoltarea lor autonomă. În aceste condiţii, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1918, la Budapesta, se reuneşte Comitetul executiv al P. N. R., care hotărăşte, după dezbateri foarte animate, să se pronunţe (exprime) prin presă sau în parlament cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor (Ibidem). Sub presiunea unor măsuri drastice luate de guvernul maghiar, în februarie 1918, întrunindu-se într-o şedinţă secretă (,,intimă”), Comitetul executiv al P. N. R. îşi formulează punctul de vedere referitor la revendicările imediate ale românilor din Transilvania: autonomia completă, libertatea cultului şi a învăţământului, restituirea domeniilor expropriate, punerea în libertate a deţinuţilor politici. Aceste revendicări ,,imediate” reflectau momentul de cumpănă prin care trecea mişcarea naţională, pe lângă ,,autonomia completă”, revendicare radicală în acel moment, P. N. R. lăsa deschisă posibilitatea şi pentru alte revendicări ,,ulterioare”.

Aceste revendicări au fost formulate în timpul măsurilor represive, astfel, la 15 februarie 1918, din ordinul curţilor marţiale de la Viena şi Seghedin, au fost ridicaţi unii fruntaşi ardeleni şi bucovineni, s-au făcut descinderi domiciliare, precum lui Valeriu Branişte la Lugoj. Acesta, împreună cu alţi fruntaşi români, printre care şi I. Clopoţel, au fost întemniţaţi la Seghedin şi supuşi unui tratament sever. Dosarul lui Branişte cuprindea 600 de pagini, el fiinsd acuzat de spionaj, toţi cei întemniţaţi au fost eliberaţi abia în octombrie 1918. Pe de altă parte, Al. Vaida şi Aurel Onciul se pronunţau, la Viena, pentru o uniune personală a României cu Monarhia sau pentru alegerea ca rege al României a fiului împăratului Wilhelm, iar în această eventualitate, Germania avea să-şi asume obligaţia de a reglementa situaţia românilor din Ungaria. Dar cei doi fruntaşi condamnau măsura nedreaptă luată de guvernul maghiar, la propunerea lui Apponyi, de a închide 300 de şcoli româneşti în Transilvania : ,,Închiderea celor 300 de şcoli, afirma Vaida, nu este un mijloc potrivit pentru maghiarizare, pentru că ungurii pun fără să-şi dea seama arme noi la dispoziţia rezistenţei române”. Aceste măsuri frizează absurdul, dar cei vinovaţi vor trebui să dea socoteală.  

În martie-aprilie 1918, în timpul negocierilor pentru încheierea păcii cu România, guvernul maghiar pretindea ca pe viitor România să renunţe în mod solemn la tendinţa de desprindere a unor teritorii ,,străine”, prin recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului maghiar. În aceeaşi vreme, preluarea puterii de către noul guvern Wekerle nu a adus nicio schimbare în politica statului maghiar faţă de naţionalităţi, legea electorală XVII din 1918, inspirată de Tisza, excludea un număr însemnat de români de la vot. Pe plan extern, în aprilie 1918, la Roma, a avut loc un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care recunoştea ,,necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni până ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea sa politică”. Spre sfârşitul lui aprilie 1918, la Paris, lua fiinţă ,,Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, sub conducerea savantului Traian Vuia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Intrarea României în război şi pătrunderea trupelor române în Transilvania, în august 1916, a provocat entuziasmul locuitorilor români care întrevedeau în această acţiune înfăptuirea unirii naţionale. Dar autorităţile maghiare au reacţionat cu promptitudine şi duritate la reacţiile fireşti ale populaţiei româneşti. La 31 august 1916 (la trei zile după intrarea trupelor române), într-o circulară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele Transilvaniei, ministrul de interne ungar dădea instrucţiuni pentru ,,ferirea” locuitorilor români de urmările ,,dăunătoare” pe care le-ar putea avea activitatea ,,instigatorilor”. El cerea ,,să se urmărească cu maximă vigilenţă mişcările naţionaliştilor”. Numai în judeţul Solnoc – Dobâca, în 1916, se alcătuise o listă de 179 persoane acuzate de ,,instigare contra naţiunii maghiare şi legilor maghiare”. Prefectul judeţului Braşov era îngrijorat de intensele legături dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania, pe care le aprecia ca fiind ,,prea frecvente” şi ,,dăunătoare”, atât ,,din punct de vedere politic cât şi militar”. El propunea ,,revizuirea tuturor paşapoartelor eliberate şi parţial chiar retragerea lor”, iar pentru intelectualii români să fie eliberată o ,,autorizaţie specială”.

Numai în primele zile, după declaraţia de război a României, au fost reţinuţi (ridicaţi) aproximativ 10 000 de locuitori români, care au fost deportaţi dincolo de Szolnok, pe Tisza. Alte 400-500 de persoane au fost internate în lagărele de la Taplosulye şi Ostffyajsonyfaja (Destrămarea monarhiei austro-ungare). Numeroase lagăre, precum cele de la Arad, Komardin, Seghedin, Kecskemet, Cseglad, Dobo şi Bihacs, erau neîncăpătoare pentru  deţinuţii politici (,,naţionalişti”) ai popoarelor asuprite din monarhie. Cei mai mulţi români erau internaţi la Sopron (Seghedin) şi în temniţele de la Cluj. După intrarea trupelor române, numărul proceselor pentru ,,agitaţie”, pentru ,,trădare de ţară” au crescut apreciabil, condamnările fiind destul de aspre. Numai în septembrie 1916, ministerul de justiţie ungar consemna judecarea a 257 de români, ţărani şi intelectuali. Concomitent cu aceste măsuri represive, au fost luate măsuri de deznaţionalizare forţată a locuitorilor români, 311 şcoli confesionale au fost desfiinţate, iar 1600 de şcoli elementare au fost închise. Aceste acestor măsuri au protestat învăţătorii români ardeleni, cei aflaţi în Regat şi voluntarii de la Darniţa. În parlamentul maghiar, opoziţia liberală cerea retragerea guvernului Tisza.

O dată cu retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, mulţi tineri români şi numeroşi intelectuali (cam 50%) din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov au trecut peste munţi în România. În acelaşi timp, guvernul maghiar cerea autorităţilor militare germane de ocupaţie, un control riguros al cetăţenilor unguri de origine română aduşi din Transilvania de trupele române, pentru că ,,majoritatea dintre ei nu sunt victime ale invaziei româneşti, ci elemente cu totul dubioase, care s-au alăturat de bunăvoie trupelor româneşti în retragere…”. După retragerea acestora, sub pretextul de ,,înaltă trădare”, un mare număr de români (mai ales ţărani şi intelectuali) au fost arestaţi, internaţi în lagăre sau traduşi în faţa curţilor marţiale (vezi raportul lui V. Stoica către legaţia română din Washington). Astfel, printre cei arestaţi se aflau prof. I. Lupaş, internat în lagărul de la Sopron, şi marele compozitor Gh. Dima de la Braşov, care a stat trei ani în temniţă la Cluj, acuzat că a compus cântece iredentiste. Împotriva condamnărilor şi a confiscării averilor celor refugiaţi făcea o interpelare în Parlamentul austriac, deputatul bucovinean Isopescu – Grecul. Rezultatul concret al interpelării a fost anularea condamnării la moarte a unor români din sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu).

Conform unor date incomplete, imediat după retragerea trupelor române, au fost reţinute (ridicate) 293 persoane din jud. Sibiu, 264 din jud. Hunedoara, 205 din jud. Făgăraş, 198 din jud. Braşov şi 134 din Alba Inferioară. Interpelarea din Parlamentul vienez aminteşte că a fost arestat un număr mare ,,de familii româneşti şi peste 6000 de persoane internate, împotriva cărora, în cele mai multe cazuri, s-au pornit şi procese de trădare de patrie” (textul cuvântării lui Isopescu – Grecul în parlament). Mulţi intelectuali şi ţărani erau acuzaţi că au primit cu flori armata română, că au condus (călăuzit) peste munţi soldaţii români şi pe tinerii care voiau să părăsească Ungaria. Din rândurile românilor au fost recrutaţi peste 10 000 de persoane pentru munci de război, fiind ,,mobilizaţi pe loc” la fabricile de muniţii şi armament  Ministerul de interne şi cel de război au organizat în cele mai mici detalii supravegherea celor bănuiţi de ,,iredentism” din rândurile categoriilor urbane şi intelectuale române, a radicalilor din cadrul P.N.R. Listele ,,suspecţilor” erau periodic comunicate de prefecţi ministerului de interne, unde era organizată şi o secţie specială a deportaţilor şi viitorilor internaţi români. Majoritatea intelectualilor români erau internaţi în 12-15 comune din jurul oraşului Sopron, numărul fiind de 2000-3000 de persoane.

Pătrunderea trupelor române în Transilvania a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea aşa-numitei ,,zone culturale” la acesteia cu România. În acest fel, au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, unde funcţionau 477 de învăţători, cărora, prin hotărârea din 2 august 1917, a ministrului instrucţiunii Apponyi, li s-a retras ajutorul de stat. În locul şcolilor confesionale, desfiinţate, urmau să se deschidă şcoli de stat în care predarea disciplinelor, în afară de religie, trebuia să se facă în maghiară. În acelaşi timp, a fost votată o lege care prevedea o autorizaţie specială la vânzarea pământurilor în această parte a Transilvaniei. Aceste măsuri au provocat proteste, astfel, ,,România mare”, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria, care apărea la Kiev, protesta în numărul său din 27 iulie 1917, împotriva desfiinţării şcolilor româneşti şi a suprimării presei române din Transilvania. Voluntarii se opuneau şi măsurilor de control asupra şcolilor normale iniţiate de ministerul instrucţiunii ungar, ceea ce-l determina pe I. Agârbiceanu să-şi exprime indignarea faţă de maghiarizarea forţată.

Autorităţile maghiare aveau planuri ,,mari”: apelându-se la ajutorul lui Ugron Gabor, guvernatorul Transilvaniei, omul lui Apponyi, se urmărea colonizarea zonelor româneşti cu ceangăi din Moldova! În acelaşi scop, guvernul Tisza îşi dăduse acordul pentru colonizarea a 20 000 de familii de germani din Rusia în Transilvania, conform aşa-numitului plan Wolff, un fruntaş al saşilor ardeleni.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (77)” →