Aurelia RÎNJEA – MARA POPESCU-VASILCA – VANDA, ÎNTRE DORINȚĂ ȘI RAȚIUNE

Astăzi Cititorule, vom păși împreună în templul sufletului unui femei, creionat cu grijă de autoare, pus în situații de viață surprinzătoare, spre a o însoți  pe un drum nesigur, dar și fabulos. Acțiunea începe în 1986, când Chiara devine mamă, urmând s-o nască acasă pe Vanda, personajul nostru principal! Ne obișnuim treptat cu acțiunea care se desfășoară interferând pe diferite planuri (viața ei, a părinților ei, a sorei sale, amintirile lui Andrei cu fratele lui Victor despre bunici, etc.) cu comentariile personajelor, intra sau inter relaționale. Nu o să insist de astă dată asupra firului acțiunii, ci mai mult asupra zbuciumului psihologic, lăuntric, al concepțiilor și modului de a gândi al personajelor, cât și asupra stilului personal de scriere al autoarei.

Încă de la început aceasta ne prezintă cu entuziasm copilăria Vandei, alături de sora ei, cu nume din trei sunete muzicale Mirela, cu glumele lor amuzante, cu insecte și broscuțe în dormitor, apoi la Colegiu sau când punea doar scrisorile ei la poștă. Mirela ajunge avocat, se căsătorește cu Valeriu, profesor de pian, iar  Vanda, medic psihiatru. Au fost crescute de tatăl lor singur, pentru că mama dispăruse așa deodată, pentru a se regăsi spre finalul romanului, într-un rotund al destinului, care trebuia să se închidă. Se intră repede în acțiunea care te acaparează și te face să participi și tu, prin comentariile tale lăuntrice.

De asemenea, cartea este presărată cu descrieri despre locuri interesante, cum ar fi Palatul Parlamentului din București, „un colos al suferinţei. După Pentagon, e cel mai mare din lume. Românii au crezut în ce fac. Şi aşa, o ţară mică, cu oameni mari, inteligenţi şi muncitori, ctitori, artişti, constructori sub un regim comunist au ieşit din dogma roşie şi au înălţat Casa Poporului, a lor, a noastră care, deşi nu participam direct, eram împreună, acasă,  fără soţi şi taţi care sunt eroi ai construirii unui edificiu de mare importanţă, cu suflete chinuite, cu suferinţă prin întuneric şi foame, frig şi umilinţă, dar siguri că va veni o zi în care vom fi stăpâni bunurilor noastre. Aveam lacrimi în ochi” (Cap. II). Și eu am avut lacrimi în ochi, rememorând momentul când, după revoluție, am vizitat cu fiica mea acest monument.

De asemenea ne încântă cu superba poveste de dragoste dintre Beatrice și Dante Alighieri, prezentată de acesta celest, în capodopera Divina Comedie, cât și cu descrierea muzicii sufletului portughez, „FADO” (Cap. VII) sau  vorbele lui Andre Gide: „Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ți le suflă nebunia și le scrie rațiunea” (Cap. IX). Deși în divorț cu Radu, (aflat într-o relație cu Flavia), cu care avusese multe deziluzii și timp pierdut, îl cunoaște pe Andrei Pruteanu, în barul de vizavi, un loc în care parcă destinul își deschide drumul, acesta fiind conferențiar psiholog, recunoscut pe plan naţional şi internaţional prin lucrările lui de psihologie şi care urma să ţină o conferinţă, nu întâmplător parcă despre „Discernământ” şi  „Capacitatea de exerciţiu”.

Ea recunoaște că ajunge dependentă de Andrei, conștientizează că nu e bine, că acesta a însemnat mai mult un colac de salvare pentru ea după un naufragiu, în care obișnuința o vede ca pe un semn al oricărei povești de dragoste pasională. După scene pline de dragoste, acesta în cele din urmă o părăsește pentru Catarina, o portugheză care îl voia pe Andrei, tată al copilului ei.

Despre dragoste, personajul principal spune: „Voiam să dezlănţui femeia din mine, pe care o înăbuşisem cu toate regulile” … sau „am rămas conectaţi în dorinţă şi dor, dăruire şi căutare”. … „Da, dragostea e o povară a vieții,  făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi,în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem”sau „Conştientizez şi fac totul precis, hotărăsc pentru mine. Sunt eu stăpână a sentimentelor şi a voinţelor mele” (Cap II). Se vede extaziată, într-un joc combinat între imaginaţie, dorinţă neîmplinită şi compensare.

Pentru majoritatea personajelor, viața se dovedește a fi o junglă, în care aceștia rătăcesc în căutarea unui liman, concluzionând cât de complicată este viața.  Trecutul este şi rămâne pentru totdeauna în ei, ei fiind cei care, odată cu trecerea timpului, îl împing în urma evenimentelor  curente.  În viaţă, toți pierd şi câştigă. Unii se întreabă precum mama Vandei: „Oare, pentru a iubi, avem nevoie de un motiv?” (Cap. VIII) sau personajul principal: „Cred că dacă am avea curaj să facem ce gândim, ne-am putea elibera gândurile, care se duc înaintea noastră într-o direcție pe care noi ar trebui să o urmăm, dar nu avem curaj sau nu ne permit anumite situații” (Cap. XI).

Andrei a înţeles că se joacă cu focul şi că are în mâinile lui cea mai periculoasă jucărie, „femeia”, ea fiind independentă şi dornică să evolueze pe toate planurile vieţii. Ea se consideră cu Andrei precum două sfere, în care el era una din materie, iar ea,  una din univers, duh transparent. O comparație superbă!

În capitolul VI, deja intervin întrebările, dacă a făcut bine sau nu, intervine rațiunea, în căutările lor de bine, de dragoste și dăruire sau „nu e târziu să mai sperăm şi să vrem să construim pe trecutul vieţilor noastre, care până la urmă nu sunt chiar aşa de dezastruoase. Şi apoi să ştii că timpul nu iartă, doar dragostea dă sens la orice”. Vanda recunoaște că s-a luptat cu propria conștiință, lăsându-se pradă emoțiilor. Nedumerită se întrebă: „Oare unde am greșit?”… „nu cred că sunt perfectă în afecțiune. Mă doare tot corpul, dar mai ales sufletul” (Cap. IX).

Vanda știe exact ce vrea. Ea căuta un bărbat pe care să-l poată iubi cu toată ființa ei, pentru totdeauna. Apariția lui Bogdan Badea, pictor, vecin cu ea, un artist care „nu-şi vinde visele,  doar le arată şi altora, ca să vadă că omul are potenţe incomensurabile să se exprime, ca o destăinuire a sufletului, el, care le dăruieşte viaţă, le iubeşte pentru că le-a zămislit aşa cum a vrut, una, într-o zi cu soare, alta, când plouă sau erau nori negri în sufletul şi mintea lui de tânăr”, i se pare un dar divin, uneori neînțeles (Cap VII). O face să se simtă într-o situație complicată „plină sus de Andrei şi jos de Bogdan”, motiv pentru care aceasta se întreabă: „De ce nu reușesc să fac o distincție clară între „dorință”, unde corpul e cel care ne cheamă  și „rațiune”, unde mintea ar trebui să hotărască? ” (Cap. VIII). „Nu găsesc forța cu care ar trebui să am mai multă „rațiune” să mă lupt cu „dorința” (Cap, IX).

Revederea cu Chiara mama ei, o „prizonieră a trecutului și victima prezentului”, în  Capitolul VIII, este emoționantă, în brațele ei simțindu-se precum „în braţele ei ca Maica Domnului pe Isus”, revăzându-și împreună viața, în cele din urma aceasta decedând în casa Vandei. Comunicarea cu Dumnezeu este una directă: „te rog, Bunule și Dragule Tată al universului,  fă-ți timp și milă pentru mine, te rog în genunchi!” (Cap XI). Ea recunoaște: „Nu am niciun resentiment. Sunt învingătoare. Dumnezeu m-a întărit, luminat și ajutat. Ce simplu e să cauți într-o rugăciune calea rezolvării multor probleme. Totul e să cauți, să crezi și să vezi că niște cuvinte simple, pe care de multe ori le spunem mecanic, sunt atât de profunde și dătătoare de viață și speranțe” (Cap. IX). În același capitol, ea conchide: „Noi nu putem să schimbăm lumea, doar să ne căutăm”… sau  că „dragostea nu piere niciodată, stă la baza unei relaţii, alături de credinţă şi nădejdea în Dumnezeu”… „Deci trebuie să fiu atentă să văd ce pot să fac cu cele trei daruri de la Dumnezeu. Iar sau din nou. O iau de la capăt. Deci, darurile lui sunt „rațiune, Inimă și voință liberă” (Cap. IX).

Apoi apariția lui Ramiro, inginer de drumuri și poduri, a căror destine se întâlnesc spre finalul cărții, ne oferă clipe de romantism la Lisabona, pentru ca apoi, aceasta să fie  accidentat și cu care  în cărucior, cei trei, (împreună cu mama lui) se întorc în România.

Iată cum destinul îi oferă Vandei probe de rezistență, în viața în nimic nu este gratis și ușor. Radu, apoi Andrei, care a plecat cum a venit, după Catarina, Bogdan, care ca orice artist se căsătorește cu muza lui, o fostă colegă de facultate, i-au dat o probă de rezistență despre cum trebuie să fie partea interioară valorizată, cererea în căsătorie a lui Marco în Italia, apoi Ramiro în Lisabona.

Lecții de viață, din care trebuie să înveți de unul singur, dar care trebuie jucate cinstit. Experiențe de viață într-o luptă uneori ascunsă, alteori deschisă, în care bătălia se dă între dorință și rațiune, neînțelegând hățișurile pe care destinul ți le aruncă în față, fără puterea de a discerne calea care să-ți aducă liniștea și fericirea căutată. Echilibrul cel mai greu de realizat, e cel dintre minte și inimă. Doar dacă mintea tace, poți auzi inima. Prin ea, divinul care te locuiește, vorbește și te face să găsești calea și lumina. Trăind sub binecuvântarea iubirii, a luptei pentru armonie și echilibrul relaţional, gândul tandru şi recunoscător al autoarei ne însoțește pe tot parcursul cărții.  Dar toate se desfășoară în raport cu divinitatea, cu jocul și înțelepciunea lui Dumnezeu. O luptă pe care o trăim fiecare din noi, până învățăm că mai întâi trebuie să ne iubim pe noi, apoi pe ceilalți, că trăinicia unei relații e atunci când doi oameni întregi își alătură destinul în numele lui Dumnezeu. O construcție epică impunătoare, în care psihologicul se împletește cu realitatea în care înoți, în care descoperi că lecțiile pe care le învățăm doar trăindu-le.

Autoarea construiește personaje puternice, cu moduri de gândire diferite și fapte argumentate, care se întâlnesc în situații scenice atent pregătite, care surprind și care te țin prins în acțiune, până la finalul romanului. O scriere confesivă, una a așteptării populate cu doruri, cu nostalgii și vise, cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple.

Întregul roman este o lungă confesiune, cu elemente referențiale, despre o viață obișnuită și doar lăuntric bogată. Dar pentru a o înțelege, îți trebuie și ție o capacitate de asimilare și dorință de receptare, în care lumina, iubirea, armonia, înțelegerea și îngăduința, sunt toate daruri ale Creatorului.

Vă propun să ieşim în întâmpinarea romanului în acelaşi mod în care el ni se oferă, cu o vitalitate mereu nouă, incitantă și captivantă, într-un spaţiu în care întrebările se desfăşoară în voie și până la urmă, chiar noi ne întrebăm de ce ar fi necesar să ne aflăm cu toţii în lumina raţiunii, în loc să rămânem în limitele de neatins ale misterului din noi.

Mulțumim autoarei MARA POPESCU-VASILCA pentru acest dar de suflet, asigurând-o că îi așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale.

–––––––––

Prof. Aurelia RÎNJEA

Membru al World Poets Association Romania 

Ploiești, 30 noiembrie 2021

Gheorghe Constantin NISTOROIU – ARTUR GABRIEL SILVESTRI – MĂSURA VALAHULUI MARE

„Artur Silvestri era un artist al slovei româneşti. El scria pentru o veşnicie fiecare text.”

(Pr. Al. Stănciulescu-Bârda)

Ochii, inima, sufletul, gura, mâinile Omului valah frumos caută, privesc, surâd, cântăresc, întâmpină, grăiesc, cuprind, îmbrăţişează şi împărtăşesc celor iubitori de frumos, binele, libertatea, adevărul, demnitatea, omenia, ca suiş sublim şi serafic.    Cugetarea Omului frumos valah, creştin-ortodox este o simfonie a armoniei naţionalist-universale ce înnobilează continuu atât generaţia sa cât şi posteritatea.    Chemarea Românului Artur Gabriel Silvestri pentru alegerea devenirii – Măsura Valahului Mare, l-a desprins din tumultul cascadei imanente, al anarhiei social-materialiste pentru a-l pregăti mistic întru vocaţia de sacerdot spiritual, pogorând astfel pe tărâmul meditaţiei sofianice a viitorului, dar călătorind între trecut şi prezent.    Românul frumos, devine faimos, de legendă printr-o conştiinţă creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i-se astfel pecetea originalităţii sale primordiale.

După modelul Marelui Profet-Strămoş Zamolxe, Artur Gabriel Silvestri s-a retras în subterana ascezei spirituale pentru a se întrupa lăuntric, devenind sacerdot al cunoaşterii, al înţelepciunii, al scrisului de mare fineţe. Şi-a chemat şi ales ucenici, „i-a învăţat, i-a îndrumat, i-a trimis la lucrare vizibilă, i-a verificat şi i-a pus pe picioarele lor, totul după un stil creştin real (adică ortodox, G.C.N), venind dinspre Biserica slujitoare, în sensul de Ekklesia – adunarea celor de afară, smulşi din lume – pentru a face o lucrare în viaţa spirituală a CETĂŢII.” (Constantin Stancu, PSEUDO-IMOBILIARIA „Afacerile” lui Dumnezeu cu omul. Şapte eseuri despre Artur Silvestri prefaţate de Constantin Dumitru şi A.I. Brumaru, Intermundus, 2005) Este adevărat că dintre toţi cei chemaţi, dar puţini aleşi, unul a urmat precum Iuda vânzarea „pe treizeci de arginţi”, iar alţii, uitarea sau lepădarea asemeni lui Petru.

Valahul frumos – Artur Gabriel Silvestri chemat şi ales de Dumnezeu pentru Neamul său capătă harisma serafică a vederii cu inima, alegând astfel Modelele mari – Arhetipuri divine din Pantheonul sacru al STRĂMOŞILOR NEMURITORI. Purtându-şi cu har şi demnitate de Erou-Martir-Mărturisitor CRUCEA sinelui întru CRUCEA lui HRISTOS şi cea a Naţiei s-a asumat IDENTITĂŢII spirituale de Neam.

Cel ce îşi poartă cu nobleţe Crucea vocaţiei nu rămâne la răscrucile vremii!

Misiunea lui creştină capătă sensul ortodox, fundamental, esenţial, eliberator.

Asumarea identităţii însumează o dublă esenţă, istorică şi transcedentală.

Sensul vieţii istorice a creştinului ortodox mărturisitor, dacoromân, îl întrupează spiritual în esenţa identităţii, devenirii şi dăinuirii întru transcendent. Misiunea profetică a Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri, îl ţine într-o permanentă stare de veghe şi de trâmbiţă la hotarele PATRIEI, a ROMÂNIEI Tainice.

În lucrarea „Apologia hazardului”, Artur Gabriel Silvestri supune societatea unei analize certe, severe printr-o metodă ce surprinde fenomenul de tensiune prin două direcţii – „una fiind prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare – model al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate iar fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul… Altă tensiune este lipsa de respect a societăţii, în general, faţă de valorile proprii individuale. Furtul şi parazitismul intelectual, care naşte <<specialişti>>”.

Neamul nostru ancestral – GRÂUL GRĂITOR semănat de LOGOS este o PÂINE binecuvântată de Dumnezeu spre cuminecarea tuturor Fiilor lui, dar şi ai altor naţii.

GRÂUL GRĂITOR  dă VIZIUNEA UNUI NEAM, A UNEI NAŢII, A UNUI POPOR!

„Fără viziune, un popor piere din istorie.”

(Artur Gabriel Silvestri)

Preoţii, monahii şi sacerdoţii mireni – filosofii, scriitorii, poeţii dacoromâni – Corifeii Culturii ortodoxe – Mlădiţele CUVÂNTULUI dumnezeesc, trebuie să urzească pururea cuvintele lor cu mireasma florilor de câmp, să le brodeze ca pe o Liturghie a scrisului sacru, întrupând astfel sfinţenia scrisului, pentru a se pârgui astfel Grâul grăitor, căci altfel nu înfrăţeşte şi seacă, nemaiajungând Pâine – Cuminecare. „Grâul – abia pârguit – se instalase negânditor peste urmele rămase doar în memorie.” (Artur Silvestri, România în anul 2010, Ed. „Carphatia Press”, 2003)

Filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, alături de toţi marii Profeţi ai spiritului ortodox român s-a întrupat într-o metafizică a DORULUI, a identităţii TRADIŢIEI, a DEMNITĂŢII, a ADEVĂRULUI, a FRUMOSULUI mistic în arta creativă căutând, scormonind, moşind socratic, ucenici spre a-i călăuzi după marile modele spirituale pentru a deveni Pietre de temelie şi Stâlpi de dăinuire întru ROMÂNIA TAINICĂ.

Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS alege din Pantheonul spiritual al DACIEI Mari – GRĂDINA Preacuratei Crăiese MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, NUME, cărora le hărăzeşte dincolo de soarta istorică un DESTIN pretranscedental, al înfăptuirii, al împlinirii, al desăvârşirii sinelui lor întru sinele Neamului, ca dăinuire pururea.

Persoanele acestor NUME, alese din Calendarul ursitoarelor, devin una cu Opera lor, sălăşluind întru FRUMOS pentru a se răsfrânge sublim ca MESAJ, ca EMOŢIE, ca VIBRAŢIE, ca VIZIUNE, ca HAR, ca RUGĂ, ca DOR, ca DAR, ca IUBIRE!

ROMÂNIA TAINICĂ ESTE O MARE FAMILIE ARISTOCRATĂ A SPIRITULUI ORTODOX!

Paralel cu această grandioasă misiunea de a descoperi, iniţia şi forma o GENERAŢIE de scriitori creştini, a smuls din arhive, manuscrise îngălbenite de vreme sau din braţele uitării, memorii peste care s-a aşezat pulberea nepăsării, precum scriitorul proto-român Martin de Bracara (sec. VI d. Hr.) ori Paul de Lahovary.

Pe cel din urmă l-a numit în documentarul său din 2005, „Ultimul Bizantin.”

Paul Lahovary (30.07.1909 – 11.05.2001) s-a născut într-o veche familie aristocrată, armână, cu rădăcinile pe insula grecească Naxos, înrudit printre alţii şi cu prinţesa scriitoare Marta Bibescu.  Alesele sale studii universitare în Drept, Istoria Artei şi Litere, precum şi cultul naţional l-au format un remarcabil scriitor privind genurile de roman, nuvelă, poezie, istorie, eseu, Note de călătorii, traducător în franceză, în mod expres al lui Eminescu.

   Pe lângă vocaţia literară, a înnobilat şi misiunea didactică la catedra de franceză,   ajungând un diplomat de carieră, ataşat de presă în Suedia, unde s-a stabilit după anul 1948, fiind şi un pasionat al călătoriilor pe diferite meleaguri străine Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Ţările Scandinave.

   A fost căsătorit cu distinsa suedeză Ulla Mariana Engberg cu care a avut patru copii: Olenka, Andre, Catrine şi Dominique.

   Operele care l-au făcut nemuritor au fost „Mesure d’une ombre”, „Vântoasele”, „Casa Terekov”, „Piano Nobile”, „Crai Nou”, „Doamna Colet. Amanta bărbaţilor de geniu”, „În Umbra Marelui Flaubert” , „Caleidoscop suedez” ş.a.

   A primit Ordinul Coroanei României în anul 1937 şi premiul „Romulus Cioflec” pentru cel mai bun roman al anului 1947, „Crai Nou”.

   „Piano Nobile” a fost prima întâlnire a lui Artur Gabriel Silvestri cu Paul Lahovary, într-un Anticariat din Bucureşti, într-o călduroasă zi de vară. „Tot ceea ce îmi amintesc, mărturiseşte filosoful socratic, este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins.” (Artur Silvestri, Paul Lahovary –  „Ultimul Bizantin.” Carpathia Press-2005)

   „Vântoasele” – ielele – făpturile aerului în romanul bizantinului împletesc drama desrădăcinării cu tabloul vieţii rurale zugrăvit într-o cromatică a tradiţiei, a miturilor, a superstiţiilor, chiar a eresurilor, reliefând prospeţimea unei rusticităţi primitive.

   „Măsura unei umbre”, eu aş fi numit titlul lucrăii Măsura unei lumini, fiindcă nici Meşterul Manole şi mai cu seamă marele Domnitor Vlad Ţepeş, protagoniştii  romanului său n-au fost niciodată umbre.

   Paul Lahovary l-a făcut contemporan pe meşterul argeşean cu marele Voievod din stirpea boierilor olteni, a cărui faimă legendară s-a întins cu strălucire până astăzi, dincolo de eforturile tenebroase ale industriei detractoare, profanatoare „draculiene”.

   Abraham/ Bram Stoker (1847-1912), vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii sale, scriitor irlandez iniţiat în vampirism şi în pseudo-ştiinţele oculte, specifice rasei sale, semite, ajutat de legatul papal Nicolae de Modrussa, de Povestirile germane despre Vlad Ţepeş Dracula, apărute în formă orală şi tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia inventat se afla în mâinile sale, de cronicarul Thomas Ebendorfer, de poemul lui Mihail Beheim, de jurnalul imaginar al lui Jonathan Harker, de Joseph von Hammer-Pourgstall, Leopold Ranke, Cesar Cantu, ori I. Bogdan, conturându-şi o imagine vampirică, în ficţiunea sa, substituind personajul Dracula, conte secui cu marele Domn al Ţării româneşti Vlad Ţepeş, „prin prisma răuvoitorilor autori saşi, asupra Voievodului valah.” (Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 245-247, 269, 273)

   Abraham/ Bram Stoker a amestecat cele două elemente reale Dracula şi Transilvania în cazanul fanteziei sale maladive, cu mătrăgună şi cucută prelinse din născocirile saşilor şi maghiarilor pentru a-şi scoate personajul vampiric, stigmatizând astfel pe Voievodul valah şi defăimând o Naţiune binecuvântată de Dumnezeu, care prin jerta Conducătorilor ei a salvat Occidentul de la transformarea lui în paşalâc.

 Faptul că istoricii, ierarhii B.O.R., filosofii, academicienii, scriitorii, cu mici excepţii au tăcut ori s-au amuzat de halucinaţia lui Stoker, i-a permis acestuia să-şi infecteze cu virusul ucigaş de conştiinţe, cititorii dependeţi de drogul senzaţiilor tari.

Este revoltător acest fapt murdar!

Este înfiorător acest stigmat!

Este abominabilă această fără-de-lege!

Vlad Ţepeş era fiul Voievodului Vlad Basarab, fiul natural al Marelui Domn Mircea cel Bătrân, gratulat de unele nu dintre cele mai corecte cronici ale vremii Vlad Dracul, aşa cum fiul său Vlad, care trebuia să fie cunoscut ca Vlad al II-lea Basarab, a căpătat porecla de Ţepeş, de la măsura cu care şi-a înălţat turcii şi răufăcătorii.

Se cuvine aşadar, să clarificăm lucrurile. Să le punem în în jilţul lor voievodal, regal.

Vlad Basarab – Vlad Dracula (1437-1442/ 1444-1447) făcea parte din gruparea boierilor Drăguleşti, urmaşii lui Drag, rivala ramurei Dăneştilor, urmaşii lui Dan. Lupta pentru ocuparea tronului voievodal dintre cele două ramuri boiereşti, deşi adevărata lor nobleţe era cea românească ori dacoromână, blazonul heraldic, era pe viaţă şi pe moarte, aşa cum arăta şirul domnilor aleşi sau mormintele pretendenţilor răpuşi.

Această încleştare dramatică le-a stârpit chipurile de Icoană întru Hristos, aşa cum au fost creaţi genetic, ontologic, în schimonoseli diabolice, drăceşti. Astfel că geniul poporului valah peste care des se pogoară harul lui Dumnezeu a numit ramura Drăguleştilor, ca pe o grupare a Drăculeştilor.  

Prinţul Vlad Basarab a fost investit în rangul de cavaler al Ordinului Dragonului, la 8 Februarie 1431, în catedrala din Nurnberg, ordin înfiinţat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în vederea instituirii unei cruciade împotriva otomanilor. Din Ordinul Dragonului mai făceau parte la vremea aceea, regele Poloniei, Vladislav Jagello, marele duce al Lituaniei, Vitovd, regele Aragonului şi Neapolului, Alfons al V-lea şi despotul sârb Ştefan Lazarevici.

Ordinul era reprezentat printr-un medalion de aur pe care era gravat un dragon verde încolăcit în cerc, iar deasupra se înălţa o cruce cu inscripţia pe latura verticală: <<O, quam misericors est Deus!>> – „O, cît de milostiv este Dumnezeu!”, iar pe latura orizontală: <<Pius et Justus!>> – „Fii Credincios şi Drept!”

Faptul că Dragonul era precedat de CRUCE, arată biruinţa Ei asupra balaurului.

Dragonul este fiinţă ancestrală Păzitorul Pomului Vieţii – Cunoaşterii Binelui şi răului în Paradis, devenit sub ispita lui Lucifer, Ispititorul care a cauzat căderea primului Om prin liberul său arbitru. Simbolul Dragonului a fost preluat apoi de mitologiile orientale, răsăritene sau occidentale. În Occident păzeşte Lâna de Aur şi Grădina Hesperidelor (fructe ce conţin uleiuri eterice), în Orient păzeşte comorile de aur, argint sau perle, iar în răsărit în Dacia este Şarpele casei, păzitorul ei. Dragonul a ajuns şi simbol monarhic, îndeplinind funcţia regală şi ritmurile vieţii.

IISUS HRISTOS îl asociază ca iudă a lui Lucifer, simbol al răului, învins de EL pe Crucea de pe Golgota, de Arhanghelul Mihail, de Sfântul trac Mare Mucenic Gheorghe şi de toţi Îngerii, Sfinţii, Martirii, Mărturisitorii Lui cereşti şi pământeşti.

Din nou geniul popular valah a asociat prin înţelepciunea sa dragonul cu dracul. Aşadar, Vlad Basarab, Cavaler al Ordinului Dragonului, purtătorul acelui insemn a devenit Vlad Dracul, iar Vlad al II-lea Basarab, ajungând Voievod a folosit ca măsură de pedeapsă pentru păgânii turci ce ne răpeau şi profanau copiii, ţeapa, ca pe o ispită pentru poftele lor spurcate, supranumit de cronicile pro/ contra Ţepeş.

Voievodul Vlad Ţepeş a strălucit prin dreptate, curaj, strategie şi o vitejie ieşită din comun, egalat mai târziu de Mihai Viteazul, fiind una dintre cele mai proeminente figuri istorice, asemuit în epocă ca şi Domnul Unirii, cu marele Alexandru Macedon. Mult mai demn decât amploiaţii cronicilor veninoase saşi şi maghiari a fost cronicarul Mehmet Mustafa Ali, care a consemnat victoria de răsunet a Voievodului Vlad asupra cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea, stârnind admiraţia marelui sultan şi subliniind imperios „aportul lui Ţepeş la apărarea popoarelor din centrul Europei, care au fost salvate de cotropirea imediată a otomanilor.” (Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975)

Legat de admiraţia sultanului faţă de Vlad Ţepeş, istoricul Xenopol remarca: „Turcul admiră în Vlad însuşirea de a se face temut şi ascultat de supuşii săi, idealul ocîrmuirii otomane.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor, vol.II, Iaşi, 1889, p. 293) Despre acest Voievod pe care Nicolae Iorga îl numea „cumplit de viteaz”, au scris corect Grigore Nandriş, Raymond T. McNally, Radu Florescu, Gianfranco Giraudo, clericul Antonio Verancsics, Mihail Bocignoli, Mihail Dukas, Laonic Chalcocondil, N. Stoicescu, Ştefan Andreescu, Corneliu Leu, Ion Stăvăruş, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Jean Louis Carra, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, N. Ionescu, A.D. Xenopol, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ştefănescu, Ilie Minea, C.C. Giurescu, Marin Sorescu, Doru Năstase, Dan Lucinescu ş.a.

Pe acestă linie în concordanţă cu Adevărul şi realitatea faptelor istorice şi-a conturat lucrarea ca o Icoană, despre Vlad Ţepeş, „Ultimul Bizantin” – Paul Lahovary. „Mesure d’une ombre” a fost privită de Paul del Perugia ca, „ o capodoperă de istorie sacră”, de Jean-Francois Charpal, „o carte care nu v-a îmbătrâni”, de Virgil Cândea, „Un roman cu o sobrietete de cronică”, iar de Artur Silvestri, „o restituţie excepţională, documentată istoriceşte şi fără nici măcar o singură intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discută.” În orice act creativ, formativ, didactic ori pedagogic, sacerdotul spiritual Artur Gabriel Silvestri s-a impus magistral lăsând posterităţii o adevărată desfătare!

Din păcate a mai trecut un an fără maestru Artur Gabriel Silvestri! Acolo, în lumea drepților, s-a reunit în acest an și cu buna noastră prietenă Mariana Gurza, cu care purtam mereu la sfârșit de noiembrie o lungă discuție despre cel care ne lipsea atât de mult!

Un gând pios și mult dor ne-a rămas aici, în suflet, pentru cei care cu siguranță trăiesc încă în  ROMÂNIA TAINICĂ !

–––––––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

29 Noiembrie 2021

+ Ajunul Sf. Apostol Andrei şi Sf. Ierarh Andrei Şaguna

Mircea Dorin ISTRATE – POEME DE SUFLET

FII DAR ROMÂN, ADEVĂRAT

Doar dacă simți că-n vene-ți curge

Bătrâna DUNĂRE ce plânge,

Și-un MUREȘ lin, însângerat,

De dealul OARBEI blestemat,

Și CRIȘURI, ce împreunat

Cu TÂRNAVELE lenevite

Cuprind CÂMPII ce-s înflorite,

Și-o TISĂ lină și un NISTRU

Ce la vecini se varsă-n ISTRU,

Și-n brațe-ți dă tării, CARPAȚII,

Și-n suflet CODRII ce ți-s frații,

Și CÂMPURI large, roditoare,

Și DEALURI care râd în soare,

Și-o GLIE ce-i de pus pe pâine

Ce ieri și azi și răspoimâine

Ne-o tot hrăni flămânda gură

Și ne-o-aminti de cei ce vrură

De-atâtea ori să ne-nnrobească

Pe VATRA NOSTRĂ STRĂMOȘEASCĂ,

Vei fi ROMÂN  ADEVĂRAT,

Și-n fața sorții, NE-NFRICAT

Vei fi scoborâtor  la RÂND,

Din cei ce-n SUFLETE și GÂND,

Au fost uniți în fața sorții,

aici să stăm în VECI,  CU TOȚII.

De încă ții LIMBA  STRĂBUNĂ

Să-ți fie vorbă, caldă, bună,

Și DATINI vechi și SĂRBĂTORI,

Și OBICEIURI care vor

Ne aibă strâși, îngemănați

De toți ai noștri ce-s plecați

Spre cer cu ZEI și DUMNEZEI,

În veci de veci vom fi cu ei

COLUMNE cu nemuritori,

Ce nimănui n-or fi DATORI.

Și de-om trăi în ăst lumesc

CREȘTINI sub umbră de ceresc,

Și-om fi ca frații-n veci UNIȚI,

Vom fi mereu NEBIRUIȚI,

Iar când vor fi pe-aici nevoi,

Din noi s-or naște mari eroi,

Că suntem neam, ce în ceresc

Avem SĂLAȘ dumnezeiesc,

Cum spusu-ne-au de-atâtea ori

Străbunini mei, NEMURITORI.

Fiți dar ROMÂNI  ADEVĂRAȚI

În GÂND și-n CUGET, ca  buni FRAȚI,

Cereți IERTĂRI de-aveți păcate

Și-așa să-mi mergeți mai departe

CURAȚI, de-apururea UNIȚI,

Și-atunci veți fi, NEBIRUIȚI.

VISARE DULCE-NLĂCRIMATĂ

În nopți de toamnă îmbrumată,

Când înfioară cu răcoare

Un vânt subțire cu-a lui boare

Venit din ceea depărtare,

Te văd în vis, ca altădată

Pe tine, muguraș de fată,

Cu părul ca și mura coaptă,

Cu ochii ca albastrul mării,

Cum vii, pe umedul cărării

La ruga mea, cea-ndurerată.

Eu, însetat de-a ta iubire

Îți simt dorința din privire,

Ca într-o strânsă-mbrățișare

Să-nfiorăm c-o sărutare

Păcatul dulce, cela care

L-om face de acum nainte,

Și ține-l-om apoi aminte,

În țandără de gând, cuminte,

Ne fie-n suflet, alinare.

Ce-o fi apoi, mai nimeni știe,

Va fi o dulce tăinuire,

Ținută veșnic ferecată

În gând și inimă, ce-odată

Va fi avere nestemată,

Un vis, o geană-nălcrimată

La clipa vremii ce ne-a dat,

Simțitul cel adevărat,

Ce naște dulcele păcat.

Târzie-i toamnă, tu nu vii

Să-nvie vechile iubiri

Din vremi ce fost-au împliniri.

Acum, te-asunzi în amintiri,

Și de acolo, când și când

Îmi tulburi nopțile la rând

Cu vise  ce au fost odată

Trăire vie-adevărată,

În Raiul dulce-al tinereții,

Când am trăit clipita vieții

Ce ne-nălța din ăst lumesc,

În învrăjitul cel ceresc.

 Când mâine ziuă se va face,

Vraja visării s-o desface,

Și-n dimineața îmbrumată

Dori-voi noaptea așteptată,

Ca să-mi mai fii, ca și-altădată,

Visarea dulce-nlăcrimată.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

1 Decembrie 2021

Târgu Mureș

Mirela Minuța ALEXA: La mulți ani, iubită Românie!

Hei, frate, șterge-ți geana de roua sângerată!

Cum eu mi-am dosit rana sub iia înflorată…

Tu, soră, ia-ți năframa și straița din tindă,

Că ne așteaptă mama cu pâine aburindă!

.

Măcar o zi, doar una să-i facem bucurie

Și să lăsăm ranchiuna… Duce-s-ar pe pustie!

C-au reușit magnații, iudei avizi de faimă,

Să-nvrăjbească frații de-un tată și de-o mamă!

.

Azi este ziua mamei… Cât rabdă ea, sărmana!

Sub asprele sudalme purtându-și demnă rana…

Suspinul și calvarul doar Domnul i le știe…

Când soarbe din paharul cu fiere și leșie.

.

Dar azi e sărbătoare, la Alba ne așteaptă

Cu pâine și cu sare, la fel ca altădată…

Când ne țineam de mână, prinși în hora frăției,

Cu steaguri tricolore, toți fiii României…

.

Fraților, putem smulge acest jug al sclaviei,

Uniți putem învinge războiul Plandemiei!

Credința și iertarea, iubirea, dorul gliei…

În ele stă salvarea noastră și-a României!

.

Ți-au venit pruncii, mamă! Ieși în întâmpinare,

Să-i ungi cu mir pe frunte, spre binecuvântare!

Să dăinuiești sub soare liberă, cu mândrie,

Mulți ani, înfloritoare, iubită Românie!

Autor: Mirela Minuța Alexa

Mihaela AIONESEI: Îndemn la unitate

Îndemn la unitate

Românii mei ca niște zmei

Să nu vă plecați fruntea la atei!

Inima să nu vi-o înstrăinați

Hulindu-i pe ai voștri frați!

.

Că-s vaccinați ori nevaccinați,

Temători ori prea zdruncinați,

Mai mult ori mai puțini patrioți,

Toți suntem pe acest plai, compatrioți.

.

Și pentru Ea, române, oricine ai fi.

De ești plin de ură, degeaba te-oi jertfi!

Mai bine întinde mâna bărbătește

Și țara, iubind unitatea, îți cinstește!

.

Hai să ne prindem de mâini

Iertarea nu încerca s-o mai amâni,

Să învățăm iar hora strămoșească,

Uniți ca frații, n-are cine s-o oprească!

.

Hai, oltene, fă tu primul pas!

Fii cu munteanul în același glas,

Dobrogene ieși grabnic afară

Nu lăsa lupii să muște din țară!

.

Hai, moldovene, strigă odată!

Să se adune degrabă suflarea toată.

Marele Ștefan să ne fie călăuz,

El niciodată nu a fost confuz.

.

Fii de nădejde pe drumul drept

Lasă crucea să urle în voie în piept.

Ține-te de fratele tău mai mic

Care nu mai înțelege din haos nimic.

.

Hai, ardelene cu pas mărunțel

Apropie-te și tu de ei nițel.

Iubește-i și prinde-te în horă

Fă loc să intre și Basarabia-soră.

.

Și Bucovina cea luminoasă

Las-o să se simtă ca acasă.

Maramureșul, uite, iute se prinde,

Lasă ranchiuna, mâna o întinde!

.

Banat și Crișana, voi ați rămas.

Haideți cu toții să facem primul pas

Să fim măcar azi un exemplu în lume

Pentru al Ei drag și sfânt renume.

.

Plini de iubire, cu numele Ei pe buze

Să-i fim frumoasei Românii, noi – călăuze!

.

La mulți ani românii mei/ Fiți viteji ca niște zmei!

Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc, 1 Decembrie 2021

Magdalena ALBU – ZIUA ARMATEI, LA MĂNĂSTIREA COMANA

Flori și ceață, pe 30 octombrie, cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei, la troița de la Mănăstirea Comana, monument închinat militarilor români jertfiți în bătălia de la Cotul Donului din noiembrie-decembrie 1942… Și de data aceasta, Armata Română, Biserica Ortodoxă și poporul, au constituit o trinitate indestructibilă, aflată mereu dimpreună, la orice eveniment închinat faptelor de vitejie ale Eroilor neamului.

Lângă osemintele Eroilor de pe Valea Neajlovului, morți pentru Patrie, în Primul Război Mondial, din Mausoleul închinat lor la Mănăstirea Comana, timpul se oprește în loc. Dintr-o dată, ai în față radiografia propriei tale mari istorii, osuarul existent amintindu-ți cât de importantă și de sacră este datoria față de Țară, dar și față de memoria înaintașilor. A onora istoria Armatei Române, care și-a dat obolul cu vârf și îndesat, de atâtea ori, pentru ființa neamului, înseamnă, finalmente, a veni tu, de data aceasta, către ea, cu respect și cu propriile-ți proiecte de suflet, luptând pentru ele, indiferent de obstacolele ivite în cale, din perspectiva cetățeanului-instituție. Nu ai cum să nu faci aceste lucruri, dacă ești, cu adevărat, parte vibrândă față de glorioasa istorie, pe care stă clădit, azi, prezentul, iar, la Comana, s-a văzut acest lucru, grație organizatorilor și prezentatorilor evenimentului din acest an – Dl General-maior Radu Theodoru, Dna Col. Doina Jianu, Dl Comandor Constantin-Cristian Filip!…

Pe lângă depunerile de coroane și discursurile rostite – o expresie a demnității românești, precum le-a definit Dl General Theodoru -, o dimensiune aparte a marcării Zilei Armatei la Mănăstirea Comana au imprimat-o copiii, îmbrăcați în costume populare unii dintre ei, care, alături de îndrumătoarele lor, au depus flori la troiță și au interpretat cântece ostășești. De o spectulozitate unică, măiestrie aparte, finețe și precizie maximă în mișcări a fost și demonstrația tinerilor militari ai brigăzii de gardă, cu salutul lor de final: „Mihai Viteazu!”

Momente inedite, lângă zidurile vechi ale Comanei, ctitorite, cu 560 de ani în urmă, de către domnitorul Vlad Basarab al III-lea, supranumit Țepeș, a oferit formația de motocicliști sosită la mănăstire (NIGHT RAVENS LEMC ROMANIA , Doomstriker LEMC Romania , Veterans – Romania, @GREEN KNIGHTS ROMANIA). Plin de emoție momentul liric susținut de actrița Doina Ghițescu și, de asemeni, absolut fascinant zborul porumbeilor albi către Cer (columbofil Ghiță Măndică), simbol al sufletelor ostașilor, care au murit pentru Patrie…

Astăzi, când se dărâmă repere, unii dintre noi, cu inimă curată și gând bun față de memoria bravilor noștri înaintași, le construim, înfigându-le în pământ sau în ziduri, chiar dacă cei cu interese mercantile ne reproșează, cu vehemență și nervi abia ținuți în frâu, acest lucru. Oameni cu inimi mari, însă, care mențin vie, prin forțe proprii, ca și mine, tradiția istoriei militare românești, au putut fi admirați la manifestarea de la Comana, costumul de front al curajoasei Regine Maria, purtat de aceasta în Primul Război Mondial, ieșind în mod deosebit în evidență. Sunt atâtea lucruri frumoase de înfăptuit pe lumea aceasta, încât nu-ți rămâne decât să te rogi bunului Dumnezeu să-ți scoată oamenii potriviți în cale, împreună cu care să-ți întinzi propriile aripi și să zbori… Cerul nu este atât de departe pe cât se crede…

Aceasta a fost sărbătoarea din anul 2021 dedicată Zilei Armatei, la Mănăstirea Comana, eveniment devenit tradiție în partea locului, și neobositul ei organizator, Dl General-maior aviator, scriitor, om de cultură și veteran de război Radu Theodoru, căruia îi mulțumesc pentru invitația de a rosti un discurs în cadrul manifestării, alături de ceilalți invitați deosebiți. Întâlnirea cu Domnia-Sa reprezintă una dintre marile mele intersecții de destin. Fiindcă ce miracol mai mare poate să ți se întâmple în viață, decât acela de a-l întâlni pe autorul unei cărți, pe care o ții, vreme de 45 de ani, în bibliotecă, și, de asemeni, care să fi fost și elevul Eroului-aviator al celui de-Al Doilea Război Mondial – Tudor Greceanu, recent comemorat la primul loc al detenției sale nedrepte, fosta închisoare de tranzit a Bucureștiului din perioada comunistă – Malmaison ?!…

La un moment dat, pe măsură ce vorbeam, au început să bată clopotele mănăstirii, semn că Eroii noștri au primit slujba Părintelui Stareț Arhim. Dr. Mihai Muscariu și sentimentele noastre atât de calde și de înălțătoare, în frigul și ceața sfârșitului de octombrie 2021…

Finalul sărbătorii a fost unul desprins, parcă, de pe o peliculă cinematografică, trompetul anunțând, într-un decor autumnal de acuarelă, după ore încărcate de emoție pozitivă, stingerea. Sufletele și osemintele Eroilor, însă, vor aștepta, cuminți, așa cum au făcut-o întotdeauna, un nou semnal al începutului, pe 25 octombrie 2022…

Odihniți-vă în pacea Domnului, dragi Eroi ai României!…

La mulți ani Armatei Române și misiuni îndeplinite cu succes!

–––––––––

Magdalena ALBU

noiembrie 2021

București

Miorița SĂTEANU – LANSARE DE CARTE: „CAZEMATA” – AUTOR COL.R. DR. CONSTANTIN MOȘINCAT

Data:

29 Noiembrie 2021(Protopopiatul Ordodox Oradea)

  3 Decembrie 2021 (Biblioteca Virtuală Elite)

Trecând pragul acestui lăcaș de cult (Sala de Conferințe a Protopopiatului Ortodox Oradea), încărcat de spiritualitatea icoanelor, a statuilor şi al frescelor, în faţa lor ne închinăm cu smerenie și gândul nostru și prezenţa noastră este dovada vie și incontestabilă a sentimentelor de recunoştinţă și preţuire a eroilor, căzuţi pentru apărarea pământului strămoşesc în luptele celor două Războaie Mondiale, precum și al eroilor care au luptat de-a lungul timpului pentru ţară, credinţă, libertate și neam și nu în ultimul rând a ostașilor care au căzut eroic, în jurul cazematelor, ostași al căror dăruire a contribuit alături de a tuturor luptătorilor la renașterea permanentă a țării noastre.

„Pe-al nostru steag e scris UNIRE

 Unire-n cuget și-n simţiri”

Măreţele simţăminte de sincer și puternic patriotism, inundă sufletele noastre, la evocarea momentelor istorice, la frământările și preocupările înaintașilor noştri, a personalităţilor marcante ale Armatei Române dar şi a acelora care au scris istoria României Mari și a urmaşilor lor, domnitori, voievozi și regi care prin dragostea lor faţă de ţară au cârmuit cu înţelepciune, iscusință, chibzuință, devotament și pricepere ţara, pentru a asigura pacea, independenţa și dezvoltarea neamului nostru, în toate domenii existenței, necesare progresul țării, pentru că subliniez că, patriotismul neamului reprezintă, după credință, puterea poporului, puterea neamului românesc unit.

Importanţa evenimentului la care, acum, cu mare onoare participăm, este prilejuit de ocazia de a pre întâmpina Ziua de 1 Decembrie – să sărbătorim împreună Ziua  Națională a Românie -, cu recunoștință pentru înțelepciunea înaintașilor noștri și al sacrificiul celor care au înfăptuit  România Mare- „dodoloață” – și cu multă încredere într-un viitor plin de speranțe, viitor pe care noi, trebuie să-l realizăm și să-l dedicăm dezvoltării și prosperității țării noastre.  

Să nu ne înstrăinăm limba, să nu ne înstrăinăm pământul, să nu ne înstrăinăm fiinţa, să nu distrugem PACEA. Să avem grija mare pentru că am primit PACEA. PACEA este cel mai preţios cadou. Generaţia mea a cunoscut ororile războiului, a auzit și s-a cutremurat la auzul exploziei bombelor lansate din avioanele în „picaj”, bombardierele care plantau bombele la fel cum se aprind pe rând artificiile colorate proiectate pe cer la evenimentele și zilele naționale sau internaționale sărbătorite de comunitate.

Generația de adulți și tinerii, niciodată n-a trebuit să lupte pentru această PACE, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea, sunt Eroii care și-au dăruit viaţa lor pentru a înfăptui pacea pe pământ. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amîntire noi o preţuim.

Generaţia mea nu este proprietara acestei PACII; noi suntem numai
păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această PACEA greu obţinută, copiilor noștri, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu putem risipi PACEA. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a păstra PACEA și a opri orice tentativă de a distruge PACEA. Să ne întoarcem cu cugetele și cu inimile spre propria noastră ţară, spre propria noastră identitate și spre propria noastră glie.

O dovada vie și incontestabilă a sentimentelor de recunoştinţă și preţuire, este măreţia simţămintelor de sincer și puternic patriotism, care inundă sufletele noastre, la evocarea momentelor, celor mai semnificative perioade ale istoriei țării noastre, la frământările și preocupările înaintașilor noştri, prin evlavia în credinţă, prin dorul de mulțumire sufletească pentru obținerea și păstrarea libertății, prin apărarea pământului strămoşesc și al neamului românesc. 

Citez din „IMNUL LUI IANCU”:  

„Nu vom ceda o palmă de pământ

Chiar de vom întra-n mormânt”

Cu ocazia lansării volumului „Cazemata” creație al distinsului col. r. dr. Constantin Moșincat, s-a deschis spre cer o fereastră a sufletului, prin care privesc cu durerea nostalgiei, înapoi, la timpuri trecute, trăite și inima mea vibrează de emoția, conștientizării faptului că, perioada tratată în volumul scris de autor, reprezintă o perioada însemnată a vieții mele. Născută în satul Pișcolt, unde tata a fost învățător, am intrat în primul contact cu ofițerii care pregăteau linia fortificată. Nu mai suntem mulți care putem afirma prezenta noastră, vie, din timpul evenimente istorice care au zguduit,  țara, au solicitat ostașilor români, dăruire și sacrificiul suprem, printr-un patriotism puternic care dovedea dragostea de ţară și de neam.     

În volumul „Cazemata”  găsim o dorinţă arzătoare a autorului de a transmite cu exactitate derularea evenimentelor, pentru a oferii generaţiilor viitoare un tablou cât se poate de complet al vieţii adevărate trăite în perioada 1937-1945. Cu siguranţă că motivaţia, dârzeniei autorului, munca asiduă, continuă și migăloasă, pentru a culege picătură cu picătură, datele, locațiile, evenimentele, constituie o prezentarea cu rigurozitate a fluviul tumultuos al vieții și evoluției istorice și mai ales importanța fortificațiilor pentru organizarea la nivel strategic al artei militare

O importanță deosebită, pe care trebuie să o menționez este faptul că volumul „Cazemata” scoate în evidență mijloacele de protecție, de apărare al granițelor statului, de oprire a invadatorilor, prin obiective militare speciale pentru care inițiatorii, au gândit, s-au documentat din punct de vedere arhitectural, au planificat, apoi au ridicat construcții de fortificații, folosind strategii militare de înaltă eficacitate pentru ca aceste cazemate să fie amplasate în multe puncte nevralgice de apărare, care au constituit apoi puncte de rezistență națională, din cornul darnic al dragostei de ţară și de neam, a celor care participau la operațiunile militare din câmpul de luptă.

Autorul col .r. dr. Constantin Moșincat, consideră că are marea datorie de a prezenta, și a semnala fortificațiile permanente și a descrie și a scrie o filă importantă din istoria ţării noastre, pe lângă celelalte 20 de lucrări de anvergură concretizate într-o varietate tematică foarte ingenios alese, cu implicație speciale din viața istoria militară, cu posibilități și resurse intelectuale, tehnice și materiale înscrise în progresul tehnicii, din aceea perioadă, având în vedere că arta militară a fost, la rândul său, dinamică, în pas cu acest element din structura apărării la nivel strategic.

Lucrarea pe care col. r. dr. Constantin Moșincat o lansează sub titlul sugestiv de concis: „Cazemata”, este rezultatul unei cercetări îndelungate, complexe, vaste, cu arhive răscolite pentru a documenta volumul la care s-a adăugat și imensa experiență acumulată în timp, prin activitatea personală desfășurată în cadrul Armatei Române.

Este prima lucrare în istoriografia românească care abordează subiectul „Cazemata”, pentru a reconstitui și a completa șirul evenimentelor istorice, de pe granițele României Mari, cu o mare însemnătate specială, tehnico – tactică pentru perioada 1937-1945 în care au fost construite. Și totuși, acestea au fost desființate, distruse, neîntreținute după cel de Al Doilea Război Mondial, în contextul relațiilor socialiste cu țările învecinate.

„Frontul fortificat nu e deloc o amenințare pentru statele vecine”, consemna creatorul acestora Generalul Dumitru Vasiliu, căruia autorul îi dedică volumul la 130 de ani de la naștere, precum face mențiunea dedicației speciale pentru unchiul „Văsălica Buboi”, fratele mamei sale, sergent, comandant la Cazemata „65 Cogâlnic”, de lângă Otomani.

Pentru a prezenta volumul „Cazemata” este necesar a trece în revistă capitolele semnificative prin care se detaliază istoricul cazematelor, strategiile artei militare, servituțile cazematelor, *centrele de rezistență* în apărare, potrivit devizei strategice „fără gând de retragere”, aceasta, pentru a limita pătrunderea cu forțe mecanizate, în special a tancurilor din frontul de vest, dar și cu o privire asupra celui din Est.

O analiză pertinentă, din punctul de vedere al cetățenilor, neinstruiți militar, considerăm că abundența informațiilor oferite prin capitolele volumului, descrierile acțiunilor militare, care au fost desfășurate de către diferite structuri operative, precum și realizarea efectivă a unor manevre rapide, trecerea la apărare pe un nou aliniament – aliniamentul amplasării cazematelor, sunt operațiunile construite strategic și definite tactic, a momentului de apărare sau de contraofensivei planificate. Aceasta deoarece Cazematele organizate ca un front defensiv pot asigura mobilizarea armatei și pot ușura bătălia din apropierea lor, potrivit părerii unanime ale experților militari europeni, din epocă.

Capitolele dedicate concepției de apărare a cazematelor sunt tratate metodic, cu rigori științifice, academice, pentru că descriu planurile, strategiile, operațiunile prin care sau derulat evenimentele istorice pe fronturile de apărare a teritoriului tării, inclusiv conturarea diplomatică care nu a avut puterea de a menține teritoriile țării, astfel că multe teritorii zone și chiar regiuni geografice românești, au fost cedate altor state, din vecinătatea granițelor României Mari.

În volumul „Cazemata” sunt expuse succint, dar edificator, aspecte privind fortificațiile permanente și cele de campanie, folosite de Armata română, până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Toate argumentate logic, susținute de ancora documentelor de arhivă, românești și maghiare. În centru autorul plasează făuritorii acestor „puternice cazemate”, comparate cu cele construite în întreaga Europă, remarcă ingeniozitatea inginerilor, constructorilor și statmajoriștilor pentru a le face de netrecut. Apoi, alături de cei 15 ocupanți ai cazematelor reconstituie efortul lor, strădania pentru instruire, și apărare. Totul capătă respirație umană, suflu românesc, mai ales aici la granița de apus al României Mari. Remarcabilă demonstrație pentru a întări ceea ce Iorga spunea: „Cazemata e însăși identitatea poporului român”!

Și totuși… Dilema încuibărită în mintea și sufletul meu, este direcționată spre generația adultă și mai ales este îndreptată spre tânăra generație, care a trecut și trece prin istoria tării, fără a cunoaște, sau ca să fiu mai indulgentă și fără intenția de a critica, fără a cunoaște evenimentele istorice majore cu care s-a confruntat România. Oare știu ce este o cazemată? Oare știu ce semnificație au ruinele fortificațiilor din localitățile din apropiere satelor din județul Bihor? Oare știu că între aceste ruine și în jurul lor sigur a curs sânge al EROILOR neamului, Eroi, care s-au jertfit cu credință, în câmpul de luptă al războaielor cu care s-a confruntat armata română?

„Cazemata” dă răspuns încă la multe asemenea întrebări. Cazemata dă răspunsuri potrivite, cu siguranța cunoscătorului, al analistului militar, căci autorul ridică Munca, efortul financiar și uman pe treptele meritorii ale onoarei, mândriei și demnitâții la care poporul român are drept pentru a face din cazemate un obiectiv de țară, prin noi înșine!

Capul se apleacă cu smerenie și recunoştinţă pentru toţii EROII neamului nostru, dovadă evidentă de curaj, de dăruire și de sacrificiu al moșilor și strămoșilor noștri pentru realizarea victoriei asupra oricărui inamic. Spre cer trimitem un gând pios de compasiune pentru Sacrificiul Martirilor Neamului Românesc.

Cartea „Cazemata” – este volumul care îl caracterizează pe autorul col. r. dr. Constantin Moșincat, de o meritorie perseverență pentru a demonstra seriozitatea documentării în politicile militare, precum și dorința de a transmite cu exactitate complexitatea evenimentelor istorice legate de fortificațiile existente și strategiile militare în care au fost implicate și au oferit împlinirea misiunilor pentru care au fost create, construite pe teritoriul României Marei, de la Nistru pân’ la Tisa!

Cuvinte de înaltă preţuire, recunoştinţă și de mulțumire. Vă felicităm și Vă mulțumim pentru că avem onoarea de a participa la lansarea volumul „Cazemata” – încărcați de vibrația unei explozii de evenimente, sentimente și trăiri, care susțin și apreciază transmiterea complexității cunoștințelor dumneavoastră și al creativității dumneavoastră în alegerea temelor pe care le oferiți cititorilor.

Felicitări stimate domn col. r. dr. Constantin Moșincat!

––––––––––

Ing. Miorița SĂTEANU

Cetățean de Onoare a Municipiului Oradea

25 noiembrie 2021

Cristina HOROTAN – MESAJE (VERSURI)

AFIRMARE

Până la sufocare alergați
Să fiți plăcuți, să fiți aplaudați,
Să adunați medalii și distincții
Și să fiți ridicați la rang cu sfinții.
Și căutați pân’ la epuizare
Nimicuri în nisipuri mișcătoare,
Să mai urcați hulpavi încă o treaptă
În societatea bolnavă și stearpă.
Săpați, dacă-i nevoie și morminte;
Naivi, ucideți suflete, cu flinte,
Și-apoi vă credeți niște împărați
Ai celor îngropați, ce v-au fost frați.
Poate vi-i conștiința adormită
Și inima, de sete amorțită.
Nisipul mișcător ce l-ați creat
Nicicând nu va putea fi cimentat.
Lăsatu-v-ați credința îngropată,
Și viața, de scenarii seci furată.
Și dacă v-ați crezut niște eroi,
Să știți că nimic nu luați cu voi!

EGALITATE

Spunea marele Eminescu
Din geniul minții sale rare,
C-oricât am căuta egalitatea,
Ea doar in matematică apare.

C-am vrea s-avem aceleași drepturi,
C-am vrea puțină echitate,
Printre cei ce se bat în piepturi
Că-și poartă mâinile curate.

Egalitate nu există
Cum învățat-am din păcate.
Dacă n-ai rang, nume sau castă,
Ești doar o simplă nulitate.

De altfel, nici în fața legii
N-am putea fi cu toți’ egali.
Pentru pământ, unii, ca blegii
Din fii de drept, sunt „papagali”.

Și scrierile-acelea lungi
Cu-articole și-amendamente,
Sunt exceptate unor slugi
Care răspund la comitente.

Egalitatea-i o poveste
Sau mai degrabă… e un basm;
O născocire-a unor țeste
Trimisă-n lume cu sarcasm.

Alexandrescu scria bine
Într-o fabulă cunoscută:
Să fiu egal, dar nu cu tine,
O insignifiantă brută.

Să mai citim naivi cuvinte
Din cartea plină-a echității?
Sau să trăim în bula noastră
Uitând de legenda dreptății?

APUS DE SOARE

Apune iarăși soarele pe creste
Și-așterne-nvelitoarea purpurie
Peste-ntunericul ce se-ntețește
În sufletu-nghițit de penurie.

Apune iarăși soarele-n perfuzii
Prin care curg încet stropii de viață
Al căror cântec îl aud și surzii
Și-aceia-n care inimile-ngheață.

Apune iarăși soarele pe oameni
Și-i pune-ntr-o lumina-atât de-amară
Înfățișați ca niște monștri rumeni
Abandonați de pană și cerneală.

Apune iarăși soarele-n orașe.
False lumini pierdute îi iau locul
Și presupuse forțe uriașe
Din sfinte cărți vor să aprindă focul.

Apune iarăși soarele pe inimi,
Încetinește fluxul din aorte,
Transformă toate visele în patimi
Și certitudinile în escorte.

Apune soarele peste pământ
Pare că.. nu prea vrea să mai revină
Unii din noi îl vom păstra în gând
Iar alții-l îngropa-vor în țărână. 

FĂPTURĂ BABI-LONIANA


Ruptă din soare ești, minune vie
Și văd cum sufletul îți dă pe-afară,
Puf fin de păpădie blând adie
Pe inima-ți, o magică tiară.

Ce cauți tu, în lumea asta fadă?
Luptând mereu ca și cum n-ai lupta,
Nu mânuiești vreo armă și n-ai spadă;
Se-nchină tot pământu-n fața ta.

Ce antinomice caracteristici
Se iau de mână și te completează!
De sus din cer, coboară aburi mistici
Care ca-ntr-o icoană  te pictează.

Și mă întreb: cum este cu putință
Să-ți tot ascunzi aripile de înger?
Să te înfățișezi ca o ființă
Ce luminează-n noapte ca un fulger.

Și ni te-arăți mereu atât de simplă
În trupul firav și-n privirea-ți caldă,
Iar ochiul meu de muritor contemplă
Luceafărul ce în pământ se scaldă.

Unică ești, magnifică făptură
Și nu știu cum ajuns-ai pe pământ,
Presari pulberi de bunătate pură
Și sentimentul unui suflet sfânt

BUMERANG
            
Pulsații turbate pornesc la război
Prin trupuri confuze de temperaturi
Ce mărșăluiesc o vreme-nainte
Și când sunt înfrânte se-ntorc înapoi.
Călări sau pedestre, cu arme de foc,
Cu-armuri luciferice ele se-mbracă,
Își fac strategii de luptă, morbide
Și-apoi se închină să aibă noroc.
Globule se-adună în grupuri bizare
Își schimbă culoarea și felul de-a fi,
Sub scuturi ascunse blochează cărarea
Și-aruncă săgeți cu vârfuri amare.
Trăiesc îmbibate cu serul minciunii,
Al relei credințe și al răutății
Fiindcă după ele, pe câmpul de luptă
E anihilată balanța dreptății.
Însă prea naive, continuă lupta
Uitând că în urmă lăsat-au cadavre
Al căror miros inundă văzduhul,
Disipă infecții ce-acoperă cripta.
Își uită menirea, visând doar victorii
Și vor aclamate, oricat ar costa
Iar haosul lor, pe ele le-nghite
În actul final al jocului urii.
Unite-mpreună, creând hematoame
Sufocă artera ce susține viața
Și-și omoară-ncet din pură trufie
Destinul și trupul propriei mame.

CÂND M-AM NĂSCUT,

EU TE-AM PRIMIT PE TINE

În fiecare zi aud, un glas boem care îmi spune:
– De-ai ști tu, mami, că eu sunt cel mai voios copil din lume.
Și te iubesc așa cum noaptea iubește luna de-amarant,
Căci pentru mine știu că ești, cel mai prețios diamant.
Și noaptea, când îmi așez capul, să m-odihnesc pe pieptul tău,
Dispare ca printr-o minune fiece frică și orice rău;
Iar visurile-mi sunt poveste, ca într-o carte de demult
Din care-mi spui cu-atâta drag, învățături ce-n minte-mi curg.
Și-atunci când văd că-n ochii tăi se mai perindă câteodată
Vreun gând pierdut în infinit din suferința înfundată
Aș vrea să-mi crească mii de brațe, și strâns să te cuprind cu ele,
Să înțelegi că pentru mine ești un Luceafăr printre stele.
Oricând mi-e greu s-adorm și-oricând ceva din corpul meu mă doare
Ești cel mai bun medicament și cea mai blândă alinare;
Și chiar dacă de multe ori frigul și vântul se-ntețesc
Eu știu că lângă tine, mami, nimic rău nu pot să pățesc.
Dar cel mai mare dar al meu, primit de undeva de sus,
Acolo unde-n rugăciuni, dorințe și visuri s-au dus,
E-acela care mă desfată cu toate-ale tale divine…
Fiindcă atunci când m-am născut, din Rai, eu te-am primit pe tine.

CUM ÎNFLOREȘTE UN POEM

Tu te-ai născut asemeni unui vers,
Dintr-o împreunare de cuvinte
Aduse parcă dintr-o altă lume
Strălucitoare, ca lava fierbinte.
Te-au scris cu o peniță făurită
De zeii preaputernici din Olimp,
Au tot adăugat mii de cuvinte
Și-ai devenit poemul-anotimp.
Așa într-o splendoare te apropii,
Miroși a iarbă crudă și a crini,
Iar sufletul prin pori se deconspiră
În iz puternic de bujori alpini.
Te-au pus pe foaia lumii scriitorii
Supranumiți duios și blând „părinți”
Iar tu, poemul, o-ncântare-a firii
Poți să-i ridici la rangul unor sfinți.
Vei spune, știu, că poate sunt prea mari
Cuvintele care descriu poemul;
Însă eu simt și văd poate prea clar
Fiece vers care deSCRIE omul.
Să te tot scrii ca până azi în cartea
Pe care o privești ca pe un soare;
Pentru că azi, prin versurile mele
Tocmai ai devenit nemuritoare. 

MARELE ÎNVINGĂTOR

Acum mai bine de-un deceniu,
C-așa a trebuit să fie,
Am întâlnit în viața mea
O minunată enciclopedie.
N-avea coperți, n-avea nici pagini,
N-avea..măcar trei rânduri scrise,
Avea alura unui om
Plin de știință și de vise.
Orice-ai fi vrut să știi vreodată
Sau orișice l-ai fi-ntrebat,
Îți răspundea blând,  de îndată
Fără vreun Google conectat.
Marii poeți și scriitori
Sunau mereu din gura lui
Atât de mândru și-autentic;
Curgeau…. ca apa râului.
Și te purta ca și acum
Pe continente-ndepărtate,
Biblioteci, muzee și-alte arte
În timpuri vechi,  demult…demult uitate.
L-a vizitat, demult, o boală
Atât de grea…atât de cruntă
Și în lupta cu neagră moarte
El a învins și a lăsată-o ciuntă.
Cu o seninătate nevăzută
A tot sfidat atâtea greutăți;
Nu știu de unde are-n jocu-acesta, încă,
Prin buzunare, câștigătoare cărți.
Aș vrea și eu măcar o jumătate
Din mintea și poate din forța lui;
Însă mai mult, aș vrea să biruiască
Mereu, orice capcană-a jocului.
Astăzi,  după atâția ani de greu
Rămâne încă…o enciclopedie,
Dar cred că cel mai mult îl mulțumește
„Bunicul” care a putut să fie.
De câte ori îl întrebăm ce face,
De câte ori avem vreun neajuns,
Mereu, în orice zi și-n orice noapte,
„Eu te iubesc! „, este al lui răspuns

CERUL MEU… TATA
(din sufletul Andreei)

Printre atâtea stele căzătoare
Ce sfredelesc neantul zi de zi,
Privesc astăzi cum cerul meu dispare
Și pleacă spre apus, din miazăzi.

Călătoria lui mă arde-n suflet
Și mă aruncă-n haosul torturii….
Azi, tatăl meu s-a transformat în înger
Și se înalță-ncet prin norii zgurii.

Cum aș putea să-l fac să se întoarcă?
Și cum să fac…să dau timpu-napoi?
Cui să-i mai plâng în brațe? Totu-i parcă…
Un vis urât înecat în noroi…

Pustie sunt acum, dragul meu tată!
Pășesc pe loc și văd numai ruine..
Lumea a devenit cu totul mată
C-ai fost inima ce bate în mine.

Să-ți fie zborul lin și fără piedici,
Să te așezi pe-un nor deasupra mea
Și-n fiece secunda ce-mi rămâne
Să bați, tată iar… în inima mea…

NEMURITORI 
              
Ce greu de acceptat că din cei dragi ne pleacă
Pe rând, cei mai iubiți,  unul și unul
Și marea vieții noastre e parcă tot mai seacă
Iar apei, mereu ii ia locul fumul.
Cu cei ce pleacă,  parcă se desprind
Din noi, bucăți de carne sângerândă,
Pe bolta cerului se tot aprind
Lumini de stele care-n jale cântă.
Și ne simțim pierduți și răzvrătiți
Și ne-am lua la sfadă cu oricine,
Prea goi și parcă prea năpăstuiți
De suferințe crunte și haine.
Cu toții vom sfârși, când va fi timpul
Rămânem însă vii în multe inimi
Care ne vor chema într-un crepuscul
De fericire, de dureri sau lacrimi.

–––––––––

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

noiembrie 2021

OLTEAN C Carmen -POEME DE TOAMNĂ

Ochiul nopții

Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii

De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii

Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor

Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor

Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute

Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților

Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele

Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii

Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor

Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme

Să valsam în alte lumi, în alte existențe

Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee

În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește

Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați

Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi dormind

În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!

––

28 octombrie 2021

Confruntare

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei

Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,

Vei vedea diferit culorile sufletului pământean

Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,

Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile

Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate în înălțare

Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta

Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste

Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe

Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în devenire

Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat

Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o pâine

Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind,

simți înecarea în prisosul fără trebuință

Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii

Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,

Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște desăvîrșirea

Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în fața vieții

Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie

Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie mereu sa fi

Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este dăruită

Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

––

30 ctombrie 2021

Hoțul de frumos

am furat misterul lumii

să scriu un vers,

să las penița din mine să-și crească aripi 

am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse

să mă las vrăjită

am furat parfumul trandafirilor

să înțeleg elixirul și spinii vieții

am furat soarelui razele

să mă las coaptă ca un strugure

am furat roua ierbii

să beau nectarul unei zile noi

am furat zborul păsărilor în vise

să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul

am furat pârguirea cireșelor

să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin

am furat tăcerea pietrelor, tăria lor

să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul

să nu mai fie miei uciși

am furat cucuvelei cântul morții,

să nu aflu că a murit mama și tata,

să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă

am furat apei răcoarea și viața

să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe

am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista

să aflu ce înseamnă a fi vagabond

am furat pădurii somnul

să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,

să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară

am furat mării valurile

să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor

am furat corăbiilor pânzele

să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul

am furat stâncilor puterea

să devin peștera asceților în rugăciune

am furat corzilor muzica,

să mor, apoi să învăț să reînviu,

să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix

am furat îngenuncherea îngerului păzitor

să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,

să aflu pentru ce am venit pe pământ!

––

30 octombrie 2021

Ne-am întâlnit

Ne-am întâlnit între clipele furate ale zilei și nopții,

Pe pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ascunși în iubirea răsăritului și asfințitului

Inhalând un parfum știut doar de noi,

Ce nu poate fi capturat într-o sticluță

Am existat în goana nebună a timpului nemăsurabil

Ca trenul cu șinele lui, ce nu există una fără alta

Rămân împreună doar într-o trecere de nălucă

Ne-am întâlnit în scurtul timp al căderii unei frunze în toamnă

Ce mângâie văzduhul dintre ramură și pământ

Înainte să se așeze în cortegiul ruginiu al plecării

Ne-am întâlnit la venire și plecare, pe cărarea dintre trecut și prezent

Pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ne-am aruncat priviri înfometate de iubire, înainte de visare

Ne-am întâlnit în fulgul iernii ce s-a topit,

Prea îndrăzneț să fure o rază de soare

Ne-am întâlnit în primăvară când iarba a încolțit

Diminețile am băut roua în cupa soarelui vrajă

Într-o intensă îmbrățișare

Părăsind gara destinului a câta oară

Și dacă ne-am fi ținut strâns de mână

Dacă măcar o dată, ne-am fi atins buzele

Seismul ne-ar fi aprins, deveneam crater și lavă

Clocotind o iubire eternă, nemăsurabilă…

––

10 noiembrie 2021

Așteptare

Poate te simți singur suflete

Te zbați ca o pasăre închisă ce se dorește evadată din colivie

Dorindu-ți să întâlnești pe cineva

Să fii iubit febril, îmbrățișat, dorit

Și mângâiat, râzând, plângând cu tine

Desculți în ploaie, să priviți la lună

Un întreg să deveniți, iubirea vă cunună

Acel suflet există, te iubește, îi locuiești în inimă

Te așteaptă, îți cântă, te vede în flori, în cer, dansează cu tine

Te caută în fiecare zi, cum își survolează pasărea cerul infinit

Te așteaptă cum așteaptă marea corăbiile

Se mistuie cum arde focul în flăcări

Pulsează febril ca poezia nescrisă încă pe hârtie

Cântă ca vioara ce crește acum în copacul sortit să-i fie creator

Se pregătește ca arcușul ce o va completa în muzică divină

Visează ca floarea ce nu și-a întîlnit încă albina ce îi va culege nectarul

Acel suflet vibrează o orchestră întreagă pentru tine

Doar nu v-ați întâlnit încă,

Nu înseamnă că sufletul tău pereche nu există!

––

11 noiembrie 2021

––––––––––––

Carmen Cristina OLTEAN

Toronto, Canada

25 noiembrie 2021

Clara ARUȘTEI – PREMIUL „CEZAR IVĂNESCU” (EDIȚIA I-A) DECERNAT SCRIITORULUI OCTAVIAN SOVIANY

„De Ziua Națională a Albaniei și cu doar câteva zile înainte de Ziua Națională a României, Asociația Liga Albanezilor din România are onoarea de a anunța că premiul literar „Cezar Ivănescu” – ediția I – va fi decernat scriitorului OCTAVIAN SOVIANY.

Poet, prozator și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995, Octavian Soviany s-a născut în anul 1954, la Brașov. Cu sânge albanez după bunicul patern, venit în România din sud-estul Albaniei, Octavian Soviany este un nume important al literaturii române contemporane, cu zeci de volume de poezie, proză, eseistică și dramaturgie publicate și cu numeroase premii literare la activ.

Ceremonia de decernare a premiului „Cezar Ivănescu” va avea loc în cursul lunii decembrie a acestui an și va putea fi urmărită pe pagina de Facebook a ALAR și pe canalul de YouTube al organizației.

Reamintim că Asociația Liga Albanezilor din România a instituit premiul literar „Cezar Ivănescu” în acest an, dedicat marelui poet român, de origine albaneză după mamă. Premiul își propune să onoreze un scriitor de limbă română, dar cu origini etnice în rândul minorităților naționale din România.

Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR) a declarat anul 2021 drept „Anul Cezar Ivănescu”, iar deschiderea manifestărilor dedicate scriitorului s-a petrecut vineri, 4 iunie, la București, chiar în curtea casei în care a locuit poetul în ultima parte a vieții. În această curte a fost înregistrată o emisiune în formatul deja consacrat – ALAR ONLINE TV –, găzduită de Clara Aruștei, fiica lui Cezar Ivănescu. Au luat parte deputatul Bogdan-Alin Stoica, reprezentantul minorității naționale albaneze în Parlamentul României, Dr. Radu Săvulescu, directorul executiv al ALAR, Dr. Luan Topciu, coordonatorul Centrului Cultural Albanez din cadrul ALAR, și Miron Manega, purtătorul de cuvânt al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Emisiunea și-a propus să evoce personalitatea și opera lui Cezar Ivănescu și, în mod particular, să amintească de vizita scriitorului în Albania, în anul 2008, cu prilejul lansării unui volum bilingv de versuri, român-albanez, traduse chiar de Luan Topciu. Materialul video a fost difuzat pe paginile de internet ale ALAR și a fost vizionat de zeci de mii de iubitori de cultură din România. „Anul Cezar Ivănescu” la Asociația Liga Albanezilor din România a inclus producții video, evenimente literare și artistice dedicate memoriei lui Cezar Ivănescu. Anul dedicat împlinirii a 80 de ani de la nașterea lui Cezar Ivănescu se va încheia cu o gală în cadrul căreia ALAR va acorda „Premiul Cezar Ivănescu”  – ediția I.” 

(COMUNICAT ALAR: Premiul „Cezar Ivănescu” merge la Octavian Soviany – Asociația Liga Albanezilor din România (alar.ro) )

Mai multe informații despre Anul Cezar Ivănescu la ALAR – 80 de ani de la naștere:

1.  CEZAR IVĂNESCU – 80. MANIFESTĂRI DEDICATE POETULUI (IV) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Cezar Ivănescu, Rod/Fryt – antologie bilingvă apărută la Editura OMBRA GVG din Tirana | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Constantin Chiriac, mesaj în cadrul proiectului „Anul Cezar Ivănescu – 80” * – YouTube

Mai multe informații despre proiectul cultural Casa Muzeu Cezar Ivănescu/Victor Eftimiu:

1. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (I) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (II) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Dreptul la memorie – un proiect cultural | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în derularea acestui proiect cultural care a marcat 80 de ani de la nașterea scriitorului Cezar Ivănescu. Posteritatea îi aparține, sunt convinsă! Însă avem datoria de a transmite acestei „posterități” întregul fond Cezar Ivănescu și un spațiu adecvat în care acest patrimoniu cultural să fie expus spre vizualizare sau documentare. În acest sens, am făcut numeroase demersuri pentru materializarea acestui proiect Casa Cezar Ivănescu (Eftimiu) – Muzeu. Ceea ce a ținut de mine – am realizat. Prin eforturi exclusiv proprii am transformat deja două camere ale casei Maria și Cezar Ivănescu în Muzeu, rog a se accesa linkul CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com) .

Din nefericire, corupția, și voi folosi acest termen cu toate că mi s-a recomandat, pe diferite canale, să îl ocolesc a făcut deocamdată imposibilă punerea în practică cu adevărat a acestui proiect cultural dedicat lui Cezar Ivănescu, Mariei Ivănescu și lui Victor Eftimiu (clădirea fiind casa părintească a dramaturgului Victor Eftimiu).

Firește, Statul prin instituțiile sale este profund lezat la auzul acestui cuvânt – corupție, nefiind, se pare, defel deranjat de consecințele dramatice ale acestei corupții asupra patrimoniului cultural național și chiar asupra viitorului acestei țări în curs de depopulare.

–––––––

Clara ARUȘTEI

București, 27 noiembrie 2021