În înțelegerea creștin ortodoxă “lumea” are două sensuri. În primul se cuprinde întregul “cosmos”, toate cele văzute și nevăzute. Este “lumea” făcută de Dumnezeu, ’bună foarte”.
În al doilea înțeles, mai restrâns, se înțelege existenta pământească, existența căzută, se poate spune totalitatea patimilor. Această “lume” sunt oamenii care viețuiesc “fără Dumnezeu”, sunt supuși vremelniciei și ignoră veșnicia.
Scriptura definește ca “lume” viață și pe cei care trăiesc în păcat, eminamente temporar și preocupați exclusive de cele materiale și vremelnice. De aceea, ucenicii Mântuitorului “nu sunt din lume”. Ei viețuiesc alături de cei păcătoși dar, întrucât nu sunt supuși și robi ai păcatului, nu aparțin acestei lumi. Iar acest lucru este valabil pentru toți cei care se străduiesc să ducă o viață creștină, adică o viață Ortodoxă. Sunt foarte mulți cei care sunt supuși păcatului, unii din neștiință iar alții din îndărătnicie sau prostie. Astfel numărul celor care sunt împotriva Voii lui Dumnezeu sunt mulți și aparent, viața de păcat pare mai lesnicioasă,”…oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele’ (Ioan,3;19).
Rămâne un fapt dureros că mulți dintre oameni nu vor să primească pe Iisus și să asculte de Biserica Lui Ortodoxă. Sunt foarte mulți care refuză învățătura creștină și preferă să trăiască în voia “lumii” și a păcatului.:”..”largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află” (Matei,7;13). Este vorba aici de a află calea de mijloc, calea împărătească, aceea care duce la mântuire și viata veșnică. Credincioșii trăiesc în lume și au obligații în ea, dar țelul lor trebuie să fie Împărăția cerurilor, ”patria” lor veșnică. Credinciosul creștin are și datorii către lume, adică față de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea și bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).
Ca orice om, și credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu și este încredințat că El îi poartă de grijă, încât să-și poată rândui o viață plină de mulțumire sufletească și de propășire în cele trebuitoare traiului zilnic.
În mod limpede ni se spune în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om că să fie stăpân peste cele zidite și așezate de El în lumea această, „ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Fac. 1, 28).
Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om și lume, ca și menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut și face Dumnezeu. „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găsește tot ce este necesar vieții sale. Ura de lume, ori socotința că ea ar fi de la cel rău, precum și lenevirea și nelucrarea pentru îngrijirea și înfrumusețarea lumii sunt lucruri împotriva înțelepciunii, iubirii și voii lui Dumnezeu. Dar aici trebuie să avem o colosală grijă. Suntem nevoiți și este inevitabil să trăim în lume. Este necesar să ne străduim pentru binele propriu și al comunității în care ne aflăm dar nu trebuie să uităm o clipă că starea noastră aici este scurtă, de fapt foarte scurtă. Dacă vom sucomba grijilor “lumii”, ne vom lasă cuceriți de ea și mai rău, ne vom închina ei, în realitate vom pierde și “lumea” asta și pe cea viitoare. În aceasta se vede lucrarea celui mai de seama dar al oamenilor, libera voie, libertatea de a alege între bine și rău și responsabilitatea pentru opțiunea făcută. Omul are libertate deplină în viață. Dumnezeu respectă chipul Său în om. Ne naștem în condiții care nu depind de noi, dar suntem liberi să facem bine sau rău, să credem sau să nu credem. Răul nu-i de la Dumnezeu ci din libertatea oamenilor și a îngerilor de a face bine sau rău. Un lucru mai trebuie bine înțeles.
În bine și spre fericirea raiului, se înaintează prin efort și strădanie și ridicându-ne deasupra slăbiciunii răului. Căci există o colosală confuzie aici. Sunt foarte mulți cei care consideră urmarea învățăturii creștine și Ortodoxe drept ‘slăbiciune”. Nimic mai fals, căci este forma cea mai răspicată de bărbăție și curaj. Dimpotrivă, căderea, în “atracțiile” lumii căzute, este dovada slăbiciunii răului. Iar această slăbiciune, răul o vădește printr-o mare putere de ispitire, de înșelare. Există și ipostasuri în care răul își atinge culmea supremă sub forma puterii de ispitire și aceștia sunt demonii. Cei care cad ispitei “lumii” vor avea de plătit un preț fioros; vor pierde, cum ziceam, și lumea aceasta și pe cea care va să fie. ”Pentru ca ce-I va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” (Matei,16;26). Poate cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este regale Herod.
Numele Regelui Herod este legat mai ales de Nașterea Mântuitorului. În același timp Herod a fost unul din regii de seama din Iudeea, deși a fost rege clientelar, deci supus Romei.
Herod a fost rege în Iudeea la sfârșitul veacului I i.d.Chr. El a obținut domnia, deși era de neam străin și de fapt era un parvenit, făcând colosale daruri către puternicii din Roma; mai întâi lui Marc Antoniu și Celopatrei și apoi lui Augustus. De fapt slugărnicia lui față de Roma era vestită. În același timp, prin această slugărnicie, Herod a obținut colosale avantaje pentru el și pentru Iudeea. Privilegiile acordate,de fapt cumpărate de la Roma, au făcut ca în toată lumea romană, Israelitii să aibă o situație cu totul privilegiată, la limita de a stârni nemulțumiri, antipatie și revoltă. În bună măsură aceste exagerări au fost cauza războaielor iudaice care au dus la dispariția statală în Palestina și a înverșunării cu care Romanii au luptat în vremea acestor războaie.
În același timp Herod a realizat lucruri colosale. A întemeiat orașe, a ridicat monumente, cetăți și a refăcut din temelie Templul. Dar numele lui rămâne legat, cum spuneam, de Nașterea Mântuitorului și de opțiunile pe care el le-a făcut atunci.
Textele evanghelice,dar și izvoare istorice, relatează modul sălbatec, categoric, în care Herod s-a lepădat de Pruncul Dumnezeiesc și de modul în care a căutat să îl ucidă. În acea împrejurare Herod a ales “lumea” și cele ale ei și a respins pe Dumnezeu. Cercetând izvoarele istorice putem vedea ce i-a adus acea opțiune.
Cele mai ample,exacte și ilustrative știri le aflăm în lucrarea istoricului Josephus Flavius, ”Bellum Judaicum”(Războaiele Iudaice). În acea lucrare amplă, practic contemporană cu evenimentele, Josephus Flavius descrie în detaliu ce a fost viața personală a lui Herod.
Obsedat de putere Herod a trăit într-o panică permanentă că împotriva lui se fac comploturi. Judecând pe toți din jur după măsură lui, Herod se vedea înconjurat de intriganți și criminali fără scrupule. Această paranoie, acest duh de spaimă și bănuială, l-a făcut să suspecteze pe toți din jur și încă mai vârtos pe membrii familiei lui. Evident tot soiul de intriganți și curteni fără suflet au exploatat această paranoie a lui Herod și în final l-au redus la o demență sângeroasă.
Herod, este una dintre personalitățile istorice descrise, de izvoarele contemporane lui și de istoricii ulterior, în chip unanim ca un monstru sângeros, capabil de orice crimă pentru a își satisface ambițiile sau potoli bănuielile.Istoricul Macrobius îi atribuie lui Augustus formula,” este mai bines a fi porcul lui Herod decât fiul sau”. Nu există nici o exagerare în această formulă.
În urmă bănuielilor sale și înnebunit de intrigi, Herod a ucis,în urma unor simple bănuieli, pe fii săi, soții ale sale și nenumărate alte victime inocente. La sfârșitul vieții el a suferit dureri fioroase, probabil în urma unor insuficiențe renale și în plus,parte din trupul sau, inclusiv genitalele, i-au putrezit. În fapt întreaga suflare, aflată sub stăpânirea lui, îl ura cu înverșunare. Ca ultim act de demență sângeroasă, știind că va muri, Herod a ordonat că fruntașii regatului din tot locul, să fie adunați și uciși în ziua morții sale. În felul acesta el se asigura că în țară va fi plânset și tânguire la moartea sa. În esență, cel care voise să ucidă Pruncul Dumnezeiesc, a trăit permanent hăituit și chinuit de duhul “lumii” căreia se dăruise. Iar câteva decenii după moartea lui centrul lumii iudaice, care îl refuzase pe Mântuitorul, va fi șters de pe față pământului în urma unui război a cărui brutalitate nu mai fusese întâlnită și nu va mai fi întâlnită. Puțini se pot îndoi că atunci a avut loc o revărsare a mâniei lui Dumnezeu!În această lumina ar trebui să înțelegem bine un lucru.
Venirea Mântuitorului, indiferent dacă suntem credincioși sau nu, reprezintă un moment de definiție și așezare a existenței, tuturor și a fiecăruia. Avem libertatea să alegem pe Mântuitorul sau să facem alegerea pe care a făcut-o Herod. Dar în funcție de această alegere putem să pierdem, sau să câștigăm, și lumea asta și pe cea viitoare. Am văzut ce a adus respingerea Mântuitorului lui Herod. Să ținem bine minte,: ”Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezelui celui viu.” (Pavel,Evrei,9;31)
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA