Un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la nașterea sa, despre Eminescu și Veronica, despre Eminescu și Creangă, despre Eminescu și gura de rai moldavă nu poate să fie decât o sărbătoare a spiritului. Universul Eminescu trebuie să înceapă pentru fiecare român ca o poveste spusă în anii copilăriei. Numele de Eminescu se aude de timpuriu, învelit într-o fascinaţie aparte, inclusiv datorită rezonanţei sale frumoase, adânc enigmatice pentru mintea însetată de minuni. Tot în anii copilăriei, sufletele, înainte de a putea pricepe ce este creaţia spirituală, ascultă poezia lui Eminescu prin cântec. „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor” ori „Pe lângă plopii fără soţ” vin spre noi prin muzică.
Versurile puse pe note muzicale nu sunt departe de adevărul primar al poeziei, care, odinioară, pe vremea trubadurilor, truverilor și Minnesänger-ilor, se cântau înainte de simpla lor rostire. „Luceafărul” și „Călin” sunt povești de demult de-ale bunicilor, spuse în versuri, cum poveste este însăși viaţa autorului versurilor. Îl vedem aievea pe „băietul” care cutreiera pădurile, oprindu-se când era însetat (mai mult de sensuri decât de apă) lângă izvor, pierdut adesea în iarba poienelor, atent la zborul păsărilor, la unduirea trestiilor sau la pala vântului. „Băietul” acesta, ajuns elev la Cernăuţi, departe de casă, s-a întristat tare la moartea lui Aron Pumnul, deslușind durerea marilor treceri. Elevul a crescut pe nesimţite, prinzând dor de cosânzene, care treceau „pe lângă plopii fără soţ” sau pe care le aștepta lângă „lacul codrilor albastru”. Printre iubiri înfocate și dezamăgiri crunte, a înfăţișat mereu natura apropiată și îndepărtată, cea înţeleasă și cea neînţeleasă.
Deși pastelurile încep la noi cu strofe din „Sburătorul” lui Eliade și continuă triumfal cu Alecsandri, niciun colţ de natură nu a fost transpus în poezie vreodată ca-n versurile: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”. Parcă se vede aievea iarba ca fiind de omăt, nuferii galbeni încărcând lacul, luna lunecând pe boltă, plopii cutremurându-se, ramurile bătând în geam. Și „băietul”, devenit flăcău, le înnobila pe toate cu spiritul său.
De la fata de împărat, care-și înălţa privirea „din umbra falnicelor bolţi” spre Luceafăr și până la turmele care, din vale, urcau dealul, vegheate din înalturi de „stelele ce scăpărau” pe căi pământene, sau de la casele ridicate-n lună de „streșine vechi” până la „lumina stelei ce-a murit”, ajunsă la noi, jos, din „depărtări albastre”, toate exprimă echilibrul nostru ondulat, setea îngemănată de pământ și cer, de întuneric și de lumină, de materie și de spirit. Eminescu este un scriitor universal, dar nu ar fi putut fi astfel dacă nu exprima profunzimea spaţiului românesc și a poporului român.
Eminescu a transpus viaţa timpului său, lumea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu aspectele ei frumoase, neutre, urâte sau chiar grotești („Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”), a prefigurat patetic viitorul („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”) și a refăcut, cu mijloacele artistului, trecutul. Trecutul acesta este al omenirii și al românilor deopotrivă, un trecut revolut care pornește cu Biblia, continuă cu Egipetul, trece prin Grecia, prin Roma și Dacia („Rugăciunea unui dac”) și zăbovește mult, în spirit romantic, asupra Evului Mediu. Este în creaţia eminesciană toată povestea lumii noastre medievale, cu eroi și voievozi vajnici, pătrunși de credinţă și de onoare, cu fii de domni care grăiesc „din carte”, aidoma ţăranilor sfătoși, „de din vale de Rovine”, cu domniţe îndrăgostite de luceferi, cu sultani orgolioși, care se visau stăpânii lumii. Întristat și dezamăgit de lumea sa meschină, s-a cufundat tot mai mult în alte lumi, dintre care cea a trecutului medieval a rămas mereu una preferată. Firește, Evul Mediu nu a fost numai așa cum îl recreează Eminescu, dar a fost și așa.
Eminescu a trecut pragul acestei vieţi, în acord cu ultimul său dor, contopindu-se cu strămoșii săi, „la marginea mării”, având „codrul aproape”, sub un „cer senin”, pe „tinere ramuri”, vegheat de tei și stele. Viaţa lui adevărată a început postum și ea este eternă, dincolo de voinţa cuiva. Firește, Eminescu a avut „critici” destui, încă din timpul vieţii sale trecătoare și era absolut normal să fie așa. A avut și adulatori fără limite, fiindcă nu poţi să nu te extaziezi înaintea creaţiei sale. A avut, în fine, analiști fini, care i-au disecat cu acribie opera, relevându-i semnificaţiile, descifrându-i rădăcinile, influenţele, mesajele peste spaţii și timpuri.
Cea mai mare împlinire a lui Eminescu a fost iubirea răsădită etern printre noi prin poezie. El a întruchipat dragostea pentru Veronica, singura femeie care-l numește „Eminul meu iubit”, o prietenie sinceră pentru Ion Creangă, chemat „bădiţa Ion” și o unică percepere a „codrilor de aramă” și a „pădurii de argint”. Albumul de faţă reface imaginile artistice eminesciene prin imagini vizuale, ajutându-ne să înţelegem cum mintea și sufletul poetului au transformat ceea ce el percepea cu ochii. Centrul Cultural Spiritual Văratec – locul în care s-a contopit cu pământul și cu cerul Veronica Micle – prin maica stareţă, Stavrofora Iosefina Giosanu şi doamna Emilia Ţuţuianu – ne încântă și ne descântă cu lumea lui Eminescu, surprinsă prin natura umană și divină a mănăstirii. Din acest spaţiu sacru, viaţa și creaţia scriitorului ni se dezvăluie în chipuri și icoane, așezare sub semnul eternităţii.
–––––––
Ioan Aurel POP
București, octombrie 2021
***
Printr-un efort încununat de succes, pornit din gândul de a onora cu sfinţenie trecutul cultural al zonei Văratic, prin generozitatea unui ideal asumat ca datorie de a fi, într-o benefică colaborare cu dl. primar Neculai Adrian Nastasă și Consiliul Local al Primăriei Agapia s-a editat albumul omagial:
Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic
170 de ani de la naşterea Românului Absolut, Mihai Eminescu
*
The seasons of Eminescu’s poetry at Văratic
170 years from the birth of the Absolut Romanian, Mihai Eminescu
*
Les saisons de la poésie d’Eminescu à Văratic
170 ans depuis la naissance du Roumain Absolu, Mihai Eminescu
Albumul a fost tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Prefaţa: academician Ioan Aurel POP
Coordonator proiect: Stavrofora Iosefina GIOSANU
Albumul cuprinde texte semnate de: IPS IOACHIM, Iosefina GIOSANU, Mihai CIMPOI, Ilie BĂDESCU, Nicolae GEORGESCU, Emilia ŢUŢUIANU, Theodor CODREANU, Veronica BALAJ, Dan Toma DULCIU, Petruş ANDREI şi Gheorghe SIMON
Ediţie îngrijită şi coordonată, concepţie grafică, realizare album: Emilia ŢUŢUIANU, Dorin DOSPINESCU, Victor RONCEA
Considerație și recunoștință, Doamnei Europarlamentar Maria GRAPINI, pentru sprijinul financiar acordat tipăririi albumului!
Mulţumiri Maicii Stavrofora Iosefina GIPSANU, stareţă a Mănăstirii Văratic, Consiliului Mănăstirii Văratic şi Centrului Cultural Spiritual Văratic – care a susţinut şi elaborat acest proiect – pentru reuşita realizării albumului aniversar.
Un omagiu adus poetului naţional, purtat de fuiorul destinului şi în zona mănăstirii Văratic, din ţinutul Neamţului. Mulţumiri distinselor personalităţi prezente în filele albumului, cu prinosul Domniilor lor – ofrandă Luceafărului poeziei române, Mihai Eminescu!
Institutul Cultural Român din New York și Ambasada României în Statele Unite organizează, în data de 5 noiembrie 2021, un eveniment special în onoarea prozatorului și eseistului Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuți autori români la nivel mondial și supraviețuitor al Holocaustului, pentru a celebra cariera de peste cinci decenii și reușitele literare deosebite ale acestui important scriitor și intelectual public, precum și rolul său excepțional în întărirea relațiilor culturale româno-americane.
Evenimentul va cuprinde o conferință susținută de profesorul Claudiu Turcuș de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autorul lucrării Estetica lui Norman Manea, și vernisajul expoziției “Norman Manea – A Life in Pictures” /„Norman Manea – O viață în imagini”, conținând fotografii de familie inedite și instantanee ce surprind parcursul literar și personal al autorului.
În deschidere vor lua cuvântul dl. Andrei Muraru, ambasadorul României la Washington, și dl. Dorian Branea, directorul ICR New York. Cu această ocazie, ca un moment distinct al serii, sala principală a ICR New York va primi numele „Norman Manea”.
„Norman Manea este nu doar unul dintre scriitorii noștri cei mai străluciți, a cărui operă impresionantă, scrisă aproape exclusiv în românește chiar și după lungi ani de exil, a cunoscut un succes internațional uriaș, ci și o voce influentă și respectată în dezbaterile cele mai importante ale lumii de azi. Prin acest eveniment, onorăm un mare ambasador al culturii române în Statele Unite, un martor înțelept și atent al istoriei, care pulsează în opera sa diversă în toate înfățișările ei tragice și sublime, și nu mai puțin un om de o bunătate și o generozitate ce aparțin doar spiritelor înalte.” (Andrei Muraru, ambasador al României în Statele Unite)
„Norman Manea e admirabil în multe privințe: ca scriitor a cărui literatură a putut într-adevăr să schimbe vieți și pe care confrați încă și mai celebri l-au considerat nu numai un egal, ci și un prieten, ca o mare conștiință a tragicului secol XX, pledând în numele victimelor inocente pentru recuperarea memoriei ocultate și a adevărului interzis, precum și ca personalitate-punte, care leagă, prin dubla sa apartenență, ca puțin alții, culturile română și americană.” (Dorian Branea, director ICR New York)
Norman Manea (n. 1936), unul dintre cei mai apreciați prozatori și eseiști români, profesor de literatură europeană și „writer in residence” la Bard College, New York. De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1979) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste). După 1986, Norman Manea a fost tradus în peste 30 de limbi, cărțile sale fiind elogios recenzate. Volumele publicate în SUA au figurat în selecția celor mai importante apariții editoriale din The New York Times. În 1992 a primit Bursa Guggenheim și Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Națională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincției de „Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internațional de literatură Nonino pentru „Opera omnia” , iar în 2006, Premiul Médicis Etranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2010 a primit distincția „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres” din partea guvernului francez, iar în 2011 a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs și a fost ales membru de onoare al Royal Society of Literature. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Național pentru Literatură. În 2013, Uniunea Scriitorilor l‑a nominalizat pentru Premiul Nobel, iar în 2014, PEN‑ul românesc și edituri străine au reiterat propunerea. În 2016 a primit Marele Premiu pentru Literatură în limbile romanice al Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic. În același an a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer de către președintele României.
În România, cărțile sale sunt publicate de Polirom, în seria de autor consacrată, Norman Manea fiind unul dintre cei mai îndrăgiți autori din portofoliul editurii. Lansată de Polirom în anul 2008, Seria de autor Norman Manea cuprinde 19 titluri. Cea mai recentă apariție din seria de autor este romanul colaj Umbra exilată.
Umbra exilată vorbește despre un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de lectură despre identitate, iubire și literatură.
Cărțile sale disponibile în limba engleză: October Eight O’Clock (proză scurtă, 1992), On Clowns: The Dictator and the Artist (eseuri, 1992), Compulsory Happiness (povestiri, 1993), The Black Envelope (roman, 1995), The Lair (roman, 2012), The Fifth Impossibility (eseuri, 2012), The Hooligan’s Return (roman, 2003; ediția a II-a, 2013), Settling My Accounts Before I Go Away. An Interview with Saul Bellow (2013), Paradise Found: An Interview with Hannes Stein (2013), Captives (2015).
Mai multe despre eveniment și despre programul ICR New York puteți afla la www.rciusa.info.
Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:
a)Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că, dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;
b)Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.
Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare. Or, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale. Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?!
Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: „Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare „Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)
Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.
După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări:
1) Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?;
2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?
1)Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum „întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală! Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare. Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor „momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.
Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipodale: bine-rău, univers moral divin-univers moral uman. Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…
Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (mai înainte ca perechea umană să fie izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală.
2)Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.
E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi! Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: „Adevărul vă va face liberi”!
Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…
Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că „cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.
Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii (leniniști, staliniști, maoiști, dejiști etc.), torţionarii din închisorile politice româneşti etc.
Acum până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el.
Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism (îndeosebi în aceste vremuri controlate de globaliști prin dictaturi/războaie informaționale și bacteriologice, precum actuala pandemie), iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor zonelor comune, cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.
La rîndul lor liderii politici şi ștabii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii, cu sau fără iz patriotic (mai degrabă globalizant), respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare. Este o utopie? Păi, zic eu, mai degrabă o utopie decât o catastrofală distopie, așa cum se configurează în clipa de față…
Bucureștiul are nenumărate locuri definite de o încărcătură istorică deosebită, aparte, locuri pe lângă care oamenii trec zilnic, nebănuindu-le, însă, niciun moment adevărata lor poveste. Un astfel de loc este și Malmaison-ul de pe Calea Plevnei, din imediata apropiere a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. CAROL DAVILA” și a Gării de Nord, fosta Cazarmă de cavalerie „Sf. Gheorghe” de pe vremea luminatului domnitor GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU (1842-1848), dar și închisoare de tranzit a Capitalei, vreme de aproape trei decenii, în vremea postbelică, iar, din anul 1977 și până în prezent, sediu al Institutului de Proiectări Chimice și Petrochimice (IPROCHIM).
Malmaison-ul, așa cum i-a rămas denumirea de pe timpul domniei Colonelului ALEXANDRU IOAN CUZA, are o istorie grea, complexă, care se întinde pe aproape două secole de existență a clădirii fondate, la finele primei jumătăți a secolului al XIX-lea, de către primul reformator al Armatei Române – domnitorul Țării Românești GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU, în timpul căruia s-a ridicat, printre altele, clădirea Teatrului Național din București, Grădina publică Cișmigiu, Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe”, precum și prima instituție de învățământ militar superior național – Școala Ostășească de ofițeri -, care a luat ființă pe data de 13 iunie 1847, fiind deschisă, în același an, la 9 septembrie.
De asemeni, tot în Malmaison, carceră de triaj a Securității comuniste începând cu anul 1946, și-a început parcursul propriei biografii a durerii Eroul-aviator al celui de-Al Doilea Război Mondial și deținut politic TUDOR GRECEANU, instructorul de zbor al Generalului-maior de aviație RADU THEODORU.
Astfel, pe 26 octombrie a.c., la Malmaison, de la ora 11,00, împreună cu actuala conducere a IPROCHIM și cu Dl General-maior de aviație, scriitor, om de cultură și veteran de război RADU THEODORU, care mi-a făcut onoarea să fie prezent la emoționanta manifestare „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…”, creată, organizată și susținută de mine integral, a avut loc, cu respectarea normelor pandemice în vigoare, la zi de sărbătoare a unuia dintre marii sfinți militari ai creștinătății – Sf.M.Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir și patron al armatelor -, dezvelirea unei plăci omagiale, care atestă faptul că, în clădirea fostei Cazarme de cavalerie „Sf. Gheorghe”, a funcționat cea dintâi instituție de învățământ militar superior românesc, începând cu data de 9 septembrie 1847, un moment deosebit de important în istoria Armatei Române, Malmaison-ul reprezentând, practic, primul reper în funcție de care își sărbătorește, anual, existența prestigioasa Academie a Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
În aceeași zi, la Malmaison, a răsunat, pentru prima dată lângă aceste ziduri ale durerii, o slujbă ortodoxă, oficiată de un preot militar, Neacșu Dragoș, de la Componenta Operațională Aeriană, în memoria Eroului-aviator martir TUDOR GRECEANU, de la a cărui naștere se vor împlini, în primăvara lui 2022, exact 105 ani. Momentul a fost cu atât mai încărcat de emoție și de lacrimi cu cât, la această comemorare, i-am înmânat, pe drapelul României, Dlui General-maior de aviație RADU THEODORU, fostul elev de zbor al unuia dintre cei mai buni piloți de vânătoare din lume din Al Doilea Război Mondial – TUDOR GRECEANU -, portretul înrâmat al acestuia. O conexiune singulară, peste timp, la nivel spiritual, între fostul profesor și ucenicul său de atunci, două repere de bază ale Aviației românești…
Manifestarea istorico-religioasă „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…” s-a dorit a fi o formă de respect a prezentului față de trecut și de intersectare simbolică a celor două componente temporale anterior menționate, dorind să marcheze, ca un preambul plin de semnificații, atât istoria Armatei Române, prin cei 175 de ani de învățământ superior militar românesc, care se vor împlini în anul 2022, și activitatea de un secol pe care această instituție fundamentală a Statului a desfășurat-o în fosta Cazarmă „Sf. Gheorghe”, ridicată de domnitorul GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU, cât și cei 45 de ani de activitate a Institutului de Proiectări Chimice și Petrochimice în sediul Malmaison, de asemeni, 105 ani de la nașterea Eroului-aviator, fost deținut politic, printre alte carcere ale sistemului penitenciar comunist, și în Malmaison – TUDOR GRECEANU.
Cu acest prilej deosebit, conducerii institutului, i-a fost înmânată placheta și diploma Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, de către Prorectorul pe învățământ al acestei instituții – Col. Conf. Univ. Dr. LUCIAN ISPAS, care ne-a făcut onoarea de a participa, alături de Dl General RADU THEODORU, reprezentanți ai Statului Major al Forțelor Aeriene și ai Institutului Național al Patrimoniului, comandori de aviație, cărora le mulțumesc în mod special, la evenimentul de suflet intitulat „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…”.
Prin acest marcaj simbolic, de recunoaștere și dezvelire concretă a istoriei, datoria prezentului față de trecut a fost îndeplinită așa cum se cuvine, urmând ca înscrierea Malmaison-ului, grație registrelor istorice multiple pe care le-a jucat de-a lungul timpului, în categoria reperelor monumentale de pe cuprinsul țării noastre și al Bucureștiului, să fie realizată cât mai rapid, ca o legitimare de facto a tuturor rolurilor deosebit de semnificative, pe care fosta Cazarmă de cavalerie ”Sf. Gheorghe” le-a avut, vreme de aproape două secole, atât în istoria militară, cât și în sistemul penitenciar ori în domeniul chimiei și petrochimiei românești și globale.
romanul : Vanda, între Dorință și Rațiune, autor: Mara Popescu -Vasilca
Cartea ”Vanda, între Dorință și Rațiune” ce poartă semnatura îndrăgitei scriitoare canadiene de origine română Mara Popescu Vasilca ,este un roman cu o construcție psihologică impresionantă care face parte din colecția ”Dragostea arză-o-ar focul”
Cu o tematică mereu de actualitate, extrem de profundă și interesantă, romanul dezvăluie cititorului frenezia trăirilor în căutarea fericirii! Cu toții căutăm fericirea, cu toții ne dorim să gustăm și să savurăm din plin aroma fericirii! Unii dintre noi o căutam o viață întreagă, alții o găsim și nu știm să o păstrăm, deseori scăpând-o printre degete, dar oare câți dintre noi o găsesc, o apreciază și știu să o păstreze și să o prețuiască din plin?
Desigur, fericirea trebuie îngrijită, la fel ca și iubirea, la fel ca și sănătatea! Fericirea nu vine pur și simplu, nu este un dar care cade din cer, trebuie căutată, trebuie dorită și mai presus de toate, creată. Trebuie să vrei, să îți dorești și să lupți pentru fericirea ta, apoi să știi să o întretii, să o aperi, și să o păstrezi ca pe o nestemată în cutia de valori a ființei tale!
Romanul o are în prim plan pe Vanda, o femeie frumoasă, inteligentă, seducătoare și plină de feminitate care își caută fericirea.Cu ajutorul scriitoarei Mara Popescu Vasilca intrăm pas cu pas în sufletul și în viata Vandei, ajungem să o cunoastem, să o înțelegem și să trăim viata ei pe parcursul citirii romanului.
Absența mamei în copilăria Vandei își pune amprenta pe viața, destinul și sufletul ei ce trece printr-un amalgam de sentimente, iubire, bucurie, dorință, trădări, regrete și întrebări. După o căsnicie eșuată în care s-a simțit încătușată, aceasta își redescoperă eul său feminin, căutând cu ardoare o confirmare a senzualității sale feminine. simțind nevoia eliberării și descătușării sentimentelor, a dorului, a trăirilor, a simțirii sublime.
De profesie psiholog, ea își ajută pacienții să își gestioneze viața, dar întâmpină dificultăți în a-și gestiona propria viață sentimentală și a găsi cheia potrivită spre a deschide zăvorul pe calea fericirii și a împlinirii propriilor așteptări. Viața îi oferă oportunități și capcane, obstacole pe care trebuie sa le treacă, vâslește cu tenacitate și abilitate prin furtunile vieții pentru a răzbate și a dobândi premiul mult râvnit, fericirea. Pentru că fericirea nu vine gratuit, nu vine ușor și ea este conștientă de asta în căutările sale, de aceea nu cedează și nu renunță. Viața este mai complicată decât credea, găsirea fericirii este o luptă, un joc de noroc în care pierzi sau castigi.
Scriitoarea descrie cu o extraordinară acuratețe atât trăirile sale interioare cât și confesiunile pe care ea le face cu o sinceritate absolut uimitoare. Fără a stiliza sau a încerca să o coloreze într-o lumină favorabilă scriitoarea o prezintă pe Vanda, cu ghidușiile, micile răutăți și invidii de copil, cu gândurile ei de femeie matură care știe ce vrea, care nu rămâne indiferentă provocărilor pe care le întâlnește, traind cu pasiune fiecare clipă de dragoste si considerând că fiecare iubit este darul lui Dumnezeu, un semn al destinului sau un noroc.
Scriitoarea Mara Popescu Vasilca cu stilul său inconfundabil, dă culoare locului unde se desfășoară acțiunea fiind atentă la fiecare lumină, miros, impresie, descriind în detaliu orașele, țările, pe unde se plimbă Vanda , casele, restaurantele, barurile și hotelurile oferind astfel cititorului șansa să vizualizeze cu exactitate grandioasa scenă pe care se desfășoară acțiunea romanului.
O multitudine de personaje își fac loc pe scena romanului, trecându-ne prin stări și trăiri diverse de la extaz și bucurie, la suspans, tristețe și lacrimi. Scriitoarea reușește cu o măiestrie desăvârșită să contureze personajele să le creeze profilul psihologic și să le plaseze rând pe rând în viața Vandei sau în secvențele de confesiuni ale personajelor. O scenă deosebit de emoționantă la care cititorul nu poate să nu lăcrimeze este întâlnirea Vandei cu mama sa .Deși pentru unii reacția firească la care s-ar fi așteptat din partea Vandei ar fi fost să o judece, să o apostrofeze adresându-i reprosuri pentru că a lipsit din copilăria ei, scriitoarea o prezintă pe Vanda bucuroasă și înțelegătoare, gest ce dezvăluie caracterul empatic si plin de bunătate, maturitate, acceptare si întelegere. Divinitatea este prezentă în roman sub forma comunicării directe prin rugăciune, Vanda apelând la Dumnezeu în diverse ocazii, rugându-l, cerând și implorând salvare în situații limită.
Detaliile din viețile personajelor, fiecare cu convingerile sale, care se succed într-un ritm amețitor, au menirea de a-i înțelege mai bine,de a ne forma o judecată proprie și a găsi un răspuns la întrebarea evidentă ”De ce?” Fără să îi scuze scriitoarea le dă ”dreptul” să se explice singuri, să se confeseze acordându-le cuvântul rând pe rând într-o succesiune de relatări directe , monolog sau confesiune. Această abordare nu face decât să apropie și mai mult cititorul de personaj acordându-i toată atenția la fiecare gând, trăire și sentiment exprimat.
Scenele de dragoste sunt foarte atent clădite, cu senzualitate și cu eleganță, nelăsând cititorului nici măcar o dâră de vulgaritate, fiind evidențiată doar frumusețea dragostei, a bucuriei trupești pe care o îmbracă intr-un voal de senzații eclatante, pasiune, dorintă și romantism. Unul dintre aspectele care apare frecvent în carte, este sintagma ” în mâinile lui” asta însemnând că Vanda caută stabilitate, un bărbat căruia să se poată dărui total și definitiv căruia să își pună viața toată ”în mâinile lui”
Vanda caută să afle care este secretul succesului surorii sale care a reușit pe toate planurile, personal, sentimental și profesional și crede că acesta se datorează cărții ”Destin și Diamant” pe care o citise , o carte despre principii, succes și destin dar mai ales despre caracter, un caracter de ”diamant”. Această carte există în realitate și este scrisă chiar de soțul autoarei , George Vasilca, despre care dă detalii biografice reale, făcând astfel cititorul să creadă și mai mult în povestea romanului.Scriitoarea nu îl dezamăgește nici de această dată pe cititor și îi oferă bucuria mult așteptată a happy end- ului ca un dar prețios de final.
Mara Popescu Vasilca are dreptate, ”viața este complicată ” și toate încurcăturile și labirinturile emoționale prin care ne poartă cu atâta profesionalism autoarea, ne fac să apreciem și să fim mai fericiți cu viața noastră, pentru că, încă o dată subtil și fin, fără să ne dăm seama, scriitoarea ne dă lecții de viață!Pentru că destinul dar și principiile de viață sunt specifice fiecărui individ, la fel ca și nevoia de iubire, de dragoste împărtășită și de atașament, lecțiile de viață pe care le primim tind să ne facă să ne descoperim pe noi înșine, parcă mai buni, mai norocoși și mai fericiți
Clădirea atentă a romanului”Vanda, între Dorință și Rațiune” prin bogăția evenimentelor,profilului psihologic al fiecărui personaj și multitudinea personajelor dar și al evantaiului emoțional dăruit cititorilor, fac din scriitoarea Mara Popescu Vasilca un romancier de excepție care ne uimește prin profunzime și meticulozitate și care, va dărui cu siguranță și alte romane la fel de valoroase literaturii contemporane.
Istoricul literar Mircea Popa este o figură specială, originară și originală în cultura română contemporană. Este un viguros istoric al literaturii și culturii române, dar și un excelent critic literar. Clujeanul Mircea Popa este un ”istoric al clipei”, publicând la zi recenzii scrise cu acuratețe despre operele scriitoriilor români din ultimii 31 de ani.
Mircea Popa este un cercetător serios, care și-a construit o carieră universitară fastuoasă și o operă solidă, cu multă acribie documentară, apelând la izvoare și abordând cu curaj subiecte mai puțin cunoscute. Recenta sa apariție a cărții ”Ioan Barac – scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări). Ediție îngrijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa” (Editura Casa Cărții de Știință, 2021) este o extraordinară recuperare a operei și vieții marelui cărturar al Școlii Ardelene. Este o lucrare originală și complexă, readucând publicului tânăr și nu numai figura unui cărturar român pe nedrept uitat, fără să fie slăvit de Mihai Eminescu în poezia ”Epigonii”. Notele și comentariile la carte sunt realizate de autor și Maria Vaida.
Istoricul literar Mircea Popa reușește într-un stil livresc să pună opera lui Ioan Barac în evanescența literaturii române de la începutul secolului XIX. Autorul celebrei ”Istorii a lui Arghir” este alături de Mihai Halici, Ioan Budai Deleanu, Vasile Aaron sau Teodor Corbea un deschizător de drumuri în cultura noastră și un ”luminator” al poporului. Scriitor de tranziție așa cum îl considera și Nicolae Manolescu, cunsocutul ardelean este un harnic popularizator al folclorului în literatura cultă. Nu este un scriitor sofisticat, cu o operă genială, dar reprezintă o expresie de etapă, importantă în literatura română, care la începutul secolului XIX își căuta drumul de afirmare și de sincronizare față de Occident.
Ion Barac a fost un poet iluminist, carturar si traducator. A făcut parte din acea generație de tranziție între baroc și romantism. A fost un exponent ilustru al Școlii Ardelene, preocupat de popularizarea culturii în rândurile românilor transilvăneni asupriți. A prelucrat Odiseea, Metamorfozele lui Ovidiu. A tradus ”Hamlet” din germană, precum și ”O mie si una de nopti”. Traduce din Xenofon, Marmontel, Chateaubriand, Kotzebue.
Ion Barac, grafiat și Ioan Barac, cunoscut și sub numele de Johann Baracu s-a născut în 1776, la Alămor, în comitatul Sibiu. A absolvit studii juridice la Cluj. În 1801 era dascăl „normalicesc” la Avrig, iar din 1802 a fost dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, cu obligația de a învăța pruncii gramaticește, ungurește și nemțește și pe lângă acestea și alte trebuincioase științe frumoase, întrucât filozofia deplin a săvârșit-o. Cunoscând limbile latină, maghiară și germană, a fost angajat din 1805 ca translator la primăria din Brașov, meserie pe care a exercitat-o până la sfârșitul vieții când a trecut la Domnul pe 12 iulie 1848. A întemeiat în 1837 revista ”Foaia Duminecii”, primul periodic ilustrat din Transilvania. ”Foaia duminecii”, al cărei prim număr a apărut la 2 ianuarie 1837, purta subtitlul: ”spre înmulțirea ceii de obște folositoare cunoștințe, alcătuită de o soțietate a celor învățați”. Publicația nu reușește însă să atragă atenția unui public larg datorită conținutului ei, care aduce în prim plan tot felul de curiozități zoologice și botanice și fără legătură cu realitățile autohtone, astfel că în 1838 ea își încetează apariția. Este un autor prolific care scrie într-o limbă română populară. Creștin – ortodox practicant scrie elogii pentru ierarhii bisericii percepuți ca salvatori ai neamului. Scrie ”Gratulatie întru cinstea preasfintitului domn Vasile Moga, episcopul neunit in M. Printipat al Ardealului”.
În anul 1840 îi apare ”Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglinda”, o prelucrare dupa originalul german Til Eulenspiegel. La 1842 publică ”Nașterea si toata viata minunatului Piticot de un cot și cu barbă”, tot prelucrare dupa o lucrare folclorica germană. ”Piticot” devine simbol al bucuriei copiilor români. În anul 1843 îi apare la Sibiu lucrarea ”Risipirje čje depre urme a Jerusalémuluj” și la Brașov ”Cei trei frați ghebosi sau Trei bărbati si o muiare”. Ion Barac pare de neoprit în popularizarea poveștilor și legendelor europene și universale în cultura română. Este un pionier al iluminării maselor românești într-un Ardeal în care, încă, românii erau ”tolerați”. Istoricul literar clujean Mircea Popa este un căutător de comori arhivistice din tezaurul literaturii române. Îl readuce pe Ioan Barac în lumina reflectoarelor ca ”scriitor povestitor”, un precursor al romanticilor noștri, de la Vasile Cârlova la Vasile Alecsandri. În acest context istorico-literar, Ioan Barac este încadrat la preromantici, în alianță literară cu poeții Văcărești. Trebuie să prețuim și să apreciem această reașezare a istoriei literaturii române de la începutul secolului XIX. De asemena, prin editarea ”Foii Duminicii”, Ioan Barac se cadrează pionierilor publicisticii și editorilor de ziare românești din spațiul carpato-danubiano-pontic. Deci putem include ”Foaia Duminicii”, alături de ”Courier de Moldavie”, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească, care este primul ziar în limba română din Moldova, precum și de ”Curierul Românesc” redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de ”Gazeta de Transilvania” a lui G. Barițiu de la Brașov ca fondator al presei periodice românești.
Mircea Popa reiterează o rescriere istoriei presei române din prima jumătate a secolului XIX, incluzând pe Ioan Barac în rândul fondatorilor publicisticii naționale. Mircea Popa se dovedește un ”îmblânzitor” al limbajului operei lui Ioan Barac, publicând în ediția apărută o mare parte a operei lui Ioan Barac, pentru a fi mai aproape de înțelegerea cititorului de azi. ”Istoria lui Arghir”, Ioan Barac a publicat-o în 1801 la Sibiu și este o încercare legendară de a povesti contemporanilor cucerirea Daciei de către împăratul Traian, incluzând poveștile și basmele din memoria colectivă a românilor ardeleni despre trecutul și formarea poporului, cu rădăcini în războiul daco-roman. Cititorii români din Ardealul habsburgic, dar și cei din Muntenia și Moldova erau pasionați de istoriile și miturile fondatoare ale românilor readuse în ochii publicului și prin lumina tiparului de Ioan Barac.
Recenta carte publicată de Mircea Popa este și un instrumentum istoriografic pentru o nouă rescriere a istoriei literaturii române premoderne, de care viitorii istorici literari trebuie să țină seama, atât de autor, cât și de Ioan Barac, ilustrul deschizător de drumuri literare din poveștile și basmele populare naționale și universale. În vremea caftanelor, șalvarilor și ișlicului, Ioan Barac sincronizează literatura română în spirit lovinescian cu noile curente culturale occidentale. E un demers înnoitor pe care Mircea Popa îl subliniază cu profesionalism și spirit critic.
Recent a văzut lumina tiparului o carte extraordinară despre celebrul haiduc oltean Iancu Jianu, la editura clujeană ”Școala Ardeleană”. Cartea scrisă de pasionantul istoric Paul Emanoil Barbu este la a patra ediție, apărând în condiții grafice excelente, fiind cartonată. Are o prefață exhaustivă și empatică scrisă de Dumitru Constantin Dulcan, care surprinde esența importanței istorice a haiducului oltean de la începutul secolului XIX. Prima ediție a cărții a apărut în 1998 și cea publicată în prezent (2021) este una revizuită și adăugită, o incursiune istoriografică complexă și completă, pe documente arhivistice. Autorul aduce lumină despre Iancu Jianu și diferența dintre adevărul istoric și legendă. Istoricul elimină surplusul de legende, folclor și mituri din jurul haiducului oltean, oferind un portret veridic și corect despre lupta socială și națională a vestitului boier, care a ales calea codrului din primăvară până în toamnă, cât era frunza verde. Încă din prefață Dumitru Constantin Dulcan ne luminează despre acest demers istoric necesar azi: ”Ne întrebăm ce l-a determinat pe Iancu Jianu, boier de categorie medie, cu o existenţă materială sigură, să se răzvrătească. Indiscutabil, simţul dreptăţii a fost un motiv, care era înscris în genele sale. Crescând lângă copiii celor sărmani, a asistat la „spectacole” care pe un om al echităţii de talia sa nu îl puteau lăsa indiferent. Atitudinea haiducului a fost o formă de protest social şi naţional, dictat nu de instincte de ucigaş sau de îmbogăţire, ci de spiritul justiţiar cu care se născuse. Iancu Jianu avea stofă de erou antic, chemat de dreptate, şi nu de orgoliu sau de interese meschine. Viaţa sa tumultoasă este plină de aventuri demne de eroii din basmele citite seara, pe vremuri, la lumina lămpii. Faima construită în doar şapte ani de haiducie s-a datorat neîndoielnic şi inteligenţei sale, care a reliefat, pe măsura vremii în care a trăit, un geniu ridicat din popor, manifestat nu numai la dimensiuni populare, ci şi istorice. Pentru acest motiv am dorit să fie evocat, luând iniţiativa reeditării acestei cărţi, a unui eminent cercetător în domeniul istoric, Paul-Emanoil Barbu”. Prefațatorul consideră de actualitate readucerea în memoria contemporanilor a figurii de luptător a lui Iancu Jianu, un răzvrătit pentru dreptate socială și națională. Consideră că lupta lui Iancu jianu a fost o istorie plină de învățământe și utilă pentu cei de azi, o poveste despre eliberare de sub jugul străin. Însăși autorul explică acribia demersului făcut ca recuperare a memoriei naționale colective: ”În istoria românilor, Iancu Jianu rămâne, în primul rând, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai haiduciei în spaţiul etnic românesc. Poate fi considerat un „Robin Hood al românilor”, deoarece şi el a rămas în istorie, ca şi nobilul-haiduc englez. Nemulţumit profund de regimul fanariot, deşi fiu de boier, acesta s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulţi şi oprimaţi, luând calea codrului. El a haiducit şapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foştii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi „un al doilea Tudor Vladimirescu”, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, dar fără succes, să reaprindă flăcările Revoluţiei de la 1821. Celebritatea numelui său, creată prin faptele sale vitejeşti, l-a făcut iubit de popor, l-a introdus repede în legendă şi în balada ce-i poartă numele, care i se cânta încă din timpul vieţii şi va rămâne nemuritoare, ca şi aminitirea reputatului haiduc din Romanaţi, un exemplu însufleţitor de bărbăţie, curaj, sacrificiu şi dăruire.” Eu aș adăuga la comentariul autorului, că Iancu Jianu poate fi asemănat mai degrabă cu Wilhelm Tell, vestitul erou elvețian din Alpi, care a luptat pentru libertatea poporului său, decât cu Robin Hood, a cărei luptă a avut mai degrabă o importantă componentă socială.
Cu toții știm sau am vizionat seria filmelor realizate de Dinu Cocea despre Iancu Jianu din 1982. Regizorul a dat obolul său social regimului comunist privind lupta lui Iancu Jianu, interpretat genial de Adrian Pintea, dar din film putem observa și componenta de eliberare națională a luptei haiducului. Istoricul Paul Emanoil Barbu surprinde cu o acribie documentară răbdătoare, demnă de admirat, rolul de eliberare națională a acțiunii haiducești a lui Iancu Jianu. Înlăturând poveștile literare, folclorul și legendele din jurul Jianului, istoricul reușește un portret corect al luptei de eliberare începute de Iancu Jianu. În primul rând, Iancu Jianu nu a făcut nicio crimă în timpul perioadei de haiduciei cuprinsă între 1810 – 1817, în vremea coruptului domnitor fanariot Caragea. Ceata lui a ajuns la 25 de oameni. Acesta a fost primul motiv că, deși prins de câteva ori de poterele conduse de serdarul Diamandi (și el viitor eterist) nu a fost condamnat la moarte, ci eliberat. Și când a fost întemnițat la ocna de la Teleaga, Iancu a avut un regim de detenție cum s-ar spune azi semi-deschis. De aceea reușește să-i îmbete pe paznici și să evadeze. Iancu Jianu făcea parte din mica boierime din Romanați, Dolj și Gorj. Unchii sau frații săi au ajuns chiar în categoria boierilor mijlocii și mari. Astfel se explică influența pe care o aveau la Divan și curtea lui Caragea de a-l elibera pe ruda lor Iancu Jianu. Familia Jienilor este atestată documentar din secolul XVI și a ctitorit o biserică în centrul târgului Caracal, unde avea și o casă boierească. Iancu Jianu a trăit la moșia de la țară, la Fălcoiu printre țărani și a văzut nedreptățile la care erau supuși de regimul fanariot prin vătafi, arnăuți, ispravnici și birurile pe care trebuia să le plătească Domnitorului străin și Porții Otomane. Iancu Jianu s-a ridicat, în primul rând, împotriva unui regim fanariot străin de poporul român. Lupta lui Iancu Jianu se cadrează în categoria luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, din tagma lui Horea sau Avram Iancu, împotriva dominției străine. Nu întâmplător, Iancu Jianu era prieten cu Tudor din Vladimiri și colaborator al acestuia în declanșarea insurecției naționale de eliberare de sub regimul fanariot. Iancu Jianu dorea să revină la putere boierimea românească din partida națională și dorea domn pământean la București, nu fanariot. Acestea sunt și mărturiile martorilor la întâlnirile lui Iancu Jianu cu Tudor înainte de 1821. Deci haiducia lui Iancu Jianu a avut, în subsidiar, o componentă de eliberare națională și de schimbare a regimului fanariot. Astfel se explică de ce domnitorul fanariot Caragea nu a avut curajul să-l ucidă pe Iancu, deoarece acesta reprezenta interesele de masă ale ”partidei naționale” boierești și ar fi destructurat echilibrul fragil politic fanariot. Caragea a fost fără milă când a pus să fie ucis, de serdarul Diamandi, haiducul sârb Abraș, fost camarad de arme a lui Iancu, în timp ce dansa, ca prizionier, sârba cu haiducii lui pe malul Dunării. Nicolae Abraș era un străin care nu avea susținerea boierimii române și a putut fi asasinat sălbatic de Caragea. De Iancu i-a fost frică lui Caragea. Și ultima dată când a fost prins Iancu Jianu, din în ascunzătoarea din vie, de către serdarul grec Iamandi, domul fanariot, deși îl ura de moarte și-l dorea spânzurat, nu a putut să-și pună planul în aplicare, deoarece boierii din Divan ai ”partidei naționale” au pus la cale conform obiceiul pământului însurătoarea dintre Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare de la curte și haiduc. Astfel de la eșafod, Iancu Jianu a ajuns liber la nuntă. I-a promis soției că nu va mai lua calea codrului și s-a ținut de cuvânt, Doar în vremea revoluției lui Tudor se implică ca diplomat al noului domn revoluționar în negocieri cu pașa turc de la Dunăre. Este arestat și închis de turci la Dunăre până în august 1821. Porta pune domni pământeni la București și Iași, astfel se explică că Iancu Jianu nu mai ridică sabia haiduciei și nu mai ia calea codrului. A fost o încercare timidă în 1823, fiind reținut de potere dar eliberat imediat. A trăit fericit alături de soție până în 1842 când a decedat. Și-a trăit legenda pe viu între cântece și balade dedicate, dar și visul unei domnii naționale în Țările Române. A trăit ca un boier țăran pe moșia sa practicând agricultura, având două fete, una dintre ele înfiată. Iancu Jianu a făcut școala la Caracal și știa să scrie și să citească. Psaltirea sa este plină de înscrisuri personale.
Ion Ghica ne-a lăsat o mărturie despre ce temut era Iancu încă pe la 1830 când a participat la o masă boierească într-un sat. ”Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.
‘Cocoane, Jianu!’
Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.
– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.
Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:
Iancule, Jianule!
Îți e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.” După masă au plecat la vânătoare, iar feciorii și fetele din sat au bătut toată noaptea hora de bucurie că a venit Iancu Jianu, care intrase în legendă. În concluzie, cartea istoricului Paul Emanoil Barbu face lumină în istoria Iancului și evidențiază rolul principal de eliberator național și social a acțiunii sale haiducești împotriva regimului fanariot. Așa se explică sprijinul marii boierimi pe lângă Caragea și faptul că după 1821 venirea domniilor pământene nu mai justifica ridicarea sa la luptă. Cartea este scrisă într-o manieră stilistică frumoasă și face și o radiografie a literaturii dedicate lui Iancu Jianu de-a lungul vremii, în special romanele lui Bucura Dumbravă. Autorul elimină legenda asasinării lui Pazvante Chioru, dar și povestea asasinării surorii sale de un arnăut, deoarece Iancu nu a avut soră, ci doar frați. Istoricul Paul Emanoil Barbu aduce o contribuție substanțială despre o epocă ignorată în ultimii ani de istoriografia noastră. Iancu Jianu e prezentat ca un model actual de urmat pentru generația de azi, datorită setei sale de libertate socială și națională.
Cu o istorie orientară către modernism, romanul din perioada interbelică suportă diverse modificări în propriile procedee de afirmare – asemenea situație îi oferă posibilitatea de a se extinde într-un cerc cu mult mai vast în subiecte, însumând în sine preocupări de o diversitate mai mare și cu o pondere multiplă în sistemul de valori. În așa mod creația literară în proză prin contribuția evolutivă a romanului se aliniază la standartele universale. Drept exemplu poate servi romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), de Liviu Rebreanu, care a zugrăvit foarte bine starea existențială a omului de la sat, evocând condiția social-umană în termeni de analiză psihologică. Pe când romanul „Groapa”, de Eugen Barbu, editat în anul 1957, cu laitmotivul centrat pe epoca interbelică prin descrierea societății urbane din București, masele de rând fiind punctul de reper în derularea acțiunilor, reprezintă opera artistică de o valoare excepțională în literatura română, ulterior aceasta având onoarea de a fi tradusă și publicată la Editura Denoel din Paris. În diversitatea tendințelor romanul din perioada interbelică are direcție și către mitologie prin plăsmuirea imaginației – această tematică se regăsește în lucrările „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci” de Mircea Eliade, „Trăirismul” de Emil Cioran; către romantism; către memorialistică – „Dreptul la apel” de Constantin Stere; simbolistică – „La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale. Perioada interbelică pentru literatura română este linia de demarcație dintre două lumi – modernismul și tradiționalismul – modernismul având prioritate cu dreptul de a se plasa înaintea tradiționalismului, astfel fiind promovate valorile culturii universale prin valorificarea genului epic cu caracter obiectiv, prin promovarea tinerilor scriitori și evoluția transparentă a deciziilor în spațiul cultural-literar; prin abordarea semnificativă și vastă a subiectelor literare ce desemnează imaginea existențială a cuprinsului urban, ținutul rural rămânând în limitele literaturii epocale; prin restrângerea dezacordurilor dintre cultura literară a trecutului și cea a viitorului. Necătând la aceste diferențieri, perioada interbelică din literatura română a cunoscut și a fost cuprinsă de un renume și o glorie aparte, iar renumiții scriitori, poeți, prozatori, critici literari precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (întemeietorul romanului istoric), Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu,Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Marin Sorescu, Vladimir Streinu, Nichifor Crainoic, Șerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, alții s-au afirmat cu mult succes în cultura națională, cât și în cea universală – valoarea conținuturilor literare ale acestora fiind de actualitate, prezente și cercetate în sistemul de învățământ românesc (în instituțiile de învățământ ale comunităților românești de pretutindeni) până în zilele de astăzi, deoarece totul s-a realizat printr-o scriere nespus de frumoasă, îmbelșugată, de mari dimensiuni, conținând o latură a esteticii prin care este oglindită caracteristica ființei umane de a simți emoția în fața fenomenelor creative și a naturii înconjurătoare.
Ținând cond de faptul că în această expunere se discută despre roman, ca specie literară a genului epic, atunci ar urma ca acesta să fie examinat și din perspectiva perioadei postbelice, răstimp care a marcat și dominat literatura română printr-un șir de schimbări radicale cu caracter politico-ideologic unde aspectele sociale trebuiau prezentate prin imagini de o anumită etichetă și cu înfățișăriobligatorii, cu respectarea dură a anumitor formule fixe în exprimare – totul pentru a întortochea realitatea existențială prin demagogia și ideologia caracteristică acestei epoci. Este vorba de situația social-politică de după cel de-al doilea război mondial, în deosebi perioada dintre anii 1948-1965din România, unde prin ideologia și teoria înfăptuirii societății comuniste acest lucru a influențat radical și conținutul creației literare românești. În această durată de timp scriitorii români nu nunai că s-au adaptat la situația existentă, dar unii dintre ei au fost constrânși sau de bunăvoie să reflecte realitatea prin afirmații inexacte, adevărul fiind ocolit până la maximă intensitate. Ca urmare, o mare parte din creația literară a spațiului românesc din această perioadă de timp s-a reorientat din nou către epoca de odinioară care nu avea nimic comun cu politica comunistă, mulți dintre scriitori, prozatori și poeți relatând în operele sale problematici specifice perioadei interbelice, cu orientări în caracteristica identitară a individului, prin polivalența universului și a lumii înconjurătoare,percepția având valoare estetică a etapelor succesive.Conform cercetărilor realizate de criticii literari se consideră că procesul cu caracter istoric al literaturii române, în mod aparte al romanului din perioada postbelică a avut loc prin configurația cu relatare diacronică (tablou care este aranjat în ordinea succesiunii în timp) și estetică (imagine ce ține de esența artei, creației și de raporturile ei cu realitatea). Dacă să ne referim la tabloul diacronic-evolutiv ce este sistematizat prin ordinea succesiunii din timp, apoi acesta include răstimpul care s-a manifestat print-un sistem comunist nespus de politizat și inumancare a durat până în anul 1965; apoi cu unele abateri într-un stil mai recreativ până în anii 1970’ 72; apoi din nou cu multă reprimare social-politică până în 1989 – durată de timp prin care scriitorul român nu s-a putut exprima în mod autentic și liber în propria sa activitate, cu atât mai mult nu a fost posibil să pună în lumină creații literare de amploare fondate deplin pe realitatea existentă, libertatea integrală de exprimare fiind obținută după revoluția din decembrie 1989.
După cum se cunoaște, pentru literatura română din perioada postbelică a modernismului sunt specifice câteva intervale de timp în dependență de curentele literare corespunzătoare – realismul socialist și neomodernismul reprezentând în mod prioritar epoca în cauză; pe când postmodernismul prezent în anii’ 80 este o mișcare după modernism care reflectă schimbări în cultura literaturii române. Raportându-ne la situația din cadrul societății române, după anii 1965 s-a produs o anumită relaxare, o libertate socială în condiții limitate unde scriitorul are posibilitatea de a acționa după propria voință, are posibilitatea de a pune în acțiune creația literară ce reflectă realitatea recentă. Ținând cont de această componentă, romanul, ca specie a genului epic, a revenit cât de cât la viață, astfel literatura română înregistrând în arealul său opere despre teribilul regim comunist din respectiva perioadă – conținuturile literare fiind tratate prin curentul sau din unghiul realismului socialist (anii 1949-1964), numit și proletcultism, moștenitorul culturii „pur proletare” socialiste de la răsărit. Ca urmare, în anul 1968 este pus în lumină romanul lui Marin Preda (scriitor realist), întitulat „Intrusul”, lucrare despre condiția umană din cea mai dură perioadă a comunismului,în același timp fiind și opera care lovește în inima acestui sistem politic ideologizat până la extremă – autorul punând în evidență o dimensiune de timp prin care s-au realizat fărădelegi enorme în societatea română, iar executorii/ realizatorii acestor ticăloșii erau acele persoane care s-au dedicat și au fost slugi ale regimului respectiv. Au urmat și alte romane scrise de Marin Preda cu aceleași tematici prin care este învinuită orânduirea comunistă – „Delirul” editat în 1975; „Cel mai iubit dintre pământeni”, publicație din 1980. Prezent este și romanul „Groapa” de Eugen Barbu, considerat capodopera literaturii române. Exponenții realismului socialist – Marin Preda, Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu – au încercat să transmită ideea literară prin realitatea care a existat, înregistrând tema dragostei umane în condiții de regim totalitar; subiecte despre cum a exista și supraviețui în împrejurări cu locație urbană și rurală într-un sistem de ideologie comunistă prin care individul nu-și găsește calea spre libertate; cel mai dureros și intrigant aspect fiind despre dorința nemărginită a omului de a viețui într-o societate cu drepturi politice și cetățenești depline, fără a fi marginalizat de clasa politică care domina țara în anii respectivi. În perioada postbelică majoritatea romanelor puse în lumină au aparținut unui curent literar destul de special și anume: acelui prin care realitatea existentă nu putea fi intonată în mod clar și deslușit, esteticul autentic urmând a fineglijat și desconsiderat până la limită de ideologia socialistă.
Luând în discuție generația anilor’ 60, literatura română postbelică cunoaște o schimbare în conținutul său, revenind și promovând stilul de creație originală care se impune prin valoare autentică atât în componentul condiției umane, cât și în arta scrisului. Aceste lucruri se definesc prin curentul neomodernismului, orientare care s-a manifestat între anii 1960 de până la anii 1980 (în societatea română mișcarea neomodernistă și-a văzut începutul în anul 1941 odată cu fondarea revistei Albatros, administrată de Geo Dumitrescu, acțiune prin intermediul căreia se impunea o inovație literară; iar în 1943 purcede o altă fază în continuitatea acestui curent prin punerea în practică a Cercului literar din Sibiu, autorul acestei acțiuni fiind Ion Negoițescu, iar susținătorii în calitate de membri erau Radu Stanca, Victor Ionescu, Eugen Lovinescu, Ștefan Augustin Doinaș – respectivii dorind de a reveni la modelul literar din perioada interbelică prin menținerea cerințelor față de fenomenul ce aparține esteticii) unde scriitorii români doreau să redobândească câte ceva din valorile trecutului interbelic, în același timp de a îndepărta imaginea social-istorică care inspira numai groază din cauza condițiilor ideologice cu caracter comunist, care a dominat și cultura literară românească din deceniile scurse de după al doilea război mondial. În calitate de curent literar ideologic, neomodernismul și-a motivat existența ca atare prin sensul real al evenimentelor din timp și cu referire la realizatorii care au montat perioada postbelică cu efecte destul de distrugătoare; corespunzător, creația literară pusă în lumină conturează faptul că scriitorii români neomoderniști au fost nevoiți să prezinte subiectul propus într-o formă destul de inteligentă sau, mai bine zis, realul să fie transmis printr-o formă de exprimare cu accente distractive, astfel mistuind realitatea dezastruoasă prin prezența unei măști care tăinuia gravitatea lucrurilor întâmplate. Pentru a duce mai departe calea modernismului, neomodernismul literar a fost mișcarea prin care afirmația verbului cuprindea înțelesuri multiple în ansamblu de împrejurări cu un identic eveniment, deci este prezentă compunerea literară cu mărturisiri neclare. Fiecum, însă creația literară specifică perioadei neomodernismului este inedită în felul său și este ca ceva nou în literatura română, în mod aparte genul liric al poeziei este original și cu un specific modern, într-un fel un mod de exprimare cu mult mai greu de înțeles, deci este prezent un nivel intelectual cu mult mai avansat unde cantitatea de informație rămâne deseori netransmisă din cauza structurii complexe și multitudinea de sensuri; scriitorii aplicând astfel tehnici moderne în exprimare, procedee noi de versificație ce formează continuitate în ideea poetică. Exponenții neomodernismului au fost Gellu Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș, Anna Blandiana, Emil Botta, Ioan Alexandru, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Deșliu, Ștefan Augustin Doinaș. Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, pe când autenticii neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anna Blandiana, Mircea Dinescu – scriitorii care unesc noul cu datinile versului liric din perioada interbelică. Ca exemplu poate fi poezia „Altă matematică” din cartea „Măreția frigului”, de Nichita Stănescu, publicată în 1972, creație poetică din perioada neomodernistă care prin reflectare nemijlocită transmite conținutul obiectiv al reprezentărilor umane, iar fenomenul dragostei fiind înregistrat ca procedeu în a înțelege mai bine universul uman. În epoca neomodernismului genul literar în versuri a ocupat poziția prioritară în literatura română, iar genul epic în proză precum romanul s-a manifestat mai puțin în albia sa.Prozatorii, romancierii neomodernismului sunt Gellu Naum (cu lucrările „Calea Șarpelui”, „Zenobia”), Marin Sorescu (cu lucrările „Iona”, „Răceala”, „Paracliserul”, „Unde fugim de acasă?”), Radu Petrescu (cu romanele „Matei Iliescu”, „O moarte în provincie”, „Ce se vede”), Mircea Horia Simionescu (cu romanele „Dicționar onomastic”-1969, „Bibliografia generală”, „Jumătate plus unu”-1976), alții. Gellu Naum prin romanul „Zenobia” prezintă o lucrare suprarealistă, editată în 1985, aceasta punând în centrul atenției subiectul despre procesul afectiv al omului pentru creația literară în versuri. Iar prin lucrarea „Calea șarpelui”, pusă în lumină de abea în 2002, Gellu Naum cu referire la epoca respectivă prezintă tematici despre existența veșnică, știința metamorfozei, autonomia și independența omului în mediul social.
Trecerea în revistă a perioadei interbelice și postbelice din curentul modernismului poate fi caracterizată ca una cu conținut polivalent, ca una ce aparține unui sistem de idei ce reflectă într-o formulă generalizată interesele sociale și politice ale societății române care au fost determinate de condițiile istorice obiective și subiective ale existenței, respectivele însemnând reperul evolutiv pentru arta literară românească. Curentul modernist susținând principiile inovației este valorificat de marii scriitori și critici literari precum Eugen Lovinescu-critic literar-romancier-scriitor, George Călinescu-critic literar-scriitor, Pompiliu Constantinescu-critic literar, Ilarie Chendi-critic literar, Vladimir Streinu-critic literar-etc, Tudor Vianu-critic literar-etc, George Bacovia, Lucian Blaga, alții,care prin analiză promovează fenomenul de modificare treptată a acțiunilor specifice artei literare, astfel formându-se caracterul inedit în dezvoltarea identitară a literaturii române. Corespunzător, este susținută ideea prin faptul că creația literară românească se perfecționează în raport cu evoluția intelectului uman, iar schimbările de rigoare sunt trecute printr-o construcție ce emit în relief condiția existențială a societății române în dependență de așezarea rurală sau urbană, modernismul având tendința spre o cultură cu mult mai complexă despre componentele ținutului urban; precum Lovinescu susține promovarea scrisului prin mijlocirea mediului orășănesc, respectiv, cu reflectarea realității obiective, iar conținuturile să exprime un afloriment deplin al noului, astfel poziția modernismului să se manifeste prin libertate și nefiind condiționată de uzanțele tradiției seculare – simbolismul, ca formă în exprimare, rămânând în urmă. Ca urmare, Eugen Lovinescu a fost scriitorul și criticul literar care și-a dat aportul pentru ca literatura română să conceapă un drum nou sau, mai bine zis, să se afirme prin modernism, noul fiind promovat prin revista Sburătorul, publicație literară cu caracter modernist fondată în 1919 la București; concomitent și prin cenaclul literar Sburătorul (1919-1943), administrat de Lovinescu, mișcare ce a condus la punerea în lumină a tematicilor despre realismul urban care se baza pe reflectarea realității în datele ei esențiale și obiective, dar și mișcarea literară avangardistă care prin activitatea sa respingea integral forma tradițională și recurgea la formule ciudate cu impresia că acestea ar creea condițiile necesare pentru dezvoltarea ulterioară a artei literare românești. Dacă să urmăm teoriile elaborate de Eugen Lovinescu, vom constata că Domnia sa a edificat acele mijloace ale cunoașterii prin care a determinat că cultura unui popor sau cultura artei literare a acestui popor evoluează doar pe principii imitative ce sunt luate de la alte popoare cu culturi mai avansate, în cazul dat este vorba de caracteristici luate din vestul Europei (țări precum Franța, Germania). Așadar, literatura română interbelică s-a afirmat prin modernism, inspirația către acest curent venind din spațiul geographic al Occidentului, iar primii pași ai creației literare românești fiind făcuți prin mișcarea simbolismului, orientare către sfârșitul secolului XIX; George Bacovia a fost primulscriitor care pune în lumină această orientare prin poezia „Plumb”, publicată în revista „Versuri” în 1916. Cu un debut literar împotriva curentului simbolist, poporonist, sămănătorist, Eugen Lovinescu se prezintă în critica literară română din perioada interbelică în calitate de susținător al teoriilor scrise de renumitul scriitor Titu Maiorescu, astfel susținândimuabil principiile pentru o literatură modernă, pentru un gen epic al prozei de analiză psihologică si obiectivă prin redarea conținuturilor despre pătura intelectualității române din sectorul urban, despre păturile sociale indiferent de apartenență; despre clasa socială urbană, așa numita mica sau marea burghezie – denumită în literatura de specialitate și clasa capitaliștilor deținătoare de capital ce era formată din micii producători, comercianți, funcționari, care se înfățișau ca reprezentanți ai dezvoltării sociale și culturale românești din acea perioadă. Drept dovadă, Eugen Lovinescu este extrem de fascinat și apreciază nespus de mult romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în 1920, primul roman obiectiv și de analiză psihologică din istoria literaturii moderne, respectivul redând imaginea unei orientări literare moderniste pentru care criticul literar a susținut în permanență acest principiu. Cele mai semnificative lucrări ale lui Lovinescu în domeniul criticii literare se prezintă prin „Istoria civilizatiei române moderne”, volumele 1,2,3, (apariție 1924-1925) si „Istoria literaturii române contemporane”, volume 1-6 (apariție 1926-1929).
În critica literară interbelică s-a afirmat George Calinescu, renumit critic literar din toate timpurile ca și Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu, care și-a manifestat aptitudinile de analiză prin instinctul de a descoperi lucruri pe baza experiențelor proprii și facultăților individuale de gândire, prin respectivele definind critica literară ca domeniu al artei și al unei discipline ce are drept scop producerea valorilor estetice, corespunzător promovând un mod de exprimare ce redă creativitate inovatoare, individuală și captivantă – abordările în cauză având prezență în descrierile sale despre opera și viața marelui Eminescu, despre viața scriitorului Ion Creangă, dedicații poetului-fabulistului Grigore Alexandrescu și prozatorului Nicolae Filimon, precum și în renumita sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până in prezent”, editată în anul 1941, operă ce se încadrează prin convingerile realizate de Benedetto Croce (critic și filosof italian, care și-a expus părerile în filosofia istoriei și a esteticii), stilul creației având un caracter nespus de inteligent ce dovedește cunoștințe vaste și aprofundate în a elucida transformările literaturii române din timp. George Calinescu a fost și romancierul care în maniera lui Balzac s-a pronunțat cu atitudini obiective, dar și discuții contradictorii precum în „Arca lui Noe” (1934), „Enigma Otiliei” (1938), „Scrinul negru” (1965), „Bietul Ioanide” (1953), „Cartea nunții” (1933); deci cum se pronunță și marele critic literar Nicolae Manolescu în studiul despre romanul românesc „Arca lui Noe”: „Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice…”. Opinii de analiză literară cu referire la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu, au fost expuse în lucrarea „Istoria literaturii române moderne”, editată în 1945, autori Vladimir Streinu (după modelul lui Titu Maiorescu, Domnia sa prin noțiunea esteticului a întreprins acțiuni în a susține arta literară și ca aceasta să nu fie invadată de pătura mediocră și politică a societății române), Tudor Vianu (distinsă personalitate a culturii române; lucrarea „Arta prozatorilor români”, editată în anul 1941 și una dintre cea mai răspândită și citită, este modelul de creație literară unde cercetarea se bazează pe stilistica mijloacelelor de exprimare prin intermediul căreia este prezent adevărul exact despre aspectul formalismului, concepție care distruge forma unui conținut și aspectul structuralismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române este un curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale ce se condiționează reciproc), Șerban Cioculescu (mare critic literar pentru opera lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi). Tudor Vianu, personalitate de etichetă academică, cu studii profunde în arta esteticului, filosofie, analiză literară în literatura universală și istoria literaturii române,se prezintă cu creații literare de mare valoare precum „Influența lui Hegel în cultura română” – editată în1933, „Istoria esteticii de la Kant până astăzi” – editată în 1934, alte. Este prezent în critica literară interbelică și Dumitru Caracostea – reprezentant al cercetărilor privind mijloacele de exprimare ale limbii române prin așa numita stilistică literară,ca și Tudor Vianu este considerat unul dintre cei mai mari stilisticieni în literatura română. Dacă să ne referim la perioada inițială a modernismului, atunci îl vom menționa pe criticul și istoricul literar Garabet Ibraileanu (își realiza scrierile pe procedee de analiză amănunțită) și pe marele scriitor, istoric, critic literar, Nicolae Iorga (unul dintre administratorii revistei Sămănătorul), care s-a manifestat profund și inteligent în arta istoriei literare, răspândindu-și cunoștințele specializate printr-un sistem de documentare perfectă, George Călinescu afirmând „Nicolae Iorga în primele decenii ale secolului XX a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.
Cât despre perioada postbelică a modernismului, se observă că creația literară românească în proză (inclusiv romanul – specie a genului epic) și în poezie a fost definită de o realitate ce a existat printr-un șir de constrângeri dure de tip comunist dintre anii 1948-1989, acțiunile reale afirmându-se prin etape de timp puțin mai liberalizate sau destul de severe, controlul de stat fiind exercitat aproape în totalitate asupra conținuturilor tuturor publicațiilor elaborate și înaintate spre publicare, scopul principal se poziționa de a împiedica sau stopa propagarea altor idei cu caracter occidental-democratic. Referindu-ne la specia genului epic precum romanul din perioada postbelică, vom stabili că în unele cazuri semnele particulare ale acestuia se încadrau în imaginea specifică sistemului politic existent, iar subiectele abordate se plasau deseori într-o lume contradictorie realității, respectiv conexiunea dintre personaje în raport cu mediul social se înregistra printr-un indicator fals ce ascundea realul care era prezent prin asuprirea și intimidarea individului; corespunzător acestora unii scriitori prin lucrările elaborate glorificau sistemul peceristdin acele timpuri– exemplu poate fi Anatol E. Baconsky care prin poezie onora orânduirea comunistă, dânsul la vârsta de doar 25 de ani fiind promovat în funcția de redactor-șef al revistei „Almanah literar”, întitulată ulterior „Steaua” din Cluj, anii de activitate 1953-1959; cu toate acestea Domnia sa ulterior s-a dovedit a fi un personaj ce este împotriva curentului realist socialist cu ideologie proletcultistă, afirmația scriitorului având loc în cadrul Congresului Scriitorilor din România din anul 1956. Pe când acei scriitori care nu au dorit să se implice în discursuri legate de starea social-politică și onorarea sistemului existent din acea perioadă au recurs din nou la trecutul interbelic, oferind subiecte corelate cu mediul rural, continuând și cu cel urban, și cu cel intelectual; însă indiferent de tematicile abordate și de stilul înregistrat oricum din imaginea integrală a literaturii se discifreazădestul delimpede faptul că identitatea societății române de după anii 1945-1948 a fost modificată într-o manieră defavorabilă. Dacă să ne referim la critica literară a perioadei postbelice, atunci se va menționa doar o formulare expusă de doctorul în filologie Alex Goldiş, comunicarea despre „Constituirea canonului impresionist în critica românească postbelică”, care sună astfel: „De-a lungul realismului socialist instaurat oficial în 1948, critica literară a avut, într-un fel, mai mult de suferit decât literatura propriu-zisă. Dacă oaze de literatură necontaminată mai pot fi identificate timp de aproape două decenii, în critică, nimic din ce s-a scris între 1948 și 1965 nu poate fi înțeles în afara ecuației realist socialiste. Făcând tabula rasa dintr-o întreagă tradiție culturală, stalinismul adusese critica românească într-o triplă criză: a obiectului (dacă toată literatura română era pusă la index, criticii nu mai aveau practic despre ce să scrie), a instituției (domina o structură oligarhică în care nu conta mesajul, ci poziția din care era enunțat; Stalin trona ca referință supremă și în critică) și a modalității de manifestare: critica orală era superioară criticii manifestate în scris, având rolul de a îndruma scriitorul pe calea realismului socialist.”.
În poezie imaginea nu este o anexă a gândirii, ci o asociere a inconștientului sensibil cu forma de expresie a necunoscutului. Lirismul ca forță a emoției este o căutare febrilă a universalului și o regăsire a interiorității. Poezia este regina genurilor literare, adevărata esența a sufletului teandric al umanității. Lirica fierbe magma spiritului și este o renașterea sau o resurecție a ceea ce nu se vede, dar se simte că izvorește din inima umanității. Originea izvorului liric este unitatea inteligenței universale și creatoare.
Poetul este un explorator îndrăzneț spre principiul creator al existenței. În această paradigmă, poezia este o formă de expunere a necunoscutului increat. Sensul sensibilității este căutarea limitelor esenței ce inspiră creator. Restaurarea umanității în plenitudine este credința poetului. Pardoxul poetic este că imaginea controlează gândirea și supune națiunea. Există o mistică a poeziei, care îi face pe poeți să să se contopească cu lumea pentru a vorbi cu zeii despre principiile originarității care face să devenim ceea ce suntem. Poezia este o practică spirituală tainică a neînțelesului pentru a fi înțeles. Este o credință a apropierii și frățietății prin emoția împărtășită a dragostei. Poetul nu este un zeu, dar vrea să fie egal cu cel ce știe cum a început totul. Poetul este misticul care refuză cu grație rațiunea ce sufocă spiritul sensibilității. Opera lirică este o anagogie de la rațiune la emoție, o incursiune inițiatică în taina lumii. E un refuz al durerii care știe că nu poate să cunoască secretele plenitudinii, deși încearcă cu o dureroasă ardoare. Poezia respiră o imagine care gândește autonom și este un act pur al necunoscutului care unește. Este o profeție a celui ce vede și simte. Se naște prin frumusețea durerii și interogații despre iluminările interioare, care duc la rădăcini și prima picătură a izvorului curăției.
Poezia este o sinestezie dintre suflet și emoție, izvorul care devine fluviu spre noile orizonturi ale mării necunoscute. Poetul unește dezechilibrele într-o unitate a emoției universale. Cu cât e mai nanarhică destructurarea preajmei, cu atât mai unitar este mesajul liric și mai penetrant. Asistăm la o purificare prin dezechilibrare, până la consumarea tuturor variantelor posibile de a atinge țelul cunoașterii necunoscutului. Cu cât poetul se apoprie mai mult de abis și iluminat de fierbințeala cunoașterii, cu atât necunoscutul i se dezvăluie mai opac și mai nesfârșit. E o incursiune spre veșnicie. Poetul Lucian Blaga a înțeles taina poeziei:
”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii…”
(Poemele luminii, 1919)
De aceea, poetul este solidar cu universalitatea. Poezia este o formă de unire a emoției inițiatice într-o împărtășire comună a sensibilității care fecundează și face mai frumoasă lumea. Intimitatea poetului este experiența unei lumi întregi. Nichita Stănescu a avut dreptate să ne spună că ”poetul ca și soldatul nu are viață personală”, viața lui este o eternă reîntoarcere la unitatea universală printr-o aventură inițiatică spre marele necunoscut, care inspiră și ne emoționează, dar nu reușim să ajungem cu adevărat niciodată la el, ca să-l cunoaștem fizic, ci se dezvăluie doar prin forțarea sensibilității. Acel necunoscut atrage poetul ca o bulboană prometeică a soarelului clocotitor, pentru a fura din el puțin foc ca să încălzească inima rece a umanității descărnate de memoria originarității. Acel necunoscut poate fi vulcan sau soare, întuneric sau noapte înstelată, el este o sirenă pentru poet, un fel de a spune ca poetul Alexandru Philippide, azi, din păcate, pe nedrept uitat: ”bulboana soarelui clocotitor, pe veșnice să mă soarbă” (Izgonirea lui Prometeu).
Tentația poetului este unirea cu necunoscutul, cu inefabilul veșniciei. Poezia este sinteza cu inteligența universală. Lirismul este un salt spre necunoscut. Iluminarea poetului vine din necunoscut. Este o formă a inconștientului, pe care îl explorează prin sensibilitatea emoției. Să fie pentru poet necunoscutul o stare de grație a infinitului? Lirica este un extaz al abisului? Doar poeții pot da răspunsul adevărat! Să fie descoperirea necunoscutului doar o treaptă a realului în irealitatea sa? Nichita Stănescu ne provoca cu ”pericolul care atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri”. Poetul are această mândrie a iluminării care vrea să depășească limitele necunoscutului. Sămânța liricului e izvorul necunoscut din care nu se mai satură niciodată poeții. Lumea poeziei nu este empirică. Poezia anihilează realul. Lirica este forma de expresie a necunoscutului. Poezia ne vorbește despre ceea ce nu se vede. Arthur Rimbaud, poet profetic, construieşte un eu poetic prin formula „eu este altul”, opera acestuia este propusă printr-o întoarcere la matricea senzorială, a ”datului” poetic, un Altul, ca „marele criminal, marele bolnav, marele blestemat şi supremul Savant”. Poetul e un Savant al unei construcţii fabuloase, uneori absurdă, estropiată, unde se simte o supradoză de simţuri dereglate ca în manifestul ”noul vizionar” dintr-o scrisoare transmisă unui prieten Demeny, pe 15 mai 1871: „m-am prefăcut într-o operă monstruoasă”. Rimbaud în ”scrisoarea vizionarului” considera poezia ca ”limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire agățând gândirea și trăgând din ea. Poetul ar defini canitatea de necunoscut, ce se trezește în vremea sa, în sufletul universal…”
Poezia este o căutare tensionată a infinitului într-o unire plenară a simțului cu sufletului. Necunoscutul este o provocare a poeziei și o eternă reîntoarcere la izvoarele originității și originalității. Poezia este focul care arde în această piatră a eternității. Integrarea în necunoscut va fi țelul unui poet autentic. Poezia nu este matematică cum credea E.A. Poe sau Ion Barbu, ci iraționalitatea unui necunoscut care acaparează emoția lumii în sufletul universal. Poezia redevine o căutare neliniștită și teandrică a necunoscutului etern, acea forță care atrage și distrage autorul liric. Indefinitul este atracția inefabilului. Poetul este, de fapt, propria sa poezie.
Razele unei dimineți însorite de vară ne însoțesc pe drumul noilor aventuri, descoperi, clipe frumoase alături de prieteni veniți din toate colțurile țării la simpla chemare a doamnei scrisului românesc, o doamnă frumoasă și distinsă, Mariana Moga.
Trăim vremuri tulburi, cu restricții la tot pasul, nesiguranță și uneori frică, o perioadă grea și plină de obstacole. Curajul doamnei Mariana Moga – un adevărat magician al cuvântului şi sentimentului frumos înstelat în inima sa, cum a descris-o doamna Emilia Dabu, de a organiza o Tabără Literară, este un act de mare responsabilitate, dar și un moment așteptat cu nerăbadare de toți cei ce participă la ”un pahar de veșnicie”. Cu multă experiență și o capacitate organizatorică deosebită, Mariana Moga reușește și de această dată șă-și surprindă plăcut colegii întru-cuvânt, prietenii iubitori de cultură, de frumos, de neam și de țară.
Aflați într-o efervescență creatoare, participanți la cea de a V-a ediţie a Taberei Prieteniei Literare „De amicitia” 2021, ce se desfășoară în superba vilă Elisabeta de la periferia oraşului Unirii – Alba Iulia, și-au pregătit cele mai noi și frumoase cărți publicate. Revederea este plină de emoție și bucurie, a trecut aproape un an de la întâlnirea din județul Hunedoara organizată tot de doamna Mariana Moga, iar dorul de vers și cântec românesc este mare și greu de stăvilit. Prietenia este unul dintre cele mai de preț daruri pe care le primim de la viață. Prietenia înseamnă iubire, încredere, compasiune, comunicare, speranță. Prinși în vârtejul problemelor cotidiene, serviciu, plata facturilor, de multe ori uităm care sunt adevăratele valori. Ideea unei tabere a prieteniei este cu atât mai importantă cu cât perioada pandemiei pe care o traversează întreaga planetă ne obligă să ne distanțăm cât mai mult unii de alții. Dorința de a ne bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul și chipul frumos al unui copil, de a ne îmbrățișa unii pe alții, de a ne ajuta unii pe alții este din ce în ce mai greu de realizat. Noi suntem un popor creștin, noi ne iubim unii pe alții… „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, așa cum suntem îndemnați la Sfânta Liturghie. Ca oameni de condei avem posibilitatea și puterea de a menține această dragoste de Dumnezeu, de trecut și prezent, de aproapele, de frumos, de tot și de toate.
Prietenia este conexiune, amintiri, prietenia este este atunci când oferim si primim iubire, respect și acceptare. Din prietenie, Cami și Cristinel Badea au făcut popas la Vâlcea pentru a merge împreună la Alba Iulia , cu mașina lor. I-am așteptat cu mare bucurie, sunt o familie veselă și frumoasă, doi oameni care se iubesc și care sunt dornici de a fi în armonie și comuniune cu semenii lor. Pe drum am depănat amintiri, am trecut în revistă propriile reușite pe plan profesional, dar și pe tărâmul scrisului, am stabilit câteva planuri de viitor, am râs și am glumit, ne-am bucurat că suntem sănătoși, că avem pasiuni comune că ne susținem ideile și idealurile. Întâlnirea cu Mariana Moga , soțul Cristi și ceilalți colegi care erau deja la pensiune a fost minunată, am strigat și ne-am îmbrățișat cu toată puterea, de dor, de drag, de prea multă …restricție. Fiind printre ultimii sosiți ne-am cazat fuguța, ne-am pus hainele de sărbătoare și după ce am mâncat, am mers cu toți în sala de conferințe special amenajată pentru activitățile diverse ce se vor derula pe tot parcursul taberei. Seriozitarea organizatoarei, importanța evenimentelor, sunt motivele pentru care venim cu drag.
Sub genericul „Să ne cunoaştem mai bine” , s -a dat startul celei de a V-a ediţie a Taberei Prieteniei Literare „De amicitia”. Fiecare ne-am prezentat cât mai frumos și elegant posibil, în cuvinte meșteșugit alese am trecut în revistă cărțile publicate și o parte dintre cele mai bune recenzii și participări la concursuri, premii obținute. A fost o seară în care se simțea bucuria revederii, emoția participării la o manifestare de mare ținută culturală, în special pentru cei veniți prima dată. A doua zi au început lucrările taberie, lansări de carte, conferințe. Ne-au încântat cu creațiile lor: Silvia Giurgiu, Sergiu Botezatu din Republica Moldova, Liliana Ghiţă Boian Jianu, iar Gelu Dragoș a prezentat mai multe cărţi ale editurii „eCreator”Baia Mare semnate de: Ioan Romeo Roşiianu (două), Daniel Luca, drd. Petronela Apopei, Cristian Gabriel Moraru, cărţi care au fost oferite bibliotecii taberei „De amicitia”. Eu m-am înscris în program cu lucrările: 1. ”Amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri- comuna Glăvile”, ediţie îngrijită de : Adrian Constantin Catană, Maria Lica Catană, Zenovia Zamfir, 2.” Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ”, ediţie îngrijită de Zenovia Zamfir şi Iuliana Radi, 3. ”În veșnicia unei clipe” , ediție îngrijită de: Zenovia Zamfir, Alin Pavelescu. Despre cartea ”Amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri – comuna Glăvile”, Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, spunea… ” Această monografie alcătuită cu multă însuflețire de către distinsele cecretătoare vâlcene Maria Catană și Zenovia Zamfir este dedicată satului natal al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, cel supranumit, pe bună dreptate, „Leul Ardealului”. Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea originile sale din Oltenia rurală și legăturile mai puțin știute cu această regiune din vremurile pribegiilor sale. Dârzenia și buna îndrăzneală a Părintelui Bartolomeu Valeriu Anania provin, fără urmă de îndoială, din bătătura casei părintești din Glăvile, din Vâlcea centrală, satul descris în amănunt în cartea de față, unde l-am însoțit și eu pe mentorul meu, odrăslit în acest străvechi ținut românesc”. Doamna prof. dr. Maria Vaida ne-a încântat cu o conferință despre „Poetul Gheorghe Pituţ sau Ochiul şi Noaptea”. Ziua s-a încheiat cu cu un moment artistic dăruit din tot sufletul de Corina Ofelia Corpodean, poetă și realizatoare de emisiuni culturale radio, care își încântă publicul cu vocea sa blândă, intensă, cu un timbru special. Corina este un Om frumos pe care îl asculți cu multă atenție și dragoste.
Vineri, 25 iunie 2021, domnul istoric dr. Mihai Octavian Groza a susținut conferința „Lucian Blaga, destinul unui cărturar”, iar doamna Maria Vaida a conferențiat despre „Oameni vechi şi noi”, autor Mihai Octavian Groza. A urmat un moment emoționant, lansarea cărţii „Oltul din inimă – In memoriam Costy Triţă”, ”poetul iubirii”, cum era cunoscut și apreciat, un prieten bun care a plecat mult prea de devreme în țara de peste veacuri, în luna septembrie 2020. Au rostit cuvinte frumoase: Mariana Moga, Mihai Octavian Groza, Doina Bonescu, Gelu Dragoş, Liliana Ghiţă Boian Jianu, Romulus Moldovan. Apoi s-a lansat pe orbita scrisului românesc, Antologia „Clepsidra cu sentimente” prezentată de: Mariana Moga, Liliana Ghiţă Boian Jianu. Despre cartea frumos realizată, de la copertă până la textele colegilor scriitori, un cuvânt de folos, vorbe frumoase și din suflet dăruite pentru că ele descriu harul, talentul autorilor, am rostit și eu. Fiecare dintre cei ce au semnat în Antologie, au scris cu dragoste pentru cuvânt, pentru cititori, pentru eternitate. Ziua s-a încheiat cu un recital de muzică interpretat de Bebe Jianu și pe ritmuri de muzică folk, cu melodii de suflet interpretate de Corina Ofelia Corpodean.
Sâmbătă, 26 iunie 2021, a adus cu sine o nouă provocare dureroasă, lansarea cărţii „Reîmpărţind iubirile la doi”, autor Constantin Triţă, lucrarea era în manuscris la editură atunci când poetul s-a stins sub privirile îndurerate ale soției sale. Pentru Tanty Triță, poetă și soție, a fost foarte greu să vorbească despre cel mai iubit și drag soț, despre omul Costi, despre jumătatea sa. Văzut sau cât mai discret, fiecare am vărsat o lacrimă în amintirea unui mare poet, un prieten de nădejde, un om care a avut un gînd bun și o vorbă frumoasă pentru toți cei ce l-au cunosct.
A urmat prezentarea cărţii semnate de Liliana Ghiţă Boian Jianu&Pandele Bebe Jianu „Dialoguri imaginare şi povestiri istorice în acolada timpului” prezentată de domnul scriitor, renumit om de cultură George Călin. Printre ultimele și frumoasele momente a fost prezentarea cărţii doamnei Nastasica Popa – „Gânduri indamine” . A rostit vorbe alese domnul George Călin, iar doamna prof.dr. Maria Vaida a făcut o cronică literară deosebită . Despre Nastasica și creațiile sale, cuvinte frumoase și alese am transmis și eu pentru că le merita din plin. Seara a fost dedicată muzicii populare iar tînăra și talentata interpretă Cristina Muntean a cântat cu drag și cu voie bună pentru toți participanți la Tabăra Literară„De amicitia”. În acele zile ” minunat de frumoase ”, ne-am simțit liberi, ne-am veselit cu Vasile Bele și Gelu Dragoș, moroșeni noștri dragi, am schimbat gânduri și impresi, le-am apreciat creațiile fetelor : Silvia Giurgiu, Daniela Vîlceanu, Ildi Șerban, Rodica Mureșean, veșnic pusă pe șotii, am râs la bancurile lui Romi Moldovan, un prieten drag, vesel și mereu amabil, am ascultat cu drag poeziile lui Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan, ardeleni frumoși dar mai ales talentați. Cu versuri frumoase ne-au încântat și Cristinel Badea, Luminița Postolache, puștoaica noastră – olteancă de la Craiova, Doina Bonescu, Dumitru Vasile ne-a vorbit cu mult patos despre Cugirul său minunat, Stefania Petrov, care în ciuda ghinionului cu bagajul, a fost veselă și ne-a recitat din poeziile sale. Veníțí pentru prima dată în mijlocul nostru, domnul Daniel Luca și domnul Costel Avrămescu ne-au cucerit cu scrierile domniilor lor. Respect și admirație pentru doamna Adriana Weimer, a muncit din zor , a filmat și fotografiat non stop dar ne-a și recitat din propriile creați, mai timidă dar cu vers frumos a fost Carmen Grigore. Farmecul, veselia, creațile literare ale celor două doamne :Nastasica Popa și Rodica Mureșan, au rămas vii în amintirea noastră.Tanțy, Liliana, Bebe, cu voi este mereu bucurie și sărbătoare în sufletul meu. Cuvinte frumoase și aleasă prețuire pentru toți colegii prezenți în tabără, deosebită considerație pentru doamna Maria Vaida, domnule Octavian Mihai Grozea, ne-ai încântat și mai ales ne-ai și filmat, te felicit pentru seriozitate și pentru efortul susținut în promovarea valorilor culturale. Gelu Dragoș dimpreună cu Vasile Bele au totdeauna un cuvânt frumos și o mare iubire pentru ținuturile natale , pentru zona pitorească a Maramureșului, mândru plai cu flori și cu ficiori. Doamnele : Cornelia Costin si Maria Iancu , ne-au impresionat prin costumele populare pe care le-au purtat cu multă demnitate, prin dorința și eforul susținut de a menține și trasmite generațiilor viitoare din țară și străinătate, frumusețea și perenitatea portului popular. Mariana Moga, poezia ta de atitudine, de suflet, de spirit, dragoste şi înţelepciune, taine şi adevăruri, iubirea de țară și de neam, ne încântă de multă vreme!
Pe parcursul acestor zile au fost acordate diplome şi medalii din partea Societăţii „Românca” din Londra, a Radioului TV „Unirea” Wiener Neustadt – Austria, Editurii Globart Universum și arevistei Poezii pentru sufletul meu, Asociația ASTRA, Despărțământul „Vasile Moga” Sebeș, din partea organizatorilor Taberei Prieteniei Literare „De amicitia”. Mariana Moga – spirit organizatoric hărăzit de Bunul Dumnezeu cu darul prieteniei, plecăm și de acestă dată cu amintirea unor clipe minunate, cu dorința de a reveni cât mai curând într- o nouă tabără a prieteniei, a creației, a iubirii de cultură, a iubirii de Dumnezeu și de semeni, a iubirii de neam și de pământul străbun .
