Alexandru NEMOIANU: Despre necredință

În România, dar și în tot restul lumii sau, oricum, al lumii „apusene”, este evidentă o profundă criză de morală și de comportament. Acest lucru este vizibil în felul în care se comportă oamenii, în sălbăticirea relațiilor sociale, în lipsa de milă, lipsa de rușine, lipsa de omenie. Toate acestea s-a căutat a fi explicate prin complicate „studii” sociale și economice și, toate aceste „studii” s-au dovedit vorba goală, complicată și fără urmare. Vorba goală nu poate zidi!

În realitate dacă ne uităm cu minimală atenție și, mai ales cu minimală cinste sufletească, vom vedea că ceva esențial lipsește, și ce lipsește este Credința în Dumnezeu și în Biserica Lui.

Este vorba de concluzia unui proces de secularizare, de eliminare a Credinței început cu multă vreme în urmă. Un proces care a fost urmărit tenace, diabolic și ale cărui roadă o vedem azi. Nu este ceva subit, o nenorocire, este, repet, roadă a ceea ce intelectuali iresponsabili și ideologii bestiale au dorit și au urmărit. În fapt în momentul de față se vede limpede că antropocentrismul și, încă mai exact antropolatria, „închinarea” la om, nu este decât o formă de idolatrie, de închinare la un idol, mort și fără auz și minte. Atâta de adesea auzim neghiobia,”sunt ceea ce sunt”. Așa de simplu și esențial ar fi să putem să și rostim ce mare lucru suntem! Suntem țărână și pulbere repede trecătoare. Răspunsul corect ar trebui să fie, „suntem ce suntem și ar trebui să fim altceva”. Iar altceva nu putem fi decât căutând asemănarea cu cel care ne-a făcut după chipul Lui.

Dar necredința este răspândită de oameni răi, care de voie se împărtășesc din duhul „celui viclean”. Sunt cei care, foarte adesea, pot fi recunoscuți după umbra nasului lor încovoiat peste buze răsfrânte, după zâmbetul slugarnic-disprețuitor, după căutătura scârnavă, după modul în care se poartă cu umilință abjectă cu cei mai tari și cu cruzime fără margine cu cei slabi, după asemănarea pe care o au cu necuratul. Iar otrava ce o seamănă se răspândește prin indivizi dezrădăcinați, aflați în îndoială și care se supun „modei” și gloatei amorfe, „imbecililor utili” care, în vremile tulburi, mișună în tot locul.

Necredinţa (ateismul) este un păcat care constă în refuzul de a crede în existenţa lui Dumnezeu, fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, şi cea mai gravă formă a nesăbuinţei. Necredincioşii încălcă prima poruncă a Decalogului și prin voia lor se pun în afara ajutorului lui Dumnezeu.

Indiferența și ostilitatea față de religie este,în momentul de față, un fenomen răspândit mai cu seama în țările „apusene”, așa zis „civilizate”. În țările care, profitând de dezvoltarea tehnicii militare și folosind-o cu o brutalitate pe care lumea nu a mai cunoscut-o, au putut domina lumea din veacul XVIII încoace. Această violență, cruzime și aroganță au născut,inițial erezii „pro domo”,gen „calvinismul” care apoi au alunecat în aberații în afară creștinismului gen „Martorii lui Iehova” sau „mormonismul”. Iar apoi,în acest vid și haos spiritual s-a așezat ateismul si mlădița lui otravită, satanismul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre necredință” →

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.

Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maica Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie ca “arheretic”. Oricum la Nicaea, în 325 această falsă învățătura a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de manie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură.Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae” →

Victor RAVINI: Metoda datării astronomice

Metoda datării astronomice a unui text din cultura populară orală este respinsă de cei ce susțin că folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesară pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însă și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, părerile pot fi și mai divergente. Părerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele păreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu[1] și Nicolae Densușianu[2] în anchetele de folclor făcute de ei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în legătură cu sărbătoarea solstițiului de vară, adică despre Sânziene și Drăgaică.

Prin unele părți se spune că Sânzienele sunt zeițe ale florilor de câmp și trăiesc în poienele cu flori, iar în alte părți se spune că ar fi zeițele florilor de pădure și ar trăi în codrii neumblați. Așadar, când oamenii au devenit agricultori, vechile zeități ale vegetației de pădure au căpătat și atribute agrare. Ca zeități ale pădurii, Sânzienele corespund vremurilor ante-agrare, când oamenii locuiau în păduri, erau culegători de fructe și vânători. Numele Sânzienelor provine prin contragere fonetică din Sancta Diana, zeița vânătoarei. Biserica a avut înțelepciunea să nu elimine multimilenara sărbătoare a solstițiului de vară și a Sânzienelor, ci a pus-o sub patronajul Sfântului Ioan, pentru a se păstra sub oblăduirea crucii, simbol solar din cea mai adâncă preistorie. Astfel, o divinitate feminină autohtonă de prim rang a fost înlocuită cu o divinitate masculină de pe alte meleaguri și de rang secundar. Înlocuirea unei culturi autohtone străvechi cu o cultură mai nouă și străină nu este o politică nouă. S-a practicat și pe vremea Imperiului Roman. E veche piesa și s-a mai jucat cu alți actori. După cum bine a zis Eminescu, adică Biblia multora dintre noi: „Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui. Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i… Toate-s vechi şi nouă toate… Vreme trece, vreme vine.”[3]

Sânzienele, ca și oamenii, joacă împodobite de flori. Unii bătrâni spuneau că ele ar fi chiar ființe vii, rareori vizibile și că de unde pleacă ele vine vântul. Alții credeau că sunt ființe cerești, ce pot fi căutate prin constelații. Întotdeauna sunt favorabile, aduc cele mai mari binefaceri și feresc oamenii de nenorociri. Au puterea de a face ca buruienile și alte plante să fie de leac, tămăduitoare. Dau roadă semințelor, apără semănăturile de mană, de coropișnițe și de viermi. Apără recoltele de grindină. Îi apără pe oameni de rău, de certuri, de bătăi, de boli, de dambla, de nebunie, de trăsnete, de moarte și de orice. Păzesc lucrurile din casă de molii și de alte insecte. Feresc de foc, de piatră, de furtuni, de înec, adică de dezlănțuirea celor patru elemente alcătuitoare ale universului în concepțiile antice: focul, pământul, aerul și apa.

Sânzienele sunt divinități de prim rang în panteonul mitologiei strămoșilor noștri în paleolitic, pe vremea matriarhatului. Ele însumează toate însușirile idealului feminin din satul țăranilor arhaici și ar putea avea o valoare universală: sunt frumoase, luminate, curate, harnice, bogate și fecioare. Li s-a consacrat ca sărbătoare ziua cea mai lungă din an, ziua solstițiului de vară. Atunci se începeau secerișul și alte munci la câmp. Era o zi tămăduitoare, în care aveau loc minuni. Era o zi fermecată. Înainte de ivirea zorilor, unele femei se spălau pe tot corpul, apoi, până nu se trezea satul, se duceau în pielea goală la câmp să culeagă buruieni de leac. Altele se târau prin rouă sau se scăldau în izvoare cu „apă neîncepută”, pentru ușurarea de toată durerea și neputința, ca să fie ferite de boli peste an sau doar ca să se facă și mai frumoase.

Floarea de Sânziene este galbenă ca soarele și era bună pentru orice boli. Se mai adunau și alte flori sau buruieni în acea zi mare, pentru fierturi sau de afumat bolnavii. Femeile și îndeosebi fetele se încingeau cu flori de Sânziene sau cu cicoare, ca să nu aibă dureri de șale peste an, mai ales la secerat, sau ca să păstreze mijlocelul subțire. Se mai făceau și cununi de flori, care se aruncau pe casă. Dacă rămâneau pe acoperiș, fata se mărita în acel an. Se ungea cânepa dimineața pe nespălate, cu unt, ca să aibă fuior moale ca mătasea, la tors. Femeile scoteau din casă toate hainele, le puneau pe garduri ca să joace soarele pe ele, le scuturau și puneau sulfină printre ele. Se împărțeau mere dulci, pere, zarzăre, castraveți verzi, ca din anticul corn al abundenței și chiar busuioc verde, bun de farmece și descântece de dragoste. Se făceau bâlciuri mari. În noaptea cea mai scurtă, se rostogoleau de pe dealuri roți cu paie aprinse, simbolizând mersul soarelui. Un reper al calendarului agrar este cucul, care „cântă până la Sânziene, apoi răgușește pentru că a mâncat cireșe. Sau pentru că a auzit coasa.” Se mai spunea că în zorii acelei zile joacă soarele când răsare, iar la amiază se odihnește. De aici încolo toate florile dau îndărăt și răsare Găinușa (constelația Pleiadelor). Crângul cerului se întoarce spre iarnă.

Vânătorii din epoca pietrei au observat de milenii că lupii se prăsesc în noaptea cea mai scurtă din an și, practicând magia imitativă, au adoptat totemul lupului, ceea ce a făcut posibilă trecerea la patriarhat. În patriarhat a putut apărea credința unora că Sânzienele sunt niște fete robite de zmei, ținute în palate fermecate, dintr-o apă mare, într-o pădure unde nu a călcat picior de om. Această credință poate fi nucleul basmelor cu Ileana-Cosânzeana răpită de un zmeu și cu Făt-Frumos ce luptă cu zmeul pentru a o elibera. Structura acestor basme se regăsește și în Iliada lui Homer, cu răpirea frumoasei Elena de către troieni. Iliada are aceeași schemă a acțiunii ca și basmele cu răpirea și eliberarea Ileanei-Cosânzeana. Adevăratele motive ale războiului troian puteau fi mai degrabă economice și politice, de dominare a căilor maritime și comerciale, iar Homer a invocat un motiv mitologic și schema din mult mai vechile basme, ce desigur că circulau pe vremea lui și au fost păstrate în cultura populară orală a românilor.

Continue reading „Victor RAVINI: Metoda datării astronomice” →

Lorena MOLDOVAN: Speranța în singurătate

MOTTO:

„Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.”

Emil Cioran

Singurătatea – un moment atât de gri în sufletul nostru, un moment al pierderii de sine.

Lăsând furtuna de sentimente să mă acapareze m-am adăpostit undeva în lăuntricul meu, până când aceasta a încetat, lăsând prospețime în urma sa.

Oamenii au consumat tot ceea ce au găsit bun în mine, iar eu am devenit o persoană goală și pustie. Nu aveam cu ce să îmi umplu golurile atunci când nu puteam să mă încarc cu emoții și sentimente de iubire și liniște.

Dar tot răul spre bine ca întotdeauna. Perioadele întunecate ale vieții m-au învățat cum să găsesc o rază de soare care să mă ghideze.

Este greu să îți regăsești sufletul pierdut pe drum. Este greu când te simți singur. Dar oare chiar ești cu adevărat? Sau dezamăgirile te-au facut să îți închizi ochii și să îți creezi propria realitate ca protecție asupra lumii?

Noi împreună cu sufletele noastre înflorim si ofilim împreună. Dar ceea ce trebuie făcut este să punem lumină pe lucrurile care ne fac fericiți și sa lăsam in urma ceea ne ofilește.

Oamenii pot avea mâini reci dar inimi calde.

––––––––––-

Lorena MOLDOVAN

4 decembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști

Gnoseologia, filozofii spun că, este o teorie a cunoașterii. Etimologic, termenul își are rădăcinile în limba greacă, unde gnosis înseamnă cunoaștere. Acesta este procesul care se desfășoară între subiect și obiect, având drept rezultat dobândirea de cunoștințe despre obiect de către subiect. În cazul jurnalisticii obiectul este acțiunea, fenomenul, lucru, ideea, întâmplarea, despre care dorește să relateze prin scris sau verbal subiectul, adică ziaristul.

Cunoștințele și cunoașterea sunt exprimate prin intermediul limbajului și sunt transmise inter subiectiv, oral sau scris. Din perspectivă filozofică, interesează originea și natura cunoștințelor, valoarea lor de adevăr, precum și entitățile natural și artificiale ale limbajului prin care cunoștințele sunt păstrate, prelucrate și transmise.

În cadrul jurnalismului cunoștințele și cunoașterea sunt interesate prin valoarea lor de adevăr. De aceea, cunoștințele devin și ele obiect de cunoaștere, întrucât subiectul cunoaște nu numai în contact cu natura și societatea, ci învață și de la alții, din presă și cărți.

În același timp, cunoștințele sunt o bază indispensabilă în orice act de cunoaștere, căci nici unul din demersurile noastre cognitive nu pleacă de la un studio zero epurat de orice cunoștință și nici în absența unor metode adecvate. Un demers gnoseologic începe încadrat într-o situație de cunoaștere în care subiectul dispune de anumite cunoștințe anterior și de un anumit limbaj preconstituit.

Prin procesul de cunoaștere sunt urmărite trei scopuri predilecte: a re-produce cât mai adecvat obiectul prin reflectarea și construirea lui, a-l exemplifica sau a-l înțelege și a proiecta asupra viitorului ceea ce se știe, pentru a-i prevedea desfășurarea.

Gnoseologia, încercând să explice mecanismele de exercitare a acestor funcții, dă răspunsuri la întrebările care au solicitat de-a lungul timpului mințile filozofilor: Valoarea de adevăr a cunoștințelor este dependentă de obiect și/ sau subiect? Filozofia modernă a realizat o renaștere a teoriei cunoașterii prin Descartes și Locke, Hume și Kant.

Există o cunoaștere din perspectiva raportului dintre gnoseologie și ontologie, care se practică în jurnalism. În cadrul jurnalismului și a practicii acestuia, dar și în filozofie, există o legătură directă și reciproc determinatoare dintre gnoseologia stabilită de ontologie. Această legătură dialectică se poate dovedi făcând apel la istoria filosofiei. Dar, mai întâi, să semnalăm faptul că și până să aibă reprezentări sistematice despre lume, până au găsit explicații adecvate evenimentelor și până au prezis în mod științific noi evenimente, oamenii și-au exercitat aceste trei funcții, dar într-un mod specific nivelului lor cultural și intelectual.

Descrierea platoniciană a cunoașterii ca recunoaștere rămâne tot în domeniul speculației metafizice și trebuia să se îngemăneze cu ontologia de același fel.

Amintirile sufletului proveneau dintr-o lume a ideilor transcendente care exprimau esențele lucrurilor și care nu puteau exista în lumea sensibilă, adică perceptibilă cu simțurile. Trebuie să vedem ce înseamnă transcendent Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea ca obiect al gnoseologiei, obligatorie pentru ziariști” →

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,lume”

În înțelegerea creștin ortodoxă “lumea” are două sensuri. În primul se cuprinde întregul “cosmos”, toate cele văzute și nevăzute. Este “lumea” făcută de Dumnezeu, ’bună foarte”.

În al doilea înțeles, mai restrâns, se înțelege existenta pământească, existența căzută, se poate spune totalitatea patimilor. Această “lume” sunt oamenii care viețuiesc “fără Dumnezeu”, sunt supuși vremelniciei și ignoră veșnicia.

Scriptura definește ca “lume” viață și pe cei care trăiesc în păcat, eminamente temporar și preocupați exclusive de cele materiale și vremelnice. De aceea, ucenicii Mântuitorului “nu sunt din lume”. Ei viețuiesc alături de cei păcătoși dar, întrucât nu sunt supuși și robi ai păcatului, nu aparțin acestei lumi. Iar acest lucru este valabil pentru toți cei care se străduiesc să ducă o viață creștină, adică o viață Ortodoxă. Sunt foarte mulți cei care sunt supuși păcatului, unii din neștiință iar alții din îndărătnicie sau prostie. Astfel numărul celor care sunt împotriva Voii lui Dumnezeu sunt mulți și aparent, viața de păcat pare mai lesnicioasă,”…oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele’ (Ioan,3;19).

Rămâne un fapt dureros că mulți dintre oameni nu vor să primească pe Iisus și să asculte de Biserica Lui Ortodoxă. Sunt foarte mulți care refuză învățătura creștină și preferă să trăiască în voia “lumii” și a păcatului.:”..”largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află” (Matei,7;13). Este vorba aici de a află calea de mijloc, calea împărătească, aceea care duce la mântuire și viata veșnică. Credincioșii trăiesc în lume și au obligații în ea, dar țelul lor trebuie să fie Împărăția cerurilor, ”patria” lor veșnică. Credinciosul creștin are și datorii către lume, adică față de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea și bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).

Ca orice om, și credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu și este încredințat că El îi poartă de grijă, încât să-și poată rândui o viață plină de mulțumire sufletească și de propășire în cele trebuitoare traiului zilnic.

În mod limpede ni se spune în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om că să fie stăpân peste cele zidite și așezate de El în lumea această, „ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Fac. 1, 28).

Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om și lume, ca și menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut și face Dumnezeu. „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găsește tot ce este necesar vieții sale. Ura de lume, ori socotința că ea ar fi de la cel rău, precum și lenevirea și nelucrarea pentru îngrijirea și înfrumusețarea lumii sunt lucruri împotriva înțelepciunii, iubirii și voii lui Dumnezeu. Dar aici trebuie să Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,lume”” →

Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari

Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine.

Viața mea o dăruiesc țării (…).” (Smaranda Brăescu)

Personale sau colective, gesturile de recunoștință închinate eroilor patriei ar trebui să devină o normă, în epoca globalizării acerbe, nicidecum o excepție. Dacă acțiunile colective de elogiere sunt, de regulă, frecvente, în schimb, cele individuale par, mai degrabă, o nebunie greu înțeleasă de mulți în ziua de azi, cauza primordială reprezentând-o gradul scăzut de educație familială și generală din societate, în privința respectului și a dragostei față de trecut și semnatarii acestuia de vază. De-a lungul istoriei sale deloc fericite, România a avut parte de nenumărați eroi, unii cunoscuți public, alții rămași într-un anonimat usturător, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Acestora din urmă, dar și celor dintâi, diferitele modalități de onorare postmortem reprezintă o datorie a prezentului în raport cu memoria unui trecut de care ne leagă libertatea și viața înseși. Practic, crezul Smarandei Brăescu, anume acela că „Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării (…).”, ar fi de dorit să reintre în ADN-ul conștiinței fiecărui locuitor al patriei, căci el constituie o parte fundamentală a identității de neam și de spirit românesc.

„Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…”, scria, în paginile sale de memorialistică, cu privire la Dictatul de la Viena, fostul ministru de Externe al țării noastre din guvernul Ion Gigurtu, Mihail Manoilescu. „În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința.”, continua acesta, în volumul „Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena”. Acea secundă dureroasă a istoriei, denumită, simbolic, „Dictatul de la Viena” – când, la masa „arbitrajului” germano-italian, România semnează, prin reprezentantul său – Mihail Manoilescu -, cedarea către Ungaria lui Horthy Miklos a părții de nord-vest a Transilvaniei (adică, o suprafață de 43 492 km2 , unde locuiau 2 667 000 de suflete, în majoritate români), fapt hotărât cu anterioritate, la nivel național, după dezbateri îndelungate, în ședința Consiliului de Coroană din 29-30 august 1940, cu un număr de 19 voturi favorabile, 10 împotrivă și o abținere – avea să devină, patru ani mai târziu, una dintre paginile glorioase, dar pline de sânge, ale istoriei Armatei Române.

După alăturarea României la ceea ce însemna pe atunci coaliția Națiunilor Unite, pe data de 23 august 1944, începând cu ora 23,00 a aceleiași zile, generalul Gheorghe Mihail, noul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, configurează misiunile de luptă ale soldaților noștri împotriva trupelor hitleristo-horthyste de pe teritoriul țării. Presa internațională a vremii a ales să marcheze momentul de cotitură al destinului celui de-Al Doilea Război Mondial, anume, actul de la 23 august 1944, afirmând despre acesta faptul că el semnifică „unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război” (New York Times) și, de asemeni, „un eveniment de mare importanță, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al III-lea Reich” (Le Figaro). Totodată, consemna apodictic ziarul Pravda, „…Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul României. Presa străină are dreptate să spună că aceasta înseamnă prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani…” Extrem de obiective, sub raport istoric, toate cele trei argumentații ale cotidianelor mai sus amintite, căci rolul României în desenarea finalului celei de-A Doua Conflagrații majore a lumii și, implicit, în grăbirea cu șase luni a instaurării păcii globale, a fost unul de o importanță hotărâtoare, practic, una dintre bornele fundamentale ale istoriei umanității din secolul XX.

Așadar, începând din august 1944, vreme de două luni, până la sfârșitul lunii octombrie, Armata Română va înlătura toate unitățile Wehrmacht-ului din regiunile centrale și sudice ale României, pornind, apoi, ofensiva de neoprit în centrul Transilvaniei, între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, Armata a 4-a română ducând lupte grele, în zona Oarba de Mureș-Dealul Sângiorgiu-Iernut, împotriva trupelor germano-maghiare. O zi mai târziu, pe 18 septembrie, faptele de arme ale militarilor români vor fi apreciate de către presa occidentală, postul de radio New York transmițând următorul comentariu elogiativ: „Prin trecerea României de partea aliaților, Germania este amenințată din sud-est, iar Ungaria se află în pragul prăbușirii. Drumul din sud-est care duce la Budapesta, Praga și Viena este deschis. Este o contribuție de care poporul român poate să se felicite.” Zece zile mai târziu, pe 28 septembrie 1944, Armata Română va îndepărta efectivele nemțești din orașul Târgu Mureș, iar, din 6 octombrie, o dată cu declanșarea Operațiunii „Debrețin”, sub conducerea generalului Gheorghe Avramescu, va avea loc acțiunea de eliberare a nord-vestului Ardealului și a teritoriului ungar până la Tisa. Pe 11 și, respectiv, 12 octombrie 1944, combatanții români vor încheia victorioși luptele împotriva trupelor germano-maghiare din orașele Cluj și Oradea, pentru ca, pe data de 25 octombrie a aceluiași an, să fie eliberată, în urma unor bătălii crâncene, ultima porțiune de pământ al țării din zona Satu Mare-Carei. Întreaga ofensivă a Armatei Române în Transilvania a întruchipat unul dintre cele mai tragice tablouri și, totodată, victorioase pagini din cronologia globală a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde cuvintele onoare și patriotism au fost profund definitorii pentru conștiința militarilor noștri și a conducătorilor acestora…

În cele nouă luni cât a durat războiul antihitlerist, finalizat, oficial, la data de 12 mai 1945, Armata Română a pierdut, în toate operațiunile efectuate („Debrețin”, „Budapesta”, „Praga” etc.), atât pe teritoriul românesc, cât și pe cel străin (Ungaria și Cehoslovacia, lupte deosebit de grele ducându-se, spre exemplu, între 15 și 25 martie 1945, pentru eliberarea orașului cehoslovac Banská-Bystrica), peste 170 000 de soldați, provocând, la rândul ei, pierderi majore inamicului germano-maghiar (18 731 de morți și 117 798 de prizonieri). În cei peste 1000 de kilometri străbătuți pe frontul de Vest, soldații români au traversat 17 masive muntoase, forțând un număr de 12 cursuri mari de apă și eliberând 3 831 de localități, dintre care 53 de orașe. Presa străină avea să relateze din nou, la începutul anului 1945, pe data de 7 ianuarie, importanța capitală pe care România o avea în direcționarea cursului războiului, postul de radio Londra specificând un fapt mai mult decât relevant în contextul general de atunci, și anume: „Dintre națiunile care luptă împotriva Germaniei, România se situează, azi, în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de ostași care participă la bătăliile de distrugere a nazismului.”

În anul 2019, pe 25 octombrie, s-au împlinit, iată, 75 de ani de la eliberarea ultimei porțiuni de pământ românesc de către Armata Română de sub ocupația germano-maghiară. De fapt, anul 2019 în sine este unul cu multiplă semnificație pentru istoria militară în ansamblul ei, deoarece, pe lângă cele trei sferturi de veac scurse de la alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul țării noastre, tot acum vorbim și despre cei 70 de ani de la înființarea Continue reading „Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)

Unirea Transilvaniei cu România

La 4 noiembrie, se desfăşoară o mare adunare populară, la Blaj, unde se înfiinţează Consiliul naţional şi Garda naţională a judeţului Alba Inferioară. De fapt, la Blaj, încă de la 21 oct./3 nov., se constituise o ,,gardă”, în frunte cu Alex. Nicolescu, ,,spre a nu-i găsi nepregătiţi” (cf. dr. I. I. Hărduţiu, Amintiri, ms.). În această împrejurare, căpitanul Medrea, cu tricolorul în diagonală pe ambii umeri, a arborat drapelul pe turnul catedralei Blajului şi a dat ordin ca toată lumea să arboreze tricolorul românesc. Apoi, a dezarmat jandarmii şi, cu armele luate de la aceştia, a înarmat tineretul, care a traversat piaţa în sunetul cântecului ,,Deşteaptă-te române”, ,,în timp ce ne curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă”, îşi amintea mai târziu un martor. I. Pleşa, într-un studiu, prezintă lucrurile astfel: la 4 noiembrie, la Blaj, căpitanul Victor Munteanu, sosit de la Viena, a organizat, cu ajutorul teologului Oct. Hodârnău, studenţii, apoi au mers la cazarma jandarmilor şi i-au somat să le predea armele. După o mică rezistenţă, jandarmii au depus armele pe care le-au luat studenţii, după care încolonaţi aceştia au străbătut oraşul în cântece naţionale.

Populaţia Blajului şi mulţi ţărani din împrejurimi se adună în piaţa oraşului, se intonează cântece naţionale, în timp ce asistenţa, cu capetele descoperite, cu lacrimi de bucurie în ochi, este cuprinsă de o însufleţire de nedescris. După ce studenţii ajung în piaţă, soseşte canonicul Alex. Nicolescu, care, urcat pe o masă, rosteşte o cuvântare înflăcărată, vestind apropierea ,,ceasului cel mare” al neamului, iar prof. Ioan Coltor, prezent la manifestare, într-o cuvântare inspirată, spunea că, de acum încolo, Carpaţii ,,nu vor mai despărţi în două fiii aceluiaşi neam, având aceeaşi limbă, origine, credinţă, ci vor deveni coloana vertebrală care va susţine trupul întregului neam unificat, devenit mai puternic prin unire”. În acest context, se constituie Consiliul naţional român din Blaj, având ca preşedinte pe mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu şi se redactează o proclamaţie. La sfârşitul manifestării, mulţimile au străbătut străzile Blajului într-o procesiune entuziastă, în sunetul clopotelor, studenţii îndreptându-se spre Câmpia Libertăţii, unde au îngenunchiat la Piatra Libertăţii, iar teologul Octavian Hodârnău, preşedintele Societăţii ,,I. M. Clain”, a rostit o cuvântare. În proclamaţie, Consiliul naţional român din Blaj aducea la cunoştinţă lumii, că ,,lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale”.

Consiliul naţional român din Caransebeş s-a constituit într-o adunare populară, care s-a desfăşurat în sala mare a primăriei, ,,ticsită de lume”. La intrarea în sală, populaţia ovaţionează ,,în delir” pe fruntaşii naţionali, în fruntea manifestaţiei se află tineretul intelectual, care ,,desfăşoară pe galerii un superb stindard naţional”. Adunarea de constituire este prezidată de protopopul Andrei Ghidiu, care salută adunarea în cuvinte calde, vibrante, şi o cheamă să aleagă consiliul naţional. În numele tineretului, dr. George Lobonţiu rosteşte o cuvântare izvorâtă din inimă, referindu-se la ,,focul sfânt al libertăţii naţionale”, ce încălzeşte inimile întregii naţiuni române. Ambele cuvântări au fost primite cu un ,,entuziasm de nedescris”, au mai vorbit apoi ţăranul Pant. Ambruş şi învăţătorul I. Vuia. De la primărie mulţimea se îndreaptă spre reşedinţa episcopală, iar corul ,,Reuniunii..” intonează ariile ,,Sfinte ale Unirii”. Episcopul Miron Cristea, într-o cuvântare înălţătoare, anunţă dreptul românilor de a-şi hotărî soarta, după care un strigăt ,,formidabil” se ridică din pieptul mulţimii: ,,Trăiască România tuturor românilor! Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!”. Descrierea aparţine ziarului ,,Drapelul” (din 3/16 noiembrie 1918) şi studentului N. Corneanu. Manifestul Consiliului naţional din Caransebeş, adresat ,,fraţilor români”, aducea aminte că stăm ,,înaintea judecăţii lumii…, suntem stăpâni pe viitorul nostru” şi ,,de la noi atârnă dacă acest viitor va fi bun sau rău, fericit sau nefericit”. Manifestul continua: ,,Viitorul ne surâde, dacă în aceste vremuri de grea încercare ne dăm seama de ceea ce facem”, porunca zilei era să-şi dea ,,mâna toţi cei buni şi cinstiţi”, să apere ,,viaţa şi avutul oamenilor fără deosebire de neam şi lege”. Această manifestare elocventă a impus Consiliului naţional german să recunoască Consiliul naţional român.

Chemările la aceste adunări subliniau însemnătatea momentului, victoria dreptăţii româneşti, după atâtea suferinţe şi jertfe. În chemarea judeţului Bistriţa-Năsăud se arăta: ,,Fiţi nobili şi iertători ca să înălţaţi numele şi faima neamului nostru. Fiţi mari şi generoşi, după cum vremurile mari sunt”. Consiliul naţional din Orăştie, alcătuit din negustori, meseriaşi, ţărani, se exprima astfel: ,,Naţiunea română are sfânta datorinţă de a aştepta în linişte şi pace ziua sfântă şi măreaţă, când cu toţii împreună vom juca hora unirii”. Consiliul naţional Satu Mare susţinea, în chemarea de constituire, că naţiunea română pretinde ,,să se poată folosi de dreptul de liberă dispunere asupra soartei neamurilor mari şi mici”. Consiliul să vegheze la hotărârile naţiunii române, pentru că ,,libertatea neamului nostru trebuie să se nască nepătată şi strălucitoare”. La constituirea sa, într-o adunare populară, Consiliul Satu Mare jura ,,credinţă” Consiliului Naţional Român şi declara că ,,se uneşte pentru totdeauna cu România, patria mamă”.

Consiliul naţional Maramureş, la rândul său, în chemarea către ,,fraţii români maramureşeni”, înştiinţa despre căderea ,,lanţurilor robiei de veacuri” şi sosirea ,,ceasului măreţ al eliberării”, când o lume nouă ,,ia fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru”. Chemarea cerea oamenilor să se arate demni de ,,mărimea vremurilor” ce le trăim. La 9/22 noiembrie 1918, ,,ziua cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, a avut loc adunarea populară de alegere a Consiliului naţional Maramureş, erau prezenţi vreo 5-6000 de oameni: ,,S-au adunat românaşii din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc…, fieştecare cu dor sfânt la inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul” (,,Sfatul” din 7/20 dec.1918).

Adunările de constituire ale consiliilor naţionale se încheiau cu jurământul celor prezenţi: ,,Noi (n.n.) jurăm într-un Dumnezeu, că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă şi credinţă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună înţelegere unul cu altul, român, maghiar, sas şi oricare altă naţiune şi vom asculta cu supunere de comitetul naţional…Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Conţinutul jurământului era identic în fond peste tot.

În Munţii Apuseni, cuvântările rostite subliniau răsăritul soarelui dreptăţii pentru naţiunea română, pentru ilustrare, menţionăm adunarea de constituire a Consiliului şi gărzii naţionale din Vidra, satul de naştere al lui Avram Iancu. Adunarea a fost ,,chemată (convocată) pentru ziua de 12 nov. st. n., la Casa lui Iancu, locul de naştere al marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român”. Ziarul ,,Românul” descrie atmosfera ce domnea aici: ,,Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori…, în inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi (sunt) sentimentele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum…Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea aclamaţiilor (,,trăiască România Mare”), părintele Arieşanu, paroh din Câmpeni, descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea ,,dezrobirii noastre”. După jurământul rostit de tot poporul, se celebrează, din partea celor patru preoţi ai Vidrei, sfinţirea drapelului, apoi, după cuvintele pline de dragoste şi însufleţire ale preoţilor Piso şi Nicola (nepotul lui Iancu), poporul ridică trimişii sfatului său pe umeri. Momente mai înălţătoare încă nu au petrecut şi mai mare bucurie, numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui (,,Românul”, din 18 noiembrie 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)” →

Al. Florin ŢENE: ,,Memoria Inimii-30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj“

Deșirând timpul de pe mosorul vremii îmi aduc aminte secvențe din perioada premergătoare evenimentelor din 19-29 decembrie 1989, dar și din participarea mea la Revoluția din Cluj-Napoca.

Despre aceste evenimente am scris o carte “Memoria Inimii- 15 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj “ apărută la Editura Etno-Graph, 2004. Acest volum conține fotografii făcute de mine din timpul evenimentelor, dar și manuscrisul meu pe care l-am răspândit în cutiile poștele de pe strada Horea, unde locuiau cei mai mulți milițieni și securiști, în luna octombrie premergătoare congresului al XIV –lea PCR din noiembrie.

În cadrul serviciului meu, a trebuit să mă deplasez cu ARO, proprietatea întreprinderii la care lucram, până la Dej să ducem câteva piese la IAS Dej, având ca șofer pe Ion Fărcaș. La întoarcere se făcuse întuneric. Nici stele nu erau pe cer. Norii întunecați învăluiau pământul ca o tristețe. La jumătatea drumului dintre Dej și Gherla mi-a venit ideea să scriu pe asfalt un manifest împotriva lui Ceaușescu.

„-Ioane, ai o vopsea albă? Sau de orice culoare?

-Nu am tovarășe șef! Am o cutie cu aracet rămasă de la CAP Mociu de ieri. Am uitat s-o predau.

-Oprește mașina !Ai să vezi ce fac…”

Era întuneric de-ți băgai degetele în ochi. Pe drum nu trecea nimeni. Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii pierzându-se în întuneric. Undeva departe se vedeau câteva luminițe. “Probabil era un pâlc de case”. Mi-am zis în gând. Am luat cutia cu aracet, șoferul a avut o pensulă, spre norocul meu, nouă. Cu acest instrument, înmuind pensula în cutia cu aracet, am scris pe asfalt fraza: JOS CEAUȘESCU ! În câteva minute am terminat, și urgent ne-am urcat în mașină, demarând.

După câteva zile un șofer venind de la Dej la întreprinderea la care lucram, ne-a spus că miliția și securitatea caută disperați pe cel care a scris un manifest pe asfalt. După evenimentele din decembrie 1989, prin anul 2000, pictorul de biserici Gâtu, din Dej, mi-a spus că l-a chemat securitatea să studieze grafologia scrisului. Au fotografiat din toate direcțiile și au pus soldații să șteargă. Aceștia s-au chinuit mult să îndepărteze scrisul cu șpaclul. Spre norocul meu că nu am fost descoperit. Un colonel de securitate, după revoluție, mi-a spus că dacă eram prins mă împușca cu mâna lui.

Ascultând postul de radio Europa Liberă m-am convins că în curând și la noi va cădea comunismul și dictatorul Ceaușescu.

La Cluj-Napoca revolta “Plutea în aer “încă din vara anului 1989. În perioada aceea am răspândit manifeste în cutiile poștale, aproape în majoritatea cartierelor. Împreună cu soția, poeta Titina Nica Țene am scris la revista “Flacăra “ să nu mai laude pe Ceaușescu care ne înfometează. Scrisoarea a ajuns la Securitate și am fost anchetați de colonelul Velea, care după revoluție, în anul 1992, și-a cerut scuze, spunând că așa îi era serviciul. Tot atunci am răspândit afișe în cartierul Mănăștur, în care rugam persoanele să-și manifeste solidaritatea cu protestele doamnei Doina Cornea, aprinzând lumânări la balcoane și în ferestre. Manifestele le-am scris la mașina de scris Optima, fiindcă cealaltă mașină de scris Kappet era înscrisă la Securitate în urma scrisorii către revista “Flacăra”.

În ziua de 21 decembrie, la servici și pe străzi oamenii vorbeau în șoaptă despre cele întâmplate la Timișoara., știri aflate de la Europa Liberă. Chiar în ziua aceea, am plecat de la service, având treburi de serviciu la Bancă și întâmplător m-am întâlnit cu scriitorul Constantin Zărnescu, redactor la revista “Tribuna “, unde lucra și soția mea. Simțind că ceva se va întâmpla, aveam asupra mea aparatul de fotografiat marca Pussed M-1000 cu care am făcut fotografii pe care le-am publicat în cartea publicată în anul 2004. În fața restaurantului “Ursus” am discutat despre ce s-a întâmplat la Timișoara. I-am povestit că în urmă cu o noapte am fost de serviciu, împreună cu paznicul, să păzim întreprinderea BATMA 12 Cluj. În timpul nopții, la o mașină de scris a întreprinderii am scris 20 de manifeste pe care le-am distribuit paznicilor și ofițerilor de serviciu la întreprinderile de lângă instituția noastră: CUG, Sinterom, Unirea 2 și Politehnica. În manifest rugam sindicaliștii ca a doua zi să iasă la miting în centrul orașului. Probabil, și urmare a demersului meu, a doua zi pe 21 decembrie coloanele de muncitori de la CUG, Sinterom, Tehnofrig, Metalul Roșu, IMMR, Fabrica de Mașini de Rectificat, și din alte unități industriale și economice, studenții din Centrul Universitar Cluj au ieșit neînarmați, pentru a-și revendica dreptul la demnitate umană, pentru care mulți au plătit cu viața în Piața Unirii. În ziua de 22 decembrie, jertfa lor de sânge a fost răscumpărată prin triumful libertății.

Pe la ora 15, pe când eu eram în cafeneaua Arizona, așteptând soția să iasă de la redacție, am văzut pe Călin Nemeș că făcea propagandă la trecători să stea pe loc, să participe la miting.

„-Vin și muncitorii de la GUG și alte întreprinderi!” striga Nemeș.

Un milițian a venit la noi și ne-a spus să circulăm.

„-Suntem împotriva circulației!”, a strigat Călin Nemeș.

Ne strânsesem, cincisprezece persoane. Am început să cântăm “Deșteaptă-te române “. Încet, încet grupul nostru a crescut. Eram, aproximativ, 50 de persoane. În Piață ajunseseră și soldații conduși de căpitanul Dando. Văzând că forțele de ordine nu vin spre noi, ne-am dus noi către ei. Eram, totuși, o mână de oameni. Soția văzându-mă de sus, de la “Tribuna” a strigat la mine.

„-Florin, Florin, vedeți că mai vin soldați ! Ne-a telefonat de la Comitetul Județean de Partid.” În momentul acela pe lângă umărul soției a zburat pe fereastră un portret al lui Ceaușescu.

„-Bravo! Bravo! Tribuniștilor!”, am strigat cu toții.

În acel timp, Călin Nemeș care avea un fular alb ce simboliza libertatea s-a dus în fața soldaților la intersecția străzilor Napoca și Universității. Soldații, în grupuri de câte zece, se postaseră la fiecare intersecție, interzicând accesul la fiecare intrare în piață. Călin Nemeș s-a urcat pe o mașină și a început să strige.

„-Oameni buni, am o fetiță de doi ani și nu mi-e frică, de ce nu vreți să mă ajutați?”

În fața trupelor înarmate, s-a deschis la cămașă și a zis:

„-Trageți în mine!”

Totul se petrecea în fața Librăriei Universității. Călin Nemeș era însoțit de prietenul său Lucian Matiș-artist plastic. În momentul acela Călin Nemeș a îngenuncheat în mijlocul străzii rugând trecătorii să participe la proteste. Am îngenuncheat și eu cu palmele împreunate a rugăciune. O parte din soldați s-au repliat în fața Agenției de voiaj. Soarele își arunca razele pieziș.

În momentul acela s-a tras asupra lui Călin Nemeș. Nu îmi venea să cred că armata populară, a neamului nostru, trage asupra poporului. Tânărul actor a căzut. Am crezut că este mort. Nu se mișca. Oamenii de pe trotuar au început să urle. Să strige.

„-Salvarea! Salvarea!”

După un timp a venit Salvarea de pe strada Horea și l-a luat. Atunci mi-am dat seama că prietenul trăiește, fiindcă mișca. Prietenul actor era cel care mi-a recitat poezia „Vocea pământului” în timp ce protesta:

„Ecoul, ecoul sunteți voi,

și vă întoarceți la mine eroi

rămânând undeva

între ce sunteți și veșnicia mea.”

Ca niște fluvii ce se revărsau în mare, veneau spre Piața Unirii muncitorii din toate fabricile Clujului.

Se auzeau dinspre Hotelul Astoria împușcături, dinspre Fabrica de Bere rafale de arme automate.

Soția a coborât de la redacție și am plecat pe jos spre cartierul Mănăștur, unde locuim. Se înserase. Mergeam pe străzi lăturalnice, fiindcă ne așteptau acasă doi copii care veniseră de la școală.

A doua zi, pe 22 decembrie, n-am mai fost la servici, pe străzile Clujului se striga “Jos Ceaușescu “, “Ceaușesc cine ești? Criminal de Scornicești! “ Mergând pe strada Moților, fiindcă nu circulau troleele, am văzut în două curți cadavrele a doi eroi împușcați de soldații de la cazarmele din Florești. Oamenii, revoltați, și înmărmuriți de ce vedeau mergeau spre centrul orașului. Ajuns în fața Bibliotecii Universitare m-am alăturat celor care strigau “ Jos criminalul!“

Întâlnindu-mă cu un prieten am aflat de la el că generalul Milea s-a împușcat. Mi-am zis în gând: “S-o creadă mutu! “

Ajuns în fața Județenei de Partid am văzut tancurile armatei împodobite cu tricolorul. Armata trecuse de partea noastră.

În sfârșit, vocea Doinei Cornea se auzea la microfonul scos din Catedrală.

„-Trageți clopotele să sune eliberarea noastră!”

…Și clopotele au răsunat cu bronzul lor galben peste burgul ce începea să se elibereze. Era sunetul acela înălțător care a sunat în istorie, fie la urgie sau la îndemnul pentru a se descătușa energiile comunității românești.

Așa a răsunat și atunci, în 22 decembrie, clopotele Catedralei Ortodoxe Române din Cluj-Napoca, semn de izbândă și început de drum, drumul spre democrație, spre Europa civilizată.

O parte din prietenii cu care am fost la Revoluția clujeană nu ne-am făcut dosar de Revoluționar, considerând că am luptat atunci pentru libertatea poporului și nu pentru recompense.

După ce a ieșit din spital Călin Nemeș, s-a întâlnit cu soția mea pe strada Universității, mergând spre redacția Tribuna, unde lucra.

„-Felicitări dragă Căline! Ești un erou!”

-Vorba soțului dumneavoastră, Al. Florin Țene într-o poezie pe care am recitat-o la Teatrul Național:

“Timpul își tocește coatele pe noi

Dintr-un gest aiurea

Devenim eroi… “

După ce evenimentele au mers spre un făgaș normal, am scris la mașina de scris Kappet, martoră a multor scrieri ale mele împotriva regimului criminal-comunist, poezia “Veșnicia ca dor definitiv “, pe care am compus-o ascultând tăcerea lângă monumental de la kilometrul 0 “Stâlpii împușcați. “

„Doamne, când a trecut atâta vreme

Din clipele, acelea, eroice și grele?

Eroii noștri ajunși standard și steme,

Veghează astăzi din lumina unei stele.

Doamne, când a trecut atâta timp?

Ca arborii retezați în două

Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp

Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,

“Stâlpii împușcați” vibrează a dor,

Tinerii noștri rămân în cuvinte

Ne pun aripi de vise pentru zbor.

Ninge ca în balade peste burgul tăcut

Peste monumentele de bronz și plânge

Frigul iernii ce-i este armă și scut

Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: ,,Memoria Inimii-30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj“” →

Olimpia MUREȘAN: Privighetoarea

(Continuare prin cântec)

„Veniți, privighetoarea cântă/ Și liliacul a înflorit!”-cântă minunat Mirabela Dauer! –

-De ce crezi că a ales dintre toate păsările pe privighetoare? Mă întreabă nepoțelul!

-Pentru că ea este o pasăre secretoasă , mai mult auzită, decât văzută, cântecul masculului

deoarece numai el cântă, e variat ca sunete și în timp, plăcut la auz-dar greu de redat în cuvinte.

E, totuși ușor de recunoscut, nu se confundă cu al altor păsări. Marele Beethoven a încercat în „Simfonia pastorală ” să redea prin muzică câteva note din cântecul privighetoarei ce erau triluri înalte, în popor se zice că „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”.

-Dar de ce cântă privighetoarea mascul? Povestea, povestea- sunt numai ochi și urechi!

-Da, o să-ți spun ca și altă dată o poveste adevărată despre această pasăre mititică. M-am întrebat și eu de multe ori de ce cântă așa de frumos și cine-i învață să cânte. Atunci am luat legătura cu un ornitolog(acel specialist care se ocupă mai mult cu studiul vieții păsărilor) și am organizat să facem un experiment. Iată ce-am făcut:

Prima dată am observat aceste păsări, atât pe mascul, cât și pe femelă. Am format o echipă și ne-am pus întrebarea de ce tatăl de privighetoare cântă zi și noapte, de ce nu ajunge să cânte numai ziua? Am căutat cuibul cu puișorii și am luat cu noi din cuib trei dintre puii masculi, i-am dus acasă, i-am îngrijit, le-am dat să mănânce; după trei săptămâni i-am adus din nou în cuibul lor și, de atunci am reînceput să-i urmărim. Au crescut și ei alături de ceilalți frați și a venit timpul șă părăsească cuibul, au devenit maturi, puteau să-și poarte singuri de grijă. Cei trei pui care au crescut fără tată nu știau să cânte, scoteau niște țipete stridente care speriau păsările din jur. Chiar și femelele s-au speriat și au plecat, deci nu se mai puteau forma perechi cu acești masculi care, de altfel, trebuiau să cânte frumos cântecul învățat de la tatăl lor în primele săptămâni de viață. N-au format cuiburi, n-au avut urmași din partea lor.

Uite așa, acel animal mărunt, cu capul mic și un creier minuscul parcă știa că: am doar trei săptămâni pentru a implanta în capul puilor mei acele melodii minunate, care erau necesare pentru perpetuarea speciei, deci pentru viitorul lor: masculul cântă neîncetat după apariția puișorilor, până la epuizare-zi și noapte și numai după aceea le dă drumul în lume, ca să formeze perechi noi, să construiască alte cuiburi noi, să depună ouă, și vine generația nouă, deci există continuitate!

În mâinile noastre, ale părinților se găsesc copiii noștri cel puțin până la 18 ani; oare ce ați reușit să le transmiteți copiilor voștri, ce ați reușit să le implantați în inimile lor?

Luați seama de la păsări! Cum cântă părintele puilor, fără încetare melodia supraviețuirii speciei!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Privighetoarea” →