Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (86)

Unirea Transilvaniei cu România

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureș, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: ,,Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni”. Acest tablou măreț este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane,10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor școlilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună” (apud ,,Unirea”, din 8 decembrie 1918).

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (86)” →

Al. Florin ŢENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române (I)

Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier. Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște). În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească — „Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii românești.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române (I)” →

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: DEVREME DESPRE VREME

Când ne referim la timp, noi, cei de sorginte latină, nu ne gândim doar la ceas, ci și la climă. Anglosaxonii, în schimb, specifici cum le place lor să fie, apelează la doi termeni diferiți: germanul Zeit vine dublat de meteorologicul Wetter iar englezescul time, diferit de ploioasa weather britanică, nu lasă loc vreunei interpretări alternative.

Nu m-ar preocupa atât de mult diferența aceasta de terminologie dacă s-ar rezuma doar la vocabular, dar, aflându-ne în plină etapă de dezbatere pe teme climatice, constat că, oricât am fi de pedanți cu delimitările verbale, odată cu schimbarea orei și anului luăm cu noi și confuzia legată de vreme, ca fenomen meteorologic. Cu toții suntem un pic nelămuriți, nu mai știm cui să dăm crezare, celor care susțin că ne deplasăm spre o catastrofă climatică sau celor care o neagă cu înverșunare.

De vreme (devreme?) ce pe vremuri nu aveam suficiente informații pentru a ne crea o părere proprie, acum avem prea multe și nu mai știm care sunt cele periculoase! Bine măcar că toți suntem de acord când vine vorba de măsurat timpul în ore și secunde. Ne bate ora la fel, tuturor. Până una alta ceasul omenirii bate la unison, neperturbat de starea… vremurilor.

Și totuși, când mă uit la spanioli, francezi sau italieni, comparându-i cu germanii, olandezii sau englezii, constat că percepția timpului, ca unitate de măsură a trecerii noastre prin lume, se face în mod diferit. Altfel se scurge timpul în Spania decât în Germania! Nu uit replica chelnerului spaniol, care, întors din drum după ce i-a luat comanda unui turist german, i-a zis: „Vă servesc imediat, dar imediat spaniol, claro?”

Când meșterul spaniol vrea să te amâne, îți zice că revine mañana. Și nu rare sunt ocaziile când germanul chiar îl crede, așteptându-l a doua zi. Dar, de fapt, mâinele spaniol e perceput ca un fel de … nu astăzi.

Cât despre starea vremii, spaniolii nu zic „prognoză meteo”, ei spun „prognóstico meteorológico”, de parcă am fi la loz în plic. Or ști ei de ce. Mă rog, astea sunt finețuri pe care le află toată lumea abia după, hmm …un timp. Eu zic că timpul spaniolilor, ca mai toate substanțele, se dilată la căldură. Adică: merge treaba, dar mai pe-ndelete. La români e la fel.

Să țină oare asta de particularitățile climatice ale țărilor noastre? E drept că „latinii” locuiesc cu precădere prin țări răsfățate de soare, dar nu e o regulă universal valabilă (mă gândesc la America Latină și la ghețarii aceia incredibili, din sud). Britanici punctuali, nemți exacți, elvețieni cu tradiții la confecționat ceasuri, olandezi comercianți, cu toții se împacă bine sub soarele Spaniei, gustând lentoarea secundei. Fiindcă pot.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: DEVREME DESPRE VREME” →

Paul LEIBOVICI: BOTEZUL în apele IORDANULUI

Credincioşii au ieşit din apele râului, iar din tunicile lor albe se scuturau picăturile de apă. Sub razele soarelui păreau bobiţe de argint strălucitoare. Privirea mi se umplea cu nesfârşitele podoabe magnifice. Liniştea, o linişte pe care am putut-o constata doar în acel loc. Locul denumit:Botezul în apa Iordanului.

Oamenii ţineau în mâinile lor sticle de plastic pline cu apa sfântă din Iordan. Apă cu nuanţe cafenii sau de un gri nemai întâlnit altundeva.

Erau, în acea zi în jur de 7000 de credincioşi ai bisericii ortodoxe şi a bisericii etiopiene. Se sărbătorea ,,botezul lui Ioshua pe locul unde Iohanan la botezat cu apa din Iordan şi ,,atunci s-a deschis cerul auzindu-se glasul care spunea ,,eşti fiul meu iubit prin care răspândesc…(Biblia Nouă ,Mati 3,16-17)

Înainte de a coborî spre apă, au mers la duşurile din apropiere pentru a-şi îmbrăca acele tunici albe sau stăteau cuviincioşi în aşteptarea rândului, pe lângă numeroasele autobuze sosite în acea dimineaţă.

Scările de lemn duc spre un platou înconjurat de bârne de siguranţă. Unii dintre pelerini făceau primele cunoştinţe, schimbau părerei sau se fotografiau.

Un loc pitoresc în apropiere este rezervat pick-nikurilor. Unii turişti şi-au sărbătorit ,,ziua onomastică”-nou prilej de bucurii şi afirmare a credinţei strămoşeşti. Poate un unic prilej în viaţă!

Când le venea rândul de a coborâ scările spre apa iordanului, sticlele de plastic rămâneau undeva pe mal. Este interzis a se lua apa direct din Iordan din motive, bine înţelese-igienice. Cei care coborau purtând tunici albe erau români, ruşi şi etiopieni. Majoritatea s-au coborât în adâncimea apei pentru a-şi uda capul.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: BOTEZUL în apele IORDANULUI” →

Prof. univ. dr. ing. Corneliu NEAGU: EVOLUȚII ACADEMICE ÎN CATEDRA TCM ÎN PERIOADA 1980-2000

Începând cu anul 1980, în “Economia Socialistă Multilateral Dezvoltată”, nevoia de ingineri cu specializarea TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini), devenea din ce în ce mai mare. Ca răspuns la acestă comandă socială, numarul de locuri alocat Politehnicii din Bucureşti pentru specializarea menţionată este majorat cu 30%. Astfel, numărul studenţilor admişi în anul întâi, la această specializare, ajunge la cifra de 320. Această majorare a numarului de studenţi a generat oportunităţi de promovare a unor cadre didactice tinere pe posturi de titulari ai unor cursuri. Cursul de Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM) va avea, începând cu anul universitar 1983-1984, trei serii paralele (A, B, C). La seriile A şi B erau titulari Prof. Dr. Ing. Ionel GAVRILAŞ şi Conf. Dr. Ing. Ion GHEORGHE. Pentru seria nou apărută (seria C) este desemnat titular Şef Lucrări Dr. Ing. Corneliu NEAGU. Cele trei serii paralele s-au perpetuat şi după evenimentele dramatice din iarna anului 1989, care au condus la căderea comunismului în România. Turbulenţele, spontane sau provocate, ce au avut loc în facultate la sfarşitul anului 1989 si începutul anului 1990, conduc la recuzarea de către studenţi a titularilor de la seriile A si B. Locul acestora va fi preluat de Şef Lucrări Dr. Ing. Aurelian VLASE, la seria A, şi Şef Lucrări Dr. Ing. Marian GHEORGHE, la Seria B. Titularii celor trei serii, Aurelian VLASE, Marian GHEORGHE și Corneliu NEAGU, au hotărât, în consens ca, de la an la an, să permute seriile la care vor preda, ca simbol al « egalitaţii » academice a celor trei titulari. Prin hotărârea biroului de conducere a catedrei, şef al colectivului de disciplină TCM a fost numit Corneliu NEAGU, acesta având vechime mai mare de predare a cursului la învățământul de ingineri–zi. În anul 1990 Facultatea de Tehnologia Consrtucţiilor de Maşini (TCM) îşi schimbă denumirea, devenind Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice (IMST). Sub coordonarea catedrei TCM, se înfiinţează specializarea Ingineria şi Managementul Sistemelor de Producţie (IMSP), a cărei denumire va deveni, mai târziu, Inginerie Economică Industrială (IEI). În cadrul noii specializări se formau ingineri având cunoştinţe tehnice şi economice avansate în domeniul sistemelor şi proceselor de producţie. În planul de învăţământ al noii specializări au apărut discipline de graniţă, care să facă îmbinarea între abilităţile tehnice şi cele economico-manageriale ale absolvenţilor. Disciplina directoare a specializării a fost denumită Ingineria Sistemelor de Producţie (ISP), având derulare pe trei semestre : ISP1 şi ISP2 în semestrele 7 si 8 (anul de studii 4), iar ISP3 în semestrul 9 (anul de studii 5). Fiecare parte se încheia cu examen separat şi notă proprie în catalog. În Biroul de conducere al catedrei TCM, s-a hotărât ca predarea cursului ISP1 să intre în sarcina profesorului Marian GHEORGHE, iar cursurile ISP2 şi ISP3 în sarcina profesorului Corneliu NEAGU. Unii colegi de la catedra de Management Industrial au avut opoziţii în legătură cu atribuirea cursului de ISP3 profesorului Corneliu NEAGU, punând la îndoială competenţele titularului în problemele de organizarea producţiei. Personal, am dovedit, încă de atunci şi o pot dovedit şi acum, că pregătirea mea în acest domeniu a început încă de pe vremea când învățam la Şcoala Profesională de Ucenici din Fieni (1958-1961). De aceea am postat aici diploma primită la absolvirea şcolii, care ilustrează faptul că au existat două discipline fundamentale, una de Tehnologia Meseriei şi alta de Organizarea Producţiei, ambele promovate cu nota 10 (zece).

De altfel, la absolvirea acestei şcoli am realizat un proiect de diplomă, care avea ca temă « Reparaţia capitală a unei mori de ciment ». Proiect foarte compex, ce cuprindea tratarea temei atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere organizatoric. Îmi amintesc că am formalizat partea organizatorică a reparației capitale cu ajutorul diagramelor GANTT. Se întâmpla pe vremea când persoanele pornite împotriva mea, la preluarea cursurilor ISP2 și ISP3, mai jucau încă „la marelle” pe trotuarul din fața blocului. Trebuie să precizez faptul că Școala Profesională de Ucenici din Fieni, fiind continuatoarea Școlii de Arte și Meserii de dinainte de cel de al doilea război mondial, oferea elevilor săi competențe recunoscute atât la nivel național cât și la nivel internațional. Este cunoscut faptul că specialiștii formați la Școala Profesională din Fieni au construit fabrici de ciment, nu numai în țara noastră, ci și în alte țări, precum China, Iran, Irak, Siria etc. Pregătirea elevilor punea accentul pe inovare și mai puțin pe rutină. Îmi amintesc că, fiind confruntat cu problema reparării unor cuplaje de la podul rulant care se defectau foarte des, am realizat (proiectare-execuție) prima mea invenție: dispozitiv de danturat la interior cu freză disc-modul. Era în anul 1963, la vârsta de 19 ani.

(Dispozitiv de danturat la interior cu freză disc-modul)

Invenţia s-a născut dintr-o nevoie a atelierului mecanic (aşa cum se spune în teoria dezvoltării produselor): realizarea coroanelor cu dantură interioară ce intrau în componenţa cuplajelor de pe podurile rulante din halele de materie primă pentru fabricarea cimentului. Tehnologia anterioară de danturare cuprindea următoarele faze: trasarea danturii interioare după dantura exterioară a piesei conjugate coroanei; prelucrarea danturii interioare prin mortezare după trasaj; ajustarea dinţilor prin pilire şi controlul fiecărui gol al danturii cu șablon din tablă. Dispozitivul, conform invenţiei, a permis reducerea timpului de prelucrare a danturi interioare de 4,8 ori. Totodată precizia danturii a crescut foarte mult, asigurând o durată de exploatare a cuplajului de 3 ori mai mare. Dispozitivul se mai folosea încă pe la sfârșitul anilor ’90, înainte ca fabrica de ciment să fie cumpărată de firma Heidelberg. Calculul angrenajelor acestui dispozitiv l-am făcut conform celor învățate din cărțile ilustrului profesor universitar Emil Botez, ANGRENAJE, edițiile 1949 și 1953. Roțile dințate mi-au jalonat destinul, fiind prezente pregnant în viața mea de student și de cadru didactic universitar. Subiectul fabricării roților dințate a fost prilej de îndelungate dezbateri cu profesorul Ionel Gavrilaș la examenul de Tehnologia construcțiilor de Mașini (TCM) din anul 5 de studii universitare.

Așa cum am arătat în placheta „UN PROFESOR BIZAR”, profesorul Ionel Gavrilaș „m-a ținut” la examen de la ora 8 AM până la ora 7 PM (11 ore). La încheierea examenului, știind că am fost propus pentru un post de asistent în catedră, mi-a zis să-l caut în toamnă întrucât n-a avut timp să mă examineze și din cursurile facultative de Tehnologii Neconvenționale. Nu pot încheia subiectul incitant al roților dințate fără a menționa că acest subiect a fost prezent și la examenul de admitere la doctorat, în anul 1972. Președintele comisiei de admitere a fost chiar Marele Prof. Dr. Docent Emil Botez. Doresc să le spun colegilor mai tineri că admiterea la doctorat se făcea pe baza unui examen riguros, cu probă scrisă și probă orală. Conducătorii de doctorat erau puțini, iar candidații mai mulți decât locurile oferite de Ministerul Învățământului.

Roțile dințate au fost prezente în viața mea și în cadrul contractelor de cercetare-dezvoltare realizate cu industria, cu deosebire în cazul echipamentelor de prelucrare a suprafețelor sferice prin strunjire și frezare. Solicitările în acest domeniu erau foarte mari, în contextul în care Nicolae Ceaușescu ceruse imperios fabricarea în țară a produselor care necesitau cheltuieli valutare pentru a fi cumpărate din țările occidentale. Aș dori să menționez faptul că partea aplicativă a tezei mele de doctorat s-a concretizat în proiectarea și realizarea de echipamente tehnologice de prelucrare a articulațiilor sferice pentru turbinele de 330 MW. Aceste articulații se importau din Franța. Prin asimilarea lor în fabricație la IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele din București), conform tehnologiei și echipamentelor dezvoltate în cadrul tezei de doctorat, s-au obținut economii valutare de un milion USD/an. Continue reading „Prof. univ. dr. ing. Corneliu NEAGU: EVOLUȚII ACADEMICE ÎN CATEDRA TCM ÎN PERIOADA 1980-2000” →

Camelia FLORESCU: Dansând cu tata de Ignat

Copiii miloși n-au ce să cate’ la tăiatul porcului în ajun de Craciun în gospodăriile oltenești. Nici copii, nici adulții. Oltenii au o superstiție că animalul moare mai greu dacă îl deplângem cu păreri de rău prea mari iar carnea sau șoricul nu se frăgezesc din acest motiv.

Tata era mândru nevoie mare, că deși visase să aibă băieți, de-acuma amândouă fetele lui, eram mai „bărbate” când venea vorba de sacrificatul nutriilor (creșteam nutrii!) și al porcului de Crăciun. Când eram prea micuțe, venea soțul unei vecine, Rina, unchiul Grigore din partea mamei (aciuit de tânăr din Moldova pe la noi, la Craiova) și mama, toți ajutau să fie pus porcul jos. (bine, unchiul Grigore era mai mult de formă invitat, el era milos din fire și-și făcea mereu de treabă tocmai când era scos din coteț „mnealui”, așa că greul cădea pe mama și pe soțul vecinei Rina – uite-mi scapă acum cum îl chema!)

N-ați văzut mai mare forfotă în casele oltenilor, ca în ziua de Ignat (noi întotdeauna respectam ziua de 20 decembrie; așa moștenise tata de la bunicu’, ce fusese chiabur și sacrificau mai mulți porci odată să aibă timp să-i pregătească și să-i împartă celor în nevoie). De dimineață (ce zic eu? de foarte de dimineață) bunica și mama roboteau, pregătind în ce să prijoane măruntaiele animalului, puneau vase uriașe pe aragaz să-încălzească apa pentru spălatul mațelor, cârpătoare de lemn mari sau mici mereu la-îndemână, mirodenii, greutăți de fier de 2 sau 3 kilograme de la cântare, ca să preseze burta după ce o pregăteau, Doamne, o întreagă logistică, ce mai la deal, la vale…

Tata ascuțea meticulos cuțitele. Niciodată în ziua tăierii. Întotdeauna cu două zile înainte. Era treabă serioasă. Nimic nu trebuia să ne surprindă nepregătiți. Deși pe măsură ce creșteam noi, paiele erau peste tot, în toate curțile gospodarilor, înlocuite cu butelii de aragaz pentru pârlitul porcilor, tata nu voia să audă. Paiele frăgezeau șoricul. Îi dădeau alt gust. Și-apoi mai chichiricios ca tata prin gospodărie, n-am cunoscut oltean. Așa că eram martorele răsturnării unor uriași baloți de paie lângă cotețul din spatele casei noastre. Dacă era iarnă grea, ne pregăteam haiducește și ne-îmbrăcam cum se cuvine, de la șosete groase, căciuli, mănuși, până la încălțăminte ușoară, călduroasă, antiderapantă. Pentru că nimeni nu dorea să alunece când ne opinteam cu porcul sub noi și să-l scăpăm prin curte (s-a-întâmplat odată, deși de un Paște, deci pe soare, cu berbecul dovedit sub noi, să-i slăbim strânsoarea și el să dea să se ridice, spre spaima noastră că ne va lua în coarne si deliciul pisicilor din vecini care lingeau dârele de sânge de pe lângă locul sacrificării).

De țuica de prune ați auzit ce minuni face ? Olteanul știe de când Universitatea Craiova era echipa de fotbal cântată de folkiști ca fiind „O iubire alb-albastră, campioana unei mari iubiri”, că țuica de prună este recunoscută drept brand de țară și e denumită „Ochii lui Dobrin” (hai, că dacă nu știți cine era Dobrin, mă-nchid în beciul amintirilor și îmi deplâng copilăria în care oricine știa cine era Dobrin, Balaci, Cămătaru (Cami), Cârțu, etc…)

Ei bine, porcul la noi în curte, se asezona cu “Ochii lui Dobin”. Ce asomare, ce prostii inventate de UE? Se aducea o vadră lângă oblonul pe care se sacrifice animalu’ și se bea cu țoiu. (de câte ori femeile în grabă nu erau să-încurce vedrele, cea cu apă de clătit mâinile și cea cu țuică de clătit gâtlejele!). Cine să-l fi refuzat pe tata dacă era solicitat să ajute la tăiatul și mai ales la pregătitul porcului? Vreun gagă din vecini, gard de gard cu noi (ai lu’ nea Costică – par egzamplî – cum râdea bunica de ei prin bătătură) nici nu mai trecea de la el la noi în curte, cerea țoiu peste gard…Se ciucea pe vine când simțea că-l ia valul și de-acolo sfătos ajuta cu îndemnuri: „Mă, Benonică, mă, taie mușchiulețu’ de-a lungul, mă, să iei deceașa, din partea alălaltă, mă și să lași niscai carne pe slănină, să iasă jumările gustoase!”. Sau către bunica (nelipsită de la un așa ritual, încă de când plecase bunicu în război și mânuia singură cuțitul sau satâru’ la tăiatul porcului): „Daică, lasă mata trebăluiala prin bătătură, că iete, sunt ăștia micii mai verzi la oase, nu ca noi… ia de te hodinește colea lângă gard pe dăinăușul copilelor!” (Dăinăușul, rămăsese înțepenit de când apăruseră în curtea noastră niște zdrahoni de copii, ai nu știu cui, veniți să se joace cu noi și malaci așa cum erau, stricaseră scrănciobul. Tata prijonea pe el, pentru că era lângă cotețe, vasele cu uroaie pentru cloțe și pentru cocoș.) sau „Țățică, păi nu-l tămâiarăți, bre, că a mea așa face, că destul îl drăcuie tot anul?!“

Noroc că până la intrarea României în UE, ai noștri (mama și tata) consimțiseră să se mute cu noi la București, unde la început locuiam la bloc. Îmbătrâneau și noi nu mai doream să-i vedem muncind din greu sau crescând animale. (mare supărare a fost pe tata când a înțeles că ne facem casă doar așa „să vă beți cafeaua într-o curte cu gazon de iarbă, nu tu un arac de vie, de roșie, un vrej de fasolică țucără, ceva ??? o guițătură, un boboc de rață?”). Pentru că ar fi avut de tras autoritățile cu un căpos de oltean made în Cornu, copilărind via Plenița… El tăia porcu’ cum avea el chef, nu ținea de regulile altora ci numai de ale lui, învățate de la bunici. El ascuțea cuțitele și testa lamele din timp cum am spus, dar niciodată n-a chinuit animalul… era maestru. Alții prin alte curți transformau Ignatul într-un act sadic mai ceva decât torturile de la Guantanamo.
Continue reading „Camelia FLORESCU: Dansând cu tata de Ignat” →

Al. Florin ŢENE: Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză modernă

Literatura universală ne oferă exemple numeroase în privința ideii din titlul acestui eseu. Romanticul John Keate (1795-1821 ) în „Odă la o urnă grecească”, poem tradus de Lucian Blaga, solicită, metaforic, o melodie percepută numai în interior:

„Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cântați mereu,
Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută
Cântați-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totuși nu te întrista:
Deși nu ti-ai văzut norocul, nu-mbătrâneste-a ta mireasă,
Și tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasă”.

Verlaine proclama cu îndrăzneală “ De la musique avant toute chose“, dar cultiva sugerând, până la anularea ideii poetice, cantabilitatea unor embrionare sensibilizări “melice”, cum spunea George Călinescu în “Chanson d`automne”.

Un alt poet sensibil receptor al muzicii, Rainer Maria Rilke gândea muzica drept o “metamorfoză a simțurilor “, având o obsesie vizionară asupra unui “peisaj sonor “:

Muzică: „suflu-al statuilor, poate:
tăcere-a imaginii. Tu, grai, unde graiuri
sfârșesc, tu timp
în verticală pe direcția pierdutelor inimi”.(traducere Maria Banuș ).

Juan Ramon Jimenez definea muzica ca un mijloc de conservare a inefabilului în univers:

„Tu ești în liniștita noapte

Această cântătoare undă

în care, fragede de-a pururi,

stau stelele ca niște crini

suavi, într-un cristal adânc”.(traducere Vasile Nicolescu)

Carl Sandburg a compus pentru “fantoma lui Johann Sebastian Bach “, „Omul numerelor”, un comentariu liric ca o “muzică pentru sufletele singuratice “ cum se exprima într-o „poemă-definiție” a muzicii:

„Cunoștea numerele prielnice dragostei,

Numerele care poartă noroc,

Numerele care poartă marea și stelele.

A murit minunându-se de numere

Și rostind ca pe-un număr-: Adio!” (traducere Petre Solomon)

Interesant este comentariul lui Boris Pasternak despre “naivul “Frédéric Chopin, “trezit din reverie “într-o “cetate-n mit rămasă “ sau pe Ceaikovski:

„Ori în tumulturi infernale

Din tot ce înseamnă dantesca

Văzu Ceaikovski sala-n jale

Pentru Paolo și Francesca ” ( traducere Victor Frunză)

Chopin era gândit de Marcel Proust ca un “ocean de lacrimi, de hohot, de suspine/ Pe care-un stol de fluturi în zbor îl tot străbate/ Când hohotind a jale, când dănțuind pe valuri,/” ( traducere Alexandru Baciu) “

Abordând această temă în literatura română am ajuns la concluzia că exemplele nu sunt deloc neglijabile. La Mihai Eminescu muzica e un fond pe care poetul grafiază, ca pe un portativ:

„O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.” (Diamantul nordului-Capriccio )

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză modernă” →

Milena MUNTEANU: ,,Între pământ și cer”

De la etajul 37 al unui hotel din centrul montrealez, mă bucur de o vedere minunată a fluviului ce străbate orașul și spală malurile insulelor și țărmurilor pe care le găsește în cale.

Căldura soarelui pătrunde prin ferestrele imense, îmbrățișându-mă. Eu stau la o măsuță rotundă, la marginea acestui perete panoramic ce îmi dă o deschidere largă asupra frumuseții. O degust lângă un pahar, bucurându-mă de razele de soare ce străbat printre nori, transformând astfel continuu peisajul. Mă simt pe culmea lumii noastre…

Aceasta imagine este probabil la fel de extraordinară ca cea pe care Jacques Cartier a descoperit-o în prima parte a secolului al XVI-lea, când a ajuns pe acest continent. Minunându-se că muntele oferea această priveliște, a decis să îl numească ”Muntele Regilor/Muntele Regal” sau ”Mont Royal”. Și astăzi lumea urcă la panorama Belvedere, să admire necuprinsul, limitat doar de linia orizontului. Se uită la zările îndepărtate, minunându-se de abundența frumuseții naturale.

De atunci încoace au fost plantate ici-colo biserici care la momentul respectiv dominau peisajul, nu doar prin clopotnițele îndrăznețe, ci și prin dangătul clopotelor. Apoi, aici au sosit anglofonii, ce au adăugat frumusețea arhitecturii bisericilor anglicane, romano-catolicii au ridicat unele opulente, precum catedrala ”Marie-Reine-du-Monde” (”Maria-Regina-Lumii”), care se zărește și ea un pic de la fereastra panoramică a hotelului la care stau. Au apărut alte multe locașuri de cult, fiecare cu specificul lor, având în vedere că mai toate credințele și cultele lumii sunt prezente în acest oraș.

Acum însă, ele par ”îngropate” în peisajul modern, aproape invizibile de unde mă uit eu, ascunse în umbra clădirilor înalte, strivite parcă de arhitectura modernă care le domină. Îți dai seama astfel de transferul de putere petrecut în timp. Acum centrul orașului e dominat de clădiri ale marii finanțe, ale corporațiilor, dar și de clădiri de locuințe ce sfidează gravitația. Vezi mansions, case mari, în stil clasic, cu spații largi în jurul clădirii, fiind înlocuite de blocuri, uneori înghesuind două clădiri înalte pe spațiul unei case de altădată, care, în plus, avea detalii arhitecturale pe care nici nu ne gândim să le înlocuim sau măcar să le replicăm. Mai încolo, văd un alt locaș de cult, cu vitraliile înlocuite cu scânduri bătute în cuie, semn sigur că există un plan de demolare, de înlocuire a vechii clădiri.

În locul lor se nasc blocuri de locuințe situate atât de aproape unul de altul, că poți vedea în farfuria celor din blocul vecin, pe masa lor din bucătărie. Astfel, noțiunea de spațiu privat se schimbă dramatic… În blocurile moderne, de multe ori, o persoană deține doar o cutiuță de chibrituri, o colivie pentru singuratici. În aceste clădiri proprietarii apartamentelor încearcă să-și cumpere o fereastră cât mai mare… iar felia de soare ce este îngăduită se plătește scump. Noile locuințe au de obicei o cameră de zi (cu fereastră), dar uneori dormitorul nu are lumină naturală. O astfel de locuință este prezentată drept ”cool”, are chiar un nume (”loft”) iar apartamentul se vinde cu pereții nefinisați, netencuiți, cum este acum la modă, ba uneori chiar cu conductele la vedere… Tinerii se bat pe apartamentele cu pereții goi, ce rezonează când pășești prin camera goală!

Continue reading „Milena MUNTEANU: ,,Între pământ și cer”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)

„Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată!”

(Lucius Annaeus Seneca)

„În <<raiul bolşevic>> nu trebuia să existe nici cel mai firav firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale trebuiau distruse după un plan desfăşurat cu perseverenţă, treaptă cu treaptă.”

(ASPAZIA OŢEL-PETRESCU)

Profesorul, filosoful, sociologul Mircea Aurel Vulcănescu a pătimit pentru Adevăr, convins că suferinţa, iubirea şi jertfa sa întru Adevăr numai prin moartea martirică i se deschidea Calea spre Învierea întru Hristos – Domnul Vieţii veşnice.

„APĂRAREA” şi „ULTIMUL CUVÎNT”, au fost publicate întâia oară în străinătate, de Virgil Ierunca în „Ethos”-Paris, 1983, caietul IV, p. 9-104, sub genericul „ULTIMUL CUVÎNT”, iar în ţară sub formă de serial în „Orizont”-Timişoara, anul II, 1990.

Justiţia proletară din România Penitenciară nu a avut demnitatea celei finlandeze, care fiind somată să judece „criminalii lor de război”, a răspuns temerar şi autoritar: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”

Procurorul i-a imputat filosofului Mircea Aurel Vulcănescu fapte prin deducţie, solidarizândul cu faptele fostei guvernări antonesciene pentru ca procesul să aibă conotaţia logicii impuse de la Moscova în vederea din start a condamnării grele. „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mîndrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decît de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărîmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talere acelei dreptăţi pe care sînteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pămîntească.”(Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 10)

În faţa actului mârşav de acuzare adus doctorului în Drept, filosofului Mircea Vulcănescu, acesta suprapune acuzaţiilor generale impuse, caracterul general al guvenului Ion Antonescu care, în acele vremuri de vitregie naţională privind politica de apărare a ţării, a impus salvator o dictatură militară, autoritară şi apolitică, unde răspunderea o avea un singur om dar cu concursul tuturor colaboratorilor săi, și definește în fața completului de judecată cele două entităţi fundamentale: naţiunea şi naţionalismul creştin ortodox.

„Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan… Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sîngelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism.” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 35)

Tirul acuzatorilor s-a năpustit ca într-un poligon de tragere, nemilos, înfierbântat asupra ţintelor care trebuiau ciuruite sau doborâte, conform instucţiunilor în care s-au pregătit atât de absurd şi de ucigător. Înţeleptul filosof ştia cu ce regim atât de ne-„popular” are de-a face şi nu s-a plâns, ştiind că jertfa lui este bine primită de Dumnezeu şi de neamul său, cerând doar dreptul său suprem pentru care a trăit şi a luptat în viaţa care i-a fost retezată de ucigaşi. „Sînt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi… Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!” (ibid., p. 147-148)

După câteva „popasuri” prin închisorile comuniste a ajuns la fioroasa temniţă Aiud.

„Şcoala de vară” de la Aiud a fost deschisă de Decanul Filosofiei româneşti Mircea Vulcănescu în lunile Iulie, August, Septembrie 1948, sub un şopron unde se prelucra răchita, aducându-i în prezent pe marii filosofi şi teologi ai lumii, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Teotim I Filosoful, Origen, Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Plotin, Evgarie Ponticul, Fericitul Augustin, Sapho, Sf. Ecaterina, Abelard, Toma d’Aquino, Pico Della Mirandola, Kant, Kierkegaard, Cantemir, Mihail Eminescu, Iulia Haşdeu, Nae Ionescu, paralel cu Mântuitorul Iisus Hristos şi marii apologeţi creştini sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Augustin, Maxim Mărturisitorul etc, cu o audienţă covârşitoare în care se reflecta ca o aură peste luceferii creaţiei ortodoxe, „valoarea extraordinară a <<prelegerilor>> pe care Mircea Vulcănescu le ţinea aici aproape în fiecare zi.”(Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 197)

Diversitatea temelor abordate era fascinantă: economie, finanţe, istorie, istoria religiilor, literatura naţională şi universală, ortodoxia românească, apartenenţa noastră la Ortodoxia universală, Schisma cea Mare, fizică nucleară, istoria universală a sinuciderilor etc.

Deşi, la Aiud fără voia persecutorilor a fost adunată aproape toată Elita spirituală (o mică parte se afla în exil) în care străluceau Luceferii spiritualităţii culturii ortodoxe cu care orice naţiune s-ar fi mândrit dacă i-ar fi avut – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr, Alexandru Ghica, Nichifor Crainic, Dumitru Oniga, Ioan Petrovici, părintele Ilie Imbrescu, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil), Traian Trifan, Traian Brăileanu, Alexandru Mironescu, între ei Soarele fiind însă Mircea Vulcănescu, căruia aproape toţi corifeii îi confereau aura de cel mai desăvârşit om al culturii ortodoxe. „Dar când era vorba de Vulcănescu, toţi cădeau de acord să recunoască şi să spună că este cel mai strălucit dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol 20… În ciuda unanimei recunoaşteri, Vulcănescu era faţă de orcine de o inimaginabilă modestie.” (ibid., p. 198)

Filosoful, discipolul favorit al marelui gânditor creştin ortodox Nae Ionescu, era cel care da strălucire gândirii şi cunoaşterii sale enciclopedice, fascinând şi atrăgând ca un magnet auditorul, astfel încât un inginer chimist, deţinut politic care trăia doar în carapacea sa tehnico-ştiinţifică a izbucnit extaziat de bucurie în gura mare:

„- Ăsta nu e om, ăsta e o dumnezeiască maşină de exprimat poetic şi pe înţelesul oricui cele mai rigide şi mai anoste cunoştinţe din orice domeniu.” (ibid., p. 199)

Poetul, filosoful, teologul, profesorul-academician Nichifor Crainic care ştia valoarea tuturor Corifeilor Aiudului, îl venera pe Mircea Vulcănescu, exclamând cu admiraţie în anul 1950, neanticipând sfârşitul marelui filosof, „dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reuşit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii româneşti (a erudiţiei româneşti, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generaţii de luceferi, el va fi ca un soare.” (ibid., p. 200)

Una dintre prelegerile lui Mircea Vulcănescu a fost o cronologie a istoriei celor mai cunoscute cazuri de sinucideri începând cu Filosoful antichităţii, Socrate până la cele în masă din rândul armatei japoneze, posterioare capitulării după înfrângere. Deşi pare paradoxal la prelegerea sinuciderilor s-a adăugat ulterior într-un fel şi pe sine. Fiind în Zarcă pe timp de iarnă, autorităţile pentru a mări supliciul victimelor aruncau apă pe ciment care îngheţa bocnă, imediat. După câteva zile i-au introdus în celulă un tânăr elev creştin Eduard Tomescu pe care Vulcănescu l-a salvat cu preţul vieţii sale. „S-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui.” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, Aprilie 2003)

Gheorghe Andreica în „Mărturiile…” sale precizează că elevul Edi a „profitat” de iubirea mentorului său doar câteva minute, fiindcă „La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine.” (Gheorghe Andreica, Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti-2000)

Edi Tomescu a fost un rebotez al sângelui cu sacrificiul suprem al sacerdotului filosof Mircea Vulcănescu care a căpătat o pneumonie şi neputând-o trata fiindă „bandiţii” nu aveau dreptul la asistenţă medicală s-a stins destul de uşor. „Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 512)

Mircea Nicolau, un apropiat şi un mare admirator al religiozităţii şi culturii universale a filosofului-sociolog-jurist Mircea Vulcănescu i-a dăltuit o efigie nemuritoare. Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, <<Erlebnis>>-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de <<acasă>> în D. Gusti (cultul organizării şi eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică).” (Mircea Nicolau, Permanenţe, Decembrie 2002)

Unul dintre marii trăitori, gânditori, mărturisitori creştini ortodocşi, autorul unei celebre trilogii mistico-teologice Ioan Ianolide, coleg de temniţă la Aiud cu filosoful Mircea Vulcănescu, l-a surprins pe acesta în toată splendoarea frumuseţii sale fizico-spiritual-religioase. „Mircea Vulcănescu era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate, un profund gânditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 306)

Fostul student, greco-catolic Ion Halmaghi, al lui Mircea Vulcănescu şi apoi camarad de suferinţă în temniţa de la Aiud, sublinia cele trei caracteristici majore ale sistemului concentraţionar expuse de tânărul mare filosof: „1. Starea de suferinţă naţională, care va declanşa un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. 2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc, propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătate morală a unei atitudini de încredere şi optimism, încrederea în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească… 3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti… Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.”

(Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)

Distinsul gazetar, camarad de suferinţă în aceeaşi diabolică temniţă tereziană Gabriel Bălănescu, născut în Berbeşti-Vâlcea, mărturisea în cartea sa, licărirea geniului gândirii româneşti-universale care arunca încă reflexe pe trupul său frânt şi în jurul multora. „Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai amintea pe cel de altădată. Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie.” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii (cronică rezumată din închisori), Ed. „Dacia”, Madrid-1981, reed. la Ed. Gordian, Timişoara-1994)

Constantin I. Stan adaugă şi el un cuvânt smerit alesului filosof atât de preţuit în temniţa Aiudului. „Renumitul filosof şi om de cultură Mircea Vulcănescu, discipol al lui Nae Ionescu, a desfăşurat o susţinută activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, fiind un adversar declarat al concepţiilor marxist-leniniste.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării – O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 167)

Un alt apropiat al filosofului Mircea Vulcănescu din temniţa Aiud a fost şi părintele Nicolae Grebenea, care îl venera. „Mircea Vulcănescu, acest om excepţional şi întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calităţile lui de inimă întreceau marile lui calităţi intelectuale…Era un filosof creştin. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 273-274)

Despre omorârea filosofului Mircea Vulcănescu povesteşte părintele Nicu Crăcea în ultimul său volum al mărturisirilor, fiindcă ţinea conferinţe în multe celule. „Schingiuirea inumană a lui Mircea Vulcănescu a mers până acolo, că a rămas jos, nemişcat… l-au luat de picioare şi l-au dus. Din clipa aceea, nimeni nu l-a mai văzut pe Mircea Vulcănescu.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri…Dezvăluiri, Vol. V, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2001, p. 166)

Unul dintre veteranii închisorii Aiud Grigore Caraza, consemnează moartea gânditorului Mircea Vulcănescu. „Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 135)

Ultimile cuvinte abia şoptite ale filosofului Mircea Vulcănescu le-a îmbrăţişat Ion Constantinescu-Mărăcineanu: „Am crezut şi mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat.” („Memoria”, citată de Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor-28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 56) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea Vulcănescu – deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân (partea a II-a)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)

Unirea Transilvaniei cu România

După eşecul tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a încredinţat misiunea de a stabili legături cu autorităţile de la Iaşi lui Gh. Crişan şi Teodor Roxin. Cei doi delegaţi au părăsit Aradul, la 16 noiembrie, iar primul popas l-au făcut la Lugoj, unde s-au întâlnit cu Valeriu Branişte, de curând ieşit din închisoare. Acesta primise misiunea din partea Consiliului Naţional Român de a discuta cu generalul francez Franchet d′Esperey modalităţile de revenire în Transilvania a unităţilor militare române aflate în continuare în garnizoanele austriece. De la Lugoj, delegaţii Consiliului Naţional Român au trecut munţii în Vechiul Regat, fiind primiţi cu mult entuziasm la Craiova, Bucureşti şi Iaşi, apoi au plecat la Cernăuţi, în Bucovina, de unde, împreună cu Pan Halippa, basarabean, au revenit în Ardeal, la Alba Iulia.

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social – Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preciza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprijin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 nov. 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)” →