Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“” →

George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului

Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).

Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

Imensa operă a lui Voltaire (epopeea Henriada, Scrisori filosofice, Dicționar filosofic, remarcabile studii despre Carol al XII-lea, Ludovic al XIV-lea și Petru cel Mare, poezii, tragedii și scrieri în proză ce au trăsăturile unor fabule, precum Zadig și Candide), operă în întregime străbătută de sclipitoarea și nesecata sa vervă satirică, nu putea să rămână nereceptivă la ideile de largă circulație din epocă: toleranța religioasă, fanatismul, prejudecățile, abuzurile, relația dintre individ și societate, adversitatea față de despoți etc.

Atâta doar că, spre deosebire de J.J. Rousseau, care reprezenta aripa de stânga a iluminismului francez (pleda din toate puterile pentru egalitatea și libertatea oamenilor și popoarelor), Voltaire se situează pe o poziție filosofico-socială mult mai ponderată. De pildă, în Dicționarul filosofic acceptă fără rezerve egalitatea naturală, dar constată că, în evoluția societății, ea a devenit „o simplă himeră”, asta deoarece oamenii s-au împărțit în stăpânitori și stăpâniți, motiv pentru care „rezolvă” libertatea țăranilor de pe poziția principiilor de bază ale economiei capitaliste: „Sunt liberi să-și vândă munca aceluia care-i va plăti mai bine”!

Totodată, contrar concepției lui Leibniz, Voltaire astfel selectează evenimentele tragice și absurde, încât prin Candide să poată demonstra că „lumea noastră nu e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Și poate cineva să-l contrazică, atunci când e vizibil chiar și pentru orbi alarmantul regres moral-spiritual al omenirii prin cruzime (de la al doilea război mondial, planeta noastră n-a cunoscut nici măcar o zi fără conflicte militare!), nespus de multă suferință (în fiecare zi mor de foame peste 400 de pământeni, inclusiv copii!), minciună, lăcomie, ipocrizie, fornicație și falsă cultură?…

În mult mai mare măsură ca toți conducătorii politici și militari ai Franței, cele spuse mai sus (și câte ar mai fi de spus!) fac din Voltaire un exponent al fabulosului spirit francez, la fel cum Eminescu este chintesența multimilenarei spiritualități românești, Dante – al celei italiene, Cervantes – al celei spaniole, Shakespeare – al lumii anglo-saxone, Goethe – al lumii germanice, Pușkin – al spiritualității rusești etc.

Neîndoios că vor fi și din aceia (e dreptul lor, nu?) care, nemulțumiți de afirmațiile mele, vor susține sus și tare că, înaintea lui Voltaire, au fost alți reprezentanți referențiali ai culturii franceze (Descartes, Blaise Pascal), iar după el, unii chiar mai cu moț într-ale calității, cantității și exportului de spiritualitate franțuzească, precum titanii Balzac și Victor Hugo. Așa este, numai că Voltaire reprezintă primul francez enciclopedic, neliniștit și curajos, care a izbutit să focalizeze întreaga cultură a poporului său (și nu numai), pentru ca – după îmbogățirea ei cu gândirea și geniul său artistic – s-o lase moștenire tuturor pământenilor.

Iată de ce trebuie apreciată cum se cuvine (adică la superlativ) cartea Maxime și cugetări (Editura Albatros, Colecția Cogito, 1974), despre care Elena Beram, coordonatoarea ediției, ne spune următoarele în Cuvânt înainte: „O antologie ca cea de față nu s-a editat încă în țara noastră, și nu avem știință că ar exista ceva similar tipărit recent în Franța (subl. mea, G.P.)”.

Continue reading „George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului” →

Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului

Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă… Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…

Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea … Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine …

Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.

Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină – pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul Neckar – deja la intrare.

Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg – renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit “dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: “Ce ridicule baroque!”

Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate (“con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului” →

Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării

Aflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

În această enervantă și interminabilă stare de stres, nu de puține ori am trăit cu satisfacție destinderi născute dintr-un crâmpei de viață prezentat neașteptat, uneori încărcat de umor. Viața parcă se răsucește pe un călcâi și ne servește o poantă cu care se încheie în mod neașteptat un episod de viață. Acest episod scurt, concentrat, cu puternic impact educativ și încărcat de emoție, îl trăim ca pe o fulgerare ce ne trece prin corp și suflet. O prietenă ne-a povestit cum a sărbătorit Paștele împreună cu mama aflată la mii de kilometri distanță. Prin e-mailuri au hotărât să facă același fel de mâncare ca odinioară și să mănânce în același timp privindu-se reciproc și întreținând conversație pe computer. Am văzut diverse imagini la televizor de peste tot în lume. În mai multe țări am văzut filmulețe cu polițiști care mergeau în câteva mașini cu luminile și sirenele aprinse până când toată lumea deschidea geamurile și apoi cântau și dansau cântece vesele ca să amuze populația și chiar pe copii. În Italia, într-o piațetă, toți oamenii au deschis ferestrele în același timp și au cântat cântece naționale. Era o scenă plină de viață care ne-a inundat întreaga ființă de tumultul emoțiilor. Asemenea lucruri am aflat și despre un român care locuia într-un cătun, cum îi spunea unui reporter că el punea radio pe fereastră, dat la maximum, ca să asculte toți vecinii cu ferestrele deschise.

Printre cele mai răspândite astfel de mijloace sunt glumele, umorul sub diferite forme, folosit ca armă de apărare. Poate că ni se pare nepotrivit să ne amuzăm pe seama unei situații care aduce chiar și moartea, dar, așa cum s-a dovedit până acum, tocmai în momentele grele umorul devine deosebit de important. Cultivăm inteligența ca să învingem răul, să reîmprospătăm ramurile înflorite din noi și mirabila speranță de viață, care calcă moartea în picioare.

Dintotdeauna, glumelele și bancurile pline de umor, anecdotele, întâmplările nostime, întregul gen de relatări foarte succinte, decupate din felii scurte de viață, au deschis ferestrele gândurilor și ale speranțelor în momente când lumea părea scoasă din țâțâni, au fost cultivate de oameni de pretutindeni, făcând haz de necaz, cum spune românul. Nu e om pe fața pământului să nu guste aceste forme de umor, având la bază evenimente reale, pe teme aiuritor de diverse, un adevărat caleidoscop mini-prozodic, multicolor și plin de tot felul de condimente, cu efect cuceritor și dătător de aripi speranței.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării” →

Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele

„Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa… încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”. (Titu Maiorescu)

Tot Maiorescu a afirmat: „Omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind, Eminescu sintetizează tendințele contradictorii și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane – în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa – fie poezie, fie publicistică – a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883 ca fiind un adevărat „cap limpede”!

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri – prin NUME – pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că „stelelor” nu li s-a acordat „nume” ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod, – a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912).

Nume românești – după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi:

Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU – RHABON.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele” →

Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?

Apariția grupării politice Uniunea Salvați România, în forma în care o vedem azi, reprezintă, în viață politică a României, o mutație malignă.

Această grupare politică nu este rezultatul unei evoluții organice și nu este rezultatul unei nevoi românești. Uniunea Salvați România este o apariție impusă, concepută de cercuri jurat anti-românești și scopul grupării este promovarea disoluției a tot ce este românesc și tradițional românesc. In zilele de la jumătatea lui Iunie 2020 din nou aceasta sinistra vespasiana politica USR s-a manifestat dezgustător. USR s-a ridicat din nou în promovarea sodomiei.

Am mai avut ocazia să vorbesc despre ce reprezintă, o formație politică de tipul “Uniunea Salvați România”, în peisajul politic românesc. Am să repet câteva lucruri despre acest USR.

Acest partid a fost înființat ca o continuare sau proiectare pe plan național a unei formațiuni, ”Uniunea Salvați Bucureștiul” , formațiune care a dus o campanie electorală strânsă, dar care a pierdut-o detașat, pentru Primăria Bucureștiului.

Înființarea acestui nou partid are o istorie neclară. Dar, cele mai autorizate voci spun că USR a apărut și este o creație a unei organizații decisiv sorosista, ”Pentru o Românie Curată”. Această “Românie curată”, dorea să adauge figuri politice noi, chipurile ”necompromise”, care să dezvolte planurile sorosite mai vechi. Un fel de aceiași Mărie, cu altă pălărie.

În fruntea noului partid se afla Nicușor Dan care, se pare, avea anume standarde morale și care nu avea cum să își afle locul într-un plan pus la cale de oameni ai lui Soros Gyorgy.

Astfel noul partid și cei cu el, au debarcat rapid pe Nicușor Dan, au aninat la conducere pe Dan Barna, s-au fofilat, cam pe ușa din spate, în Parlament și au pornit să execute planurile care le-au fost ordonate.

Repet, în peisajul politic românesc, care nu excelează prin moralitate sau principialitate, acest USR reprezintă un record fără glorie in negativ. După ce a fost dovedit că ‘președintele” acestui partid, a folosit, cu probitate îndoielenică, fonduri europene destinate handicapaților, cei mai nevoiași membrii ai societății, USR a scăzut dramatic în ochii electoratului românesc. Nici nu putea fi altfel.

După ce au făcut cap de afiș cu lozinca, ”fără penali”, s-a dovedit că Dan Barna este în stricta lor vecinătate!

În aceste împrejurări, în interiorul acestui partid, au avut loc convulsii teribile. Aceia care au minimale standarde morale au cerut demiterea lui Dan Barna, dar, folosind metode de tip “Ana Pauker”, gruparea lui Barna a eliminate pe cei minimal corecți morali din USR. Evident acest lucru a stârnit încă mai mare îndoială în viața publică. Tot mai limpede a reieșit că USR este o mișcare anti-românească, extremistă,marxist-anarhistă. Aici USR a trecut de la incorectitudine la panică.

Dan Barna și cei din jurul lui, au declarat că USR se va defini ideologic și, în grabă, au alcătuit un soi de “pronunciamentum”, în care spuneau că USR este, nici mai mult și nici mai puțin, o mișcare de “centru-dreapta modern”. Este una dintre tipăriturile al căror singura noutate este titlul. Dar chiar titlul, în sine, este ridicol și fără sens căci, sau ești de “centru-dreapta” , sau ești “modern”. Dar, se pare, Dan Barna și cei din jurul lui, clica lui, nu pricep un lucru elementar: cuvintele au înțeles. Dar să vedem cum s-au definit ei, și citez: ”Valorile în care credem sunt: Libertatea, însoțită de responsabilitate. Economie de piață și libertatea economică. Educație și șanse pentru toți. Respectul și garantarea proprietății private. Libertate religioasă. Respectul față de viața privată. Demnitatea persoanei. Dreptatea, Adevărul. Competența. Meritocrația. Integritatea. Respectul față de lege și stat de drept. Libertatea de expresie. Drepturile omului. Respectul față de cultură europeană clasică. Valorile și principiile morale euro-atlantice.”

Programul lor este o adunătură de cuvinte fără acoperire, a căror aplicativitate este din capul locului declarată selectivă, opționala și interpretabilă, folosind adausul “modern”(?!). Dar să exemplificăm această afirmație prin câteva cazuri.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?” →

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2020/05/12/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel-2/

O pereche de pantofi

Dumitru, până a fugit în Italia, a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde primea ceva bani, uneori și mâncare. Mai trăia și din pictura unor decoruri pe la nu mai știu ce teatru. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia. Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreo conservă. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor. În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful degetelor de la picioare, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa. Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Dumitru a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, l-a înfulecat cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a mâncat întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun. S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. Abia a apucat să se ascundă după o draperie. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort, era gol, bine râcâit de ciocolată, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi. „Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!”

Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau locurile unde fusese tăiat și cusut. Pe lângă asta, mai avea dureri, așa le simțea, ca niște arsuri în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, pe care nu le mai avea. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi dus și s-ar fi aruncat pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri și mâncărimi. Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii bulbucați, se îneca respirând cu sughițuri, scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.

Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată înjumătățit. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat. Pe Duță, nu borhotul. Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu cadă. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua.

Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi că mergea cu a întâia.

Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine, ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Aproape de fiecare dată când l-am mai întâlnit pe Dumitru la Geneva sau când a fost el la mine la Göteborg, mereu revenea la ceasul acela. Cred că îi părea rău că l-a vândut. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era renumit că era zgârcitul zgârciților. Se știa în tot orașul că, de zgârcit de era, cică își vânduse și verigheta. Chiar el îi spusese soției că fusese nevoit să o vândă, că nu mai avea bani de tramvai prin București. Înainte să-l amputeze. Însă unii spun că i-ar fi furat-o una din șteoalfele lui.

Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră. Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă chiar a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa, crezând că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.

Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama. L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu fie nevoiți să dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, cât mai putea avea de trăit un om ajuns în așa hal. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară. Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)” →

Alexandru NEMOIANU: In hoc signo vinces

Istoricul Bisericii, Eusebius din Caesarea (veacul IV d.Hr.), relatează în opera sa “Istoria Bisericii” că,în vreme ce înainta spre bătălia decisivă, Caesarul Constantin, mai apoi Constantin cel Mare, a văzut pe cer, înconjurată de stele, semnul Crucii și, împrejur, inscripția, ”en touto nika”, „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Ca urmare, Constantin a ordonat ca pe stindardul trupelor sale să fi înscris semnul Crucii, semnele grecești Chi-Ro, stindarde care vor fi numite “Labarum”. În ciuda inferoritatii numerice trupele lui Constantin, purtând semnul Crucii, au înfrânt decisiv forțele mult mai numeroase ale adversarului sau și au dobândit vestita biruință de la “Pons Milvius” în anul 312 d.Hr. Câteva luni mai târziu(313 d.Hr), acum Împăratul Constantin, dă decretul de la Milano prin care Creștinismul devenea religie legală în Imperiul Roman. Curând semnul Crucii avea să fie ridicat biruitor în toată lumea și pentru totdeauna.

Crucea, altarul pe care Dumnezeu Fiul, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a jertfit pe sine pentru viața lumii, reprezintă voința Tatălui,cinstea Fiului și bucuria Sfântului Duh. Iar pentru cei credincioși,în vorbele Sfântului Pavel: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasă ca lumina soarelui, este o tărie care nu poate fi biruită, un scut care nu poate fi zdrobit, ocrotirea celor în nevoi, izvorul celor însetați, hrană celor flamanzi, adăpostul orfanilor, spaima necuratului și triumful celor bine credincioși.

Crucea este“semnul lui Hristos” și al creștinismului.

Semn al „Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să fie însoțită și de iubirea noastră, ca răspuns la chemarea Mântuitorului. Crucea este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat iubirea noastră pentru EL. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de „Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică,din Ortodoxie. Și pecetluirea cu acest semn începe încă din pruncie, de la Botez. Cu semnul Crucii ne însemnăm în toate clipele vieții și așa au făcut Creștinii de la început,cum ne mărturisește scriitorul bisericesc Tertulian (160-240 d.Hr) care spune: “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“. Și în aceasta se poate vedea cumplita înșelare în care se află sectanții și toți cei care s-au separate,amăgiți de necuratul,de Trupul lui Iisus, adica Biserica Ortodoxă și care se feresc de semnul Crucii.

Pe Cruce s-a jertfit Iisus pentru viața lumii. Dar, crucii iubirii supreme, îi urmează viață. Din cruce și prin cruce se arată învierea. Crucea ne descoperă această bogăție de daruri și înțelesuri. Crucea și jertfa pe cruce ne dezvăluie adâncul iubirii dumnezeiești pentru om. La umbra crucii se luminează și jertfa, și ispășirea păcatelor, plinirea dreptății dumnezeiești și sfințirea firii prin biruirea stricăciunii. Crucea și jertfa pe cruce au făcut cu putință continuarea planului dumnezeiesc din punctul în care a fost întrerupt, prin intrarea păcatului în lume. Că așa este ne este dovedit de modul vehement în care Mântuitorul îl mustra pe Petru atunci când acesta îl sfătuiește și îndeamnă să nu se lase suferinței Crucii. “Și Petru luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicandu-I: Fie-Ți milă de Ține să nu Ți se întâmple Ție acestea. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano!. Sminteala Imi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.”(Matei 16;22-23)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: In hoc signo vinces” →

Victor RAVINI: Unde este patria?

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”¹ Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”² El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia.”³

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.⁴ Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”⁵

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”⁶

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Continue reading „Victor RAVINI: Unde este patria?” →

Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?” →