Paul LEIBOVICI: Drumeț pe plaiuri românești

Retrăiesc zilele de odinioară cînd urcam cu ușurință pe munții Bucegi. Excursiile noaste erau neplanificate ,spontane și nelimitate. Atît cît ne ținea ,,cureaua,,. Urcam tot grupul de colegi și colege avînd doar rucsacul pe spinare pe care l-am umplut cu cele strict necesare, ca nu cumva să ne îngreuieze urcușul. Nimic nu era fix: nici cîte zile să rămînem, nici la ce cabane vom poposi,iar traseul îl parcurgeam în funcție de starea vremii. O luam pe un povîrniș însemnat care ducea spre vîrful muntelui. Dacă ne simțeam obosiți sau dacă ne apuca o vreme neprielnică ne adăposteam pe unde eram pînă apoi o luam iar la drum. Așa am reacționat cînd ne-a apucat ,,ploaia ciobănească,, ;o ploaie deasă și rece. Ne-am adăpostit la Costila. A trecut după numai cîteva ore.Iar am luat-o la drum.

Masivul Bucegi ne întîmpină c-am la o înălțime cuprinsă între 798-1055m. Mai întîi ne-am scăldat privirile. Încă în zori zilei am observat priveliștele, de o frumusețe magică- care ne înconjurau. Era zona de la poalele munților Vîrful cu Dor ,Furnica,Piatra Arsă.

Pentru a face alpinism pe Bucegi nu trebuie numai decît s-o pornești din Sinaia. Se poate pleca și de la Bușteni-o veche așezare care permite turistului să urce pe Bucegi din diferite puncte. Bușteni a devenit ,în special după cel de al doilea război mondial ,una din cele mai populare orașe turistice. Excursiile și vacanțele petrecute aci sunt o adevărată plăcere și relaxare.

Noi am început urcușul în zorii zilei ,în așa fel ca razele solare ale amiezii să ne găsească la Cabană sau în apropierea acesteia.Aprovizionarea ne-o făcusem de cu seară,doar cu strictul necesar . Ne-am umplut cu apă sticlele ,pe care le-am pus în buzunarele rucksacului,plus cîte ceva de îmbucat.Am pornit-o la drum .Privirea ne era îndreptată mai tot timpul spre natura din jur.Respiram adînc căci aerul proaspăt,răcoros ne dădea o stare de înviorare.Toate cărăruiele ,mai înguste cît laba piciorului,ori alteori mai late că puteam merge cîte doi-trei,dar pietroase,cu spițuri de piatră tăioase.De sub tălpile bocancilor se răsturna prundișul mărunt,iar semnele pașilor se îngropau în pămîntul care respira după ploaia din timpul nopții.Direcția noastră era Vîrful Babele.Aci se încrucișează principalele drumuri .,,Ciupercile ,,de piatră de munte,,Babele,,-monumentele naturii precum ,,Sfinxul,,,care e numai la cîțiva metri de Cabană.Numele acesta i s-a dat în anul 1936 ;e înalt de 8 metri și are o lățime se 12 m.Privindu-l dinspre direcția Baba Vîntoaselor –o stîncă din preajma lui ,acesta are înfățișarea unui Sfinx. Numaidecît ,în apropiere de Sfinx ,am dat peste un grup de stînci a cărei nume e Babele sau cum li se spune ,,Altarele ciclopice din Caraiman,,fiind închinate Pămîntului,Cerului,Soarelui și Lunii ca și lui Marte-zeu al războaielor și al agriculturii.

Așa cum se întîmplă și în alte locuri din natură unde apa și vîntul ,înghețul și dezghețul sunt adevărați sculptori ,meșteri în această artă a dăltuitului natural,rocile de pe acest platou –gresii și calcare-s-au lăsat cioplite de diversele fenomene naturale.Și iată că în decursul anilor au dat o formă acestor stînci ,cărora poporul le-a atribuit denumirea de Babele.

Pentru ca excursia să fie mai plină de farmec ,să avem cît mai multe povestiri ,ne-am hotărît să ne împărțim în două grupe .Unii din colegi au luat drumul din Bușteni pe cărarea însemnată cu semnul triunghiului albastru ,iar alții au urcat pe cea cu cruce .Așa am putut fotografia aspecte diferite și schimburi de impresii. Buștenii se găsesc la o înălțime de 883 m.Am pornit-o pe valea Urlătoarea Mică și Urlătoarea Mare pînă în cantonul JEPI.De aici ne-am orientat după semnul triunghiului roșu pînă sub Vîrful Ciocîrlia care se află la 2025 m. Aici drumul se încrucișează cu cel însemnat cu o dungă galbenă care urmează linia telefoanelor și apoi spre Babe. E un drum care durează 5-6 ore .

Vă povesteam că o parte din grupul nostru a pornit-o pe poteca marcată cu crucea albastră,respectiv Valea Caraimanului (Valea Jepilor) care trece pe la cabana Caraiman la o altitudine de 2025 m.Acest drum e mai scurt și în acelaș timp mai lesne de urcat. După ce ne-am odihnit ,aruncînd de pe noi mai întîi hainele prăfuite și pline de apa ploii ,de transpirație ,ne-am spălat cu apă rece de la pompă. Așa ne-am înviorat. Ne-a răzbit și foamea.În popasul nostru am terminat întreaga provizie de alimente. Prin împrejurime am dat de o stînă ,turme de oi însoțite de un tînăr păstor și cîțiva cîini.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Drumeț pe plaiuri românești” →

Ben TODICĂ: Fratelui meu

Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lăcomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trăda pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Fratelui meu” →

Zenovia ZAMFIR: Până şi tăcerea era ca neaua – Al Florin Ţene

Anotimpul viselor şi al speranţelor , vara, mi– a adus în cale oameni deosebiţi, scriitori consacraţi, vâlceni care au transpus în operele lor frumuseţea locurilor natale, istoria şi legendele judeţului Vâlcea.La sfârşitul lunii august 2018, în Horezu, capitala ceramicii româneşti s–au desfăşurat mai multe manifestări literare dedicate Ziliei Limbii Române.Acolo, scriitori români veniţi din toate colţurile lumii şi–au prezentat cărţile publicate în limba română dar şi în limba ţări în care trăiesc, germană, engleză.În cadrul evenimentelor au fost prezentate mai multe tematicii.Invitat de onoare, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, Al.Florin Ţene a vorbit despre “Etnogeneza românească “ ca un proces îndelungat şi complex al formării poporului român, continuând cu principalele etape ale formării limbii române. În încheiere a recitat două poeme “Balada Oltului“şi “Dumnezeu Ţara Mioriţei o mirunge “.A fost aplaudat la scenă deschisă cum se spune.La final au fost decernate diplome şi medalii.Pentru mine a fost o bucurie şi o onoare să primesc atât o diplomă cât mai ales să fiu felicitată de domnul Al. Florin Ţene.Despre poetul, jurnalistul, omul de cultură, vâlceanul Florin Ţene se vorbeşte frumos, opera domniei sale este vastă, complexă, cunoscută şi apreciată de mari personalităţi ale culturii contemporane.Cuvine–se cu adevărat să facem o mică incursiune în viaţa şi activitatea prodigiosului creator vâlcean pe ”Ogorul Domnului”.

S-a născut în orașul Drăgășani și a urmat studiile generale și liceale în localitatea sa natală, desfășurând aici activități culturale, menite să promoveze spațiul de spiritualitate în arealul național. A urmat cursurile Școlii Tehnice de Tipografie din București, facultăților de filologie din Baia Mare , istorie din Târgu Mureș și cursurile postliceeale la Științe economice din Cluj-Napoca.

Este fondatorul Ligii Naționale a Scriitorilor, pe care o cârmuiește din anul 2006, o ligă cu peste 1500 de scriitori din toate generațiile, de la tineri și foarte tineri, până la veterani în ale scrisului, precum este și dumnealui. A debutat cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în cls a a XI-a, iar editorial în anul 1974 cu volumul de versuri ”Ochi deschis”, editura Litera din București. În 1979 îi apare cel de al doilea volum de versuri ”Fuga statuilor”, tot la editura Litera din București și este tradus în limbile sârbă, engleză, rusă, spaniolă, italiană, albaneză, franceză. Este anchetat de securitate împreună cu soția, poeta Titina Nica-Țene, pentru o scrisoare adresată revistei ”Flacăra” în care demască înfometarea poporului român de către dictatorul Ceaușescu. Apoi va fi exclus din Uniunea Scriitorilor din România, întrucât a publicat un articol într-un ziar din Valea Jiului în care a arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu Securitatea comunistă, bazându-se, ca participant activ la Revoluția din Decembrie 1989, pe documente găsite în sediul Comitetului județean Cluj al PCR. Ca urmare acestui fapt, conducerea Filialei l-a exclus din Uniunea Scriitorilor, înscenându-i un plagiat.

Pentru activitatea sa, Al. Florin Țene a fost distins cu premii dintre cele mai onorabile, naționale și internaționale, fiind cooptat între membrii Academiei Americane Române de Știință și Artă, al Asociației Scriitorilor Români din Canada și Belgia, precum și al unor Universități din țară; UZPR, al cărui membru este, îi acordă Marele Premiu pentru anul 2020, după ce mai înainte primise premii de jurnalism, critică literară și promovarea culturii române în lume, prin conferințe și traduceri.

A beneficiat de elogioase referințe critice pentru întreaga sa operă din partea unor academicieni, critici literari, poeți, prozatori, universitari, care i-au apreciat activitatea literară și ziaristică; de critic și istoric literar.Recenzii ale unor lucrări se găsesc în Biblioteca Universitară din Arizona și în Bibliotecile Universitare ori Municipale din țară și străinătate.

Prezența lui Al. Florin Țene în diferite dicționare constituie o frumoasă pledoarie pentru virtuțile sale scriitoricești: Dicționarul scriitorilor români (A. Sasu), Dicționarul Personalităților Române (C. T. Dârțu), Dicționarul General al Literaturii Române (acad. E. Simion), Dicționarul Scriitorilor Români de Az, Enciclopedia scriitorilor din generația 2000. Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, de acad.Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, UNIVERSU, antologia de literatură contemporană autori români de pretutindeni apărută în Montreal-Canada etc.

Opera acestui neobosit și talentat scriitor este vastă, peste 85 de volume publicate de poezie, proză, dramaturgie, critică literară, articole, foiletoane și peste 3000 de articole și eseuri literare și filosofice.De curând am intrat în posesia lucrării ”ATITUDINI LITERARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI”, care m- a impresionat profund.

Cu mult curaj și profesionalism, scriitoarea arădeană Voichița Tulcan Macovei a reușit să alcătuiască o antologie polivalentă din creația publicistică a domnului Alexandru Florin Țene scoțând în evidență ideologia literară şi gândirea critică a acestui scriitor român.

Cartea este o importantă și incitantă lucrare literară de studii, articole, foiletoane, eseuri și critică literară scrise de- a lungul a două deceni de domnul Ţene.

Constituită în 13 capitole care însumează peste 300 de pagini, antologia ne poartă prin viața și opera unui scriitor reprezentativ al timpului nostru. Cititorul poate afla cele mai importante evenimente de care își leagă numele domnul Al. Florin Țene: lupta cu regimul comunist, crearea și susținerea unui curent literar care să realizeze un oarecare echilibru între literatura română de la începuturi și literatura zilelor noastre, aducerea în actualitate a unor personalități de seamă din istoria noastră literară (Al. Macedonski, Ion Minulescu, Gib Mihăescu, Radu Gyr, Traian Dorz și Vasile Militaru).Autoarea, Vochiţa Macovei subliniează polivalența scriitorului, ca poet, romancier, nuvelist, dramaturg, ori critic literar și eseist.În capitolul I (Frământări în anul Centenarului) se arată vinovăția criticilor și istoricilor literari care și în prezent promovează ”operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist.Capitolul al II-lea (Cine este Alexandru Florin Țene?) prezintă un amănunțit curriculum, legat creaţia vastă şi preocupările multiple pe tărâmul scrisului.Sunt surprinse şi momente din viaţa de familie dar şi o parte din aprecierile și distincțiile primite de la personalități marcante în decursul anilor, care continuă în capitolul al V-lea cu mărturisiri ale confraților despre omul și scriitorul Alexandru Florin Țene. Între tristeţi şi clipe de bucurie, Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Până şi tăcerea era ca neaua – Al Florin Ţene” →

Mihai TUDOR: 30 de ani de democrație – neputință și lipsă de viziune

Anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Nu mi-am propus în lucrarea următoare să detaliez ce s-a întâmplat în toată această perioadă, ci să încerc să explic cum a evoluat societatea românească, dacă se putea face mai mult pentru dezvoltarea democrației, a statului de drept și pentru prosperitatea locuitorilor acestei țări și unde am ajuns după chinuitorul parcurs traversat.

Din capul locului pot afirma cu toată convingerea că s-au făcut progrese evidente față de perioada național-comunistă, deși sunt mulți concetățeni care regretă și sunt nostalgici după „epoca de aur”. Societatea este în continuare bântuită de trecutul dureros, iar în privința mentalității mă tem că românii au un tipar de gândire și de comportament care exprimă încă tare și răni netratate și necicatrizate.

Fiind o țară în mare parte înapoiată, săracă, coruptă, necivilizată și neemancipată, cu o natalitate prăbușită datorită emigrării și a sporului natural negativ, drumul spre stabilitate economică, maturitate politică și împlinire socială pare acum compromis. Problemele sunt numeroase, acute și grave, dar nu sunt privite cu competență și responsabilitate de cei îndrituiți să le rezolve. Ele au fost pe larg amintite și explicate în alte lucrări ale autorului.

Realizările semnificative ale politicii autohtone au fost intrarea în organismele europene și internaționale, reluându-se tradiția istorică de participare la edificarea lumii întreruptă atât de brutal de comuniști și care a însemnat decenii întregi de izolare și marginalizare.

Nici acum rolul României pe scena politică internațională nu este așa cum l-ar merita și l-am moștenit de la înaintași, respectul, încrederea și prestigiul țării pierzându-se în timp printr-o evoluție inconstantă, neserioasă și superficială față de angajamentele luate și mai ales duplicitară în raport cu partenerii externi.

La întrebarea dacă se putea face mai mult în această bulibășeală numită de unii și de alții „democrație originală” sau „capitalism de cumetrie”, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. În pofida progreselor economice, a înființării instituțiilor democratice, a dezvoltării vieții politice și sociale și a încercărilor timide de desprindere și mai ales de condamnare a trecutului comunist, s-a făcut prea puțin pentru speranțele, așteptările și dorințele unui popor mândru cândva de originea și bogățiile sale, și care astăzi este bulversat și scindat social și nu își poate reveni din criza profundă a neputinței și lipsei de viziune a clasei politice decidente.

Instituțiile statului sunt măcinate de corupție și nepotism și suferă, la fel ca întreaga societate, de lipsa de promovare a valorii personale, a competenței și a criteriilor morale și de educație, promovările fiind făcute pe criterii politice, în funcție de interesele partidului care conduce țara.

Trecutul comunist dictează întreaga desfășurare a societății. Fostele structuri ale Securității și cele din eșaloanele inferioare ale partidului comunist au preluat puterea pe fondul revoltei populației din anul 1989, eveniment plănuit și organizat anterior desfășurării violențelor produse. Aceste structuri s-au infiltrat în toate domeniile sociale, au avut banii, informațiile și experiența din afacerile statului socialist și au acaparat aparatul de stat căpușindu-l sub diferite forme, dezvoltându-și astfel înfloritoarele afaceri personale și de grup și proliferând la cote amețitoare corupția sufocantă.

Despre așa-zisele privatizări strategice din economie s-a vorbit mult, menționez doar patru exemple de privatizări frauduloase, vândute la prețuri mult sub-evaluate, care stau mărturie corupției de la vârful statului: Petromin – fosta flotă comercială română – Klaveness Chartering, Petrom – OMV, Banca de Investiții – BRD Groupe Société Générale și Sidex Galați – fost Arcelor Mittal, de anul trecut Liberty Steel, companie britanică din siderurgie controlată de omul de afaceri indian Sanjeev Gupta. De altfel corupția la români este adânc înrădăcinată și va rămâne veșnic o rană deschisă într-un corp bolnav. Obiceiurile existente ieri la fel de mult ca cele de azi – șpaga, mita, atenția, „recomandarea”, – țin de culturi și civilizații străvechi lăsând urme definitorii în mentalul colectiv.

Personajele dubioase apărute, de multe ori needucate, imorale și inculte, încă au funcții importante în politica românească. Indiferent de partidul aflat la guvernare, aceste personaje au fost mereu în centrul atenției, primind funcții, avantaje și sinecuri și creându-se o adevărată rețea a corupției, o caracatiță a ineficienței și sifonării banului public, care doar uneori a putut fi destructurată de justiție.

Justiția nu este nici ea independentă în totalitate, politicul amestecându-se și reușind deseori să îi influențeze deciziile.

Amintesc că mulți politicieni români sunt șantajabili și se șantajează reciproc, putând fi oricând compromiși de colegii care apelează la informațiile deținute pentru a-i anihila. Este o constantă a felului cum s-a desfășurat politica în cei treizeci de ani de simulacru de democrație, și a mentalității politicienilor cum înțeleg să-și facă datoria față de țară și față de alegători.

Partidul social-democrat, continuatorul partidului comunist, a avut pentru cea mai mare perioadă puterea și este direct răspunzător pentru haosul și marasmul în care se află țara. Este cel mai corupt partid, a avut și are cei mai mulți membri condamnați penal și a acționat permanent ca o frână la încercările de reformare și de modernizare întreprinse.

Un exemplu elocvent de conlucrare între generațiile acestui partid, exemplu specific de altfel pentru întreaga clasă politică, colaborare între elemente așa-zis conservatoare și altele mai tinere progresiste, dar care în realitate au avut aceleași metehne și mentalități, au fost tovarășul, pardon domnul Ion Iliescu, fost președinte al statului, și domnii Adrian Năstase, fost prim-ministru, și Victor Ponta, de asemenea fost prim-ministru și actualmente președintele unui partid de curând înființat aflat în Parlamentul României. Așa au trecut cei treizeci de ani de democrație românească!

Democrația și statul de drept fac pași modești și se impun greu într-o societate marcată de experiențele dictaturilor. Ele se află într-un stadiu incipient, fiecare lecție învățată fiind necesară și utilă, însă drumul este lung și plin de pericole. Derapaje, vezi cultul personalității în guvernarea Năstase, și excesele naționalist-extremiste din guvernările atent supravegheate de baronul și infractorul Dragnea, fost președinte al Camerei Deputaților, guvernări ale aceluiași partid social-democrat, sunt oricând posibile și dovedesc fragilitatea unui stat insuficient de bine articulat în organizarea și funcționarea instituțiilor sale.

Condamnarea oficială a regimului comunist ca fiind ilegitim și criminal este binevenită și îndelung așteptată, ea trebuie însă urmată și de acceptarea și conștientizarea sa de către fiecare cetățean în parte. Acest lucru nu se poate realiza atâta timp cât nu există o lege care să sancționeze negarea lui. Doar așa desprinderea de trecut va fi completă iar viitorul se va putea înfățișa sigur și trainic.

Având caracterul lucrului făcut de mântuială, orbecăind și improvizând la nesfârșit, experimentând soluții de moment fără o viziune unitară și o strategie clară și coerentă care să dea conținut și eficiență unei țări distruse de buldozerele comuniste, România s-a afundat în datorii și sărăcie și a amanetat viitorul generațiilor următoare.

Toate partidele care s-au înfruptat din bucatele statului, începând cu cel mai mare și mai corupt dintre ele, același partid social-democrat, s-au folosit și se folosesc de voturile asistaților sociali, adică un segment consistent al populației depinzând de sumele mizere de la bugetul statului alocate pentru a le da un mijloc de subzistență, în fapt ei fiind captivi și devenind dependenți de aceste sume pentru a putea supraviețui. La fel ca pensionarii și acest segment reprezintă un bun instrument electoral, o masă de manevră pentru jocurile politicianiste ale unor oameni fără scrupule exploatându-i nemilos.

Tot statul învrăjbește și crează tensiuni între categoriile sociale, acordând beneficii și drepturi mai mari unora în defavoarea altora, încercând astfel să-și subordoneze categoriile vitale pentru prelungirea menținerii sale în posturile de comandă și control.

Soluțiile ar fi dezvoltarea reală a societății, însemnând investiții masive în infrastuctura cea mai deficitară din Uniunea Europeană, practic relativ neschimbată după epoca Ceaușescu, și crearea de noi locuri de muncă într-o economie în care să primeze competitivitatea și productivitatea muncii, și nu doar stimularea consumului intern ca până acum. Când spun infrastructură nu Continue reading „Mihai TUDOR: 30 de ani de democrație – neputință și lipsă de viziune” →

Mihai TUDOR: România așteaptă

Anul trecut am vizitat Muzeul de Etnografie din Brașov. Nu despre muzeu vreau să vorbesc în lucrarea de față, ci despre probleme esențiale ale țării, care, din motive greu de înțeles, nu s-au aflat în atenția niciunui guvern și al niciunui președinte de când, teoretic, am început să punem bazele edificării unui stat liber și democratic.

În privința muzeului amintesc că, deși interesant și cu multe învățăminte din trecutul, obiceiurile, datinile, portul și activitățile practicate odinioară în Țara Bârsei, vizitatorii lipsesc, iar puținii turiști străini care îi trec pragul rămân impresionați și sunt extrem de entuziasmați de ceea ce întâlnesc aici. În special turiștii chinezi petrec multe ore și sunt interesați de bogata, chiar dacă în cazul nostru limitata în spațiu, cultură română.

Angajata muzeului, care se plângea de programul încărcat și salariul insuficient, ne spunea că muzeul nu face parte din programul obișnuit al ghizilor atunci când sosesc în Brașov. Păcat! De fapt aici se află cuiul lui Pepelea, avem o țară superbă, cu multe de descoperit, dar o promovăm cu aceleași deficiențe de ani de zile și nu reușim să ieșim din clișeele obiectivelor tradiționale atrăgând marea majoritate a turiștilor.

Ce se întâmplă cu atâtea alte locuri mirifice despre care turiștii află eventual de la televizor sau de la prietenii și cunoștințele care le-au descoperit deja tot din auzite? Să mai spunem că în multe dintre aceste perle ale naturii lipsesc investițiile, banii și spiritul întreprinzător al oamenilor locului care să le transforme în repere turistice și să le pună pe hartă?

Acestea sunt și problemele grave asupra cărora vreau să atrag atenția. Ne lipsește un proiect de țară, o strategie pe termen mediu și lung definind eforturile politice, indiferent de partidele aflate la putere. Eforturi ce au nevoie de mediatizare adecvată și beneficiind astfel de suportul întregii societăți.

Să facem un scurt exercițiu de memorie și să ne gândim la ce s-a întâmplat până acum și ce proiecte de țară a avut România până în prezent.

La început s-a încercat transformarea economiei dintr-una comunistă, etatizată, protecționistă și dirijată de la centru, cu programe economice cunoscute drept cincinaluri, în una capitalistă, privatizată, liberă, în care cererea și oferta, performanța și calitatea să dicteze rolul economic. Apoi s-a dorit stabilizarea și echilibrul după coșmarul „experimentelor” economice nereușite devalizând țara, ale mediului financiar și de afaceri. În fine, a urmat adevăratul proiect de țară al acelei perioade, și anume integrarea în N.A.T.O. și Uniunea Europeană, lucruri care s-au întâmplat după munca tenace și consecventă a tuturor partidelor aflate la conducerea țării.

La ora actuală proiectul de țară se numește intrarea în spațiul Schengen al Uniunii Europene, dar nu se știe dacă și cât interes mai prezintă pentru clasa politică românească după încercările repetate eșuate și blocarea proiectului de câteva țări europene de renume.

Cât de bine, eficient sau complet s-au reușit toate aceste deziderate naționale este un subiect pe care nu mi-am propus să-l tratez în rândurile așternute aici. Menționez doar că urmările lor sunt evidente și se întâlnesc la tot pasul, bulversând o țară aflată în căutarea propriei identități. Identitate care, după cum spuneam anterior, nu se poate realiza fără un nou proiect de țară viabil și atent implementat, la care să adere cu încredere și fără rețineri toată națiunea română.

Ce avem în schimb astăzi? Același tablou mediocru și înjositor cu care din păcate suntem deja obișnuiți, al eternelor dispute, scandaluri, atacuri, la persoană sau de altă natură, crize, războaie între Palate sau între partidele politice, asezonate cu multă incompetență, ignoranță, incultură, lipsă elementară de educație și orgolii stupide, copilărești, ale vieții politice românești. Totul pentru obținerea puterii și a consistentelor sale avantaje. O bătălie cruntă cu puțini învingători și foarte multe victime colaterale. Un război pe care România îl pierde în fiecare zi.

Președintele țării în funcție, la începutul primului mandat, promitea întrunirea mai multor specialiști, care să stabilească un proiect de țară, acea direcție de urmat pentru a ieși din marasm. Așa cum a promis, așa s-a și realizat. Adică încă așteptăm concretizarea ei.

Cel puțin stranie se dovedește situația în care, după treizeci de ani de simulacru de democrație, politicienii mint și fac promisiuni irealizabile, iar populația țării îi votează și își pun încrederea în ei. Cu toate neregulile arhi-cunoscute de la procesele electorale, părem un popor de masochiști meritându-ne soarta.

Se pune legitim întrebarea: până când? Mai este poporul român capabil să se ridice și să-și învingă cruda-i soartă? Mai poate el să asigure un viitor onorabil generațiilor de mâine? Să nu disperăm și să așteptăm răspunsul la aceste întrebări existențiale fundamentale. De răspuns se va răspunde într-o zi, important este când și cum.

Răspunsul la crucialele întrebări puse depinde astăzi de asanarea morală a societății, de elucidarea corectă și nemistificată a trecutului comunist și neo-comunist, de eliminarea cât mai rapidă (mai este oare posibil?) a structurilor pernicioase ale aceluiași trecut, prezente ca o plagă la nivelul societății și care împiedică reformele necesare racordării țării la realitățile moderne europene, și, nu în ultimul rând, de identificare a catalizatorului tuturor forțelor într-o singură direcție, reprezentând viitorul și unica rațuine a unui stat încă orbecăind și căruia îi este proprie improvizația.

Continue reading „Mihai TUDOR: România așteaptă” →

Victor RAVINI: De unde vine disprețul pentru Miorița?

Portret de cioban – pictură realizată de Lucian Opriceanu

Orice dispreț nemotivat este o formă de manifestare a unui complex de superioritate părelnică și neîntemeiată. Guvernul și administrația din Franța îi tracasează pe ciobanii francezi în fel și chip. Le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți țărani ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că țăranii francezi dau faliment și vreo șase sute dintre ei se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare la fisc și la bănci, rămase pe seama urmașilor? Pe vremea când România era a cincea forță mondială în exportul de tractoare (după Ford, Massey Ferguson, Fiat și Renault), 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu cei 14% de agricultori din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a României. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?

De unde vine disprețul sau ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe un cioban din Carpați, câți câini îi trebuie lui ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini în zilele noastre.

Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au considerat că o națiune, care a creat o asemnea capodoperă, are dreptul să aibă un stat național. Miorița a atârnat în balanță ca un argument diplomatic, când marile puteri au fost de acord cu Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă îi mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu pot să cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, neglijenți și nu au luat în serios poemul nostru național, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Au subapreciat înțelepciunea și capacitatea creatoare a strămoșilor noștri, au bagatelizat Miorița și nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile ei. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, iar el ar fi laș, resemnat, pesimist și i-ar plăcea moartea mai mult decât viața. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu au văzut că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României. Ce nu face omul pentru bani? Se vinde pe el însuși și pe ai săi. Unii își vând țara. Care mai e patria celor ce își vând patria? Cine își vinde patria și-ar vinde și mama, dar nu le-o cumpără nimeni.

Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante. Sunt pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a multora, se vede că au citit numai varianta publicată de Alecsandri și nicio altă variantă. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:

a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a luat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,

– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici sacrificați și reînviați, din alte religii sau culturi vechi. Strămoșii noștri l-au asemănat pe Isus cu ciobanul din Miorița. Aceasta a facilitat pătrunderea creștinismului în teritoriul mioritic încă de la începuturi și fără uciderea misionarilor sau sub poruncă de la stăpânire, ca la alte popoare.

Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge realitatea acțiunii din poezie și istoricitatea ciobanului; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” El nu este ucis cu adevărat, ci doar trece printr-un ritual, în care este omorât simbolic, ca la teatru. Moartea simbolică are loc nu numai în Miorița, ci și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați vehement și fără drept de apel. Adevărul umblă cu capul spart. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai atacat nimeni.

b). Cuvântul lege apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Mulți sunt siguri că are sens juridic. Marele lingvist Ovid Densusianu, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Prin urmare, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Afirmația lor este confirmată de faptul că versurile din toate variantele Mioriței sunt pline de conotațiuni cosmice. Însă cei doi nu au fost luați în seamă.

c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Uneori, ciobanul poruncește să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Aici sunt de observat două aspecte: Nimeni nu poruncește să fie ucis. Deci nu poate fi vorba de o ucidere adevărată, ci el poruncește să efectueze un ritual, cu o mimare a uciderii, ca la teatru. El este regizor și actor principal în această piesă de teatru popular. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Care etnolog a mai întâlnit la noi sau la alte popoare un asemenea obicei de înmormântare? Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă în realitate.

d). Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. Atunci, de ce să-și cheme numai un câine? Știm cu toții că nici cel mai fioros câine nu poate face față la doi adversari, pentru că nu își poate distribui atenția. Câinii răzbesc orice în haită. Așadar câinele de care vorbește mioara nu are rolul să îl apere, ci simbolizează ceva. Vom vedea ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. E un câine cu aspecte umane: bărbătesc și frățesc. Deci prsonifică însușiri omenești. Teoria literaturii ne învață că orice personaj literar care vorbește cu un animal, vorbește cu sine însuși. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul lui. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care psihologul elvețian C. G. Jung o numește Anima. Câinele pe care trebuie să îl cheme ciobanul simbolizează Animus, partea masculină, pe care el trebuie să o activeze mental, în vederea ritualului la care se gândește și despre care vorbește cu mioara, adică vorbește în sinea sa, cum face oricine când gândește cu voce tare.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Colindătorii urează în fiecare ogradă belșug și prosperitate în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Eliade a explicat cel mai elegant, mai clar și mai coningător concepția unanimă, după care ciobanul înlocuiește moartea sa cu o nuntă cosmică, pentru a înfrumseța tragismul situației, a da un sens sublim morții sale și a suporta moartea mai ușor. În teoria literaturii, înlocuirea unui cuvânt respingător sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, cu un alt cuvânt care înfrumusețează realitatea, se numește eufemism, nu alegorie. Felul în care au înțeles Eliade și toți ceilalți situația din Miorița nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului. Ceea ce au văzut ei în Miorița se numește eufemism, dar au spus că este alegorie. Aceasta este una dintre cele mai bizare și mai neîngăduite erori metodologice în cercetarea de până acum a Mioriței. Asta e la fel de grav ca o declarație vamală falsă. Moartea ciobanului și nunta lui cosmică nu pot să fie termenii unei singure alegorii, cum s-a crezut în unanimitate. Clasificarea defectuoasă a fenomenelor analizate și definirea incorectă sunt una din cauzele care au dus la regretabila confuzie, de unde ni se trage înțelegerea pe dos a Mioriței, denigrarea ciobanului și a noastră a tuturor, ca români.

Moartea și nunta ciobanului nu sunt termenul concret și termenul abstract al unei alegorii, ci sunt doi termeni concreți din două alegorii diferite. Moartea ciobanului în Miorița nu este adevărată, cum au crezut toți savanții, inclusiv Eliade, ci e simbolică și are același sens abstract ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice: Eu mor în fiecare zi (1 Cor 15:31) și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Căci eu prin lege am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu (Gal. 2:19). Același sens religios are și cuvântul lege ce apare în câteva sute de variante ale Mioriței, nu și în cea a lui Alecsandri, în legătură cu moartea ciobanului. Moartea lui Pavel sau a ciobanului din Miorița este o moarte simbolică față de lumea socială, față de cele lumești și murdare, pentru a trăi într-o lume spirituală, curată, unde oamenii se se îndumnezeiesc. Ciobanul nostru moare simbolic la fel ca Pavel, tot prin lege, însă față de legea pre-creștină, pentru a se purifica și a se uni cu zeitatea feminină din cer. În unele variante, mândra crăiasă din cer sau sora soarelui este înlocuită cu o Fată Frumoasă, împodobită cu simboluri solare, ce apare pe munte și caută ciobanul. Fata de pe munte este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum s-a crezut în cercetarea anterioară. În unele variante ciobanul caută divinitatea în cer, iar în altele divinitatea îl cautută pe el. Acestea sunt cele două modalități cunoscute în fenomenologia religiilor pentru a lua legătura cu divinitatea. Nunta cosmică a ciobanului, în cer sau pe munte, este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit o experiență psihologică la care au încercat, dar nu au reușit să ajungă Gilgamesh, Dante Aligheri în Divina Comedie sau Faust al lui Goethe.

George Călinescu și încă alții susțin că Miorița este un mit. Mircea Eliade îi ignoră pe toți, inclusiv pe Călinescu, și exclude că Miorița ar fi un mit. Eliade acceptă și pune în evidență interpretarea juridică a lui Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Romulus Vulcănescu susține că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime, adică întreg repertoriul criminal pentru care pravilele vechi și nescrise condamnau pe cineva la moarte. Totodată recunoaște că nu a găsit în nicio variantă a Mioriței nicio dovadă. Dovada lui că ciobanul a încălcat aceste legi este aceea că legile citate de el există. Cum poate existența legilor să fie dovada că o anume persoană le-a încălcat? În ce jurisdicție de pe lume s-a mai întâmlat așa ceva?

Cercetători de renume au dat verdictul, sub diferite pretexte, să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. Ei știau mai bine decât oricine că știința nu le dă voie să cenzureze textul cercetat. Au pângărit cea mai luminoasă creație a folclorului nostru. Explicațiile lor înjosesc identitatea noastră națională. Le-o fi fost rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani? Sunt cele mai onorabile meserii, la temelia oricărei civilizații și fără de care nu putem mânca. În bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Eliade și alții evită cuvântul cioban și îi spun păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, întrucât acest cuvânt a pătruns în română cu sensul de conducător religios, iar abia în vremuri recente a fost extins de orășeni la sensul de cioban.

Interpretările lipsite de logică din cercetarea anterioară pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite, multiple erori metodologice, neseriozitate și lipsă de răspundere pentru afirmațiile lansate. S-a neglijat faptul că acțiunea din Miorița nu este concretă, ci este o visare. O visare despre niște abstracțiuni, nu despre ceva concret. Miorița nu este o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, undeva anume în Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Este un poem liric, uneori doină, alteori colind sau cântec bătrânesc – noțiune complicată și greu de definit. Putem să fim reducționiști și să zicem că este o baladă, ca să simplificăm lucrurile și să ne fie mai comod când vorbim despre acest poem național. În limbajul obișnuit, nu prea greșim. Merge și așa. Însă, din punctul de vedere al teoriei literaturii, nicio variantă a Mioriței nu se încadrează în definiția baladei. Balada, prin definiție, este o narațiune despre o faptă memorabilă a cuiva anume, petrecută cândva în istorie. Miorița nu prezintă o faptă a cuiva care a trăit în realitate, petrecută cândva în istorie. În toate variantele Mioriței, totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic.

Spațiul mioritic este pe de o parte peisajul geografic din Carpați, iar pe de altă parte e peisajul sufletesc al ciobanului. Frumusețea și armonia peisajului geografic este termenul concret, prin care se exprimă armonia și fumusețea abstractă din sufletul lui. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Eminescu, Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori, la care farmecul este că luăm abstracțiunea poetică drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu eroul principal. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros căruia marinarii îi zmulg penele, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles anapoda. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor. Fiecare din noi vedem în ciobanul mioritic, propria noastră oglindire și nu ne dăm seama că asta e calea de conștientizare a subconștientului din noi. Felul cum înțelegem personajele din orice operă literară este un test psihologic. La fel cum unii din noi avem compasiune pentru Ana Karenina sau Madame Bovary, iar alții dimpotrivă. Fiecare le înțelege după cum îi e firea și le apără sau le condamnă.

Orice cititor experimentat observă fără dificultate că baciul din Miorița nu este o persoană concretă, adevărată, preluată din realitate, cum e Nechifor Lipan din Baltagul, ci este un personaj literar fictiv și abstract, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, din întreaga omenire, un erou imaginar din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale (cum au făcut O. Densusianu, Fochi, Vulcănescu, Eliade și alții) a dus la răstălmăcirea poemului. Savanții care ne-au explicat Miorița au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să vadă că este un mit și că nimic nu e concret ci totul, în toate versurie, e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Tot ce e luminos și înălțător, ei au văzut ca întunecos și tragic. Au refuzat să vadă că este un ritual arhaic cu aspect teatral și au făcut totul ca să ne convingă că ar fi o ucidere adevărată, ca acelea care ajung la tribunal. Au tras concluzii aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară pentru jaf, comisă de doi trădători, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, fatalist și un laș, iar la fel ca ei trei am fi noi toți, întregul popor român.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde vine disprețul pentru Miorița?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a III-a)

Colonizarea saşilor în Principatul Transilvaniei valahe

„Sufletele ticăloase nu se bizuie

decât pe nobleţea celorlalţi.”

(Jules Renard)

În perioada penetrării maghiare în Principatul Transilvaniei, secuii colonişti amintiţi pe la anul 1100, au fost aşezaţi de unguri cu rol de străjeri pe zonele de graniţă de-a lungul Târnavei Mari, teritoriu care în vremea regelui Geza al II-lea (1141-1162), v-a trece în posesia coloniştilor saşi. Colonizarea lor prin Diploma andreiană pe pământ pretins regal s-a făcut succesiv, pe enclave, cea mai mare devenind Sibiul. Fâşia de la Orăştie la Baraolt (satul Drăuşeni), devine „terra Syculorum terrae Sebus”, după plecarea secuilor în anul 1224. (Ub., vol. I, p. 34-35)

Pe fundalul declanşării cruciadelor occidentalilor spre Palestina s-a pornit şi un amplu proces de colonizare germană în centrul şi răsăritul Europei, astfel că în Transilvania au fost aşezaţi Cavalerii Teutoni şi saşii. După alungarea teutonilor din capitala lor Marienburg (Feldioara) la care şi saşii au dat o mână de ajutor, aceştia au intrat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom). Provincia Sibiului era împărţită în 7 scaune, plus cel al Sibiului, în fruntea fiecăruia situându-se un jude regal, urmat de un juz (primar). Judele Sibiului avea prerogative speciale.

Saşii Sibiului aveau obligaţia faţă de rege cu 500 de mărci de argint, 500 de ostaşi înarmaţi la expediţiile regale interne sau 100 la cele externe. Îşi alegeau singuri clerul care primea decima de la enoriaşi, din care un sfert îi revenea ierarhului. Puteau fi judecaţi doar de rege. Monarhul maghiar le-a dat spre folosinţă pădurile şi apele valahilor împreună cu aceştia cu tot. Puternic zguduiţi de invazia mongolă care a distrus episcopia cumanilor de la Milcov (creată de teutoni), Braşovul (31 Martie 1241) şi Sibiul (11 Aprilie 1241), urmate de Sebeş, Alba – Iulia, Orăştie, Arad, au rezistat totuşi, rămânând chiar până astăzi, graţie nepăsării românilor.

Regele Bela al IV-lea şi-a refăcut regatul prin noi colonişti germani după 1242, iar prin aşezarea Cavalerilor Ioaniţi în Ţara Severinului până la Olt în anul 1247 s-a întărit în Banat. Către partea a II-a a veacului al XV-lea, formaţiunile săseşti s-au consolidat politic, administrativ şi teritorial sub autonomia Universitas Saxonum – „Universitatea Saşilor” (desfiinţată abia în 1876), organizaţi pe bresle, dar predilecţia lor a rămas mineritul, exploatarea minelor de aur şi de argint date spre folosinţă, din care suveranului îi revenea a zecea parte.

Marii proprietari în Ardeal erau Biserica romano-catolică, regele ungur, urmaţi de nobilimea maghiară, cea săsească şi secuiască, iar la capătul opus erau ţăranii care deposedaţi de tot ce era datul lor firesc au devenit mare parte iobagi pe domeniile feudalilor ocupanţi. Cei mai vitregiţi dintre iobagi erau jelerii (cei care nu aveau nimic decât braţele de muncă, lacrimile neîncetate şi picioarele prin care se mutau de la un exploatator la altul. Mai exista şi o pătură de ţărani liberi (aserviţi saşilor şi secuilor) şi micilor nobili români care pentru a-şi păstra libertatea şi moşia trebuia să devină maghiari şi catolici. Ţăranii români majoritari aveau numai obligaţii, pe „fumuri”:

faţă de biserică, dijma (a zecea parte din toate produsele, convertită în bani din secolul al XV-lea), faţă de rege, datul oilor (o oaie cu miel şi cu mioară, la 50 de oi) faţă de nobilii maghiari, censul (în bani, de două ori, odată se achitau faţă de ei, iar a doua oară se achitau faţă de datoria feudalilor către rege), darurile de Crăciun, de Paşti, de hramul bisericii (colaci, găini, ouă, pui, caşuri, claponi), la care se mai adăuga pe deasupra şi faţă de nobilii români, nona (cotă-parte din produse, porci, vin, albine) şi robota (lucru la arat, semănat, secerat, strâns, cosit, căratul de lemne, tăiat, aşezat), iar când secuii şi saşii au intrat în rândul nobilimii după ce i-a deposedat pe ţăranii din dotare de toate bunurile, aveau obligaţii şi faţă de aceştia.

Asuprirea fără limite, abuzurile permanente, îngrădirea dreptului liber de strămutare, creşterea continuă a datoriilor au condus la conflicte, la violenţe, la răzvrătiri, la răscoale, culminând cu Răscoala de la Bobâlna din anii 1437-1438.

Începutul secolului al XV-lea l-a inspirat pe episcopul Ardealului Gheorghe Lepeş să emită o nouă dijmă, monedă nouă de 10 ori mai valoroasă decât cea veche. Refuzul ducea la excomunicare, la afurisenie. Ţăranii cu cuţitul la os, s-au răsculat sub capii lor Mihai Românul din Floreşti şi Budai Nagy Antal, adunându-se pe Dealul Bobâlnei. Au trimis soli la voievodul Ladislau Csaki, cu doleanţele lor, dar feudalul i-a mutilat şi i-a ucis, atacând răsculaţii, care-l înving şi-şi pierde viaţa. Feudalii au fost obligaţi să negocieze, încheind o înţelegere pentru a trage de timp şi a se organiza. La 16 Septembrie 1437, s-a încheiat la Căpâlna fraterna unio – „uniunea frăţească” dintre maghiari, saşi şi secui împotriva românilor valahi. (Ub.,vol. IV, p. 638-640)

A urmat o nouă luptă nedecisă, forţată de o înţelegere nerespectată. S-au pus bazele unei noi „Uniuni frăţeşti” la Turda din 2 Februarie 1438, care a dus la înfrângerea ţăranilor răsculaţi. (Hurmuzaki, vol. XV/ 1, p. 24-25)

„Conducătorii au fost torturaţi şi executaţi, iar participanţii hăituiţi, închişi, bătuţi şi mutilaţi.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei Vol. I (până la 1541) Ioan – Aurel Pop/ Thomas Nagler (coordonatori), Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2016)

Graţie uniunii frăţeşti s-au format cele trei stări: maghiarii (nobilimea laică şi ecleziastică), saşii şi secuii, care după anul 1500 se vor numi nationes – naţiuni.

Saşii cu limbă, cutume şi legi speciale au fost aşezaţi de regele maghiar, urmaşul lui Attila, pe „pământul său”, acaparat de la români, prin jertfă şi sânge devenind ulterior pământ săsesc denumit Fundus Regius – Konigsboden. Ei foloseau încă din anul 1441 noţiunea de Saxonica Natio. În anul 1469, regele Matei Corvin rezervă saşilor din cele şapte scaune plus două, excepţie făcând locuitorii din Sibiu, opţiunea liberă privind stabilirea persoanei dorite, lângă târguri şi oraşe pe care şi le vor însuşi.

Românii majoritari se aflau într-o altă stare, cea de odioasă exploatare din partea urmaşilor barbari migratori. „Lor li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor (conform interpretării date canoanelor de către papa Inocenţiu al III-lea, după Cruciada a IV-a din 1204), trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constitue un păcat.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea…, op. cit., p. 262)

Regele Ludovic de Anjou a emis la 28 Iunie 1366, un act prin care se conferea celor trei stări, puterea, „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară (Ardeal)pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români.” (DRH, C, vol. XIII, p. 159-165)

Micii feudali valahi din Transilvania puteau accede în rândul nobilimii, dar nu ca români ortodocşi cum erau, ci ca nobili catolici.

Pe fondul invaziilor otomane din perioada 1512-1513, Toma Bakocz, arhiepiscopul primat al Ungariei, a lansat un apel în vederea unei cruciade antiotomane, prin bula emisă de papa Leon al X-lea, la 16 aprilie 1514. Apelul promitea participanţilor eliberarea din iobăgie şi alte înlesniri. Astfel, în tabăra militară de la Rakos-Buda s-au înscris peste 40.000 de ţărani, sub conducerea ţăranului secui înnobilat Gheorghe Doja/ Dozsa Gyorgy, a fratelui său Grigore Doja şi a lui Laurenţiu Meszaros. Cele trei stări au încercat să-i oprească pe ţărani, dar nereuşind au trecut la represalii diabolice. „Maltratarea şi batjocorirea familiilor rămase, de multe ori femei, bătrâni şi copii, înjugarea oamenilor în locul animalelor.”(Anton E. Dorner, Transilvania între stabilitate şi criză (1457-1541), în Istoria Transilvaniei…, op. cit., p. 327)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a III-a)” →

Vavila POPOVICI: Machiavelismul alegerilor

„E mai bine să eșuezi în condiții onorabile decât să reușești prin fraudă.” – Sofocle

Frauda, înșelăciunea sau hoția se definește ca o faptă de rea-credință și care se pedepsește penal. Acțiunea este denumită în fel și chip: furt, hoție, furătură, furtișag, furăciune, șparlire. A fura vine din latina vulgară – furare.

Fapta este răspândită pe întreaga planetă, desigur în mod variat. Cauza? La unii – lăcomia, la alții – sărăcia, și la alții – gustul înșelăciunii, al trădării de sine – în primul rând – , fără ca acest simț să fie trecut prin filtrul propriei rațiuni.

Se întâmplă de multe ori, și acum din ce în ce mai mult, ca oamenii să se conecteze la ceea ce este în dizarmonie cu vibrația sufletului lor, cea dăruită de Divinitate, cea a normalității, a armoniei. Am putea spune că uneori această conectare scapă voinței și interesului nostru, atragem sau suntem atrași spre vibrații negative; conectarea se poate face, în acest caz conștient sau inconștient, uneori din necunoaștere, neînțelegere sau din naivitate. Se intră într-o sferă a înșelăciunii, înșelăm sau suntem înșelați, comportamentul este deviat de la normal și moralitatea este călcată în picioare.

Cu ocazia alegerilor din 3 noiembrie, în America s-au produs fraude la vot. Adică înșelăciune, hoție, dar parcă sună mai puțin calomnios cuvântul care se folosește – fraudă. Alegerile se dovedesc a fi fost machiavelice, deoarece în afara strictei corectitudini care s-ar fi cerut, s-a dovedit a se fi desfășurat cu calcul premeditat cu țintă foarte precisă, dibaci și chiar ingenios – pe alocuri.

Ca o paranteză amintesc alegerile din 1946 din România, când s-a făcut pasul decisiv pentru comunizarea României. Comuniștii, sprijiniți de armata sovietică de ocupație, au falsificat grosolan alegerile, apoi au trecut la dezmembrarea Opoziției, de multe ori prin violență. După ce au obținut fraudulos controlul asupra Parlamentului, comuniștii au trecut la planul final: i-au arestat pe liderii partidelor democratice, apoi l-au șantajat pe Regele Mihai I să abdice și să plece în exil, iar în 1948 a urmat interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Și a început organizarea României după modelul sovietic. Acea pagină de istorie a avut ca tutlu cuvintele lui Stalin rostite în 1937: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile.”

Revin la situația din Statele Unite ale Americii. Democrații, dar și unii republicani, s-au delimitat de acuzațiile de fraudă în alegeri, lansate de președintele american Donald Trump. „Aceasta devine nebunie”, a spus un congresmen din Illinois, apreciind că preocupările legitime cu privire la fraudă ar trebui tratate legal. El a avertizat de asemenea asupra răspândirii „dezinformării”. „Nu există nicio susținere pentru afirmațiile președintelui care subminează procesul nostru democratic. America numără voturile și trebuie să respectăm rezultatele așa cum am făcut întotdeauna înainte”, a spus un guvernator republican din Maryland. Adică cum? Tot așa… fraudând? „Dacă cineva are dovada unor nereguli, ar trebui să o prezinte și să o rezolve.” Păi asta se și încearcă a se face! De ce se tem oare? Consideră eventuala dovedire a fraudei un pericol pentru democrație? Sau o știrbire a prestigiului partidului furăcios? Unii pur și simplu au afirmat de asemenea că nu văd nicio o dovadă a unei fraude semnificative în alegerile din 3 noiembrie. Ca și cum a fura un ou nu este același lucru cu a fura un bou (după un proverb românesc) și invers: a fura un bou poate fi considerat a fi furtul unui ou (după ei).

Istoria ne-a dovedit că nu numai cu săbii și bombe au fost dobândite teritorii, ci și prin fraudă. Iată că, dimensiunile fraudei pot fi inimaginabile, dar tot fraudă se numește și furtul mic și cel mare, cu atât mai mult cu cât și unul și altul pot răsturna situații. De aceea trebuie descoperite, date la iveală, pedepsite, pentru a nu mai fi repetate în viitor. „Unde-i lege nu-i tocmeală!”, sună un alt proverb românesc.

Înțeleptul grec Socrate, într-un larg dialog a ajuns la noțiunea de Adevăr și Dreptate: „ … Cei care ascultă de legi se poartă după dreptate. … Și știi cum se numește dreptate? Ceea ce poruncesc legile. … Așa dar cei care fac ceea ce le spun legile, fac ce e drept și ceea ce se cuvine (…) Deci cei care se conduc după dreptate, sunt oameni drepți. (…) Iți închipui că ne putem supune legilor fără să știm ce poruncesc ele? – Nu! – Prin urmare, acei care cunosc legile ce rânduiesc legăturile între oameni, se poartă potrivit dreptății! Așa dar cei care se poartă după dreptate sunt oameni drepți (…) E om drept acela care cunoaște legile care-i călăuzesc purtarea față de ceilalți oameni”.

Președintele Donald Trump, într-un discurs important, a promis să continue lupta împotriva rezultatelor alegerilor prezidențiale din 3 noiembrie 2020, oferind detalii despre ultimele sale acțiuni pentru a combate frauda electorală, într-o înregistrare video de 45 de minute.

Președintele a vorbit pe larg despre toate alegațiile de fraudă și iregularități înregistrate la vot, prezentate în cadrul a numeroase audieri organizate în toată țara de către echipa sa de avocați Continue reading „Vavila POPOVICI: Machiavelismul alegerilor” →

Maria FILIPOIU: Sfântul Nicolae în legende și minuni

„Dăruind, vei dobândi” – Nicolae Steinhardt

Ajungând la Templul Sfinților, m-am furișat pe culoarul timpului, i-am căutat mecanismul de funcționare și m-am agățat de o roată veche cât vârsta lui. Am început a o învârti invers acelor de ceasornic și m-a oprit la o chilie antică, pe a cărei ușă era încrustat un scris chirilic:

„Sfântul Nicolae din Mira (15 martie 270-6 decembrie 343) – patronul marinarilor, negustorilor, arcașilor, femeilor și copiilor.

Intră, creștine!” – încheia mesajul pentru pelerini.

Am conștientizat că ajunsesem chiar în locul spre care pornisem încă din copilărie pe firul legendei – Sfântul Nicolae, episcop creștin de Bari, numit în tradiția populară – Moș Nicolae, nume atribuit după vârsta venerabilă de pământean.

Ușa era deschisă, așa că, am lăsat sfiala în pragul lăcașului și am intrat, parcă purtată de vreun spirit, plutind fără a-mi simți greutatea corporală. Zărind un papirus pe o masă ca cea din altarul parohiei „Sfântul Nicolae” din Văvăluci – Bozioru – Buzău (satul meu natal, cu hramul Sfântului), am reușit să descifrez cine era Moș Nicolae, pe care l-am așteptat în fiecare an, până acum.

„Cunoscut și sub numele de Sfântul Nicolae din Bari, fost episcop creștin al orașului antic Mira (Asia Mică), este sfântul recunoscut pentru darurile secrete, fiindu-i atribuite cele mai multe și minunate legende. Născut din părinți creștini, Sfântul a intrat în conștiința publică pentru darurile pe care le făcea spre păstrarea dreptei credințe. După moartea părinților, Nicolae și-a împărțit întreaga moștenire săracilor, devenind ocrotitorul bătrânilor, celor nedreptățiți și al nevoiașilor, supranumit „Nicolae Minunatul” și „Făcătorul de minuni”.

După întoarcerea cu binecuvântare de la Locurile Sfinte, unde se rugase îndelung, s-a retras la o mânăstire și în timp ce se ruga a auzit glasul lui Dumnezeu:

Nicolae, să intri în slujba poporului, pentru ca prin tine să se preamărească numele Meu!

Auzind acestea, Nicolae s-a dus în cetatea din Mira, unde nu era cunoscut de nimeni, dar după trecerea la cele veșnice a arhiereului din Mira, a fost propus ca arhiepiscop. La început a refuzat, însă Mântuitorul i S-a arătat în vis, dăruindu-i Evanghelia și îndemnând-ul să primească noua demnitate. Pentru această vedenie, Sfântul este reprezentat în iconografie cu o carte la piept.

Cele mai multe relatări ale vieții sale au fost scrise după moartea sa, multe devenind legende, ca cea prin care a salvat trei fete, care erau forțate de tatăl lor (văduv și sărac) să se prostitueze, aducând la fereastra fiecăreia, când deveneau adulte, câte un sac de bani să le poată plăti zestrea. Alte legende povestesc despre el, că a calmat o furtună pe mare și a salvat trei soldați nevinovați de la decapitare.

Pentru propovăduirea credinței a fost persecutat și aruncat în închisoare de împăratul Dioclețian, dar a fost eliberat de Constantin cel Mare. La aproape 200 de ani de la moartea sa, a fost construită – Biserica Sfântul Nicolae din Mira – pe locul unde a slujit ca episcop, fiindu-i aduse moaștele într-un sarcofag și depuse în lăcaș, iar în 1087 i-au fost duse în orașul natal – Basilica di San Nicola. Rămășițe din moaștele Sfântului, care emană mir cu proprietăți miraculoase, au fost duse în mari orașe din Răsărit, fiind adoptat ca patron al locașurilor de cult. Mâna dreaptă din moaștele Sfântului Nicolae, primită de Mihai Viteazul ca răsplată pentru meritele sale în războiul cu musulmanii, chiar de la cardinalul din Bari, în jurul anului 1600, a fost donată Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București.”

În Viețile Sfinților sunt consemnate minunile Sfântului Nicolae.

Minuni ale Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Nicolae, mișcat de sfânta datorie, a hotărât să călătorească la Locurile Sfinte, spre închinare, dar în timpul călătoriei pe mare a izbucnit o furtună cumplită. Echipajul ambarcațiunii a pierdut controlul și toți călătorii erau disperați că se vor îneca. Nicolae a îngenuncheat și s-a rugat cu stăruință lui Dumnezeu, iar minunea s-a întâmplat. Marea s-a liniștit, însă marinarul care era la catarg a căzut pe punte ca mort. La rugăciunile puternice ale Sfântului Nicolae, marinarul a revenit la viață, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc.

***

Trei oameni din Lichia, care urmau să fie decapitați pentru calomniere pe nedrept, l-au chemat în rugăciune pe Sfântul Nicolae, iar acesta s-a arătat în vis împăratului Constantin, cerându-i să-i elibereze pe cei trei condamnați. În urma visului, împăratul i-a eliberat. Prin această vedenie i-a izbăvit Sfântul pe cei trei inculpați fără vină.

***

În Constantinopol trăia un creștin evlavios, care trebuia să plece într-o călătorie pe mare. A mers mai întâi la Biserica Sfântului Nicolae și s-a rugat Părintelui Ierarh pentru a-l feri de pericole. Și-a luat rămas bun de la rude și a urcat pe corabia ce urma să plece. În largul mării, când s-au dus marinarii să întoarcă pânzele din cauza vântului, ieșind să dea o mână de ajutor, a alunecat de pe punte și a căzut în apă și a fost tras de curenți în adâncul mării. Și-a amintit îndată de Sfântul Nicolae și a zis: Ajută-mă, Sfinte Nicolae!

Continue reading „Maria FILIPOIU: Sfântul Nicolae în legende și minuni” →

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

În anul 313 d.Chr. Îmăpratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.

Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maica Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie ca “arheretic”. Oricum la Nicaea, în 325 această falsă învățătura a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea,un ierarh s-a ridicat și cuprins de manie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură. Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.

Ca urmare a acestui act Nicolae a fost depus din Episcopat și aruncat în temniță. Dar în aceiași noapte, și el și Împăratul și mulți participanți la Conciliu au avut același vis. Au văzut pe Hristos și pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria, înapoind lui Nicolae omoforul, semnul autorității ierarhice. El a fost restaurat în drepturi. Câteva zile mai târziu, Conciliul avea să condamne învățătura lui Arie și să proclame Simbolul Credinței, ”Crezul” care (cu câteva adăugiri hotărâte la al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, 381 d.Chr) este rostit și azi de Biserica Ortodoxă. Atunci a fost arătat că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deopotrivă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut”.

În vremea ce a urmat dragostea credincioșilor pentru Sfântul Nicolae a crescut fără margine. Sfântul Nicolae este ajutătorul săracilor, apărătorul orfanilor, ocrotitorul și ajutătorul celor în grabnică trebuință și el a ajuns să fie echivalat cu “Moș Crăciun”, cel care dăruiește cu generozitate. Este aici o taină mai mult decât simbolică. Cel care între sfinți este considerat mai blând, mai milos, mai îndurat, confruntat cu atacul asupra Mântuitorului și a Preacuratei Maicii sale, cu atacul asupra ce are mai sfanț Biserica,maica noastră, s-a ridicat și i-a aparat cu pumnul!

În mod răspicat exemplul dat de Sfântul Nicolae la Nicaea artă un model.

Da, se cuvine să fim buni, să fim darnici, să avem milă dar atunci când suntem confruntați cu răul fără mască, cu cel care rânjește și batjocorește, cu cel care minte și ucide, atunci putem fi îndreptățiți să dăm cu pumnul: ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să-I fie adusă Slavă în veci” (Ps.113,9)

Atunci când vedem îndemnuri neghioabe și păgâne gen, ”spitale, nu Biserici”, este îngăduit să dăm cu pumnul, ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, Ci Numelui Tău se cuvine Slavă în Veci”.

Atunci când vedem îndemnuri la păcate strigătoare la cer, când vedem terfelit numele familiei, când vedem spurcăciunea lăudată, când vedem Neamul și Țara insultate; da, atunci se cuvine să dăm cu pumnul; ”căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine Slavă în veci”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae” →