Ierodiacon IUSTIN T.: Despre valoarea „timpului mort”…

Să medităm la unul din conceptele lumii, la valoarea lui în cer și pe pământ: timpul „mort”.

Iată, societatea noastră, economia și lumea în dezvoltare au inventat noțiunea de… „timp mort”. Adică timpul în care nu produci ceva, timpul în care nu se întâmplă ceva „util” pentru viață, pentru carieră sau dezvoltare personală. Acest gen de timp mort poate fi timpul de transport dintr-un loc în altul, timpul de așteptare la cozi sau instituții, timpul de stat la aeroport, timpul de întârziere al cuiva la o întâlnire, sau, pur și simplu, timpul când ai agenda liberă, pentru moment, și nu ai ceva deosebit de făcut.

Cu alte cuvinte, timpul când nu ai o frământare a vieții, o grijă anume sau o planificare a ceva – este socotit, de logica lumii, timp mort. Și cea mai buna întrebuințare pe care lumea competitivă a găsit-o acestui timp mort, timp ne-viu, care nu trăiește – este distracția. Într-o formă sau alta. Să te uiți la televizor, să stai pe rețele de socializare, să călătorești, să-ți iei vacanță, orice… Sa facem ceva cu acest timp care moare, cu acest timp în care am fost lăsați singuri cu noi înșine – să-l „omorâm”.

O, dar hai să gândim dumnezeiește! Hai să gândim paradoxal, „outside the box”, hai să gândim ceva ce lumea nu poate gândi niciodată!…

Ce este, într-o altă ordine a lumii, timpul mort?

Timpul mort este o invitație a lui Dumnezeu să epuizăm posibilitățile acestei lumi, să ieșim în afara lor.

Adică cum…?

Adică timpul cât aștept copilul să iasă de la școală, timpul cât întârzie autobuzul, timpul cât aștept cuptorul să gătească cina, timpul cât m-a prins ploaia pe undeva… – devine timpul în care pot să ies din posibilitățile lumii. Din posibilitățile ploii. Din posibilitățile cuptorului… Paradoxal, cu un zâmbet, chiar ele mă invită să nu le mai aparțin. Cum ar fi să auzi ploaia zicându-ți: „Te țin un pic aici, ca să poţi să nu te mai gândești la mine…”. Sau cuptorul unde aștepți să se facă plăcinta: „Facem mâncare, dar parcă nu de mâncare-i vorba, nu-i așa…?”, și ţi-ar împărtăși micul secret al acestei înţelegeri. Ori autobuzul care te duce acasă: „Te duc eu de la A la B ca să nu mai trebuiască să fii undeva…”.

Dar unde să fim, dacă nu cu gândul în așteptare la copilul nostru, la casa noastră, la cina noastră, la serviciul nostru?

O, ce minunat e răspunsul…!

Nu ne rămâne decât să fim singuri. Cu lumea întreagă. Cu Creația. Și cu Dumnezeu.

Există un cuvânt la Pateric al Avvei Alonie, care te scoate „outside the box” şi-ţi dă acces… LA TOT. Nu e vorba sa vii la mănăstire sa te călugăreşti. Este despre cum sa dobândești o inimă Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Despre valoarea „timpului mort”…” →

Alexandru NEMOIANU: De veghe la hotar

Una dintre cele mai complexe parabole din Evanghelii este cea despre “bunul Samaritean”. Iată ce spune Evanghelia:” –Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea(.Luca 10;30-36).

Această ‘parabolă” a fost spusă de Iisus pentru a arăta cum se cuvine să iubești pe Domnul Dumnezeu tău și pe aproapele tău. Porunci esențiale și fără de care nu este posibilă mântuirea.

Probabil că cea mai bună interpretare a acestei parabole a fost dată de către Fericitul Augustin. Iată ce spunea Fericitul Augustin în esență: Un anume om se cobora de la Ierusalim la Ierihon; acest “anume om” era chiar Adam; Ierusalimul este cetatea binecuvântată a păcii din care Adam căzuse, fusese alungat; Ierihon înseamnă luna, adică moartea, căci ea pălește, scade, dispare. Tâlhării sunt necuratul și slujitorii lui, cei care îl dezbracă pe Adam de slava ce o avea în Rai, îl amăgesc și îl lasă aproape mort. Preotul și Levitul sunt slujirea “legii vechiului Testament”, care nu avea puterea să mântuiască. Cel care îi vine în ajutor este un străin, un necunoscut, un Samaritean, iar samaritean înseamnă “cel care veghează”, ”cel care păzește”. Uleiul, este mila divină care vindecă, vinul este duhul mântuirii, iar Hanul este Biserica lui Dumnezeu. Cei “doi bani” sunt poruncile Evanghelice iar slujitorul Hanului sunt Apostolii și urmașii lor care veghează până la revenirea “bunului Samaritean”, adică a lui Iisus.

Este o parabolă mișcătoare și care trebuie imitata întocmai, ”bunul Samaritean” ar trebui să fie fiecare dintre noi. Dar asta înseamnă a fi, ca și „bunul Samaritean”, veghetor, „granicer”, la hotarele trupești și duhovnicești.

În Neamul Românesc au existat asemenea “veghetori la hotare”, asemenea “grănicieri”, care au păzit de rău lumea imediată dar mai ales pe cea duhovnicească, Ortodoxă.

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce da bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legendă să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De veghe la hotar” →

Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?

„Ignoranța, rădăcina și trunchiul tuturor relelor.” – Platon

Sunt trei legi importante care ne guvernează existența. Prima este Legea vibrației care susține că tot ce există în univers se află într-o stare continuă de vibrație, totul fiind energie în mișcare. Materia solidă este energie care vibrează în ritm foarte lent și cu frecvență joasă, în vreme ce aerul are o vibrație foarte rapidă și o frecvență înaltă. Vibrația Spiritului este foarte intensă și rapidă. Gândurile ca și acțiunile noastre reprezintă și ele energie în mișcare. Noi nu putem nici să creăm, nici să distrugem energia, nu putem decât s-o transformăm în ceva nou. Asta înseamnă că toată energia care a existat şi va exista vreodată, există și acum într-o formă sau alta. Obiceiurile noastre s-au format ca efect al tiparelor noastre de gândire şi al socializării, influențate de mentalități care s-au schimbat şi s-au transformat milenii de-a rândul. Prin urmare, dacă vrem să schimbăm un obicei, nu-l putem distruge. Putem doar să-l transformăm într-unul nou. Dacă vrem să ne schimbăm modul de a gândi, nu putem distruge vechea gândire – putem doar s-o transformăm într-una nouă. Dar, avem o mare responsabilitate în privinţa supravegherii şi disciplinării gândurilor noastre.

A doua este Legea atracției care ne spune că asemănarea duce la apropiere, că vom atrage energii similare cu a noastră și cu cea a subiectului asupra căruia ne concentrăm gândurile. Vibrațiile cu frecvențe similare se atrag, cele cu frecvențe diferite se resping. Când gândim pozitiv, atragem spre noi oameni și situații pozitive. Când gândim negativ, atragem oameni și împrejurări negative. Conform proverbului „Cine se aseamănă se adună”.

A treia este Legea schimbării care ne spune că, din moment ce totul este energie și ea se află într-o mișcare continuă, totul se schimbă în mod constant. În ultimă instanță, există doar schimbare. Nimic nu rămâne vreodată la fel. Unii doresc schimbarea, alții nu o suportă, se simt în siguranță în neschimbare. De multe ori schimbarea produce teamă, pentru că deschide ușa spre necunoscut. De aceea trebuie bine gândită.

În consecință, e important să știm ce vrem, spre ce ne îndreptăm dacă vrem să schimbăm ceva, să avem în vedere binele, armonia, întrucât o schimbare produsă undeva, poate avea repercusiuni asupra întregului univers. În primul rând să fim conștienți de ceea ce facem, să avem discernământ, înțelegere, înțelepciune.

Mă întreb în ce proporție au existat aceste necesități în tot ce s-a întâmplat în ultimul timp în America și în alte câteva țări? Adică distrugerile făcute de cei care s-au „supărat pe istorie”. Au cunoscut cu adevărat istoria? Au iubit faptele bune și oamenii care s-au ostenit, și-au dăruit viețile pentru a crea condiții mai bune de trai poporului, pentru a-l civiliza, a-l face să iubească virtuțile omenești? Nu cumva sunt unii care au primit o educația greșită, în familie, în școli, sau în anturajul pe care l-au avut? S-au cultivat îndeajuns? Immanuel Kant afirma: „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”. Și-au pus oare întrebarea dacă nu cumva au fost manipulați, adică greșit informați de către oameni limitați sau cu rele intenții? Sau, nu au dorit să se informeze suficient, să aprofundeze cunoștințele și au rămas ignoranți într-o problemă care le definește viața? Horace Mann (1796-1859) – reformator educațional american și politician Whig cunoscut pentru angajamentul său de a promova educația publică – spunea: „Ignoranța hrănește monștri pentru a umple golurile sufletului, zonele sale neocupate de o cunoaștere veritabilă.” Și a rămâne un ignorant, înseamnă a privi totul în mod superficial, a sădi ura în sufletul tău, a nu putea să întrevezi cât de cât consecințele lipsei tale de informații, de cultură. Un scriitor român renumit – Marin Preda, într-un roman de-al său în care a criticat socialismul instaurat, termina cu niște meditații asupra tot ce a putut să se întâmple într-un regim bazat pe minciună, crimă și perversiune, un regim nepotrivit românului, printre care: „ O lume nouă nu se construiește pe ură!”

Și acum putem spune că nu a distruge este important pentru o schimbare, ci a construi în continuare, nu a ne urî unii pe alții, ci a ne ajuta și iubi.

Sigur că în istorie oamenii au făcut și greșeli, s-au comportat într-un mod care era considerat moral și legal pe atunci, dar care mai târziu s-a dovedit a fi inuman, greșit, și lucrurile s-au putut schimba în bine. Academicianul român Ioan Aurel Pop a explicat, de curând, într-un articol excelent scris: „În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică”.

Nu este ușor să fii conducătorul unei țări în condițiile vieții de astăzi. Multe personalități și entități cu educație bazată pe virtuți încep să cedeze din cauza fricii. Frica de cei fără judecată, fără de măsură și plini de ambiții și ură, frica de o parte a poporului care nu a înțeles manipularea și care nu merită să sufere consecințele manipulării. Sunt mulți americani, dar și locuitori ai altor țări care asistă în tăcere, dezarmați și îndurerați văzând cum țara le este distrusă și modul de viață devenit obișnuit, mulțumitor, este pe cale de dispariție, în fața amenințării stării de anarhie, dezordine și zbucium sufletesc.

Fiindcă orice om de bun simț, educat nu poate să nu condamne rasismul, dar nici să se lase manipulat, vorba scriitorului, dramaturgului și jurnalistului contemporan Matei Vișnec, care spune: „Nu sunt dispus să mă las manipulat de o formă de antirasism imaginar și generator de ură, ceea ce mi se pare un pericol pentru democrație”. Imaginar sau real, prin educație, la bază având înțelegerea și armonia, poate fi eliminat.

Legile, regulile sunt cele care ne feresc de starea de dezordine, de anarhie, sunt cele care instituie o ordine în societate, cu scopul obținerii unei vieți bazate pe adevăr și dreptate. Ele se mai schimbă o dată cu evoluția societății, dar „ideea de lege și de regulă și de respectare a regulii rămâne o constantă a oricărei societăți (funcționale), indiferent de modul său de organizare”. Cum să nu respecți legile?

Vrem anarhie? Dicționarul o definește ca: dezordine produsă într-un stat prin lipsa de guvernământ sau prin slăbiciunea celor care guvernează; lipsă a unei puteri, a unei conduceri; dezorganizare, lipsă de supunere față de legi sau de autorități. Alegeți ce vreți din toată această definiție, fiindcă nimic nu poate bucura, consola.

Dar, Anarhismul, din documentarea făcută, este la bază un curent intelectual cert al gândirii sociale, ai cărui adepți pledează pentru abolirea monopolurilor economice și a tuturor instituțiilor politice și sociale de constrângere din cadrul societății. În locul ordinii economice capitaliste, anarhiștii ar vrea o asociere gratuită a tuturor forțelor productive bazate pe munca de cooperare, care ar avea ca scop unic să satisfacă cerințele necesare fiecărui membru al societății. „Anarhiștii doresc eliberarea societății de toate instituțiile politice și sociale care au un efect restrictiv asupra oamenilor și stau în calea dezvoltării unei umanități libere”, scrie Johann Rudolf Rocker (1873-1958), scriitor și activist anarhist german.

Anarhismul este o teorie politică al cărui scop este crearea anarhiei în societate, adică „absența unui lider sau suveran”. În comun cu toți socialiștii, anarhiștii susțin că proprietatea privată a pământului, capitalului și mijloacelor de producție a fost utilă, dar timpul ei a trecut și trebuie să dispară. Toate trebuie să devină proprietatea comună a societății și să fie gestionate în comun de producători; idealul organizării societății este de a reduce la minim funcțiile guvernului, până la anulare, și astfel se ajunge la anarhie.

Piotr Alexeevici Kropotkin (1842-1921) a fost un filozof, geograf, om politic, revoluționar anarhist rus, membru al unei familii princiare, reprezentant al ideologiei anarho-sindicaliste. El arăta că anarhismul „atacă nu numai capitalul ca forma de exercitare a autorității, ci și sursele principale de putere în capitalism: legea, autoritatea și Statul”. Kropotkin a fost un continuator al mișcării anarhice, după Mihail Bakunin (1814-1876), alt cunoscut revoluționar rus, considerat de mulți „tatăl anarhismului modern”. Ca activist și teoretician al mișcării anarhiste, Mihail Bakunin este unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Unii afirmă cu tărie că toți anarhiștii sunt socialiști. Diferența fiind aceea că în socialismul prezent există putere politică (Stat), în anarhism nu.

Democrația este regim politic bazat pe voința poporului și este regimul pe care l-au adoptat multe țări. De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului – egalitatea în fața legii, dreptul la opinie, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.

În viața noastră există norme pentru a preveni certurile, pentru a asigura corectitudinea și pentru a ajuta lucrurile să meargă fără probleme, și există legi pentru a ne proteja drepturile și libertățile și pentru a crea o societate mai sigură. Legea nu trebuie încălcată deoarece protejează oamenii de rău; încălcând-o vei fi pedepsit. Orice om ar putea să-și piardă controlul în anumite momente, dacă legea nu l-ar opri; încălcarea legii subminează încrederea în rândul oamenilor; societatea are nevoie de lege și ordine pentru a supraviețui armonios. Fără legi se ajunge la haos. Continue reading „Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?” →

George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României

În istoria unui popor, suveranitatea şi individualitatea naţiunii este reprezentată şi marcată cel mai mult de însemnele naţionale: steagul, stema, sigiliul şi imnul. Aceste simboluri sunt ca o carte deschisă a naţiunii, reprezentând nu numai istoria, ci şi prezentul şi viitorul credinţei patriotice. De aceea însemnele statului trebuiesc tratate cu o deosebită veneraţie.

În general, simbolistica însemnelor unui stat, este un subiect mai greu accesibil şi uneori chiar de neînţeles pentru cei care nu sunt de specialitate, chiar dacă patriotismul, reprezentarea artistică sau coloritul le fac atractive. Subiectul referitor la heraldică, vexilologie, sigilografie, şi a altor ştiinţe care determină însemnele unui stat cu tradiţie şi istorie bine conturată, este în mare parte manipulat, discutat şi la îndemâna specialiştilor în materie, rămânând pentru novici un miraj, o enigma sau chiar uneori un secret bine ascuns şi păstrat. De aceea multă lume caută să cunoască, să se iniţieze şi să descifreze obiectele care aparţin acestei tematici.

În 1992, Senatul şi Camera Deputaţilor au aprobat noile însemne ale statului român. În „Monitorul Oficial al României”, pagina 1, anul IV, nr. 237, din 26 august 1994, este publicată Legea Nr. 75/1994: „Legea privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice”.

Însemnele statului român, au o semnificaţie deosebită, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, creând românilor acel suflu patriotic absolut necesar supravieţuirii noastre ca naţiune şi totodată fiind instrumente de recunoaştere a independenţei, integrităţii şi alinierii la alte state cu tradiţie bine definită, cu o istorie veche şi un viitor prosper. Reintegrarea României în structurile europene, relaţiile prieteneşti cu alte ţări ale lumii, vor face sa strălucească şi mai puternic, aurul şi argintul acestora.

Batjocorirea şi defăimarea însemnelor statului român este încriminată penal. În 2015, un grup de 37 de senatori au cerut modificarea Codului penal şi introducerea unui articol pentru încriminarea manifestărilor faţă de însemnele României. Proiectul de lege supus dezbaterii prevede că cine defăimează sau arată dispreţ faţă de drapel, ziua naţională, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului riscă închisoare de la 1 la 3 ani.

Imnul naţional

Imnul este un element definitoriu al statului român, alături de stemă, drapel şi sigiliu. Acesta se identifică cu conştiinţa naţională, cu mişcarea de schimbare, dezrobire, patriotism sau progres. Imnul la români a devenit o preocupare creatoare încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, ideea imnului s-a contopit cu cea a spiritului şi doleanţelor naţiunii, a independenţei materializate prin simbolurile patriotice. Imnul devine astfel un cântec revoluţionar a acelor timpuri care simbolizează unitatea românilor din ambele Principate, influenţând puternic mişcarea politică care pregătea izbucnirea Revoluţiei de la 1848.

Cuvântul „imn” a fost împrumutat la noi din limba franceză (hymne) şi îşi trage originea din grecescul „hymnos” însemnând cântec de glorie, sau de biruinţă. Specie solemnă a genului liric, înrudit cu oda, a fost cunoscut şi cultivat încă din antichitate, când a şi avut mai mult o invocaţie religioasă adresată zeilor, altor divinităţi, sau eroilor legendari. Mai târziu a început să fie dedicat sau consacrat unui eveniment sau unor personalităţi, sau celebrării unei ocazii deosebite, sau devenind un îndemn la luptă, revoltă sau război, de la „paion-ul” cu care grecii luptau la Salamina şi Marathon, până la simbolul „Comunei din Paris”, prea-cunoscutul „La Marseillaise”. Începând cu secolul al XIX-lea, prin imn se înţelegea numai acel cântec care exprima unitatea de voinţă a unei colectivităţi naţionale sau sociale.

În literatura română, imnul, a fost cultivat în general de poeţi. Cele mai de seamă lucrări de acest gen le găsim la Vasile Alecsandri (Imn lui Ştefan cel Mare, Imn religios, Hora Unirii), Iancu Văcărescu (Imne), Andrei Mureşianu (Deşteaptă-te, române!), apoi mai târziu, la Ion Pilat (Imnuri târzii), Ion Alexandru (Imnele bucuriei) şi alţii. Multe din fostele imnuri ale statului român au avut o valoare deosebită din punct de vedere al textului şi a melodicităţii. Imnul „Trăiască Regele” şi mai recent „Trei culori” (compus de Ciprian Porumbescu), au avut un loc special în inimile patrioţilor români.

Cântece patriotice de valoare precum „Deşteaptă-te, române”, „Hora Unirii”, „Trei culori” (Tricolorul), „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Hora Ardealului”, „Hai să-ntindem hora mare”, „Aşa-i românul”, „Marşul lui Iancu” fac parte din patrimoniul naţional, ca potenţiale imnuri naţionale, multe dintre ele fiind folosite, pe parcursul zbuciumatei noastre istorii revoluţionare, în acest scop. „Hora Unirii” a fost scrisă în 1855 de către Vasile Alecsandri (1821-1890). A fost cântată în timpul Unirii Principatelor (1859) şi, mai apoi, în toate ocaziile în care românii aspiră la uniune şi armonie. „Hora Unirii” este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, ce reuneşte şi atrage întreaga adunare.

HaTikva, inmul naţional al statului Israel, o horă românească

Dansul în cerc (hora) este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi laolaltă. După cum se ştie, „HaTikvah”, imnul naţional al statului Israel este tot o horă, care îşi trage originile din folclorul românesc, fiind culeasă şi prelucrată de emigrantul Samuel Cohen originar din Moldova. Istoricul Raoul Şorban, într-un interviu detaliat cu profesorul Costan Mândrilă, publicat pe Youtube https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI ne informează că la baza imnului israelian ar fi cântecul popular românesc „Cucuruz cu fruntea-n sus”:

http://www.youtube.com/watch?v=lr3lL8OjGqQ

(un cântec originar de prin Maramureş, mai precis din zona Satu Mare n.a.), cules de tatăl său, Guilelm Şorban şi publicat la Viena, încă din 1898 în caietul „Album de composiţii românesci”. Poetul israelian Naphtali Herz Imber, originar din Ucraina, a scris poemul „Tikvatenu” („Speranţa noastră”) în 1877, când se afla într-o vizită la Iaşi. Imediat după declararea independenţei statului israel (1948) melodia culeasă de Cohen a fost „rearanjată” de compozitorul Kurt Weill (1900-1950) sub formă de imn, si mai apoi prelucrată în forma oficială de astăzi de către compozitorul israelian Paul ben Haim (1897-1984), versurile şi melodia contopindu-se armonios în imnul naţional al statului Israel „Hatikva” („Speranţa”):

https://www.youtube.com/watch?v=c_9N1ldPtQ8.

Exista voci care susţin că şi melodia populară românească „Carul cu boi” nu ar fi departe de imnul naţional israelian.

https://www.youtube.com/watch?v=adTjy-TIW_Q

Specific că acelaşi motiv muzical se găseşte şi în lucrarea „Vltava” (Die Moldau) a compozitorului ceh Bedřich Smetana.

https://www.youtube.com/watch?v=3G4NKzmfC-Q (min.9:30–12:30)

Controverse legate de cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”

Aş vrea să menţionez un fapt care m-a pus pe gânduri. Există o asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht”

https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48

interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi cântecul patriotic dedicat Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de la 1859 „Pe-al nostru steag e scris Unire”:

https://www.youtube.com/watch?v=7x0mEWcAjC0.

După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică faptul că „Imnul Maastricht” îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen: http://www.mestreechtenere.nl/guus%20olterdissen.htm şi a fost adoptat ca imn oficial de către municipalitatea oraşului Maastricht (Limburg) abia in anul 2002.

https://www.youtube.com/watch?v=TVM5jOi5za0.

Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit), dar recunoscându-i-se oficial atât compozitorul cât şi originea românescă. https://en.wikipedia.org/wiki/Himni_i_Flamurit. Versurile acestuia au fost scrise de către poetul albanez de origine aromână Aleksander Stavri Drenova (pseudonim: Asdreni). Oricum, asemănarea dintre cele trei variate este notabilă!

După publicarea articolului meu „Pe-al vostru steag e scris unire!?” (24 ianuarie 2016) în mai multe reviste de limba română din jurul lumii am remarcat cu satisfacţie că pe câteva situri importantede pe internet, precum Wikipedia, referitor la paternitatea muzicală a Imnului Maastricht este menţionat (s-a adăugat de curând!) ca ar fi o copie aproximativă (loosely copy!) a cântecului „Pe-al nostru steag e scris unire” de Ciprian Porumbescu: https://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_Olterdissen

Iată noul text modificat recent în limba olandeză: „Vief jaor later in 1912, sjreve en componeerde de gebreurs Olterdissen e nui stök, naomelek “Trijn de Begijn”. Op ’t eind vaan dat stök woort ’t Mestreechs Volksleed gesjreve dat ‘nen ode aon Mestreech is en waor. De melodie is groetendeils gebaseerd op die vaan ’t Albaans volksleed, gecomponeerd door Ciprian Porumbescu.(1853-1883). ’t Leed is door de jaore eweg ‘nen eige leve goon leie. Guus Olterdissen1860-1942”.

Nici acasă, în România, cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire” nu a avut prea multă linişte. În 1978, Nicolae Ceauşescu, a dorit să facă din acesta imn naţional. A dat ordin să-i fie schimbat titlul şi versurile pentru a se încadra în ideologia partidului comunist. Şi astfel s-a născut o versiune hibrid cunoscută ca „E scris pe tricolor unire”!

https://www.youtube.com/watch?v=OHSGvS2GmfQ.

De asemenea, s-a încercat pe căi diplomatice să se negocieze cu conducerea comunistă de la Tirana pentru ca aceştia să-şi conceapă un nou imn, dar preşedintele Albaniei, Enver Hodja, a refuzat cu vehemenţă să înapoieze României cântecul lui Ciprian Porumbescu.

Imnurile naţionale ale României, de la începuturi până în prezent

Încă din 1840 s-a simţit nevoia unui imn naţional pentru a fi cântat, precum în alte state europene de tradiţie, la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. Desigur că în acea perioadă a prevalat faimoasa „Hora Unirii”, dar fără să fie declarată vreodată imn oficial. Muzica a fost compusă de Alexandru Adolf Flechtenmacher, iar versurile de Vasile Alecsandri. https://www.youtube.com/watch?v=V1LZOna5dh4. Melodia se cântă şi în prezent, la 24 Ianuarie, cu ocazia sărbătoriri Zilei Unirii Moldovei cu Ţara Românească! După Unirea Principatelor Române, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1862, s-a instituit un concurs public pentru compunerea muzicii unui imn naţional. Premiul de 100 de galbeni a fost câştigat de compozitorul şi violonistul Eduard Hübsch, cu piesa „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. Melodia nu a avut însă versuri. În prezent această compoziţie (foarte cunoscută!) https://www.youtube.com/watch?v=hhGtad_BUlc este folosită ca marş de întâmpinare al Armatei României. Este utilizată de asemenea şi pentru primirea demnitarilor străini şi a politicienilor de rang înalt.

Al doilea imn, „Trăiască Regele”, sau „Imnul Regal”, a fost prezentat în 1884 cu ocazia încoronării primului rege al românilor, Carol de Hohenzollern. Compozitor, acelaşi Eduard Hübsch, versurile de Vasile Alecsandri. A fost adoptat oficial în anul 1881 şi a fost interzis de către comunişti la 30 decembrie 1947. Iată ce spune istoricul Prof. Dr. Alin Ciupală, despre „Imnul Regal”: „Poate că cel mai aproape de sufletul şi de mintea românilor a fost imnul pe care România l-a avut între 1866 şi 1947, Imnul regal. Vorbim şi de faptul că imnul şi ziua naţională, care devenise ziua întregii naţiuni române, au contribuit la realizarea unei legături mai strânse între dinastia de Hohenzollern şi poporul român”. Imnul „Trăiască Regele” a fost, mai târziu, preluat şi inclus de către compozitorul George Enescu la sfârşitul lucrării sale „Poema Română”: https://www.youtube.com/watch?v=1-bVuXsnMqU (min. 9:40-11:1.

Puţini realizează că „Imnul Regal” are de fapt două părţi. Prima parte este „Trăiască Regele” (min. 0:01- min. 1:12) iar a doua parte, este numită „Trăiască Patria!”. (min.1:14-2:14) Prima parte exprima dragostea faţa de rege, iar cea din urmă exprimă sentimentul patriotic şi iubirea de ţară. Melodia părţii a doua a funcţionat fără cuvinte începând de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi era un imn de întâmpinare a domnitorului precum „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. (Este compusă tot de Eduard Hübsch şi datează din 1861. Versurile sunt scrise de Vasile Alecsandri în 1881.) Anumite pasaje muzicale sunt reproduse şi în compoziţia muzicală pentru pian „Rapsodia română” a lui Franz Liszt.

https://www.youtube.com/watch?v=eLusXgRiAk8.

Legenda spune că marele compozitor austriac ar fi auzit această melodie într-o vizită pe care a făcut-o pe domeniul de la Mirceşti a lui Alecsandri, în aceeaşi perioadă când l-a cunoscut şi pe Barbu Lăutaru de la care s-a inspirat profund.

„Imnul Regal”

https://www.youtube.com/watch?v=2HlAoRdyj-8

Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română!

***
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

***

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română!

După instalarea regimului comunist, şi transformarea titulaturii ţării din Regatul României în Republica Populară Română, s-a impus ideea făuririi unui nou imn care să facă faţă noilor schimbări politice. în anul 1948, în ziarul „Flacăra” au fost publicate versurile celui de al treilea imn al României, având titlul:

„Zdrobite cătuşe”

https://www.youtube.com/watch?v=VQW7dGYoJLw

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân

În frunte-i mereu muncitorul

Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm

Stăpân pe destin e poporul!

Trăiască, trăiască, republica noastră

În marş de năvalnic şuvoi

Muncitori şi ţărani şi ostaşi

Zidim România republicii noi (bis)”

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor, versurile Aurel Baranga

În anul 1953, imnul „Zdrobite cătuşe” a fost înlocuit cu:

„Te slăvim, Românie!”

https://www.youtube.com/watch?v=Y0B8-91fKOY

„Te slăvim, Românie! pamânt părintesc

Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc…

E zdrobit al trecutului jug blestemat

Nu zadarnic străbunii eroi au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat!…

Puternică, liberă, pe soartă stăpână,

Traiască Republica Populară Română!

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor. Versurile de Eugen Frunză şi Dan Deşliu…

A urmat „Trei culori” care a dăinuit până la revoluţia din 1989 când s-a simţit nevoia de o nouă schimbare. Muzica şi versurile imnului „Trei culori” au fost compuse de Ciprian Porumbescu:

„Trei culori”

https://www.youtube.com/watch?v=bwcqEJMIZYQ.

„Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.”

Poemul „Tricolorul” a fost adoptat (într-o variantă modificată) ca imn naţional al Republicii Socialiste România prin legea nr. 33 din anul 1977.

„Deşteaptă-te, române” – imnul naţional al României zilelor noastre

Actualul imn naţional al României este „Deşteaptă-te, române”. Versurile aparţin lui Andrei Mureşianu (1816–1863), poet de factură romantică, jurnalist, traducător, orator şi tribun al perioadei care marchează „Revoluţia română de la 1848”. Poemul „Un răsunet”, a fost redactat şi publicat în alfabet chirilic în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” nr. 25 din 21 iunie 1848, după prima parte a Proclamaţiei de la Islaz. A fost pus pe note de Antonie Pantoleon Petroveanu (Anton Pann, 1796–1854), poet şi etnograf, cărturar, cântăreţ şi autor de manuale de muzică. A fost cântat pentru prima dată la Râmnicul Vâlcea, pe 29 iunie 1848, la aproximativ doua săptămâni după izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească. Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşianu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

Potrivit documentelor vremii, în Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, Dimitrie Zăgănescu, informa Ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la 29 iulie 1848, s-a organizat în Grădina Publică Zăvoi de la poalele Capelei din Râmnicu Vâlcea, o manifestare patriotică, de către un grup de tineri revoluţionari paşoptişti conduşi de Anton Pann. Atunci s-a intonat oficial, pentru prima dată, cântecul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!”. Lângă de comisarul Zăgănescu se mai afla cu aceasta ocazie şi prefectul judeţului, alături de Garda Naţionala – despre care ni se spune că „a tras salve de arme detunătoare”.

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc de vinil, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti reunită cu fanfara Regimentului Ştefan cel Mare din Iaşi au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În acelaşi an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

„Deşteaptă-te, române” a devenit cu timpul cântecul-simbol în perioadele cele mai grele din istoria României. Imnul a fost intonat în timpul Războiului de Independenţă, în Primul Război Mondial şi la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în al Doilea Război Mondial. Cântecul „Deşteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. „Deşteaptă-te române!” a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991. Conform Constituţiei României, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului.

Iată ce ne relatează istoricul literar Ştefan Cazimir despre actualul imn naţional: „«Deşteaptă-te, române!» a fost intonat pentru prima dată în seara de 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, undeva pe la Hotelul Intercontinental. E adevărat, oamenii nu-l ştiau prea bine, dar ştiau în schimb melodia. Cunosc acest amănunt pentru că am fost de faţă când s-a intonat. «Deşteaptă-te, române!» nu a fost propus de niciun CPUN. A venit de la sine, prin voinţa oamenilor. „Deşteaptă-te, române!” a devenit oficial Imnul României în anul 1991, odată cu adoptarea noii Constituţii, în care este menţionat şi astăzi, la articolul 12 – Simboluri naţionale.”

„Deşteaptă-te, române”, imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. Articolul 9, din „Legea nr.75/1994” prevede că în interpretarea vocală prescurtată, imnul naţional al României se intonează potrivit textului şi partiturii prevăzute la Anexa nr.3, din actuala constituţie a României. Imnul în întregimea lui este prevăzut in Anexa nr.2. În interpretarea fanfarelor sau a altor formaţii instrumentale, muzica imnului naţional se intonează o singura dată. La ocazii festive se interpretează doar strofele 1, 2, 4 şi 11. După cum se poate observa, conform poemului original, acestea nu sunt succesive. Prima strofă a imnului nostru naţional are o semnificaţie deosebită, chiar dacă a fost scrisă cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, făcând un puternic apel la conştiinţa cetăţeanului român, care mişcat de schimbările parvenite după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să-şi construiască un nou ideal, să lupte pentru păstrarea integrităţii patriei sale, pentru prosperitate, reintegrarea în structurile europene şi pentru a preda generaţiilor viitoare o ţara respectată de străini, un partener demn, egal şi admirat de restul statelor lumii, cu o imagine pozitivă a României, aşa cum o merităm de fapt.

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţa-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Există şi o versiune destul de reuşită în limba engleză, cu toate că legea română nu permite nicio traducere a imnului în alte limbi decât cea românescă.

AWAKEN THEE, ROMANIAN

(Romanian anthem)

Awaken thee, Romanian, shake off the deadly slumber

The scourge of inauspicious barbarian tyrannies

And now or never to a bright horizon clamber

That shall to shame put all your nocuous enemies.

It’s now or never to the world we readily proclaim

In our veins throbs and ancestry of Roman

And in our hearts forever we glorify a name

Resounding of battle, the name of gallant Trajan.

Do look imperial shadows, Michael, Stephen, Corvinus

At the Romanian nation, your mighty progeny

With arms like steel and hearts of fire impetuous

It’s either free or dead, that’s what they all decree.

Priests, rise the cross, this Christian army’s liberating

The word is freedom, no less sacred is the end

We’d rather die in battle, in elevated glory

Than live again enslaved on our ancestral land.

29 iulie, Ziua Imnului Naţional al României

În 1998, Parlamentul României a hotărât ca ziua de 29 iulie să devină „Ziua Imnului Naţional al României”. Acest lucru s-a datorează faptului că la 29 iulie 1998 se împlineau 150 de ani de când s-a cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”.

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, române!”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848. Imnul a fost folosit pentru o scurtă perioadă şi de Republica Moldova în diferite ocazii solemne (între 1917-1918). Între anii 1991-1994 a fost declarat imn naţional dar a fost înlocuit cu imnul „Limba noastră” care funcţionează şi in prezent.

_________________

Notă: Conţinutul acestui material nu este oficial şi are doar un caracter informativ. Toate imnurile României, de la 1862 până în prezent se pot asculta pe youtube la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3lhB42xRifU

George ROCA

Oradea, România, 29 Iulie 2015

Sydney, Australia, 29 Iulie 2016

Auckland, Noua Zeelandă, 29 iulie 2017

București, România, 29 iulie 2018

Waterloo, Australia, 29 iulie 2019

Sydney, Waterloo, 29 Iulie 2020

Ziua Imnului Naţional al României

––––––––––––––––

BIBLIOGRAFIE

ANDRIEŞ-TABAC, Silviu, Simbolurile Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918). Interpretări semantice, Muzeul Naţional al Moldovei, Chişinău, 2008
CAZIMIR, Ştefan, „Mie îmi place «Trăiască Patria!»“, Interviu, ziarul Adevărul, 4 octombrie 2011. adevarul.ro/news/societate/cazimir-mie-place-traiasca-patria-1_50ad7ad77c42d5a66395f171/index.html
COMITETUL ADUNĂRII CONSTITUANTE, Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, România, 1998
MÂNDRILĂ, Costan, Interviu cu Raoul Şorban (Imnul Israelului este Cucuruz cu frunza-n sus cules de tata!) https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI
PANN, Anton, Povestea vorbei, Prefaţă de Virgiliu Ene, Editura Porto-Franco, Galaţi, România, 1993, p.IX
ROCA, George, Simbolurile heraldice ale noii steme a României, Revista „Mihai Eminescu”, Nr.4, Sydney, Australia, 1992, p.101-105
ROCA, George, Însemnele statului român contemporan, Revista „Clipa”, Editia: 1189 – 7 Decembrie, 2015 – Anul XXV » Editoriale, Anaheim, California, SUA

http://www.clipa.com/a15672-206-NSEMNELE-STATULUI-ROM194-N-CONTEMPORAN.aspx

ROCA, George, Pe-al vostru steag e scris unire!?, Revista „Confluenţe Literare”, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1850, Anul VI, 24 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

http://confluente.ro/george_roca_1453626841.html

Continue reading „George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe

Situația actuală, printre altele datorată pandemiei de CORONA 19 a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.

De fapt, această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie avansată vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut?

De fapt, vârsta de pensionare a fost deja avansată în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani. Aceasta este pensionarea pentru limită de vârstă. Desigur, există și cazuri de pensionare din alte motive, anticipată. După cum, există țări în care pensionarea pentru limită de vârstă nu este obligatorie. Precum și cazuri în care unii oameni refuză pensia și continuă să lucreze. Motivul este insuficiența venitului bazat pe pensie. Dar nu numai acest motiv. Sunt și oameni care, odată pensionați, revin la locurile lor de muncă voluntar, fără salariu, mulțumindu-se cu pensia. Ei vor să nu-și întrerupă cariera sau, cel puțin, să aibă o ocupație și o viață socială. Oameni care își iubesc munca și instituția în care au lucrat mulți ani din viață. Alții se duc să lucreze voluntar în altă parte, sau își găsesc preocupări diferite, în domeniile care îl pasionează. În asemenea cazuri, se spune că ei se bucură de pensie. Pronosticurile făcute de serviciile sociale ale diferitelor țări, deși includ elemente reale, totuși includ și aspecte problematice. Desigur, dificultățile apar atunci când vârstnicii, ajunși ”pensionari cu vechime”, încep să aibă nevoie de ajutor social sau medical. Mai ales în cadrul vârstnicilor singuri, fără familie, ajunși dintr-o dată și fără ocupație.

Cu ce a contribuit pandemia la agravarea situației vârstnicilor? Răspunsul este, în primul rând, sanitar și medical. Epidemia a afectat cel mai mult persoane de vârsta a treia. Această categorie a fost considerată ”grupul în pericol”, în funcție de vârstă. Nu pot analiza situația din punct de vedere medical. Pot doar să menționez că mulți oameni contaminați și dintre ei mulți decedați erau vârstnici, locatari ai caselor de bătrâni. Fenomen existent în întreaga lume. A apărut teama de a veni în contact cu vârstnicii din categoria celor aflați în pericol de a se îmbolnăvi, pentru a nu-i îmbolnăvi, Deci, în favoarea lor. S-a ajuns a nu se permite contactul cu acești vârstnici, a-i ține izolați pentru a-i proteja. Medical, da. Dar social? Faptul în sine s-a dovedit a fi primejdios pentru ei și din punct de vedere social: acești oameni s-au pomenit izolați. Deci, două aspecte grave, unul legat și dependent de celălalt. Au circulat (spre regretul tuturor) și interpretări vulgare, după care lumea ar căuta să se echilibreze prin ea însăși din punct de vedere demografic. Brr, ce îngrozitor! Am citit un articol apărut într-o publicație românească on-line, care sesiza acest pericol și adăuga că o țară care nu are bătrâni trebuie să și-i aducă, să și-i importe! Pe lângă că sunt oameni care trebuie respectați fiindcă au muncit o viață, au construit, au crescut copii și nepoți, vârstnicii sunt oameni cu experiență, care pot contribui cu mult la dezvoltarea societății contemporane și mulți dintre ei s-au adaptat atmosferei acestei societăți. Alt aspect grav este că dintre oamenii intrați în șomaj din cauza pandemiei, sunt mulți vârstnici. Fapt care influențează nu numai asupra situației lor financiare, ci și asupra situației lor sociale și psihologice.

Un fapt deosebit de grav este izolarea. Mă refer la Israel, pentru că aici cunosc situația, dar sunt convins că aceeași situație este și în România, și în alte țări. Poate în toate țările lumii. Un program prezentat la unul dintre canalele de televiziune a prezentat situația în mod tragica. Au fost constatate mai multe cazuri de vârstnici decedați la ei acasă, fără ca nimeni să știe. Oameni singuri, uitați. Nimeni nu le mai trecea pragul. După un timp, s-a simțit de către vecini un miros ciudat din locuința în care trăia un bătrân singur sau o bătrână singură. Neînțelegând ce se întâmplă, vecinii au chemat poliția, care a spart ușa și l-au găsit pe decedat sau au găsit-o pe decedată în casă. Dumnezeule! Ce este de făcut? Îmi amintesc de cazul fostului meu coleg de liceu, scriitorul și inginerul Horia Pană din Galați, stabilit la București. Deși nu era încă bătrân și putea avea în continuare un rol social și intelectual, acest om deosebit, valoros, și-a încheiat viața astfel în toamna anului trecut… Dumnezeu să-l odihnească!

Același post de televiziune (canalul 20 din Israel) a organizat o emisiune ”pe teren”. După ce a discutat cu o persoană cu o funcție de răspundere din domeniul social, reporterul a început să intervieveze trecători, la bazarul din Ierusalim, fără o selecție prealabilă. Atât tineri, cât și vârstnici. Vârstnicii erau întrebați ce nevoi au, cu ce ar putea fi ajutați dacă s-ar pomeni într-o asemenea situație. Alte întrebări care le erau puse se refereau la situația lor materială, familială, la starea lor de sănătate. Unii au răspuns că sunt ajutați de familie, că au copii, nepoți, chiar și strănepoți. Că starea lor de sănătate este relativ bună, că oricum copiii și nepoții îi vizitează și mențin contactul cu ei tot timpul prin telefon. Alții au răspuns că e greu, că sunt singuri, dar totuși, slavă Domnului, sunt sănătoși și activi și că păstrează legătura cu o instituție care se interesează de situația persoanelor de vârsta a treia care sunt înregistrate în acest cadru. Alții, că încă mai lucrează. Desigur, vârstnicii intervievați pe stradă, în bazar, erau oameni activi, care se pot gospodări singuri și pot ieși pe stradă singuri. Dar ce se întâmplă cu alții, bolnavi? Ferească Dumnezeu!

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Nu uitați de noi la bătrânețe” →

Alexandru NEMOIANU: Despre Ernst Junger și actualitatea lui

Ernst Junger (1895-1998) este una dintre cele mai de seama personalităţi ale culturii europene şi în mai toate chipurile, un simbol al destinului german în veacul al XX-lea.

Născut la sfârşitul veacului al XIX-lea în Hanovra el a crescut în amurgul frumuseţii ultimului veac normal, care s-a sfârşit în 1914. El a cunoscut normalitatea şi bogăţia unei lumi care apunea. Caracter aprig şi neobişnuit a căutat situaţiile limita de foarte tânăr. A fugit de acasă şi s-a înrolat în “Legiunea Străină”, de unde a fost adus înapoi de părintele lui. Izbucnirea Primului Război Mondial a făcut ca intrarea lui sub arme să nu mai poată fi oprită. Ernst Junger participa la lupte crâncene şi se distinge prin vitejie personală la nivelul de a primi Ordinul “Poure le Merite”, cea mai de seama distincţie militară germană. Era cel mai tânăr dintre cei doar optsprezece Germani sub arme care au fost onoraţi cu această decoraţie pe toată durata războiului. De fapt primirea acestei decoraţii i-a marcat destinul definitiv. Ernst Junger trebuia să se comporte exemplar şi asta a şi făcut.

A făcut serioase studii în entomologie şi câteva specii îi poartă numele. În acelaşi timp devine unul dintre cei mai de seama eseişti şi publicişti ai vremii. Patriot autentic el a slujit cu devotament interesele ţării lui pentru care nu şovăise să îşi dea sângele. Ernst Junger a ştiut că ruşinoasa pace impusă Germaniei va aduce dezastru dar în acelaşi timp în chip activ s-a opus regimului nazist pe care îl diprețuia aristocratic. Prestigiul sau a făcut cu neputinţă arestarea lui. (În mod ciudat Hitler personal a interzis arestarea lui. Este una dintre ocaziile în care putem întrezări o taină, felul în care oameni aleşi sunt ocrotiţi…La fel ca în interdicţia de persecuţie dictată de Stalin pentru Mihail Bulgakov.). Enrst Junger se căsătoreşte cu Gretha von Jeisen (pe care atâta de emoţionant în” Jurnalele” sale o numeşte,”Perpetua”) şi a avut doi feciori, Ernstel şi Alexander. În vremea celui de al doilea Război Mondial a servit sub arme pe frontal de West, în Caucaz şi la Statul Major din Paris. În Septembrie 1944, în urmă complotului împotriva lui Hitler, este înlăturat din armata ca “nedemn de a purta uniforma germană” şi se retrage la casă să din Kirchhorst unde va trăi până la mijlocul anilor 50. Pe durata ocupației (1945-1949) nu va avea dreptul să publice şi va suferi mari privaţiuni. Apoi devine una dintre cele mai de seama personalităţi ale culturii germane postbelice şi la împlinirea vârstei de o sută de ani va fi cinstit cu onoruri naţionale. A fost ultimul purtător la ordinului “Pour le Merite” şi chiar acest lucru, în sine, este simbolic.

Despre Ernst Junger şi opera lui s-au scris tomuri nesfârşite. A fost lăudat şi insultat. Nu este rostul acestor rânduri să adauge ceva ci doar de a înfăţişa câteva gânduri despre o personalitate exemplară.

În anii interbelici el a căutat să opună tiraniilor promovate de ideologiile extremiste personalitatea umană. A făcut aceasta în lucrarea sa „Muncitorul”(Der Arbeiter).

Din cât am înțeles “Muncitorul” este o încercare de a răspunde la avansul impersonal și necruțător al tehnicii și la cele doua sisteme care se ofereau; plutocrație sau totalitarism ideologic. Pe amândouă EJ le disprețuia și considera nedemne. El oferea o soluție în care “omul” mobilizat putea să aibă un rol, prin spirit de corp și prin calitate. În anume fel el lua drept model cea mai pozitivă imagine a armatei germane. În chip limpede EJ vedea și necesitatea unei decente distribuirii a bunurilor.

În anii de maturitate EJ vedea rezolvarea problemelor lumii într-un sistem de guvernare “mondiala”, din nou prin oameni de mare calitate.

Cred ca acest lucru era în bună măsură influențat de ceea ce el percepuse ca limitele “statului national”, respectiv distrugerea Germaniei prin două războaie. În același timp era conștient ca Germania se afla sub o ocupație militară nemiloasă al cărei scop era perpetua ei umilire și “reeducare”. Anume speranțe, probabil, vedea în tratatele încheiate de Adenauer, De Gaulle, de Gasperi. Într-un asemenea sistem EJ credea ca “omul” poate rămâne liber ca “anarh”. Ulterior s-a văzut că acest “proiect mondial” s-a înfundat în “globalism” și în locul unor oameni ca cei pomeniți mai devreme, au apărut Kagan, Victoria Nuland, Soros și eiusdem farinae. Rezultatele le vedem. La acest eșec al “globalismului” a contribuit și incapacitatea anglo-saxona sau, mai exact, anglo-americană, de a trata cu minimal respect pe adversarii lor și încă mai vârtos pe adversarii înfrânți. Un lucru pe care EJ îl detesta cavalerește și nobiliar.

Cred că măsura personalităţii sale a dat-o deplin Ernst Junger în anii 1944-1949 când, simultan, a fost prigonit de către regimul nazist muribund şi apoi de către autorităţile de ocupaţie. În acei ani a pierdut şi pe fiul sau Ernstel, trimis cu un batalion de pedepsire (pentru opinii anti-naziste) în Italia. Acea perioada din viaţă lui Ernst Junger se poate desluşi din paginile uluitoarelor lui “Jurnale”(cele dedicate perioadei în cauza sunt,”Pagini din Kirchhorst” şi “Coliba din Vie”.)

În Kirchhorst şi împreună cu locuitorii din jur ,Ernst Junger a trecut prin marele examen al persecuţiei şi suferinţei. El a trecut acest suprem examen de caracter în chip exemplar, aristocratic şi fără îndoială meritând din nou ceea ce primise în anii Primului Război Mondial, ordinul “Pour le Merite”.Ceeace Ernst Junger a demonstrate a fost că valoarea şi semnificaţia existenței umane nu este dată de suma “realizărilor” ci de consecvenţa de caracter a persoanei.

Sfârşitul războiului, ”capitularea necondiţionată”, Ernst Junger o primeşte uluitor, ”poţi să vezi, să înţelegi, să vrei şi chiar să iubeşti ceea ce este necesar şi totuşi să fii pătruns de o durere uriaşă”. A înţeles imediat esenţa demonică a conceptului de “capitulare necondiţionată” care înseamnă continuarea războiului prin pace. Tratarea unor oameni fără apărare ca inamici de război. (În acest fel cu mult înainte el a intuit şi demonstrate esenţă demonică a sistemului american). Nu se sfieşte să îi caracterizeze pe ocupanţi (adică trupele americane),”..necunoscând limbile vechi, mitul grecesc, dreptul roman, Biblia şi etica creştină, moraliştii francezi, metafizica germană, poezia din întreaga lume. Pitici în ce priveşte viaţa adevărată, goliați în tehnică-de aceea uriaşi în critică, în distrugere, misiune ce le revine fără că ei să ştie…Titani cu un singur ochi, spirite ale întunericului. ”În acei ani Ernst Junger, care atunci citeşte pentru a două oară integral Biblia, a dat dovadă măsurii lui umane.

Fără teamă ajută cu vorba şi fapta pe cei din jur. Trăieşte mai mult decât modest, din rodul grădinii pe care o îngrijea şi din mici daruri primite de la prieteni. Multi dintre cei care l-au ajutat fuseseră adversari direcți, ofițeri britanici din tranșeea din față, care au admirat curajul și cavalerismul ofițerului german Ernst Junger. Aceste activităţi îl fac să scrie în Jurnalele pe care le ţine (“Pagini din Kirchhorst” şi “Colibă din Vie”), “munca este sfinţită de ceea ce nu poate fi plătit în ea. Din această câtime divină se revarsă asupra oamenilor fericirea şi sănătatea…Valoarea muncii se orientează după măsura dragostei ascunsă în ea.”

Ştie să asculte şi să sfătuiască pe toţi cei cu care intră în contact şi nu îşi ascunde simpatia pentru ţăranii din jur. Ernst Junger descoperă că “Veşnicia nu e o mărime, ci o calitate. Din acest motiv, nu mileniile şi milioanele de ani sunt mai aproape de ea, ci clipă este”. Iar , consecvent: ” În situaţia lumii moderne,care se standardizează şi în care persoană devine număr, în care cei mai deştepţi eşuează şi cei curajoşi caută o soluţie, putem vedea cum cineva da liniştit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”

În acei ani, când cu uşurinţă ar fi putut deveni un profitor, Ernst Junger refuză să se prezinte în faţă “tribunalului de denazificare” (o nouă manifestare a obsesiei pentru “reeducare” a celor care încă mai sunt stăpânii lumi şi mai ales, a celor care îi manevrează) căci acest lucru îl făcuse, punându-şi viaţă în pericol şi jertfind un fecior. Dar probabil cel mai important lucru este faptul că Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre Ernst Junger și actualitatea lui” →

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,postul uitat”

În momentul istoric prezent ofensiva „globalizării”, a uniformității degradante, se face cu violență, cu mijloace colosale, statale și cu o anume disperare. Disperarea este rezultatul împrejurării că această uniformizare este un eșec lamentabil și având consecințe teribile.

„Globalizarea” și „uniformizarea” eșuează în fața oamenilor „locului” care refuză să își piardă limba, portul și mai ales modul de a înțelege rostul vieții. Rezistența oamenilor, încăpățânarea lor de a își apăra și păstra identitatea și personalitatea sunt cu adevărat eroice .

Cred că cel care a intuit aceste tip de rezistență și la și conceptualizat, a fost Ernst Junger, probabil cea mai remarcabilă personalitate a culturii germane în veacul XX.

Ernst Junger vorbea de acei soldați consemnați unui post (post care, în cursul luptelor era fie uitat, fie abandonat de eșaloanele superioare) dar, care soldați, își făceau datoria până la capăt, neînfricați, neînfrânți, fără șovăială. Actul lor de eroism individual stătea cu mult peste planurile strategice alcătuite prin state majore. Acei soldați își făcea datoria supremă, respectau locul lor dintr-un plan și mărturiseau despre credință și loialitate. Acei soldați nu mai țineau de “istorie”, ei treceau în “meta istorie”, în veșnicie și într-un plan superior. Tot Ernst Junger definea și conceptualiza „omul” care apară, „postul uitat” ca pe omul cu adevărat liber, cel care acționează conform cu ordinea conștiinței sale. Pe acel fel de om Ernst Junger îl definea drept: „anarhul”, cel care nu are stăpân. (Deci a nu se confundă cu “anarhistul” care înseamnă cu totul altceva).

„Anarhul” nu are nimica de a face cu „anarhistul”. „Anarhul” este eminamente pozitiv dar refuză să își abdice condiția umană superioară, zestrea lui morală și de conștiință, indiferent care vor fi fiind circumstanțele sau consecințele. „Anarhul” este eminamente omul liber. Omul care nu poate fi condiționat nelimitat, omul care nu ia ca litera de evanghelie cutare administrație vremelnică.

Atașamentul de loc, loialitatea (la bine și rău) cu cei din comunitatea căreia îi aparține, mai răspicat satului căruia îi aparține din neam în neam, sunt parte din zestrea morală a „anarhului”. Ca un singur exemplu.

„Anarhul” nu va spune că „locurile” unde l-a lăsat Dumnezeu sunt „cele mai frumoase din lume”, dar va spune răspicat că „sunt la fel de frumoase că cele mai frumoase locuri din lume” și că pentru el, pentru inima lui, chiar sunt cele mai frumoase din lume. (Personal cred din toată inima că „cele mai frumoase locuri din lume” sunt în hotarul satului Borlovenii-Vechi.).

Aici nu are loc „obiectivitatea cuminte”. Din partea mea să fie „obiectiv cuminte” cine va vrea. Ce vreau să spun este că pentru mine oamenii din Almăj, care prin trudă de zi cu zi, prin asociații culturale, prin publicare de monografii, prin promovarea dragostei de loc și identitate, ei bine acești oameni, sunt cei mai frumoși, sunt fără egal. Nu este loc aici să îi enumăr pe toți. Dar toți au contribuit și contribuie la Renașterea Almăjana, la promovarea bunului nume al Văii Almăjului. Mă gândesc la “dascălii” care au învățat și învață în Valea Almăjului, mă gândesc la slujitorii Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,postul uitat”” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Leonardo da Vinci ne-a creat viitorul

Am primit printr-un guru francez, Daryl Van Horn, o scrisoare de la Leonardo da Vinci care îmi era adresată. Uimită total, am pus la îndoială faptul că Leonardo da Vinci m-a prins în prevestirile sale. M-am gândit mult și faptul că mi se adresează „cu Georgeta”, în textul în limba franceză și nu cu franțuzescul Georgette. M-a impulsionat să gândesc mult la acest important moment din viața mea. Uimitor mi-am amintit că mama mi-a spus că la nașterea mea, în Teliu, jud. Brașov, a venit o femeie care nu era din Teliu și i-a spus să-mi pună numele Georgeta. O linie care a urmat se pare, pentru ca eu să cunosc cuvintele lui Leonardo da Vinci care mă definește cu trăsăturile mele de caracter. Vă citez: „Doamnă Georgeta, visele tale tăinuite și în secret nădăjduite se vor realiza. Deschiderea, stăpânirea și perseverența sunt cheile magice ale reușitei tale dacă lași deoparte neîncrederea”.

Dilema pe care vreau să o pun în evidență se referă la uimitoarele descoperiri ale lui Leonardo da Vinci și originea lor. Am intuit că Jules Verne, ca scriitor a cunoscut toate aceste mari proiecte de care omenirea se bucură cu folos astăzi, avionul, elicopterul, submarinul, holograma care a generat toate transmisiile pe calea undelor, etc, etc. Am văzut apoi că Leonardo da Vinci are toate schițele acestor mari descoperiri care în actualitatea noastră sunt puse în legătură cu extratereștri. Recent, văzând pe History, că Leonardo da Vinci, fascinat de o peșteră a dispărut în ea, timp de doi ani, element care îl pune în situația de a se fi întâlnit cu extratereștri care i-au dat toate schițele pe care le-a implementat omenirea actuală și a făcut un salt uriaș.

Îmi exprim părerea mea personală. Extratereștri sunt dintotdeauna cu noi, în stări diferite de agregare: gazoasă, luminoasă, aeriană, materială, în farfurii zburătoare; ei nu pot comunica cu noi datorită unei inteligențe mult superioară omului. Cum afirmă Jung, Mataji, Akasha și multe surse de informații, există posibilitățile accesării informațiilor. Credința mea e că informațiile se află în univers și un om cultivat, citit, dox, cu multe cunoștințe, poate accesa din informațiile universului și ale extratereștrilor. Înainte de glaciațiune a existat o civilizație avansată. Simboluri există în cultura umanității. Cred că Leonardo da Vinci intrând în acea peșteră care l-a fascinat a găsit documente din civilizația existentă înainte de glaciațiune. Scrierea de la Tărtăria veche de aproximativ 7000 de ani a păstrat simboluri din civilizațiile anterioare. Diapazonul reprezintă planeta Venus în horoscopul preotesei dacice îngropată cu plăcuța cu inscripțiile, scrierea la gât.

Sugestia că planeta iubirii prezentă astăzi în horoscop zilnic, să fie asociată cu simbolul muzicii, mă duce iar cu gândul la Leonardo da Vinci care este văzut în pictura: „Cina cea de taină”, prin prisma unei partituri muzicale ilustrată de chiflele de pe masă-note muzicale, afirmă savanții muzicieni. Geniul are puterea sintezei atât de mare, încât cuprinde în opera lui gene ale ADN-ului cunoașterii de la: „magmă la stea”, cum spunea Lucian Blaga. Leonardo da Vinci a accesat și sintetizat material cognoscibil pe toate palierele, astfel că experți din toate domeniile găsesc posibilitățile descifrării multor taine ale cunoașterii. Afirmația pe care o fac savanții că a criptat cunoștințe de la extratereștri este o interpretare, dar eu cred că un contact direct cu ei nu este posibil. Dintotdeauna a existat arta care i-a reprezentat și s-a afirmat că în trecut au fost pe Terra. Am postat ideea mea că sunt tot timpul în preajma noastră și pe canalul History a apărut acum o acumulare de date ale unor mari savanți care atestă prezența actuală a extratereștrilor. Concluzia mea că sunt în jurul nostru dar comunicarea nu este la îndemâna oricui se bazează pe un document indian care scrie faptul că extratereștri au asistat neputincioși la exploziile atomice care au dus la glaciațiune. Aceasta a durat 2000 de ani. În acest timp, cred, s-au creat catacombele subterane existente oriunde în care oamenii se adăposteau de marele ger.

Leonardo da Vinci a făcut prorociri până în anul 6000. Am ca urmare încrederea că omenirea nu va pierii, că stratul de ozon s-a subțiat și încălzirea globală declanșează inundații pe Terra. O insulă a dispărut sub ape, Miami va fi inundat, etc.

Citez din scrisoarea lui Leonardo da Vinci adresată mie: „Fapta cea rea nu are sorți de izbândă”. În direcția refacerii stratului de ozon, cred că există soluția plantării copacilor care dau ozon. Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Leonardo da Vinci ne-a creat viitorul” →

Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei

Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!

Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo. Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.

Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor

Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând

inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.

Oglinda apei. Formele lucrurilor.

Laguna e senină. Anotimpul lui sirocco, neliniștind apa în bătaia vântului, a trecut. O scurtă perioadă de acalmie, pe imensul lac verzui al Veneției, până la izbucnirile agresivului b.ra, cu valuri uriașe și inundații. Pe fondamenta (stradă-cheu), calli (străzi înguste între două șiruri de clădiri) și campi (spații deschise, piațete), apă până la genunchi. Oamenii traversează San Marco în impermeabile uniforme, cu cizme de cauciuc, zgribuliți, crispați de frig și umezeală, grăbiți. E o perioadă de extrasezon, majoritatea sunt localnici, în călătoriile lor zilnice pe apă, insularii. Turiștii sunt diferiți, fac întotdeauna o figură uimită, o grimasă, la vederea cozilor uriașe de oameni mergînd pe podețe, prin eleganta Piață San Marco.

„Acqua alta” sau „apa înaltă” rămâne o amintire inconfundabilă, înghețată în memorie, fiecarui străin, peregrin prin Veneția. Violente, apele înalte invadează periodic cetatea, lovesc cadențat zidurile albe. Cer sticlos și luminat straniu, translucid ca o sticlă de Murano. Atunci, venețieni și străini sunt obligați să meargă pe o pasarelă de lemn, ca pe o punte superioară a unei nave care se scufundă. Simți neliniștea novicilor și calmul adaptat al locuitorilor. Orașul se scufundă lent, dar aceasta este doar o metaforă romantică a nenumăraților scriitori și artiști excentrici care au văzut în Veneția un simbol al sfîrșitului lumii și sfârșitului frumuseții. Tehnologii moderne au reprogramat scufundarea locului miraculos, într-un viitor îndepărtat. Dar un liman al frumuseții și bucuriei a fost atât de senzitiv perceput, de la Thomas Mann, cu a lui „Moarte la Veneția”, sau Hemingway, prin incredibile mărturii biografice din orașul iubirii, transpuse, ulterior, într-un roman cu măști de epocă, pasiuni celebrate prin amintirea curtezanelor și a conteselor – până la pelicule recente hollywoodiene, temporizând languros, intrigile imprevizibilei Angelina Jolie.

Cheia viselor: weekend în Veneția

Veneția nu e comercială, e ireală, mi-a trecut prin minte. Sau e „comercială”, cu Al Pacino, în rolul lui Shylock, neguțătorul din Veneția, plimbându-și înconvoiat registrele, între arcele sacre ale Palatului Dogilor. Cappucino, cu noaptea în cap, pe terasele pline, un espresso scurt, în jur de ora 10 și un tiramisu, un aperitivo, comandat doar de băieți, să se dreagă, în jur de 12, apoi, „frugal”, o gelatola dolce vita combinată intempestiv cu încă un dolce, ambalat într-un pachet lucios. Până deseară mai e. Ochii îmi fug pe afișe, stampe impresioniste și ilustrate colorate, de poveste : „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Iubirea fetiș.

În fiecare val care lovește înspumat pluta noastră (de vaporetto uzat), aruncă cerul cu safire și opale, pietre prețioase în monturi fine, pe degetele iubitelor. În toate buticurile, pe străzi medievale pietruite, cupluri, cu pași ușori, sau găști de fete de la Accademia, universitare, așezate la soare vesele, pe treptele Facultății de artă. Rețin doar ce-mi place, în timp ce un grup compact de turiști chinezi ne fac bezele dintr-o gondolă. E o zi de primăvară, cu soare rece.

„Dragii mei, vă îmbrățișez din inima unei Veneții de vis” – văzusem la Muzeul Literaturii Române din București o ilustrată, trimisă de Nichita Stănescu părinților, entuziasmat, evadat din zodia orwelliană, într-o escapadă italiană, exact în perioada „Tezelor din iulie”, când comunismul măcelărea literatura, iar propaganda se străduia să închidă libertatea, gândirea vie. Un poet cât o generație. Așa cum „Vremea călătoriilor”, de Nichita, se deschide doar cu o cheie a viselor: „o călătorie lucidă în real, te poate îmbătrâni”, spunea el, și își întorcea privirea albastră spre îngeri și femei frumoase, ca o supapă a realității.

De altfel, e greu să fii în Veneția doar „turist”. Mistică și ireală, Veneția predispune la un altfel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă și prezentă în labirintul lagunar al catedralelor, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Dominând intrarea dinspre mare în principalul canal al orașului, Santa Maria della Salute, catedrala Sfânta Maria a sănătății, a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru mântuirea de ciumă. Fațadele palatelor, Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparțin unei alte lumi, Serenissima, Veneția lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.

Pe Canal Grande, numele stațiilor de „autobuz pe apă”: vaporetti au nume de sfinți, totul este pictat în culorile „gurmande”, mediteraneene. Aici este o catedrală, imediat lângă ea, o piață de pește. Dumnezeu și negustoria, în lumea luminoasă a Mediteranei, nu se contrazic. Timpul curge lent.

Cu Eliana la Osteria Al Bacareto

M-a amuzat că are numele meu, Ely. Italienii sunt deschiși ca o poartă spre labirint. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… După o plimbare de ore întregi, în zig-zag, pe Canal Grande cu vaporetto, intru într-o trattoria a cărei poartă, acoperită cu iederă și mascată cu leandri albi, înfloriți într-o lună de primăvară friguroasă, atrag magnetic pofticioșii, curioșii, pe Calle San Samuele, din cartierul San Marco.

„Osteria” înseamnă birt, mic restaurant, iar „Bacareto” vine de la „Bacaro”, un vin vechi, originar din Puglia. Străbunicul patronilor de azi, un negustor înstărit, venit din Brindisi, De Giulios, deschide, în 1902, în inima Veneției, lângă Canal Grande, micul han, rămas în familie de generații. Toate specialitățile de pește și fructe de mare, așezate în vitrine după un design art-nouveau. Rețetele sunt secrete și transmise din tată în fiu, cu mândrie, o spun chiar ei, când își prezintă marfa, autentică. „Baccalà” (codul), servit într-o varietate de feluri, Mantecato (cu smântână), in Umido (cu sos de roșii), alla Vicentina (cu anșoa, capere, ceapă și pătrunjel), somonul, peștele dorada, Seppie in Nero (sepie în „cerneala” ei), foarte proaspete, livrate de pescari chiar atunci.

Până și bucătăria italiană e o formă de cultură. Diminețile la Veneția au o prospețime de

nebănuit. Culorile romane, pastelate. Grădinile suspendate, veșnic verzi, vegetația inundând palatele cu ferestre ogivale, piațetele strălucind de lumină, treptele de marmură ale catedralelor care coboară adânc în mare. Toată această irealitate senzorială care îți provoacă bucurie. Toate limbile pământului, dar, mai ales, engleza („canadiană”, după cum am botezat-o cu prietenii, ușor stricată, adaptată comunicării rapide), și, desigur, italiana, cântată la fiecare frază, peste tot, murmurul mulțimii, ecoul venețian tipic, cel mai colorat și mai viu fond sonor, niciodată strident, în orice tonalitate.

Energia diafană a locului, lumina aurie, toate amănuntele care compun o emblemă locală, o tradiție, delicat impregnată de artă, niciodată kitsch, nici măcar în ilustratele colorate sau în suvernirurile supraexpuse.

Venezia unica

Așa se numește oficiul pentru transport public în Veneția. Pe fiecare bilet de vapor, pe fiecare pliant, sunt imprimate simbolurile arhitecturii unice: „Principali monumenti – Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.

Dacă rămâi în oraș mai mult, le poți lua la rând, dar mai fericit vei fi să hoinărești în voie, fără obiective fixe, fără ceas și telefon, pe toate străduțele și canalele, debusolat. Cetatea, Città di Venezia, se descoperă la fiecare pas, pe fiecare pod. Te pierzi în umezeala universală, străzi de granit ude, ieșite din apă, aer umed, igrasie din temelii, vizualitate cețoasă. Static, în liniștea istorică, Ghetoul (cartierul Cannaregio), e preferatul meu. Semiobscuritatea, în colțuri închise, între case înalte, gotice, ale căror mansarde se apropie, abia lăsând să pătrundă lumina zilei, un decor misterios îți poate da frisoane spre seară, dar crimele pe aici sunt istorie, tenebroasă. Ca și molima.

Amprenta vrăjită a locului nu e disimulată în niciun fel, orașul secular este, paradoxal, futurist, avangardist, ficțional. Anul acesta, fastuosul Carnaval din Veneția s-a desfășurat chiar în Cannaregio, sub motto-ul: „Creatum civitas ludens”, invocând bucuria, într-un oraș al jocului, care sfidează greutățile traiului scump, în mijlocul apelor, dar și mentalitatea de învingători, supraviețuitori a italienilor venețieni, în veșnică luptă cu degradarea clădirilor orașului, restaurând moștenirea lor culturală, cu energia unui perpetuum-mobile. Formele lucrurilor, dedublate, trăiesc vii, conturate clar, în oglinda apei, amurgul se așază orgiastic colorat peste Lagună, iar înserarea poartă numele consacrat, L’Ora blue, Ora albastră.

L’Ora blu

Este o metaforă picturală, populară între localnici, o „umbrelă” semantică pentru câteva

cuvinte: lumină albastră-violetă, înserare, apă monocolor unită de cer, impresionism, liniște netulburată la venirea nopții, magie. Nu durează decât câteva zeci de minute. „Ora albastră” dispare din scena inundată de întuneric. Mii de felinare se aprind. Cinele în trattoria…

***

BY VAPORETTO ON THE BLUE HEART OF THE LAGOON

The dawn is upon Venice and the city receives you under a bright sky!

I’m entering Ponte della Libertà by bus from Mestre, a tourist in place, docile, tired, after the turbulent Vienna-Venice flight, with elevator furious noise, the drive to Marco Polo airport. The fog dissipates, together with my exhaustion. Reality has multiple layers, indeed. On the suspended bridge, at the speed of the car, you are leaving the continent behind and fiction has never been more real. A century ago, while encompassing with his vision the hallucinatory architecture, Thomas Mann told himself that to come to Venice by land, through the train station, was like entering a palace through the service staircase, and that you should land into the city by ships, on the open sea, into a city that seems unreal.

The Archipelago, through the gate open to waters Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei” →

Julia Henriette KAKUCS: Mica sirenă

Suntem într-o colivie de sticlă… Deasupra noastră se întrevede cerul cenuşiu. Norii se descarcă cu furie şi picăturile de ploaie plesnesc cu putere pe supafaţa netedă şi transparentă. Ca de atâtea ori, stăm, după ora de închidere a micului bistro, cu ceaşca în mână, aşezaţi pe un fotoliu împletit din fibre de plastic, ce ne sugerează minunata vacanţă de pe malul mării. Povestim, ne afundăm în discuţii metafizice, existenţialiste, ne bucurăm de scurtul timp ce ne stă la dispoziţie între pauzele cotidianului, plin de datoriile ce aşteaptă să fie împlinite. Aici, în spaţiul modern, ascuns în spatele unor restaurante şi bănci, în atriumul unde copacii sunt prizonierii unui acvarium enigmatic – prin ai cărui pereţi transparenţi putem privi valurile unei furtuni, dezlănţuite de curând, care îşi lipeşte palmele umede pe pereţii exteriori – , ne-am refugiat, pentru o oră a noastră, pentru un ceas al schimburilor de idei. În fiecare şuvoi de apă, ce se revarsă peste cupola ce desparte ca o Kippa spaţiul dintre creştetele noastre şi înălţimea infinită, răsună rezonanţa cântecelor Undinelor, melodia ademenitoare a sirenelor Nordului …

Căutarea sensului vieţii în Frankfurt conţine aceleaşi întrebări ca şi în Nordul Europei. Te poţi simţi pierdut în cosmos şi aici şi acolo… Dialogul nostru se desfăşoară în jurul ţesătorului de basme, Christian Andersen. Danemarca pare să fie locul potrivit al existenţialismului, atmosfera apăsătoare fiind o stare naturală. S-au împlinit, în luna mai, 200 de ani de la naşterea lui Søren Kierkegaard, pionierul gândirii existenţialiste. A închis ochii la vârsta de 43 de ani, în luna noiembrie 1855, învins de boală şi de o depresie ce l-au însoţit o viaţă. În cartea să de căpătâi, Sau-Sau, filozoful caută răspunsuri privitoare la sensul vieţii, caută drumul între laicism şi religiozitate. Deseori este citat cu vorbele: „Viaţa nu este o enigmă ce trebuie dezlegată, ci o realitate ce trebuie trăită”. A ales realismul împotriva poeziei? Poate … Ţin în mână cartea scrisă în 1843, fragmentul intitulat Jurnalul unui seducător. Kierkegraad descrie în ea jocul amoros al tânărului Johannes – fascinat de estetică – cu frumoasa Cordelia. „Imaginaţia este fardul natural al sexului frumos”, scrie filozoful, neuitând să adauge: „Nimic nu este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul” …

Am putea crede că între el şi Christian Andersen, care era doar puţin mai în vârstă, s-ar fi putut înfiripa o prietenie învăluită de farmecul gândirii nordice. În mod interesant, cei doi autori s-au antipatizat şi s-au criticat în mod virulent.

Gândurile noastre traversează timpul, rătăcesc în vise şi idealuri etice. În spatele nostru, luminează o instalaţie electrică, o lampa în formă unei umbrele uriaşe, translucide, ce aşteaptă să-şi găsească aici cumpărătorul. Dar cine cumpără, cu douăzeci de mii de euro, o umbrelă care ar face scurtcircuit la prima picătură de ploaie? Şi totuşi … Cine ştie? Uneori avem dorinţe atât de exotice…

Asemeni sirenei lui Andersen … Şi-a dorit imposibilul şi a sacrificat totul pentru a-l obţine. Prietenul meu suspină, cuprins de o adâncă tristeţe: „Cum de a putut să-şi ofere vocea? Să renunţe la glasul ei? Nu şi-a dat seama că, fără voce, nu mai are nici o şansă?” Rămân tăcută, scufundându-mă în valurile mării mele interioare… Nu mi-aş da vocea pentru o întâlnire cu cel drag? N-aş crede că privirea, surâsul pot povesti totul?

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Mica sirenă” →