Al. Florin ȚENE: Viitorul civilizației umane în ,,satul” numit Pământ

La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii:

Civilizația celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.
Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până in Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe: Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii: Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori. Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.
Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.
Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.
Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al ChineiMongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong KongMacaoTaiwanCoreea de NordCoreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la AmurVietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immahpersană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în 
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Dacă până la căderea URSS-ului lumea era împărțită în două, cea comunistă și lumea liberă, acum lumea este tot divizată, în etnii, religie și civilizație. Diviziuni mult mai profunde care generează noi conflicte.Există concepția potrivit căreie intensificarea interacțiunilor între state și popoare- prin comerț, investiții, turism, presă, prin comuncare electronica, în general- generează o cultură mondială comună.De aici “povestea” cu Pământul este un sat mai mare. Întradevăr circulația, viteza, schimburile comerciale, turismul, împrumuturile lingvistice și influențele tradițiilor, apropie oamenii dintr-un colț al “satului” în alt colț al lui. Însă există îndoieli în acest context. În sociologie, teoria globalizării duce la concluzia că o lume din ce în ce mai globalizată- caracterizată prin grade, din punct de vedere istoric, de interdependență civilizațională, societală și de altă natură și de o largă conștientizare a acestui fenomen- are loc o exacerbare a conștiinței de sine  civilizaționale, societale și entice. Renașterea religioasă globală, întoarcerea la sacru, fenomen ce îl găsim și în expansiunea Bisericii Ortodoxe pe mapamond, este o reacție la percepția asupra lumii ca un loc unic.

În secolul XXI “tamponările” dintre civiliazții, mai ales dintre crești și musulmani există o ameninațare pentru pacea mondială, spun specialiștii în globalizare.Eu îi contrazic. Va fi o ocupație, aproape pașnică, a musulmanilor al spațiului creștin, prin invazia care a început, și impunerea religiei lor folosindu-se de drepturile omului. Așa se explică construcția de moschei în inima Europei.

Se impune o ordine internațională bazată pe civilizații care e cea mai sigură pavăză împotriva unui război mondial.

Al.Florin ȚENE

BIBLIOGRAFIE:

V.S. Naipaul, „Our Universal Civiliation„(Civilizația noastră universală ), Conferin’a Wriston din 1990, Institutul Manhattan, New York Review of Books, 30 octombrie 1990, p.20.

A.Shared Cors, „Ethics and International Affairs”,( Etică și afaceri internaționale) 9, 1995, pp. 155-170.

Vaclav Havel, „Civilization`s Thin Veneer, „ (Furnirul subțire al civilizației, )Harvard Magazine, 97-iulie-august 1995- p.32.

Fishman, „Spread of English as a New Perspective,( Răspândirea limbii engleze ca o perspectivă nouă ),  pp.118-119.

Aaron L. Friedberg, „The Future of American Power„( Viitorul puterii americane „), Political Science Quarterly, 109, 1994, p.15.

Pipes, Path of God,(Calea lui Dumnezeu ) pp.107, 191.

Braudel, On History, (Pe istorie ), pp.212-213.

Ionuț ȚENE: Scriitorul Ovidiu Crișan provoacă la ,,Reset”

Ștefan este un personaj dezabuzat de viață, ajuns la vârsta unei maturități parcă întârziate de vreme, un profesor însingurat ce se învârte în lumea bună, ca un vertij, a unui mare centru universitar și medical dintr-un oraș ardelean. Autorul Ovidiu Crișan surprinde parcă un alter-ego a unei biografii intimiste în recentul roman publicat ”Reset” (Grupul Editorial Rocart 2021). Scriitorul Ovidiu Crișan este un poet ajuns cu sârguință și talent în lumea prozaică a prozei asumate ca mărturisire existențială despre futilitatea unui timp ajuns la bilanț și dorință de resetare. Romancierul nu este un exhibiționist al realului cotidian de teapa lui Dan Lungu sau Tudor Ganea, preferând apele mai liniștite și adânci ale unei provincii transfigurate de interiorizări spectrale asemeni unor concitadini prozatori ca Adrian Țion sau Eugen Cojocaru. La fel ca și confrații săi din urbea someșană, Ovidiu Crișan construiește o nouă realitate filtrată printr-un intimism accentuat într-un oraș care-l gicim prin exemple descriptive, fără să le denumească clar, ca fiind Clujul: Grădina Botanică, catedrala greco-catolică, noile cartiere de apartamente noi, Corso sau clinicile. Este o nouă față a unui oraș în plină transformare, care-și caută sensul într-o lume fără busolă. Talentul lui Ovidiu Crișan reiese din sintaxa constructivă a personajelor, bine conturate, atinse de individualitate, aproape egoistă, care-și trăiesc clipa între cariera universitară, medicală sau antreprenorială cu evadări subtile și trepidante din real, prin comorbidități sociale atinse din plin de partide de sex, beții orgiastice și antrenante vacanțe de pescuit în Deltă, la vreme de început de sezon, în iunie sau toamna târziu unde pojghița de gheață a apelor Dunării este de o înșelare fizică și semantică. Pivotul central uman al personajelor este Ștefan, care la cei aproape 50 de ani are încă privirea de adolescent și trupul tânăr, fapt ce nu-l salvează de singurătate și înstrăinare. El caută ”resetarea”, de fapt un refugiu din fața obligațiilor sociale și carieristice ale preajmei labile, care devin apăsătoare, aproape sufocantă. El, Ștefan, pare singurul din anturaj, pe lângă Paul, Nicu sau Emil, personaje epicureice și mulțumite de viața fecundată de alcool și aventuri galante, ce aduc paradoxal succese în carieră într-un oraș ce devine prea aglomerat și morbid prin ușurătatea ființei, fără șă-și propună întrebări despre sensul și rostul vieții sau despre frica de moarte. Ștefan, temător în fața aventurilor sexuale datorită insolenței lor, caută femeia perfectă în tânăra Anis, o studentă la filosofie, sofisticată, cu care ajunge doar la discuții savante fără finalizare erotică. Întâmplarea face ca să se culce doar cu Amalia, prietenă cu Anis, după un refugiu în fața unei ploi torențiale în apartamentul comod al acesteia. Descrierea Deltei este plastică, parcă e o secvență cinematografică din filmul ”Monstrul”.

Evadările lui Ștefan în Deltă sunt de fapt trepte ale irealului pe care autorul le sugerează subtil ca resetare. Pofta de viață pe pontoane ruginite, vaporașe sau bărci care iau apă, asezonată cu bere, pălincă, pește și mult frig, îl fac pe Ștefan să uite de realitatea opresivă de acasă, dar și de existența fără scop din marele oraș depărtat. E sinergică descrierea personajului Octavian, un lipovean care devine gazda grupului de orășeni în zilele și nopțile de băutură și povești ce par nesfârșite și nesătule, despre partide inopinate de sex, care amintesc de butadele incitante ale romancierului american Charles Bukovski. Sexul gregar e în sine un refugiu. E memorabil și dialogul dintre Ștefan și un avocat celebru, care-l reîntoarce de la ideea fixă a refugiului într-un sat de munte unde viața e mai grea și prozaică, în care omul devine asemenea unui animal în căutare doar de hrană și căldură, iar frumusețile bucolice nu le mai vezi și simți, fiind obișnuit cu civilizația și confortul apartamentelor moderne. Odată ce guști din confort în devenirea progresului este greu să te reîntorci la tipul de viață arhetipal. Singurele refugii ale lui Ștefan rămân partidele de pescuit și băutură în Deltă, unde găștile se perindă și se sparg și unde accidentele pe apele întunecate îl face să presimtă apropierea serii, bătrâneții și morții. Sunt naturaliste descrieriile despre potopul diluvian, în lumea apelor, care duce la moartea unui bătrân pescar, dar și căderea în Dunăre a personajului principal la pescuitul în copcă, realizând că nu e pregătit pentru marea trecere. Apele întunecate sunt amenințătoare. Viața cu moartea se împletesc. Ștefan descoperă că pe unele grinduri, orășeni șomeri s-au retras și au construit bordeie în sate care nu sunt pe hartă și stau izolați în și de fața lumii, într-o nouă realitate a retragerii sau rezistenței în fața modernității. Ștefan are la un moment dat o străfulgerare de interiorizare acută, prin retragerea în fața unui bordei părăsit pe un astfel de grind, unde-și regăsește pentru o clipă liniștea și sinele, dar nu are curajul să rămână și se întoarce în barca celor doi prieteni pescari care-l așteptau zâmbind ironic. Ștefan nu reușete resetarea, poate pentru că e laș sau pentru că este parte a civilizației, confortului și progresului, dar și a superficialității și lipsei curajului, iar devenirea nu mai poate fi o ”eternă reîntoarcere” în mitul bunului sălbatic sau al lui Candide. Până la urmă resetarea este o chesiune doar de interiorizare, iar aceste flash-uri scurte din refugiile danubiene sunt câștigul lui Ștefan, care știe deja bine că adevărata resetare este o utopie, un vis pe care și-l dorește, dar nu-l poate atinge niciodată. Asistăm la o biografie a unei imposibile resetări. Orașul cu toate orgiile sale se contrapune sălbaticei delte și atrage personajele care pendulează între citadin și arhetip. Romanul este scris într-un stil alert, personajele sunt bine conturate și descrise, iar sintaxa este directă, fapt ce face din romanul ”Reset” de Ovidiu Crișan un jalon al noului val de prozatori ardeleni, după Augustin Buzura, Tudor Dumitru Savu sau Marcel Runcanu. Fiecare cititor se va regăsi într-o fațetă psihologică a personajului Ștefan, măcar în evadările lui. Până la urmă ”Madame Bovary sunt eu”. Aici e cheia care face interesant romanul de citit.

Ionuț ȚENE

Al. Florin ŢENE: Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste

            I. FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic.

            Însăşi cuvântul  grec demoskratos înseamnând: demos “ popor şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie au existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii  ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând  la  firave elemente democratice şi sociale.

            În acea perioadă Isaac Newton publica “Principiile matematice ale filozofiei naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,  prin reprezentanţii  Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului.Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor  “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă-“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C.Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac(1799-1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria  Gergely Csiky (  1842-1891 ) dramaturg  care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

            III. DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca , Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 În această perioadă este promovată proza  memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor ( sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga ), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat:”Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga:” E înalt ca un proţap/, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi,/ Şi- are toţi copiii blegi. 

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc. ), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932 ) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei ( Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc ) promovau ideile unui socialism european democratic.Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980 ), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (  Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “Comuniştii “şi “Săptămâna patimilor “(1958 ).În 1946 publică “ Omul comunist“.Tot în Franţa , Henri Barbusse ( 1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite,  în folosul  unei ideologii criminale, numită comunism), se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “jocul “ Moscovei .Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

IV. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL-COMUNISMUL. (REALISMUL –SOCIALIST)

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza    ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea  “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem( redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci. ) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici  în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

            În spiritul realismului-socialist au apărut: ”Calea Griviţei “(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion

Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în 1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963 apar cărţile:”Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi :”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex  Ştefănescu de când a început să publice ,din 1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia  marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi:”Clerambard “(1950 ), “Capul celorlalţi “(1952), Paul Eluard , poet francez, scrie şi publică”Poezie neîtreruptă“( 1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG)Hrmann Kasack publica “Oraşul de dincolo de fluviu “(1947 ),”Năvodul cel mare “( 1952 ), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “Viaţă dezvăluită “(Memorii ).

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România LiterarăSăptămâna, Flacăra ,Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori,( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

            N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine  cuprindeau  scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii.Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ”te asociezi cu cine te asemui“, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii“ autori care au scris în spiritual realismului – socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul( denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

    Autor: AL.FLORIN ŢENE

Al. Florin ȚENE: Expoziție de carte și recital liric ”Mihai Eminescu – Poet Național. In memoriam” la Cluj-Napoca

În organizarea Primăriei municipiului Cluj-Napoca și Bibliotecii Județene “Octavian Goga“, din aceași localitate, a avut loc o amplă activitate culturală dedicată Poetului Național, cu ocazia comemorării a 132 de ani de la trecerea în eternitate.

Manifestarea s-a deschis la ora 10.00, cu vernisarea expoziției de carte cu opera și critica literară despre Mihai Eminescu, din “fondul de aur” al bibliotecii, unde bibliofilii au descoperit cărți rare editate de-alungul anilor de către edituri de pe întreg cuprinsul țării. Organizatorul expoziției a fost Iarin Pop.

La ora 11.00, în fața unui public numeros, scriitorul Ionuț Țene, șef birou Învățământ, cultură culte, sport și societate, a deschis “maratonul” recitalului de poezie al poeților clujeni, vorbind despre actualitatea operei lui Eminescu, arătând, plastic și sugestiv, actualitatea publicisticii eminesciene, dar și al operei lirice. „În realitate, recitindu-l pe Mihai Eminescu îl regăsești din nou, mereu proaspăt, mereu surprinzător și te uimește prin noutatea ideilor, temelor abordate și mai ales prin stilul literar îndrăzneț. Mihai Eminescu nu poate fi încadrat în canoane, într-un pat al lui Procust, cum s-a încercat de-a lungul timpului, definit ca  întârziat sau un clasic al literaturii române. În concluzie, poezia lui Mihai Eminescu este de o actualitate debordantă, insolită și de un modernism cutremurător, transfigurator”.

La invitația acestuia, s-au perindat la microfon următorii poeți, care au citit câte o poezie semnată de Mihai Eminescu și una din creația proprie: Marius Țion, Victor Constantin Măruțoiu, Gavril Moisa, Iulian Patca, Raveca Vlașin, Al.Florin Țene, Rotar Laurențiu, Iulia Anamaria Ghidiu, Iulian Emil Coțofană, Camelia Hodiș, Alina Mizgan și Ionuț Țene, membrii ai Ligii Scriitorilor Români și tineri de la cenaclul Vox Napocensis de la Casa de Cultură a Studenților, coordonat de Victor Constantin Măruțoiu. Au impresionat publicul poeții din noul val liric clujean.

Manifestarea s-a încheiat cu concluziile organizatorilor, care au mulțumit participanților și elevilor prezenți de la școlile clujene: „Mihai Eminescu și-a depășit prin stil, concepție și limbaj secolul în care a trăit. Poetul nostru pare un impetuos bard al generației debutului de mileniu 2000, fiind cu adevărat un contemporan cu noul val liric post-decembrist și milenarist. Suflu liric eminescian străbate literatura română până în ziua de azi 15 iunie 2021”.

Al.Florin Țene

Constantin MOSOR: DOMNULE EMINESCU (Poesis)

DOMNULE EMINESCU

Domnule Eminescu, ce mai spui?

Eu nu sunt dintre cei ce dau cu piatra!

Ai auzit că ni se vinde vatra

Și am putea să fim ai nu știu cui?

*

Domnule Eminescu, ce mai scrii?

Nu vrei să rogi un înger, când coboară

Ca un arcuș cu aripi de vioară

Să ne răstălmăcească poezii!

*

Domnule Eminescu, sus, în cer,

Nu e așa că-i liniște adâncă?

Aici mai sunt și suflete de stâncă,

De-aceea uneori mă tem să sper!

*

Domnule Eminescu, de poeți

Nu duce lipsă țara! Știi proverbul…

Românul e poet! Iubește verbul,

Iar rima a rămas la mare preț!

*

Domnule Eminescu, vreau să-ți zic

Că e adevărat ce-ai spus Matale,

Că-s mulți înșirători de „vorbe goale”

Din care se va naște mai nimic!

*

Domnule Eminescu, mă auzi?

Eu te citesc, apoi, învăț să sufăr

Lângă tristețea florilor de nufăr!

Și ochii dimineților sunt uzi!

*

Domnule Eminescu, să fii bun

Cu cei ce te-au ascuns prin debarale,

Căci mintea nu le face trei parale!

Deocamdată…asta vreau să-ți spun!

Constantin Mosor, 14 iunie 2021, București.

Elena MITITELU: Sub paşii lui Eminescu

Sub paşii lui Eminescu

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului…

Eminescu – cuvântul ce ni-l şopteşte codrul, prea plin de versurile poetului, această chemare a foşnetului de frunze, roua frumosului, floare nestemată la reverul eternului, a coborât pe o rază într-o zi sticloasă de iarnă, în mijlocul lunii ianuarie 1850, ca să se înalţe la cer la 15 iunie 1889. În acelaşi an au plecat să-l caute cei mai buni prieteni – Veronica Micle (august ) şi Ion Creangă ( decembrie ).

S-a scris şi se va mai scrie despre Mihai Eminescu dar eu vreau să vă împărtăşesc cu mândrie ca paşii lui Eminescu au trecut prin Oşeşti, satul meu natal, după ce la 1 iulie 1875 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, când , „ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor” a început să străbată drumurile de ţară, verificând şcolile de pe valea Stemnicului, printre care şi Şcoala din Oşeşti. Tot în această perioadă a fost trimis de către Mihai Eminescu la Şcoala de gradul I din comuna Negreşti, judeţul Vaslui, la 1 septembrie 1875, tânărul Grigore Georgescu, absolvent al Şcolii pedagogice normale din Bucureşti, urmând să primească numirea de la minister. Învăţătorul Georgescu revine în satul natal, Oşeşti, punând bazele învăţământului.

Sunt mândră că pământul satului meu a râs sub paşii revizorului şcolar, Eminescu!!!

Chiar dacă în toamna anului şcolar 2012 / 2013, Şcoala cu Clasele I-VIII Oşeşti a primit oficial botezul cu numele marelui poet, noi am numit-o Şcoala „Mihai Eminescu” cu mulţi ani în urmă. În şcoală au fost scoase câteva numere ale Revistei „Floare albastră”, la care am fost redactor şef. De asemenea, în şcoală a funcţionat un Cerc literar – „ Luceafărul” pe care l-am condus împreună cu profesorul de limbă română din şcoală, domnişoara Bădărău Nicoleta.

Eminescu rămâne întipărit în sufletul şi memoria mea aşa cum mi l-au strecurat cu mare drag părinţii mei in nopţile de iarnă, la gura sobei sau vara, pe prispa casei , cântându-ne frumoasele romanţe pe versurile poetului, recitându-ne şi citindu-ne din opera Luceafărului.

DOR DE EMINESCU

– rondel –

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat;

Alunecând totul în hău,

De când spre astre ai plecat…

.

Eu simt că ne priveşti mereu,

Te simt că eşti chiar supărat,

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat.

.

De te-ar întoarce Dumnezeu,

Pe unde ai cutreierat,

Te-ai supăra poate mai rău…

Dar toate astăzi s-au schimbat,

.

Luceafăr sfânt, de dorul tău!

Rondelul dorului de Eminescu

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior,

Ne-ai fost lăsat de Demiurg,

În buciumul ce plânge-a dor,

.

În raze ce prin tei se scurg

Și-n susurul izvoarelor…

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior.

.

Pe dealurile în amurg,

În freamătul pădurilor

Și în zglobii oglinzi ce curg,

Îți simt sufletu-ți călător,

.

În versu-ți, inimii chirurg…

Autor: Elena Mititelu

MUSTETIU Anișoara Laura : Recenzie cartii -Printre umbrele Bucurestilor

RECENZIE DE CARTE, Anișoara Laura Mustețiu
Printre umbrele Bucureștilor, Ștefan Șeclăman, Editura Creator, 2019.

Oamenii mor, dar istoria unui popor, deși însângerată, rămâne în viață, spunea odată
profesorul și poetul Petre Strihan. Așa și istoria zbuciumată a românilor, trăiește adânc
înrădăcinată în inima lor, oriunde s-ar afla ei în lume. Unul dintre acești români iubitori de
istorie și cultură este Ștefan Șeclaman, autorul cărții Printre umbrele Bucureștilor, care a
reînviat vremurile cetății București din anul 1821, într-o creație literară însuflețită cu vise de
oameni și fapte de neuitat. Aici, spiritul autorului se dedică cu pasiune oamenilor, locurilor și
faptelor, amintindu-ne că “fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul”
(IONESCU-RION), care este reflectat în abundență nu numai în cartea Printre umbrele
Bucureștilor dar și în următorul său roman publicat în anul 2020, La răscurucea timpului. S-
ar putea spune că atmosfera cărților scrise de Ștefan Șeclaman reamintește de magia lăsată de
Rodica Ojog-Braşoveanu în Agentul secret al lui Altîn-Bey sau Vulturul dincolo de cornul
lunii.
În Printre umbrele Bucureștilor, ‘orașul colinelor’ este pictat cu minuțiozitate, Ștefan
Șeclaman comparându-l cu un “imens cirochine de strugure,” cu un oraș care atrage oamenii
ca “mierea pe urs,” dar care face o impresie grandioasă numai până când “cizmele ating
țărâna ulițelor”. Locurile sunt desenate în cuvinte plastice, casele au “cerdacuri lucrate cu
măiestrie, spoite cu păcură”, râuri “cu apă nebună ce-și schimbă cursul după bunul plac”,
mahalale sunt locuite de mahalagii care “înrădăcinează ură în sufletul nenorociților”, unde
“porcii sunt lăsați liberi” și “dulăii fioroși sunt legați în lanțuri de fier.” Locurile se încarcă cu
tensiune atunci când “nori negri cu burțile pline de apă așteaptă să se deșerte”, când “cupola
cerului fierbe și fulgerele crestează întunericul” și “tunetele gonesc păsările speriate,
aruncîndu-le printre tufele orașului.” Narațiunea se desfășoară în valuri abundente de
descrieri ce declanșează scântei de curiozitate și care atrag cititorul tot mai adânc în inima
faptelor.
Fiecare capitol aduce cu sine o mică istorisire, în care acțiunea prinde viață cu căpitani
albanezi, turci, comercianți, cârciumari, panduri curajoși, alaiuri de arnăuti și țigănci
frumoase cu părul negru prins în năframă roșie și cu miros de iasomie. Întâmplările par legate
pe un șirag de mărgăritare ce oglindesc veracitatea acelor timpuri. Tensiunea narativă este
amplificată prin prin comploturi culminate în asasinarea lui Tudor Vladimirescu. Climaxul

narativ apare în capitolul Dezlănțuirea prăpădului, prin lupta sângeroasă dintre arnăuții
conduși de Bimbașa Sava și turcii aflați sub puterea comandantului Chehaia bei. Tema cărții
este însuflețită cu personaje istorice reînviate, ca și pandurul Dumitru Zăcoianu, fostul
căpitan al lui Tudor Vladimirescu, cârciumarul Niculaie Botezatu, fosta lui iscoadă, Anatasie
Chimariotul, căpitanul arnăuților, Jeton, căpitanul albanez “cu privire rece dar răscolitoare”,
dar și prin personje fictive ca și Radu Mână de Aur, “fecior chipeș, cu un hanger cu mânerul
bătut în pietre colorate,” sau Ioniță Motanul, “cu ochi albaștri, în care se vede o sclipire
șireată.”
Autorul oscilează între limbajul literar și figurativ, sporind efectul și tensiunea dramatică a
întâmplărilor. Scrisul în stil arhaic, potrivit acelor vremuri, este dinamic, “caleștile trec in
goană, burjarii țipă la mahalagii”, “caii izbesc cu copitele de pământ,” iar “scroafa slabă își
târăște țâțele prin mocirlă.” Aceste scene par rupte din realitate. Limbajul figurativ e
abundent, creat cu măiestrie. Bucureștiul e văzut “ca un furnicar pestriț și gălăgios,” tărăboiul
are “un muget prelung”, “frunzele tremură amețite de biciul vântului”, “salciile au urechi să
asculte,” iar “flăcările lunguiețe șerpuiesc, aruncă peste ziduri ciudatul dans al umbrelor.”
Dar nu lipsește nici umorul care apare prin povești cu huhurezi, unde “care de foc sunt trase
de draci,” iar “pe luciul apei se întinde hora stafiilor.” Elementele prefigurative creează o
atmosferă de suspans, printr-o natură părtașă la întâmplări, când “soarele săgetează cerul”,
“nori negri aruncă peste apa plină de mistere o umbră aducătoare de teamă”, iar “clocotele de
lumini, norii turbați și un urlet prelung de câine” anunță lupta sângeroasă ce va urma.
Tensiunea și atmosfera mistică se amplifică prin “geamăte ieșite din sufletul bătrân al
zidurilor,” prin ciorile descrise ca “îngeri ai infernului ce trec printre luminile cerului,” și prin
bălțile de unde “se ridică ghemotoace de aburi care strălucesc în razele lunii.” Cum se poate
observa, autorul se joacă cu cuvintele creând descrieri originale, pline de har. Dar uneori,
momentele ajung la apogeu, când furtuna “izbește în zidurile unei cârciumi” iar fulgerele “ce
luminează curțile răvășite dispar înghițite de întuneric, dând voie tunetelor să îngrozească
femeile slabe de înger și puradeii.” În aceste descrieri, Ștefan Șeclaman atinge domeniul
suprasensibilului folosind elemente metafizice, prin imagini ieșite din comun și fenomene
care depășesc experiența umană.
Dar autorul nu omite să menționeze și perpetuarea credinței adânc înfiptă în inima valahilor,
“care ar muri de foame dar tot nu ar rupe o bucată de aur din icoană ca să-și cumpere
mâncare” și “își vor apăra bisericile până la moarte.” Prin transpunerea într-o lume de mult

trecută ochiul creator redă gândirea acelor vremuri, descrisă prin modul de manifestare al
caracterelor. De exemplu, la asasinarea lui Tudor Vladimirescu căpitanul Dumitru are în
suflet groază, “fiori de gheata îi străbat trupul” și cade în genunchi “rugându-se la sfinți și
blestemând trădătorii.” Întreaga natură pare să aducă jertfă celui care a iubit Valahia, prin
asfințitul roșu al soarelui, unde ciocârlia trimite o doină de tristețe peste dealuri, “picături de
apă se prăvălesc într-o burniță rece” și “umbrele reci trec peste Dealul Muierii și se lasă în
valea Ploscăi.”
Printre umbrele Bucureștilor ne invită la o aventură captivantă, unde cititorul se pierde în
profunzimea trăirilor și faptelor. Lectura ne oferă în abundență indicii etnice, sociale și
culturale, documentate prin cercetările făcute de autor înainte de a scrie cartea. Scenele,
uneori cenușii și sinistre, oglindesc umilința poporului român îngenuncheat la străini, o
perioadă ce marchează disfuncționalitatea dintre dreptul de a exista în țara ta și realitatea
cotropitoare. Dar nu doresc să dezvălui prea mult din miezul întâmplărilor. Această plăcere o
voi lăsa cititorilor. La sfîrșit, se poate spune că Ștefan Șeclaman, maestrul ce pictează în
cuvinte, creează scene vii cu puterea unei camere de filmat, dar și cu un talent de descriere
figurativă rar întâlnit. Prin frumusețea vie și nemărginită a acestor împărtășiri, cu o scriitură
bogată înzestrată cu valoare istorică, cartea Printre umbrele Bucureștilor poate fi considerată
o nouă perlă pe plaiurile literaturii contemporane.
Anișoara Laura Mustețiu,
Sydney, Australia

Adina FLOREA: Călător (Dor de Eminescu)

Călător
(Dor de Eminescu)


Spune-mi mie, codrule,
Încotro curg apele?
Unde-ți zboară frunzele?
Unde-mi zboară gândurile?

Ești aici nemuritor,
Fie soare, fie nor!
Numai timpu-i trecător
Cu-ale sale clipe-n zbor…

Îți spun eu ție, străine,
Vreme trece, vreme vine !
Timpul trece peste mine,
Tu ești azi și nu ești mâine…

Apele îmi curg la vale,
Păsările-s călătoare,
Ramurile-mi bat în soare,
Și eu stau aici, în vale…

Și privesc la mândra viață
În fiece dimineață.
Când soarele face față
Îți mai dau cate-o povață…

Tu, omule călător,
Mergi în viață, cu mult dor,
Către al tau, scump, odor
Ce te-așteaptă în pridvor…

Și veni-vei mâine iară
Să mă-ntrebi: De ce e seară?
De ce timpul iute zboară
Și am frunza gălbioară?

Codrule, cu râuri line,
Adu-ți aminte de MINE!
Și spune la altul mâine:
Vreme trece, vreme vine…

Am plecat! Rămâi cu bine!

Autor: Adina FLOREA

Carmen GIGÂRTU: Iubire Divină (Esthera- Capitolul IV, partea a-II-a)

**

Pe măsură ce zilele treceau descopeream o profundă încredere în sentimentele mele şi ale lui. Eram atât de fericită! Odată cu iubirea găsisem comoara liniştii adânci, a armoniei, a bucuriei, a împlinirii. După două zile am plecat la Păltiniş. Era o zi de iulie cu pământ uscat, cer arzător, fierbinte, încât nicio vietate nu mai era la vedere.Toate se ascunseseră prin frunzişul copacilor,  sub boscheţi la umbră. Pe vârful munţilor zăpada scânteia în lumina lină a soarelui. Era o panoramă încântătoare. Ne-am oprit să facem poze. Măreţia muntelui mă făcea să mă simt mică, insigfiantă, o biată fiinţă care calcă alături de omul iubit pe potecile bătătorite de munte. Un vânt adia şi se juca prin părul nostru. Am luat-o printre stânci, urmând o potecuţă care mergea  pe creasta muntelui, mărginită pe o parte de un povârniş abrupt. Îmi era teamă să privesc. Simţeam că mă ia cu ameţeli când priveam acele adâncimi prăpăstioase care se desfăşurau sub noi.Tot urcând printre brazi şi stânci am dat de un izvor cu unda limpede ca cristalul, care sălta vesel şi uşor printre pietre şi stânci. Ne-am răcorit spălându-ne şi jucându-ne cu stropii de apă.

Am trecut de cealaltă parte a apei şi am ajuns într-o poieniţă cu un covor de iarbă verde crud, presărat cu flori mici albe, care  ne îmbia să ne aşezăm. Spre sud se zărea o frumoasă pădure de stejari seculari, cu trunchiuri foarte groase. Prin poieniţă se vedeau ici -colea câte o stâncă de o formă ciudată care-mi amintea de trovanţii de la Costeşti. Unele erau negre, altele verzi, gri, iar câteva atât de  albicioase  de parcă erau din zăpadă. Am stat jos şi ne-am contemplat unul pe altul minute în şir.  Trecuseră  7 zile de când dormeam împreună, îmbrăţişaţi, cuminţi, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat de ne-am pierdut minţile amândoi.

Îmi doream să mă pierd, să mă contopesc, să mă topesc, să fim doar o singură fiinţă. Ce mult îl iubeam! El era dragostea,iubirea, viaţa şi fericirea mea. Eram fericiţi, doar noi doi, muntele, cerul, iarba , copacii, izvorul. Ce puteam să-mi doresc mai mult?

După 5 zile ne-am întors la Sibiu şi ne-am dus la o terasă. El îmi spunea:

’’Trăim într-o lume duplicitară, cu oameni care duc o viaţă trândavă, destrăbălată, care-mi provoacă un profund dezgust şi cu alţii care muncesc din greu, care de abia îşi pot duce viaţa de azi  pe mâine.

Câtă discrepanţă! Diferenţa dintre ei este năucitoare. Unii traiesc în lux şi desfrîu iar alţii în sărăcie şi mizerie. E dreptate în lumea asta? Uneori, cred că nu.

Lumea, viaţa asta este o junglă, în care hoţul, parvenitul o duc bine, iar omul cinstit, curat, se zbate în nevoi. Cu cât eşti mai hoţ, mai mincinos, cu atât urci pe scara socială şi  poţi ajunge chiar un mare politician. Uitându-te în jur vezi oameni cum aleargă înebuniti după bani, neştiind că banul nu aduce nici fericirea, nici iubirea, nici armonia, nici liniștea, ci doar o zbatere şi o alergare zadarnică.

Dacă ai bani poţi cumpăra orice.

Mă  uitam la el cum vorbea cu patos şi-l admiram tăcută. Un bărbat îl roagă să se ridice pentru a-i  spune ceva confidenţial. S-au îndepărtat  şi am simţit că sunt privită cu insistenţă de o femeie tânără, foarte elegantă. A venit la masa mea şi mi-a zis:

–Sunt Smaranda Dumitrescu, de profesie psiholog şi vreau să ştii că-l iubesc pe Ioan. O să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fi al meu. O să lupt pentru el.

Eu am făcut ochii mari  şi intrigată i-am spus:

–Mă numesc Esthera, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine?

–Ce vreau? Tu eşti proastă?  Ioan te-a scos dintr-o mânăstire şi rău a făcut. Probabil i-a fost milă de  tine. Cel mai bine e să te întorci de unde ai venit, fetiţo. Ce-i poţi oferi tu lui Ioan?

–?!

–Îţi spun eu: nimic. Eşti o piatră de moară pentru el. Nu ai studii, nu eşti educată. Eşti un nimeni, o nulitate. Uite-te la tine cum arăţi! O ţărancă de la coada vacii! Asta eşti. Tu crezi că Ioan o să se căsătorească cu tine? Mută-ţi gândul, prostuţo! Eşti o analfabetă care-l trage în jos. De l-ai iubi cu adevărat l-ai lăsa liber. Eu pot să-l ajut în carieră. Cunosc mulţi oameni importanţi. Mă învârt în cercuri elitiste, am bani mulţi. Pe când, tu..? Priveşte-te în oglindă! Ai fost vreodată în vreun salon de înfrumuseţare ?

–Nu am nevoie, arăt bine şi fără….

–Ha,ha,ha!

–De ce mă urăşti?

–Îmi provoci silă.

–Şi totuşi, ţi-e frică de mine.  Ţăranca  analfabetă  e conştientă  că Ioan  o iubeşte  şi o preferă chiar dacă vine de la coada vacii, în locul domnişoarei psiholog foarte bogată şi sofisticată.

Aud vocea lui Ioan în spatele meu:

–Bună, Smaranda! Ce mai faci? Ce-ţi face fetiţa?

–Nu ştiam că ai o fetiţă? Cine-i tatăl? Întreb.

–Un foarte bogat om de afaceri din oraş, zice Ioan.

–Iartă-mă, dragul meu, credeam că eşti tu. Smaranda a venit foarte pornită pe mine şi am crezut că are vreun drept asupra ta.

 Smaranda, cred că tu ai nevoie urgent de un psihiatru, mai ales că ai o fetiţă şi eşti căsătorită.

–Cum îţi permiţi, ţăranco?

–Doamnelor! Vă rog! Nu vreau circ, calmaţi-vă!

Smaranda, te- am rugat să încetezi  cu urmăririle astea penibile şi să încerci să te vindeci de obsesia  bolnăvicioasă pe care ai făcut-o pentru mine. Înţelege! Eşti o femeie măritată, ai un copil, un soţ care te iubeşte. Ce vrei de la mine? Ţi-am mai spus: Nu sunt de vânzare.  Nu mă poţi cumpăra cu banii şi relaţiile tale. Lucrurile astea îmi repugnă. Eşti o femeie foarte frumoasă , dar eu nu te pot iubi. Nu-i pot porunci inimii. Inima mea e dăruită Estherei.

– Acum eşti orb, nu vezi adevărul. Când te saturi de ea să mă cauţi. Ai să vii în genunchi la mine.

Ioan dă din mână a lehamite şi îmi spune:

–Priveşte la tinerele de aici! Ce observi?

–Sunt foarte elegante şi foarte frumoase.

–Partenerii lor cum ţi se par?

–Cam bătrâni pentru ele. Ţoţi au peste 45 ani.

–Aceşti bărbaţi au familii acasă,  dar nu le pasă. Toţi sunt oameni cu bani, care-şi permit amante tinere, studente, care se vând pentru bani, haine, maşini. Nici ei nici ele nu-şi fac procese de conştiinţă. Neruşinarea şi nesimţirea crasă de care dau dovadă întrece orice închipuire. Mentalitatea bărbaţilor şi femeilor din aşa zisa lume bună este că pot cumpăra  orice îşi doresc. La ei totul este  de vânzare, totul are un prêţ. Uneori, lumea asta îmi face greaţă. Neruşinarea şi materialismul tinerelor din ziua de azi întrece orice închipuire.

 Iubirea a dispărut şi a fost înlocuită cu sexul, plăceri de o clipă. Mă întreb spre ce se îndreaptă omenirea? Unde va duce desfrâul, destrăbalarea, neruşinarea şi imoralitatea asta?

–Nu toţi sunt aşa.

–Slavă Domnului! Mai sunt şi oameni serioşi, cuminţi. Ştii ce mi-a placut la tine?

–Nu!

–M-a atras tristeţea din ochii tăi, surâsul melancolic, puritatea şi naivitatea ta. Aveai o nuanţă de mister, de adâncime  pe care doream să o explorez. Cineva mi-a zis că am o fire complicată, filozofez prea mult, uitând să mai  trăiesc.

–Am observat că uneori te pierzi în discuţii, uitând definitiv de mine, de noi. Ce fel de om eşti, Ioane?Ai năvălit în viaţa mea ca o furtună şi m-ai abordat direct cu o nonşalanţă dezarmantă.

–Știi, atunci cand te-am văzut mi-am zis:”Ea va fi a ta, Ioane”.  Te-am simţit că eşti altfel, că eşti pe placul sufletului meu. În preajma ta mă simt împlinit, fericit, liniştit. Esti ca un balsam pentru sufletul meu.

–Eu,balsam? Dar cine ţi-a rănit sufletul, dragul meu?

–Viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei.

–Ai avut deziluzii multe?

–Nu pot să spun că am avut, fiindcă nu m-am implicat, dar observând, analizând ceea ce se întâmplă în jurul meu deveneam pesimist. Totul îmi provoca un profund dezgust. Nu mi-a plăcut să joc rolul de bufon pentru a intra în graţiile vreunei domnişoare. Îmi plac femeile demne,  semeţe, luptătoare, modeste,  graţioase, pline de candoare, dar cu un comportament sobru, chiar arid.

Ascultam imperturbabilă tot ce spunea, sorbindu-l drăgăstos cu privirea. Îl iubeam cu toată fiinţa mea şi nu aş fi conceput existenţa mea fără el.

–Niciodată nu am fost robul sau câinele credincios al vreunei femei cum fac mulţi. Nu m-am lăsat ameţit de vreo pasiune trecătoare. Până acum mereu am fost cu picioarele pe pământ, raţiunea a avut mereu întâietate.

După şase luni m-a învăţat să lucrez pe calculator şi fără să vreau am dat de nişte mesaje. Unele erau neinteresate, dar unul mi-a atras atenţia.


Dragul meu Ioan,

M-a bucurat tare mult mesajul tău, dar m-ar fi bucurat şi mai mult de ţi-aş fi auzit glasul tău domol de ardelean, care sună ca o baladă. Oricât aş vrea să uit, nu pot să-mi scot  cu niciun chip din minte clipele petrecute împreună în India. Acum fac munca de misionariat. Am plecat din Piteşti şi  am închiriat o garsonieră în Focşani. Pe Vasile îl văd foarte rar şi atunci când ne întâlnim ne certăm. O perioadă, după accidentul lui ne-am înţeles foarte bine, dar de un an de zile am hotărât să trăim fiecare cum ne place, doar suntem oameni liberi. Ca întotdeauna el este foarte pornit împotriva credinţei mele. Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi scriu?  Probabil crezi despre mine că sunt o fiinţă comună, ştearsă, cu preocupări insignifiante, de nu ai mai dat nici un semn de viaţă  timp de trei ani de zile. Chiar mă întreb ce te-a apucat să-mi scrii după atâta timp? Ori eşti fericit, ori ai necazuri, ori ţi-ai adus aminte de noi. Să  ştii că eu nu te-am uitat şi-n fiece zi mă rog pentru tine. Îţi aminteşti ce fericiţi eram în oraşul iubirii? 

                                                                             Cu dor,

                                                                                     Mariana Cernat

Am citit şi recitit acel mesaj de nenumărate ori. Când a venit Marina acasă am întrebat-o dacă Ioan a fost plecat din ţară.

–Da, a fost în patria vedelor, în India. Nu ţi-a povestit? Probabil a crezut că nu are importanţă sau poate a uitat. Şi-a dorit tare mult să uite acel episod dureros din viaţa lui.

–Dureros?

–Soţul tău şi fratele meu a fost foarte îndrăgostit de soţia  lui Vasile Cernat, un  fost coleg din şcoala generală. Pentru ea s-a dus în India, dar întâmplarea a făcut ca soţul ei să aiba un accident şi Ioan a renunţat la ea pentru el. A considerat că e inuman să-i ia omului nevasta când era pe ducă. Se interesase de viaţa acestuia, care nu ducea o viaţă de sfânt, ci din contră. De aceea a şi îndrăznit s-o caute în India acum trei ani. A suferit mult, tare mult. De când s-a despărţit de Mariana nu a mai vorbit cu nimeni, până când te-a găsit pe tine în mânăstire. Îţi mulţumesc, Esthera.

–Pentru ce?

–Tu l-ai ajutat pe fratele meu să se vindece de acea dragoste, de acea obsesie, de acea fixaţie pe care o făcuse pentru femeia lui Vasile.

Nu am vrut să mai ştiu nimic. Mi-am dat seama  că Ioan nu era în totalitate sincer cu mine.

 Îmi ascunsese acea iubire. Cu câteva luni în urmă îmi spusese că el nu a fost robul niciunei femei, că nu s-a ameţit cu pasiuni trecătoare. Însă  acum descopeream că iubise cu o foarte mare pasiune nevasta altuia, iar fantoma trecutului bântuia printre noi şi cei doi foşti amorezi comunicau şi acum.

Am simţit o durere acută în inimă,  am devenit palidă şi parcă toată fiinţa mi se dezagrega în neant. Dacă episodului cu Smaranda nu i-am dat nici o importanţă, acum totul pentru mine lua proporţii apocaliptice. Ştiam că nu pot să lupt cu o femeie ca Mariana Cernat, şi mai ştiam că acesta e sfârşitul iubirii mele cu Ioan. Înţelegeam că el se legase de mine în speranţa că are s-o uite, dar totul a fost în zadar. Într-un final  nu a mai rezistat şi i-a scris. Încă o mai iubeşte.

 O, Doamne! Rău mă pedepseşti. A avut dreptate Smaranda? Locul meu era la mânăstire? Nu, nu pot să mai mă întorc acolo. Simţeam că înnebunesc. Lacrimile-mi curgeau iar capul mă durea îngrozitor. După câteva ore de plâns şi chin îmi spun: Asta e! Trebuie să trec şi peste acest moment. Doar nu o să mă sinucid ca Mihai. O să încerc să mă prefac că nu ştiu nimic, să văd cum evoluează lucrurile.

Seara  a stat ca de obicei pe calculator. Ştiam că o să-i răspundă şi toată noaptea nu am putut să dorm de curiozitate, dar nu am îndrăznit să mă uit decât atunci când a plecat de acasă. Îi scrisese:

Iubita mea,

 Nu a fost zi în aceşti ani să nu mă gândesc la tine, să nu-mi amintesc de noi, de frumoasele clipe petrecute în oraşul iubirii. Am crezut că mor fără tine. Nu ştii prin ce clipe chinuitoare am trecut.

Deznădejdea mă urmărea la fiecare pas. Fără tine mi se părea că viaţa nu mai are niciun sens. Am început  să cred că iubirea e o otravă dulce, care te ucide încet. După ce ne-am despărţit am umblat bezmetic, năuc, de ajunseseră cunoscuţii să mă întrebe dacă nu cumva mă droghez. Ce puteam să le spun? Că descoperisem drogul iubirii în persoana ta şi fără tine eram terminat, nu mai puteam trăi, nu-mi  mai găseam liniştea. Ar fi râs de mine, ar fi spus că sunt un om slab.

Ajunsesem să-mi fie mie milă de mine, de neputinţa mea de a te uita.

Ce mi-ai făcut, Mariana?

 De ce nu pot să te uit?

 De ce şi acum visez că te ţin în braţe?

Doamne,ce dor îmi e de tine!

Tu ai fost şi eşti mereu în gândurile, în inima, în fiinţa mea. Mi-e dor de tine, Mariana. Te iubesc, dragostea mea.

                       Cu dragoste,

  Ioan Panait

Nu pot să spun ce am simţit când am citit. Sentimentele năvăleau în valuri ce mă inundau , de la deznădejde şi disperare  până la furie.

Îmi repetam mereu: Fii calmă! Fii calmă! Nu rezolvi nimic dacă plângi, dacă te agiţi. Ăsta e adevărul crud! Priveşte-l şi înfruntă-l!

Am căutat şi am găsit pe chat conversaţiile lui Ioan cu soţul Marianei.

–Ce faci,Vasile? Esti bine?

–Sunt bine şi liber să-mi fac de cap, fiindcă a mea nevastă a devenit o fanatică religioasă şi a plecat tocmai în Moldova ca misionară a sectei.

–Te-ai refăcut repede după accident?

–Da, în trei luni am fost ca şi nou. Dar din cauza scandalurilor cu nevasta, ba că e geloasă, ba că eu sunt un înapoiat şi nu pricep nimic din învăţăturile maestrului m-am îmbolnăvit de inimă. Mai am probleme cu plămânii, cu stomacul, aşa că  mă îndop ca un curcan toată ziua  cu medicamente .

–Ia şi tu medicamente naturiste. Încearcă ceaiuri..

–Cine să-mi facă ceaiurile, dacă a mea nevastă a plecat la dracu în praznic?

–Bănuiesc că ai tu o amantă.

–Păi aia vrea doar  distracţii…

–Dacă  vrei să trăieşti mult  îţi faci singur şi o  laşi mai moale cu distracţiile. Ce e prea mult strică. La vârsta noastră trebuie să fim cumpătaţi.

–Tu ce mai faci? Tot cavaler tomnatic eşti?

–Nu . M-am nenorocit şi eu ca tine. M-am căsătorit cu o călugăriţă. Ne înţelegem bine. Ea a fost un adevărat balsam pentru inima mea. A fost o adevărată terapie.

Când am cunoscut-o  sufeream îngrozitor  din cauza unei femei pe care am iubit-o şi încă o mai iubesc. Nu e drept faţă  de soţia mea, dar nu îi pot poruncii inimii.

 –De ce nu te-ai însurat  cu femeia aceea?

–E măritată.

–Putea să divorţeze.

–Lucrurile sunt puţin mai complicate. Ca un fraier mi-am făcut probleme de conştiinţă, de morală.

Mă simţeam vinovat că despărţeam o familie,  mai ales că soţul ei îmi fusese amic.

………………………………….

Când am citit nu-mi venea să cred. Deci eu am fost un fel de terapie. Eu trebuia să-l fac s-o uite pe nevasta lui Vasile. Dumnezeule! Ce-am făcut? Cum am căzut într-o asemenea capcană? Omul ăsta nu mă iubeşte.  În mine a văzut asemănări cu Mariana, amândouă credincioase, cu frică de Dumnezeu. Eu sunt o înlocuitoare, un fel de pastilă care-ţi ia dorul momentan, care te ameţeşte puţin, dar nu vindecă. De ce Doamne? De ce ai permis să fiu minţită, înşelată? Mie îmi spune că mă iubeşte şi acelei femei îi spune acelaşi lucru. Ce fel de om e? Îi place atât să filozofeze, să facă o adevărată disertaţie despre etică, morală, conştiinţă, şi  ce face cu mine?

Cât este de moral? Face pe prietenul cu Vasile, dar nu-i spune că acea femeie pe care o iubeşte e nevasta lui. Minte cu neruşinare.

 Perfidul! Ipocritul! Îl urăsc!? Doamne, iartă-mă! Nu lăsa furia să-mi otrăvească sufletul.

O! Se pare ca Mariana răspunde foarte prompt. Să văd ce i-a scris.

Dragul meu,

Timpul nu a reuşit să te scoată din inima şi sufletul meu. Nu a fost seară să nu mă gândesc la tine, să nu adorm cu tine în gând.

 Am crezut că tânăra ta soţie te-a făcut să mă uiţi. Sentimentele mele  nu s-au schimbat. Au rămas şi vor fi aceleaşi şi cand vom ajunge dincolo de stele. Te iubesc,dragul meu.  Am înţeles gestul tău de acum trei ani, dar după cum vezi raţiunea nu-i poate comanda inimii. Ştiu că tu ai  vrut  să fiu fericită, dar nu pot să fiu decât cu tine.

Iartă-mă, Doamne! E un păcat ceea ce fac acum, dar dragostea pe care o simt  pentru tine e mai puternică decât orice şi-mi întunecă  judecata. Uneori, cred că o să ajung în iad din cauza acestei iubiri. Dar iubirea duce doar spre rai, spre divin, nu-i aşa,dragul meu? Mă simt măgulită că şi acum reuşesc să-ţi acaparez gândurile. Te iubesc, iubirea mea.

                     Cu dragoste,

                                      Mariana

După ce am terminat de citit am ridicat ochii spre cer şi am întrebat: Doamne, ce zici? Taci? Te joci cum vrei cu destinele noastre. Poate  habar nu ai de iubirile  gângăniilor ăstora bipede. Numai noi  credem că îţi pasă şi că totul vine de la Tine. Te interesează că  plâng  şi sufăr acum? Încep să cred că nu. Probabil ai alte treburi mult mai importante. Te pregăteşti de apocalipsă. Nu mă interesează apocalipsa aceea, lupta dintre lumină şi întuneric, fiindcă pentru mine acum e apocalipsa. Am devenit rea, parcă sunt posedată , dar te-aş întreba : Cu ce Ţi-am greşit , Doamne? Eu nu sunt Iov. Nu am răbdarea lui. Luându-mi iubirea lui Ioan e ca şi cum mi-ai lua viaţa. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, nu-mi mai trebuie. Dacă într-adevăr exişti, ia-mă la Tine. Mi-ai face un mare bine. Aşa s-ar sfârşi  chinul meu.

Am început să plâng în hohote . Un gând îmi tot şoptea: “Cere-ţi iertare lui Dumnezeu”.

Altul îmi zicea:”Fii demnă! Fii puternică! Luptă şi scoateţi-l  pe Ioan din minte! Omul ăsta nu te merită!”

Mi-am şters lacrimile, m-am spălat, m-am privit lung în oglindă şi m-am gândit  că Ioan al meu este un bărbat frumos, patetic, poetic, pasional, tandru. În acelaşi timp este  perfid, mincinos, un monstru.

Mi-l imaginam ca un balaur cu şapte capete care toate spuneau” te iubesc” în faţa a şapte femei. De-aş fi un viteaz din poveste  aş lua sabia şi aş tăia cele şase capete. M-am îndreptat plângând spre fereastră privind  munţii  cum se contopeau cu cerul. Mi-am zis  că trebuie să am şi eu un pic din răbdarea lui Iov, să tac şi să mă las în voia celui de sus. Nu vroiam să ştie că am aflat de secretul lui, că eu am devenit o femeie suspicioasă.  După câteva zile i-am spus că vreau să lucrez, că vreau să fiu independentă şi am hotărât să plec în Italia unde am o rudă care mi-a găsit o slujbă ca infirmieră, într-un spital din Roma.

A făcut ochii mari, nu se aştepta la aşa ceva.  Privindu-mă gânditor  îmi spune :

–Vrei să fii liberă?

–E un păcat? Orice om are dreptul la libertate, la independenţă, nimănui nu-i place să fie legat cu lanţuri de altcineva.

–Dar ce căsnicie o să mai avem dacă tu pleci la mii de km .

–Sunt atâtea familii în această situaţie şi căsnicia lor durează. Despărţirea aceasta va fi şi o probă pentru dragostea noastră.

–Iubita mea, dragostea mea, cum să pleci?

–Vreau să plec. Dacă într-adevăr mă iubeşti îmi laşi libertatea. Iubirea noastră e puternică, va rezista  acestei despărţiri vremelnice.

–Bine, iubito! Fii liberă!  Zboară ca o pasăre spre înălţimile albastre ale cerului.

M-a luat în braţe, m-a sărutat pe frunte şi cu ochii în  lacrimi îmi spunea:

–Esthera, te iubesc! Să nu uiţi asta, niciodată!  În sinea mea gândeam că sunt lacrimi de bucurie, fiindcă scapă de mine. Am făcut eforturi supraomeneşti să nu mă înfurii, să nu ţip la el, să nu-i spun în faţă că minte. Aş fi vrut să-i spun că  ştiu că  e foarte fericit că plec. Mă simţeam torturată, exasperată, doream să-i spun verde-n faţă adevărul, dar ceva din interiorul meu mă obliga să tac şi să-mi joc rolul de femeie neştiutoare, credulă,  proastă, înşelată şi naivă.

Zilele treceau una după alta  liniştite, tăcute, cu o aparentă mulţumire şi fericire. Ştiam că sunt ultimile mele zile cu el şi vroiam să fie frumoase. Nu mai urmăream conversaţiile lui pe net. Nu mai vroiam să-mi otrăvesc sufletul citind mesajele de la Mariana sau pe cele care le trimitea el. Nu mai mă interesa nici dialogul lui cu Vasile Cernat.  Era destul de clar că o iubea. Poate că în sufletul lui mă iubea şi pe mine un pic. Poate un bărbat să iubeasca două femei în acelaşi timp? Probabil că da. O mama nu-şi iubeşte toţi copiii? Aşa e şi cu bărbații care iubesc în acelaşi timp mai multe femei. Ce rost ar fi avut să mă cert, să fac scandal, să-i reproşez? Ce aş fi câştigat? Nimic. Poate doar nervi, lacrimi, uşi trântite. Îmi tot spuneam: Fii prudentă!  Nu i-am reproşat nimic, doar i-am cerut iertare că l-am iubit şi-l iubesc. Doar atât. O să-mi fac  bagajele şi o să plec. Aş fi vrut să rămân cu o amintire frumoasă. Ceea ce a fost între noi,  poate nici nu a fost dragoste, ci un fel de relaţii epidermice. Cine știe? Câte ştiu eu despre dragoste? Nimic. Totul a început cu el şi simt că se va sfârşi cu el. De când este lumea oamenii se iubesc, dar la un moment dat se mai şi plictisesc. Nu are rost să fac acum o tragedie. Asta e viaţa!

Dacă el spune alteia că o iubeşte, atunci locul meu nu este aici, trebuie să plec cât mai repede. Nu mai are rost să mă prefac că nu ştiu şi să joc o farsă grotească de prost gust. Orice dragoste are momente de suişuri, de coborâşuri, stagnări, meandre, serpentine, involuție, dar ceea ce se întâmplă între noi este prea fals, prea multă minciună şi chiar nu mai suport. Uneori îmi venea să sar la el să-i sting verva, sarcasmul şi minciuna, dar mă abţineam. Îmi repetam mereu că în lumea asta sunt probleme mult mai mari, mult mai importante şi nu are sens să  mă consum, să mă enervez, să mă chinui pentru un bărbat care nu mă iubeşte .

Nu mai am chef de nimic. Totul mi se pare în ceaţă, într-o mare nebuloasă. Mă simt străină, singură, lipsită de viaţă  şi am senzaţia că mă  prăbuşesc într-o mare de întuneric înăbuşitoare. Valuri uriaşe paroxistice  de deznădejde, de însigurare mă copleşesc. Aş fi vrut să-i strig în faţă că datorită inconştienţei lui dragostea noastră  s-a fisurat, s-a risipit, s-a dus în vânt ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai are  sens să  comentez prezentul care e mort, trecutul s-a dus, iar în ceea ce priveşte viitorul nu cred că trebuie să mă hazardez abordându-l. Poate gândesc pueril şi trag concluzii pripite, dar când faptele vorbesc, ce-aş putea adăuga?

O să plec, nu o să-l mai văd, nu o să-i scriu, nu o să-i mai vorbesc. Nu sunt dispusă să mă târăsc în genunchi, să mă umilesc pentru o iubire oricum pierdută. Suferinţa, durerea din suflet mă fac irevenţioasă. Înainte de a pleca o să-i scriu câteva rânduri.  Nu sunt genul care spune inepţii ca să treacă timpul. O să-i spun adevărul ca să fie totul limpede, clar ca apa de izvor. Nu mai pot să-mi întreţin iluzia că mă iubeşte. Nu mai reuşesc să mă mint. Sper ca dragostea mea  să nu fie incurabilă. Doresc să-l uit, să mă vindec de această  iubire.  O să-l pot ierta vreodată?

În loc să-mi spună adevărul, asumându-şi răspunderea, el joacă teatru punându-şi masca de soţ iubitor. O, cât este de tandru, de drăguţ! Mai să-l cred. Nu sunt absurdă. Dacă mi-ar fi explicat aş fi înţeles. Dragostea noastră se apropie de finalul ireversibil al morţii. A fost un om fals, nedrept, ascuzându-mi în tot acest timp adevărul . Am trăit în minciună. Urăsc minciuna mai mult ca orice pe lumea asta, iar pe alesul inimii mele tocmai l-am zărit îmbrăcat în hainele minciunii .

Am terminat de împachetat, iar scrisoarea am să i-o las pe măsuţa din hol.

Dragul meu,

Vreau să fii liniştit şi fericit. Iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc  cum ai fi vrut, că am fost o ignorantă în toate. Am plecat şi nu o să mai mă întorc niciodată. Nu-ţi fac reproşuri, nu-ţi imput nimic. Te înţeleg foarte bine. Poate că aşa a fost destinul nostru: să ne întâlnim, să ne iubim şi să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru dragostea, iubirea, tandreţea şi răbdarea ta. Am ştiut că o sa ajungem aici, din clipa când am citit primul tău mesaj către Mariana Cernat. Iartă-mă că m-am prefăcut în toate  aceste săptămâni că totul este în regulă. Nu am vrut să mă cert cu tine. Am înţeles că niciun om nu-i poate comanda inimii. Îţi mulţumesc pentru generozitatea ta şi pentru tot ce mai învăţat în acest timp. Am sperat că iubirea noastră va fi eternă şi nu atât de scurtă. Poate  aşa ne-a fost  destinul.

Iartă-mă că te-am iubit, că m-am îndrăgostit  nebuneşte de tine. Am crezut că iubirea noastră este puternică, că nimic nu o poate zdruncina. Nu am bănuit nici măcar o clipă  că viaţa noastră se desfăşura pe nisipuri mişcătoare, înşelătoare, perfide. Dragul meu, îţi doresc să fii fericit  cu Mariana şi  să ai curajul să-i spui lui Vasile Cernat adevărul.

Să ai parte de tot binele din lume şi  iartă-mă că te-am iubit.

                                                                    Esthera

După şapte luni .

Plouă cu stropi mărunţi şi melancholia mă  învăluie. O să mă delectez cu această revistă pe care mi-a dat-o medicul.

Picturile lui Van Gogh din aceste imagini fac aerul să vibreze. Sunt atât de minunate! Păcat că  a înnebunit. De ce geniul e mereu nefericit şi  singur ?

Privesc picturile lui Michelangelo care emană atâta dinamism, forţă, dar şi suferinţă. Tablourile lui Leonardo Da Vinci mă fac să meditez la efemeritatea lucrurilor. E uimitor cum poate sufletul meu să treacă de la o stare la alta privind picturile acestor mari artişti.  Atatea stiluri ! De la expresionismul lui Van Gogh, la cubismul lui Pablo Picasso, la futurismul lui Umberto Boccioni, la abstractționism şi suprarealism, toate îmi dau  trăiri intense. Contemplând operele suprarealiste ale lui Salvador Dali am senzaţia stranie că păşesc în universuri paralele,  pătrund în abisuri, în vise, în mistere.

Sentimente stranii mă cuprind şi atunci când medicul îmi pune să ascult o sonată de Bach, un lied  de Schubert, o simfonie de Brahms. Când îl ascult pe Wagner am sentimentul că acea muzică vine de la începuturile lumii şi curge în valuri care mă acoperă, mă inundă şi mă pierd. Sunt  prea sensibilă, încât încep să visez o altă lume, atunci când privesc un tablou sau ascult o muzică adevarată?

 Privesc prin fereastra deschisă lacrimile îngălbenite ale toamnei care   se aştern indiferente şi tăcute.  Ieri erau obraznice şi zgomotoase nelăsându-mă să dorm.

A venit toamna şi a îngălbenit nu numai copacii, iarba, dar şi pe mine. Stau în acest salon de spital şi mă privesc în oglindă cât sunt de palidă, de slabită.

În urmă cu trei luni mi-a apărut la baza gâtului trei ganglioni. După analize şi investigatii care parcă nu se mai terminau, medicul a pus diagnosticul sumbru: cancer în  faza terminală. Ştiu că zilele, mai bine zis clipele îmi sunt numărate. Nu are rost să plâng, la ce bun?

Indiferenţa şi resemnarea naturii m-a cuprins şi pe mine. Cum ea este indiferentă la tot ceea ce se întâmplă aşa am devenit şi  eu. De ce să mă revolt? Pot eu   lupta împotriva destinului implacabil, morţii, care simt că se apropie cu paşi grăbiţi? Îi aud aripile fâlfâind în jurul meu şi îi simt răsuflarea  de gheaţă. Nu mi-e teamă, ştiu că azi voi pleca. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Am admirat în această lume curajul, spiritul de sacrificiu şi am urât josnicia, minciuna, trădarea, slugărnicia.

Întotdeauna am iubit adevărul şi am încercat să-mi menţin firea calma în ciuda furtunilor vieţii.  Am crezut că o să-l uit, dar nu am reuşit.  Am fost fericită când am fost inconştientă, ignorantă. Când m-am trezit la realitate şi am început să cunosc lumea, tristeţea şi  dezamăgirea au  pus stăpânire pe mine şi mi-a pierit setea de viaţă.

 Am vrut ca iubirea mea pentru Ioan să fie calmă, liniştitoare, fără încercări de a-l influenţa în vreun fel. Doream doar să fiu lângă el şi să-l iubesc. Am înţeles că sunt  o femeie prea simplă, prea comună, cu preocupări insignifiante, iar el merită ceva mai bun decât mine.  Merită o femeie cultă, de lume, care să stârnească admiraţie. L-am iubit atât de mult, încât i-am dat libertatea. Era singurul lucru pe care puteam să-l  mai dăruiesc. Sper că este fericit.

Doamne! Ce mult l-am iubit! Mă întreb dacă dincolo o să-mi mai  amintesc din ce am trăit aici?  Ar fi bine să nu-mi mai amintesc nimic.

Ce mult l-am iubit! Ce mult! Iartă-mă, Doamne! Cine ştie, poate că viaţa fiecărui om e prestabilită. Poate că aşa a fost scris să se întâmple.

Mătuşa  mi-a spus că omul caută în viaţă următoarele: fericirea, plăcerea, siguranţa, dragostea, înţelepciunea şi pe Dumnezeu. Eu le-am găsit pe toate în persoana lui. El era fericirea mea, marea mea dragoste, siguranţa, înţelepciunea şi dumnezeul meu. Când mi-a dat economiile ei de-o viaţă mi-a zis:”Fii bună! Fii răbdatoare!  Fii iertătoare! Fii generoasă! Fii cu adevărat  copilul lui Dumnezeu! Iartă-mă, mătuşică dragă, că nu ţi-am ascultat în întregime sfaturile. Lacrimile-mi  curg  când îmi amintesc de noi doi. Şi-a scufundat privirea în ochii mei şi m-a sărutat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui şi lacrimi îmi curgeau de fericire. Eram atât de fericită, atât de îndrăgostită, iar el mereu îmi şoptea: Te iubesc, Esthera.Te iubesc, îngerul meu.Te iubesc,dragostea mea. Iubirea mea, nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Sunt atât de fericit că eşti a mea .”

Cineva intră în salon şi îi întrerupe şirul amintirilor.

–Esthera?

–Tu! Visez?

–Îngerul meu! şi Ioan  o ia în braţe. De ce ai plecat, Esthera? De ce?

–Am crezut că pot supravieţui fără iubirea ta. Dar, nu am reuşit. Durerea,  tristeţea, m-au doborât.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ochii mei te mai pot vedea,  înainte de a pleca.

–Esthera, dragostea mea! şi lacrimile îi inundă ochii.

–Nu vreau să plângi. Promite-mi că ai  s-o iubeşti pe Mariana. Vreau să fii fericit.

–Promit, şi o sărută pe obrajii  palizi şi slăbiţi.

–Vreau să ştii că te-am iubit tare, tare mult, dar Dumnezeu vrea să mă ia la el. Să nu plângi! Da?

Şi mâna Estherei cade inertă pe lângă trup.

Ioan începe să plângă deasupra corpului ei.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Afară se dezlănţuia  furtuna. Întreaga natură se revolta. Ploua cu stropi mari, repezi şi reci. Vântul urla şi copacii  gemeau.  Ioan merge prin ploaie cu sufletul trist, îndurerat şi pustiit. Nu mai rezistă şi cade în genunchi. Ridică braţele spre cer  strigând: “De ce, Doamne?!”

Marina cu ochii în lacrimi îl ridică spunându-i:”Aşa a fost zis să se întâmple.Toţi ne ducem într-o bună zi. Unii se întorc  mai devreme la adevărata noastră casă, alţii mai târziu. Fiecare cum este programat. Aici, pe Pământ, suntem doar în vizită. Esthera acum este liberă şi fericită. ”

Carmen Gigârtu

AURELIA RÎNJEA:Recenzie a cartii ”Focul din Noi”de Mihaela Cd

Recenzie a cartii ”Focul din Noi”
de prof AURELIA RÎNJEA

O LUMINĂ CĂLĂUZITOARE
FOCUL DIN NOI, MIHAELA
CD, Oradea 2020, Ed.Celestium


Azi pătrundem, Cititorule,
într-un univers poetic, ca într-un
templu, un templu al vieții, unde
cum însăși poeta ne spune, ne
dăruiește poezii din sufletul ei,
pentru sufletele noastre! Adeptă a unui număr mare de capitole, 17, dar m-am
obișnuit, s-ar putea numărul să aibă o semnificație pentru autoare, aceasta ne
invită încă din primele pagini, PE CORZILE SUFLETULUI, unde o vioară ne
însoțește, pe partiturile inimilor, partituri ce nu pot fi scrise decât de focul
lăuntric: „văpăi de simțiri”… „dragoste, dor, regrete și împliniri”, …
„credințe, rugi, dorințe și speranțe” (p. 13). Amintiri, ecouri, „Versurile ce-s
rebele-n gândire / Mă vânează să le prind în toc / Vor să se așeze spre oglindire
/ În vitrina sufletului vor un loc” (Vitrina sufletului meu).
Expresii frumoase te cuceresc și te fac mai mult să pătrunzi în
profunzimea volumului: „poemele coapte ale fericirii” (p. 13), „acordurile
sfințite în lumina lunii” (p. 63), „lacrimă zidită” (p. 105), „dor sihastru” (p.
185).
Pentru ea, iubirea este sfântă, e legământ, o cântă și „o pictează în slove
nemuritoare” (p. 17). Sub copacul iubirii își mărturisește dorul, uneori necules,
alteori un foc, care mistuie sau arde mocnit. Clipele de fericire sunt „petale de
garofiță” sau „buchet de iasomie” (p. 21).
PETALE DE IUBIRE ȘI DE DOR, capitolul 2, este dedicat mamei și
copilăriei. Pe mama o vede „zână bună”, „ființă firavă cu dorul ostenit” (Al
măicuței dor), pe care vrea să o colinde de Crăciun: „Dar te colind, mamă, din
depărtare / Cu dorul meu din sufletul brăzdat”. (Colind pentru mama).
Copilăria ne e descrisă angelic: „Copil frumos cu chip de înger / te rog rămâi
copil de ai putea / să-ți simt candoarea ta și-n ger /când peste ani n-oi mai
vedea” (p. 29). Mama și bunica i-au predat poetei un fir al bucuriei, pe care ea îl
duce acum mai departe, în rugăciunea sfântă, mama fiind „lacrimă de dor, cu
dor de copii” (p. 33) versus femeia de azi, „a vieții cheie”, pe care o vede

„gingașă balerină”, „mamă”, „soție”, cu preocupări majore sociale, neuitându-
și menirea (p. 35).

VALURI DE AMINTIRI, purtate de dorul neînduplecat pe valuri de timp
sau privindu-le în niște „mirifice tablouri” (p. 38), în care rememorezi
nemuriri ale tinereții, într-un dans al fericirii, lângă pomul vieții, într-un balet de
dor, retrăind în acordurile unei „simfonii de pian” (p. 47).
DULCE ȘI AMAR, precum Cireșele iubirii, precum gustul timpului, cu
dor, melancolie, cântec de ciocârlie, rugă de tristeți, în lumea asta plină de
aparențe, dușmănie și minciună, cu regrete deșarte, în care glasul inimii și
rațiunea își dispută întâietatea. Poeta ne îndeamnă să alungăm supărarea și în
leagănul iubirii să ne bucurăm de viață și de darurile ei.
TOAMNA VIEȚII, o toamnă în care glasul pădurii răzbate, sfidând
depărtarea, „o toamnă boemă cu romanțe mii”, (Și-a mai căzut o frunză
ruginie), care așteaptă simfonia iernii. Viața-i o frunză trecătoare, motiv
pentru care ne îndeamnă: „cântă, bucură-te, petrece”. Mă las și eu cuprinsă de
această toamnă, ce seamănă, atât de mult cu a mea, într-o regăsire în palatul de
frunze, de șoapte, cu darurile ei coapte, metamorfozate în cuvinte.
PE CLAPELE IUBIRII, o muzică lăuntrică, pe a cărei partitură s-au scris
iubiri, semnături ale sufletului, spre a dăinui. Mireasă, prințesă, inel de flori,
buchetul de mireasă, perle de iubire, o nuntă pentru care se bucură și cerul. O
iubire adevărată, care redă speranța și armonia, astfel ca vibrația spirituală a
celor doi să fie aceeași, pentru a evolua împreună spre aceleași idealuri. Iar când
Dragostea devine Poezie, atunci ea se transformă în rugăciune și capătă valențe
cosmice. Cerul se bucură și se deschide pentru noi, binecuvântându-ne. În
Poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că Poezia face parte din raiul din
suflet. Ea însăși e îmbrățișare divină.
DORURI FERECATE, după mine, un demers imposibil de ferecat, în
care poeta scrie în memoria tatălui său iubit: „Mi-e dor și-aș vrea să te revăd /
Aievea să te strâng în brațe iar / în vise să-mi apari să întrevăd / pe chipul tău
drag surâsul familiar” (Dorul ferecat). Amintiri răscolitoare și pentru poetă și
pentru mine, un dor care doare, prin „timpul care se scurge dar uneori parcă s-a

oprit și plânge” (p. 98). Poeta își roagă tatăl: „Învață-mă, părinte drag, s-
astâmpăr dorul / Crezut-am că-l controlez, dar nu mă lasă” (Învață-mă s-
astâmpăr dorul).

LABIRINTURI, lacrimi, gânduri, doruri, pe cărarea vieții, unde
dragostea nu are vârstă, în care suntem niște „nomazi ai timpului” (p. 110),
unde din bucurii își face salbă, într-o lume deficitară în valori morale, cu
reflecții marine, melancolice, onirice.
În DESTINE, capitolul 9, poeta ne îndeamnă să nu avem regrete, destinul
îi este datorat lui Dumnezeu. „Zarul vieții ți-a fost aruncat demult / Așteaptă în
van să mai joace o dată / Încă orbiți de-același cotidian tumult / Nu vedem
șansa, chiar de ni se arată” (Dansul cu sorocul). În goana timpurilor, iubirea o

primești în rate, la distanță, o loterie în care „pierzi sau câștigi” (Iubire
oarbă).
PARFUMUL DRAGOSTEI, are aromă de floare, de trandafir, amorul e
portocaliu, sentimentele vin precum niște ploi roditoare în trăiri. Nopți albastre,
declarații, sclipiri de stele, cu prinți și cosânzene, unde în dans și armonie face
„portretul dragostei” (p. 142).
Poeta ne poartă PE CĂRĂRI DE DOR, aducându-ne aproape copilăria,
pe care o vede „O buburuză cu cerc smălțuit / Ce zboară în văzduh ușoară”
(Copilăria, dar neprețuit).
Dorul „de sfânta noastră glie / dor de draga Românie” (p. 147), de casa
părintească, de părinți, de jocurile copilăriei, toate sunt prinse în coronițe de dor,
pe care poeta le poartă retrăind amintirile. Ne arată că oriunde ar fi în lume
românii, ei strâng la piept tricolorul românesc, ca pe icoană. E revoltată de
dezastrul din pădurile noastre, că ne sunt furate bogățiile, dar rădăcinile o leagă
de glie.
În DINCOLO DE NOI, Mirajul pădurii, cu cerbi și ciute, cu luminișuri
de jad, ne acaparează din nou. Poeta se vrea un trandafir, un cântecel, o rimă de
poezie, un vis de noapte, cuprinsă fiind de melancolie. Iubirea e nepământeană,
îngerul iubirii alintând-o, alături de care răsăritul, poezia, altă galaxie, sunetul
de mandoline, îi rememorează iubirea.
CĂTRE TINE, DOAMNE, se îndreaptă gândul poetei căruia îi cere:
„Călăuzește-mă pe un drum minunat!” (Privește, Doamne). Conversația cu
Acesta continuă: „De ce-ai lăsat, Doamne, scrisă cartea / Să ne zbatem
degeaba prin străini”… „de ce-ai lăsat infernul pământesc”… (De ce-ai lăsat,
Doamne). Ascultă-i, Doamne ruga!… „înfăptuiește o minune mare!” (p. 178),
îndemnându-ne „Să ne-ntoarcem fața spre credință” (p. 173).
FURTUNA TĂCERII, ne redă magia nopții, a pădurii pe care acum o
vede tristă, un spectacol al toamnei, în care „Romanța toamnei vrea să cheme /
toate culorile la un recensământ” (Spectacolul toamnei). Poeta este adepta
iubirii declarate, când „infinitul cerului este înflorit” (p. 95).
În capitolul PUNTE PESTE TIMP își retrăiește anotimpurile; ea vrea să
aducă înapoi tinerețea, să mai intre o dată în cetatea viselor, unde iubitul o
așteaptă-n prag: „Și-am să sosesc, iubito, în curând / Și-ți voi deschide a inimii
cămară / Vom cerne visele de dor din gând / Îndrăgostiți la fel ca prima oară”
(Așteaptă-mă, iubito, c-un sărut în prag).
În BUNĂTATE, poeta ne face o invitație de a fi buni, în aceste vremuri
schimbătoare, când lucrurile sunt când bune, când rele, pe care ea le-a răsplătit
cu versuri. Trăiește, fericirea, viața ca un cadou, bucură-te de această împărăție,
iar noi: „Lăsa-vom în urmă moștenire / învățături și luminate scriituri / Noilor
generații le fie prevenire / Și busolă în a vieții labirinturi”… „Iubirea și
credința sunt valori / Ce fac senin chiar dacă plouă!” (Împărăție). Ea
mulțumește prietenilor din viața ei, purtând în gând ale lor „semnături”
(Prietenia, piatră rară).

Însăși acest volum reprezintă o moștenire prețioasă, pentru fetița ei,
pentru oameni, un ghid spiritual prin care vezi viața prin ochii poetei, care
decriptează adevăruri, care de cele mai multe ori nu sunt evidente.
PLOI DE GÂNDURI, dar o ploaie eliberatoare și roditoare: „Eu scriu de
plaiul cu iarbă verde / de satul unde am copilărit / de dragostea vie ce nu se
pierde / de tot ce am celorlalți de dăruit” (Slove trudite). Poeta își apără
dreptul la fantezie, „Scriu ce vreau și ce-mi place / N-ai dreptul să judeci poezia
/ De versul mi-e aprins ori tace / E jocul amintirilor cu fantezia” (Dreptul la
fantezie) sau dreptul la autosugestie: „Vreau să fiu, să-mi fiu cuvânt / Gustul
victoriei să-mi promit / Sugerându-mi sacru legământ / Un viu imbold să-mi
transmit!” (Autosugestie). Puzderie de gânduri, într-un joc al muzelor, „idei
creatoare-n cascadă”, fidelă scrisului său, în acest joc ascuns și tăcut. „Stiloul
de pe masă mă seduce / Ne suntem de-o vreme fideli / Scriselor mele-i domn și
cruce / În jocul muzelor cu pași rebeli” (Jocul muzelor).
Un joc în care fiecare intrăm, lăsându-ne duși de val sau luptând contra
lui, unde încercăm să fim noi înșine, creatori și dăruitori de iubire, de speranță,
de poezie. O bucurie împărtășită într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței, în
care fericirea care este acolo unde îți e sufletul, iar libertatea de a alege nu ți-o
ia nimeni, putând înflori împreună în iubirea lui
Dumnezeu.
Poeta, cu maturitatea înțelepciunii sale, privește
în oglinzile nevăzute ale ființării, unde vede noima
vieții așa cum este, pe care apoi ne-o prezintă poetic cu
eleganță, cu atingeri diafane, când celeste, când
lumești, cu sensibilitatea femeii care a înțeles s-o
trăiască frumos și înalt, cu demnitate, într-o
cumințenie românească, indiferent de locul unde se
află, dăruindu-se pe sine prin Cuvânt de poem. Poeta știe să caute fericirea
lăuntric, unde un Foc nestins îi dă vitalitatea și forța, un Foc divin desprins din
Lumina dintâi. Un foc al trăirilor lăuntrice, ce vine de acolo unde l-a așezat
Dumnezeu, o forță cosmică ce mută continuu trăirile umane spre transcendent,
un strop de divinitate, mai mare decât toate lucrurile, care te locuieşte şi-ţi
luminează existenţa și care îți permite să înțelegi adevărul divin atât cât îți e
permis. Dacă știi cine ești, Ființă divină, stă în putinţa ta să armonizezi lumina
cu propria umbră. Cunoaşte-te mai întâi pe tine, ascultă pe alţii, dar nu-ţi pierde
vocea interioară. Lumina e călăuzitoare!
Această lumină stăruie din plin în volum, binefăcătoare, dăruită cu
credinţă, cu bucurie, dragoste, acceptare, binecuvântare şi recunoştinţă, într-o
pledoarie pentru viața trăită frumos și demn, în pace, bucurie și iubire.
Poeta știe că trebuie să fii fericit în primul rând tu cu tine, să devii pace,
ca să aduci pacea, să devii iubire, să devii poezie, toate într-o armonie divină,
în această lume atât de săracă în iubirea adevărată.

În poeme, autoarea cântă pe frecvența sufletului, scrie un cod personal,
precum o amprentă astrală, o carte de vizită pentru univers, o compoziție
proprie într-o orchestrație cosmică, creând stări de spirit unice. Întâlnim
metafore care surprind, construcții estetice, imagini ridicate din cuvinte, ce
creează emoții. O scriere confesivă, în care mesajul ajunge acolo unde trebuie,
aducător de liniște sufletească. O scriere care zidește, nesfârșește și vindecă. O
lectură plăcută care și-a găsit loc în inima mea. Faptul că ne regăsim în
poemele autoarei este un lucru formidabil, acesta fiind de fapt și unul din
sensurile existenței poeziei, motiv pentru care, Cititorule, îți recomand să citești
cartea!

Iubind Poezia MIHAELEI CD, pășim alături de ea printre poeme, ca într-
un templu, pentru a ne închina frumosului, din care ieșim mai sensibili, mai

motivați și mai deschiși. Mulțumim poetei pentru acest minunat dar și așteptăm
cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!
AURELIA RÎNJEA