CULTURĂ, POEZIE ȘI MUZICĂ ÎN DULCE GRAI ROMÂNESC

24 august 2024. Un început de zi cu soare blând, îmbiindu-ne cu razele sale să ne îndreptăm pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt la Casa Cărții-Galeriile de Artă „Top Art” din cetatea Moldovei Iași. Aici a avut loc un eveniment cultural deosebit, dedicat Zilei Limbii Române – 31 august, organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est și partenerii săi culturali: UZPR, SEDCOM Libris Iași și ATC Bârlad.

Deschiderea cenaclului cultural-artistic a început cu intonarea Imnului Ligii Scriitorilor Români, după care președintele Filialei LSR Iași, scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a prezentat invitații și programul manifestării. Am avut bucuria de a avea în mijlocul nostru un invitat special, venit de la Paris: inginer Simina Lazăr-Huser, stabilită în Franța, membră a LSR- FINE.

Profesor Maria V. Stoica, scriitor și jurnalist, a susținut o scurtă conferință intitulată „80 de ani de istorie recentă”, prin care a transmis informații interesante, bine documentate. Trecând prin șirul de evenimente istorice, s-a înțeles mai bine istoria comunismului românesc. Astfel, fiecare și-a putut forma propriile reprezentări despre trecutul recent al societății românești.

Poeta Mimi Rotariu, cu o trăire profundă, a recitat poezia „Graiul meu” – un omagiu adus limbii române, muzica de fundal a creat stări emoționale intense.

Noutățile editoriale. Silvia Hodaș, scriitor și jurnalist, a prezentat câteva opinii despre cărțile sosite la redacția revistei Ligii, „Nord – Est Cultural”.

Prozator, poet, eseist – Maria Panciuc Bucătaru, membră a Ligii Scriitorilor, cu peste 60 de cărți: romane și proză scurtă, volume cu însemnări și mărturii, jurnale sub diferite titluri, studii psihologice, cugetări, două volume cu umor. Despre primul volum prezentat, „Efemerele iubiri”, autoarea spune: „Acest colier de iubiri nu-l poate purta oricine, nu toți avem norocul să fim binecuvântați cu sentimente alese.” Impresionează poezia „Scrisoare către Eminescu”, cu 57 de strofe, în care îi povestește marelui poet, despre viața românilor, despre parveniți și ciocoi, dezbinarea dintre români, plecarea în străinătate, războiul aproape de graniță și evoluția culturii, cum este perceput acum marele poet. Din cel de-al doilea volum de proză scurtă: „Lumea-n care trăim” aflăm despre întâmplări din viața cotidiană, de ieri și de azi.

Constantin Anton, scriitor cu o bogată creație literară, cu apariții în mai multe antologii literare. În volumul de poezii „Mai mult ca Nesfârșirea”, apărut anul acesta, dacă facem o incursiune prin versurile sale, descoperim acel sentiment de iubire care ne luminează viața, plină de fascinație, mister și emoție și ne invită să explorăm sufletul omenesc, să contemplăm asupra frumuseții naturii, să medităm asupra trecerii timpului.

Un alt volum, cel care se lansează astăzi, intitulat simplu: „Poezii”, vol. VI, cu peste 150 de poezii, aparține poetului, ing. Florin Iftimescu. Abordează o tematică diversă despre societate, iubire, viață și elogiul femeii, răzvrătirea naturii cu consecințele sale, dar și despre frumusețea ei cu soarele dătător de viață etc. Originalitatea constă în faptul că, o parte din poeziile sale pornesc de la vorbe înțelepte sau proverbe: „Omul și pomul”, „Ziua bună”, „Gura lumii”, „Vorba dulce”, „Bate doar șaua” etc. Sunt poezii și despre familia lărgită, unele adevărate meditații asupra condiției omului, a sensului vieții, a temerilor, a singurătății, a viselor la vârsta senectuții sau despre valori morale, trăsături de caracter, dar și despre sărbătorile religioase și importanța lor.

Ilie Serediuc a prezentat revista, sosită în orașul culturii moldave, „Al cincilea anotimp”, nr. 2/2024, realizată de scriitor, membru LSR, Mariana Bendou, critic și promotor cultural, revistă internațională, independentă de cultură și civilizație a Cenaclului „Expresia Ideii”.

Cel mai așteptat moment a fost lansarea volumului „Poezii”, de Florin Iftimescu. Au prezentat scriitorii: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc. Mimi Rotariu consideră că „volumul pictat în rime” surprinde în mod plăcut. Autorul e „un poet contemporan, cu rădăcini înfipte în pământul străbun, cu multă credință ne poartă pe drumuri tainice de munte către lăcașuri sfinte pe care le așază la loc de cinste în versuri”, „cucerește prin stihurile sale care te poartă în lumea ideilor frumoase, a vibrațiilor înalte oferite de Puterea muzicii”. Florin Iftimescu așază în versurile sale „frumosul trăit într-o viață, care, ca un veritabil inginer constructor a clădit-o cu migală și precizie, respectând regulile impuse de meserie, dar și un suflet de poet creator de emoții”.

Scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a făcut o prezentare amplă a Omului – Florin Iftimescu, fiindu-i prieten l-a cunoscut bine, ba chiar uneori viața lor s-a asemănat. Ca inginer constructor, a ridicat fabrici, uzine, școli, catedrale și alte construcții în țară și străinătate. A citit din scrisoarea adresată autorului de către sora sa, emoționantele cuvinte: „Poeziile scrise de Florin au un conținut și un farmec aparte. Le-am citit cu drag și m-au impresionat ideile care le-au dat viață.”

Scriitorul Ilie Serediuc a citit în continuare un fragment din ultimul roman, de curând lansat, „Din Caucaz spre Asia Centrală”. Pentru o clipă am călătorit pe tărâmuri tainice și mai puțin cunoscute, descrise cu mare pricepere artistică de către autor.

Frumusețea și bogăția Limbii Române au strălucit în recitalul de poezie care a urmat. Au recitat din creația autorului, Florin Iftimescu sau din creația proprie: Costică Anton, Anatolie Coșuleanu, Mihai Constantinescu, Mihaela Berari, Elena Bostan-Delavicov, Silvica Gruia, Maria Loghin, Viorica Marcu, Niță Maftei, Cristina Moraru, Eugen-Paul Popa, Mihai Savin, Lazăr Simina, Elena Tudosa.

Acordurile de chitară ale cantautorului Adi Gegiuc au sporit simțirile și emoțiile. În clipele respective, parcă am auzit cuvintele marelui poet, „luceafărului poeziei românești”, Mihai Eminescu: „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, ale lui Grigore Vieru, „poetul podului de cuvinte”: „S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române” și ale lui Nichita Stănescu, „poetul necuvintelor”: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română”.

Cunoscutul cantautor și compozitor, Adi Gegiuc, colaborator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, a încântat audiența cu vocea sa caldă, de o sensibilitate aparte, cu melodiile înălțătoare, emoționante.

Momentul umoristic a fost susținut de umoristul, prof. Ioan Hodaș. Ca de obicei, cu umorul său, cu tentă moralizatoare, a stârnit hohote de râs și… meditații profunde asupra mersului societății în zilele noastre.

Atmosferă de sărbătoare! Nichita Stănescu spunea că: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”

Publicul a fost receptiv, minunat, a rezonat cu LIMBA ROMÂNĂ, poezia, muzica și cu umorul.

Au moderat, cu drag, evenimentul: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc

Foto: Silvia Hodaș

Scriitori și jurnaliști, Silvia Hodaș și Ilie Serediuc

Constantin MIU: POEZIE CREȘTINĂ ȘI DE ATITUDINE

Raisa Plăieșu este o voce inconfundabilă între poeții contemporani din Republica Moldova. În cele ce urmează, ne vom ocupa de volumul de versuri Toaca vremii, publicat la Chișinău, în 2023. Surprinzător este faptul că atât prefața, semnată de Val Răzeșu (jurnalist, poet, eseist și prozator), cât și selecția de aprecieri ale unor scriitori, etnomuzicologi și teologi – toate abundă în considerații generale, referitoare la creația Raisei Plăieșu. Spre pildă, iată ce notează prefațatorul în volumul de față: „Spre deosebire de cei al căror univers se circumscrie între linia orizontului și propria piele, poeta poate deschide atât de larg ferestrele inimii, încât pătrunde până la rădăcina tainei din care s-a născut această lume, și devine conștiința vie a desăvârșirii ei.” (p. 4).

În volumul Toaca vremii, creațiile autoarei pot fi grupate în două mari categorii: poezie creștină și, a doua categorie, de atitudine. Multe poezii de inspirație creștină au valoarea unui memento pentru omul care s-a îndepărtat de sacru: „De ce absolvim: gimnazii, licee, două-trei facultăți odată?/ Că mereu avem restanțe la: smerenie, cumpătare, bunătate!…/ În zadar scriem: teze de licență, proiecte, studii, doctorate, / Mereu cu restanțe la: răbdare, milostenie, frate!” (Restanțele vieții, p. 45). După cum se poate observa din versurile citate, smerenia, cumpătarea, bunătatea, răbdare și milostenia sunt comandamente din Sf. Scriptură, care ar trebui respectate cu sfințenie de către oameni – (cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Poeta formulează un adevăr dureros al zilelor noastre: „Tinerii de azi învață în cele mai renumite universități străine, / Dar cine să-i învețe facultatea Iubirii de Țară, cine? / (…) Doamne, (…) Numai la facultățile tale de credință nimeni nu învață!” (s. n. , p. 45). Câtă luciditate în aceste versuri, atâta durere găsim în versurile subliniate de noi! Lipsa de empatie, la vremea pandemiei, de acum câțiva ani, a făcut ca oamenii să se înstrăineze unii față de alții. Această idee transpare din poezia Oamenii între oameni…: „Oamenii între oameni s-au îndepărtat, / Oamenii între oameni nu au mai stat la sfat, / Se privesc ca doi străini cu indiferență, / Nu mai au în suflet sfânta inocență.// (…) Oamenii (…) Nu mai au în suflet a vieții candoare.// (…) Într-o Pandemie ce-i prostește și-i înșeală/ De au altă diagnoză, le scriu aceeași boală! (s. n. , p. 46). Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Lepădarea de sine înseamnă a nu ţine seama de eul tău sau a renunţa la privilegiile tale. LEPĂDAREA DE SINE IMPLICĂ ÎNLĂTURAREA EULUI ÎN CĂUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, ASTFEL ÎNCÂT, ÎN TOATE LUCRURILE, CEL CREDINCIOS SĂ NU-ŞI URMEZE PROPRIA VOINŢĂ ŞI NICI SĂ NU FIE EGOCENTRIC. Numai astfel de oameni pot sa urmeze pe Domnul nostru, Iisus. Ideea aceasta o găsim în O cruce este viața: „Crucea vieții în spate noi nu știm s-o ducem, / Așa cum a dus-o Iisus, când l-au răstignit/ (…) O cruce este viața ce-o ducem în spate, / Drumul mântuirii noastre se face doar prin ea…/ Se va mântui doar cel ce se va lepăda de sine” (s. n., p. 74). Recunoaștem în versurile citate și subliniate de noi distincția dintre omul lumesc și cel duhovnicesc, făcută de Sf. Ap. Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, 2, 9-16. Soluția oferită de autoare o găsim formulată sincer în Doamne, îți mulțumesc și Nădăjduiți în Domnul – adevărate doxologii: „Doamne, îți mulțumesc că într-un an mi-ai dăruit…/ Un an de dor, îmbrăcându-mă în haina sfântă de lumină. / Un an de credință cu Nașterea și Învierea lui Iisus ce-ai vestit. / Un an de iubire cu făcliile aprinse în sărbătorile Tale divine.” (s. n. , p. 34). Haina sfântă de lumină este „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Raisa Plăieșu scrie o poezie de slujire a Cuvântului Veșnic Viu, întrupat în Iisus: „Nădăjduiți în Domnul, numai în Iisus, / El Calea, Adevărul și Viața ne-a adus…/ De vă sugrumă boala, ridicați-vă de jos!? Nădăjduiți mereu, cu rugă, în Hristos.” (p. 35). Calea întru Dreapta Credință este Iisus (cf. Ioan, 14: 6).

De remarcat faptul că asemenea creații pot fi socotite, în egală măsură, și poezii de atitudine¸ autoarea exprimându-și tranșant opinia în privință păstrării credinței strămoșești, luând atitudine tranșantă împotriva stricătorilor de neam, credință și datini, cei care îndeobște sunt cunoscuți ca neomarxiști, haștagiști, useriști. Iată ce le spune poeta unor asemenea specimene, afirmația printr-o serie de negații fiind elocventă în poezia Te rog, nu zice nu: „În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu, / Numai părinții n-au loc în ea, nu. // Tot luxul ai ticsit în mobilă, tu, / Numai cărți n-ai pus în ea, nu!// Ce multe tablouri pus-ai prin casă tu, / Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu. // Petreceri multe ai făcut atâtea tu, / Numai sfințirea casei n-ai făcut-o, nu. / Ai purtat la piept tot ce vrei tu, / Numai Crucea de creștin, nu.” (s. n. , p. 40). Întreaga creație poate fi socotită un pamflet la adresa acestor rătăciți de neam, de țară și credință!

Prof. Dr. Constantin MIU

Al.Florin ȚENE: Conflictul (fragment de proză)

,,Dumnezeu a pus gândurile sale în mintea scriitorilor pentru ca ei să consemneze mesajul său.” A citit preotul Valerian în 2 Timotei 3:16. În dimineața când și-a pregătit Predica din Sfânta Duminică.

Era în camera sa, pe când Preoteasa Maria pregătea micul dejun. Se sculase, încă, de la primul cântat al cocoșului din ogradă, pregătind cele 50 de pachete cu mâncare pentru cei săraci din Parohie.

Cu mult înainte de a începe slujba la biserică, și a trage clopotele nenea Mitroi, la Casa Parohială, au sosit cele două femei, care, de obicei, veneau să o ajute pe doamna Preoteasă.

Acestea au încărcat pachetele în două coșuri mari împletite din nuiele, și le-au pus pe cap, peste oblenic.*

– Coană Preoteasă, noi am plecat.

– Bine, țață Lenuță! Să le puneți lângă Poarta Frumoasă a Altarului.

– Am înțeles!

Preotul Valerian îmbrăcat în reverendă, având pe cap culion, așteptând, înapoia porții Casei Parohiale, pe doamna Preoteasă, răspundea cu bucurie la zecile saluturi de la enoriași îmbrăcați în straie de sărbătoare, ce se îndreptau către Biserică.

– Sărut mâna, părinte!

– Dumnezeu să vă binecuvânteze!

– Sănătate, nașule!

– Să fiți sănătoși, finilor!

Până la urmă a sosit și domana Preoteasă, și împreună au ieșit în drum, unul lângă altul.

* Oblenic-rotocol din pânsă ca un covrig rotunt să poată păstra echilibru baniței pe cap.

– De ce ai întârziat?

– A trebuit să dau la găini, iar purcelul l-am despărțit de scroafă…

– Bine, bine…

Unul lângă altul mergeau pe strada mare spre Sfânta Biserică.Aproape de a intra în curta bisericii, unde grupuri, grupuri de săteni erau adunați, în straie de sărbătoare, discutau probleme de-ale lor, despre secetă, datorii și programări la folosirea celor patru tractoare existente în comună, a început să bată clopotul cel mare din turla bisericii.

– Bună dimineața, Părinte!

– Bună dimineața, oameni buni!

În timp ce preotul a intrat în Sfântul Altar, preoteasa s-a așezat pe banca din față.

Din curte s-a auzit toaca! Bătută de un tânăr student la seminar.

Au intrat toți enoriașii în Biserică, s-au ajezat pe locurile lor, acoperite de pernițe înflorate donate de fiecare famile biserici.

Preotul Valerian, după ce a încetat toaca, a ieștit prin poarta Frumoasă a altarului și a început Sfânta Slujbă. Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, și Sfânta Liturghie în special, sunt Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărăție a lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărăție a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp și departe în spațiu, ci binecuvântăm Împărăția lui Dumnezeu care se desfășoară în prezența noastră, se desfășoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.

Enoriași se închinau de fiecare dată, Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeaşi hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult şi în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învăţământul religios se făcea în Biserică şi numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfinţenie, care creează diferitele momente atât de propice pentru asimilarea cunoştinţelor religioase.

La sfârșit, preotul Valerian le-a vorbit despre icoană. A luat această hotărâre după ce a văzut le televizor că unii, politicieni folosesc în mod abuziv și huliganic Icoana.

– Dragi enoriași, iubiții mei consăteni, Icoana în tradiția ortodoxiei nu este o armă, ci o fereastră prin care privești și ești privit. E spațiul vizual al întâlnirii dintre două priviri, al dialogului în rugăciune, act adânc civilizator, nu barbar demolator.

Icoana poartă în ea mereu un chip tăcut, smerit, nu descompus de ură și greu de privit.

Icoana nu face politică, nu protestează, nu validează războaie, nu expectorează injurii.

Ea doar invită tăcut la anamneză morală, la pocăință discretă, la adunarea gândurilor din risipire, la împărtășirea lor chipului blând, care te privește intens până dincolo de frontiera acestei vieți, sperând ca tu să înțelegi că nu chiar totul e deșertăciune.

În timp ce vorbea, o femeie din al doilea rând, pe nume Leana, nevasta lui Surdu, îi spune celei de lângă ea:

– Ai văzut, Ioană, că Tinca, nevasta lui Costică, care luptă în Afganistan, umblă după bărbați?

– Nu, nu am văzut… treaba ei!

Fără să vrea, preotul Valerian a auzit bârfele dintre cele două femei.

După slujbă, pe când toți enoriașii treceau pe la Sfânta Icoană ,,Maria cu Pruncul”, din argint, închinându-se și sărutând icoana, preotul cu glas sfătuitor, s-a adresat celor două femei.

-Doamna Leana, nepoată Ioana, degeaba vă închinați la icoane, degeaba, îngenunchiați, degeaba spuneți Rugăciuni, dacă, chiar în Sfânta Biserică și în timpul Liturghiei, bârfiți și spuneți răutăți.

Cele două femei care se aflau chiar în fața Icoanei s-au înroșit, au aplecat capul, pe când toți enoriașii le priveau cu reproș.

După utreni și vecerni, sfaturile părintelui Valerian erau adevărate lecții de viață, conținând sfaturi din toate domeniile. Era un adevărat dascăl al Luminii Înțelepciunii pentru parohia sa. Enoriașii veneau și acasă să-i ceară sfaturi din domeniul agricol, din domeniu sănătății și al împăciurii.

În timpul vacanțelor, când veneau acasă cei doi copii, care erau studenți la teologie în Sibiu, curtea Casei Parohiale, se transforma într-un adevărat loc de tabără de recreere și învățătură teologică pentru toți tinerii studenți ai satului, dar și din comunele învecinate. Se legau prietenii, dar mai ales, se realizau adevărate discuții pe diferite teme, mai ales legătura dintre religie și știință.

La prânz, doamna preoteasă le așeza pe o masă mare, așezată sub nuc, prânzul, care se termina, întotdeauna, cu tăierea unei lubenițe, pe care preotul Valerian le împărțea feliile la fiecare tânăr.

– Împărțindu-vă feliile de pepene verde, mi-am adus aminte de un poem al fostului meu coleg de liceu. Știți voi de cine sunt aceste versuri?

Preotul a început să le recite, așezat în picioare, în capul mesei.

,,Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.”

În curte s-a lăsat o tăcere adâncă. Doar cotcodăcitul găinilor se auzeau, venind dinspre curtea lor.

Până la urmă Bebe, student la istorie la Cluj, a ridicat, timid, un deget.

– Spune?

– Dacă nu mă înșel, am citit acest poem, mai de mult, cu titlu ,,Așteptare” într-o revistă vâlceană, și era semnat de Al.Florin Țene.

-Așa este! Bravo! A apreciat Părintele. Pentru asta îți fac cadou volumul acestui poet, intitulat ,,Întoarcerea la metaforă ” .

Preotul intră în casă și se întoarce cu volumul poetului amintit, apărut la ,,Globart Universum” din Canada.

-Mmulțumesc, părinte! Sărutându-i mâna.

– O să citești ,,Cuvântul editorului”, care este foarte elogios, scris cu profesionalism, semnat de Johnny Ciatloș Deak.

După prânz, tineretul s-a răspândit pe sub umbrele copacilor din livadă, întinși pe iarbă. Studentul care avea cartea, a începu să citească din poeziile din volum, la doi colegi de lângă el.

Preotul Valerian, privindu-i și-a zis: ,,Îmi aduc aminte de romanul ”La Medeleni”de Ionel Teodoreanu. Frumos roman. Această operă evocă cu delicatețe și sensibilitate lumea copilăriei, portretizând printr-o lentilă idealizată și uneori nostalgică viața aristocratică rurală din România de început de secol XX.” Gândea părintele, în timp ce preoteasa strângea masa.

După câțiva ani, aceste întmplări idilice au început să se rărească. Cei doi băieți ai preotului Valerian s-au căsătorit, au familiile lor. Unul este preot în Sibiu, celălalt profesor de religie în Râmnicu Vâlcea. S-au căsătorit, au și copii.

Preoteasa, după multe spitalizări, a trecut la cele veșnice. Sufletul preotului, pustiit, își găsea alinarea în citirea Bibliei, dar și al scrisului.

Nu de puține ori, seara, medita asupra morții. Citea și reanaliza pasaje din Biblie, în care se scria despre moarte.

Biblia prezintă moartea ca fiind o separare: moartea fizică e separarea sufletului de trup, iar moartea spirituală este separarea sufletului de Dumnezeu.Își spunea în gând.

Moartea e rezultatul păcatului. „Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6.23a) Lumea întreagă e supusă morții, pentru că toți au păcătuit. „… printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… ” (Romani 5.12) În Genesa 2.17, Domnul l-a avertizat pe Adam că pedeapsa pentru neascultare va fi moartea – „veți muri negreșit”. Când Adam nu a ascultat, a experimentat imediat moartea spirituală, care l-a făcut să se ascundă „de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Genesa 3.8). Mai târziu, Adam a experimentat moartea fizică (Genesa 5.5).

Pe cruce, și Isus a experimentat moartea fizică (Matei 27.50). Deosebirea este că Adam a murit pentru că era păcătos, pe când Isus, Care nu a păcătuit niciodată, a ales să moară ca un înlocuitor pentru păcătoși (Evrei 2.9). Apoi Isus Și-a arătat puterea asupra morții și a păcatului înviind din morți a treia zi (Matei 28, Apocalipsa 1.18). Datorită lui Cristos, moartea e un dușman învins. „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15.55, Osea 13.14)

Pentru cei nemântuiți, moartea pune punct șansei de a accepta oferta plină de îndurare a mântuirii lui Dumnezeu. „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9.27) Pentru cei mântuiți, moartea ne introduce în prezența lui Cristos: „… părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” (2 Corinteni 5.8, Filipeni 1.23) Atât de reală e promisiunea învierii celui credincios, încât moartea fizică a creștinului e numită „somn” (1 Corinteni 15.51, 1 Tesaloniceni 5.10). Anticipăm timpul când „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21.4).

Se gospodărea singur, doar primăvara și toamna, chema pe Ilie, cel care trăgea clopotele, să sape grădina, iar toamna să-l ajute la strânsul merelor și al prunelor, pe care țața Zinca venea și le făcea magion, într-un cazan de aramă, pe care îl spoia cu cositor, Marin al lui Zlătaru, în fiecare toamnă.

Seara, după ce venea de la vecernie, cina și apoi, luase obiceiul să scrie eseuri despre diferite subiecte care, încerca, să le înțeleagă.Din când în când, mai dădeau câte un telefon băieții, sau nurorile, să-l întrebe ce mai face.Erau ocupați și ei, nu puteau să vină la strânsul fructelor, așa cum făceau în primii ani după căsătorie.

Într-o seară, târziu, după ce scrisese o pagimă despre ,,Dumnezeul din Om”, s-a culcat. În timpul somnului a început să viseze: ,,-Meștere Nicolae, azi de Lăsatul Secului, fiindcă avem mult de lucru la construirea acestei Cetăți, eu zic că prima soață care vine cu mâncare să o ardem, și cenușa ei s-o amestecăm cu lutul din care facem cărămizile.Cetatea o să fie mai trainică.

– Facem așa! ,,Doamne de nu ar veni Măria mea.” Și-a zis în gând.Ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca cămășii albe spălată, ieri, de Maria.

De sus, de pe schele, fiecare muncitor privea în vale cu grije și spaimă, doar, doar, să nu vină soața lui. Râul curgea liniștit, valurile lui sclipind în soarele amiezii ca niște briliante.

Deodată, apare o siluetă sveltă, în costum național, având pe cap o baniță cu mâncare.

-Uite, că vine! A strigat zugravul Matei.

-Cine o fi? Și-a pus întrebarea zidarul Pavel.

– Chiar, cine o fi? Și-a pust întrebarea meșterul Nicolae. Doamne, să nu fie a mea. După mers, parcă a fi ea… Maria merge onduindu-și șoldurile. Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa! Fă ceva, dă o furtună, să-i cadă banița cu mâncare.

Îngenunchind cu mistria lângă el, se roagă la Cer.

Ca din senin o rafală de vânt și o furtună cu ploaie a început să cadă peste Cetatea în construcție, dar și peste femeia care încerca să adune de pe jos banița și conținutul ei.

– Mă întorc acasă și aduc altă mâncare iubitului Nicolae, îi e foame după atâta muncă începută în zori.

Parcă așa a auzit-o meșterul, privind cum se întoarce acasă.

Între timp și Dumnezeu a oprit furtuna.

-Doamne, mulțumesc pentru minune!

Meșterii, calfele, muncitorii, înfometați, priveau în vale, așteptând, măcar una din soațe, să vină cu merinde. Fiecare din ei își puneau întrebarea vinovăției.”De ce am acceptat acest joc macabru?! ” Fiecare, în sinea lui, ar fi acceptat bucuros, să anuleze votul unanim pentru ce puseseră la cale. Dar le erau rușine.”Ce bărbați suntem noi?! Sunteți bărbați sau glugă de coceni?! ”Spuneau cu glas tare, după ce în gând ziceau contrariu.

-Cum o vrea bunul Dumnezeu!Și-au zis cu glas tare, pentru a trece vinovăția lor asupra Domnului.

Astfel ”s-au spălat pe mâini” de vinovăția crimei pe care au pus-o la cale.

Discutând, din nou, au văzut în vale, venind cu mâncare, tot pe Maria.

-Așa a dorit Dumnezeu! A zis cu glat tare, sfâșietor, meșterul Nicolae.Căzând în genunchi.

Femeia urca cu greutatea dealul spre Cetate.Ținea bine de banița cu merinde de pe cap. Ajunsă la schele unde o aștepta muncitorii, a pus banița jos.

-V-am adus de toate. Și Biblia să citiți versede din ea.Atunci când vă odihniți…

Meșterul Nicolae a luat-o de mijloc, a sărutat-o pe frunte și a înpins-o peste focul cel mare, aprins de ucenici.

-Iubitule, ia-mă de aici, focul mă cuprinde. Îmi arde părul pe care l-ai mângâiat. Îmi arde țâțișoarele din care au supt copii noștrii.

– Mă doare, mă doare, mă doare! Striga femeia în timp ce bărbații mâncau și beau ce adusese Maria.

– Mă doare, mă doare…! Din ce în ce mai încet.

– O să iasă din cenușe cărămizi mai trainice, să dăinuiască precum credința noastră.A zis meșterul, ștergându-se cu ștergarul frumos, cusut de Maria.

Preotul Valerian s-a trezit speriat, strigat de femeia ce-i aducea zilnic laptele.

-Părinte, auzi? M-am și lovit cu pietroiu cu care bat în poartă.Mă doare!

Acest cuvânt l-a trezit.

-Țață Maria! Vin acum!

A strigat din casă preotul, deschizând fereastra.Femeia a pus banița jos în care se aflau câteva sticle cu lapte pentru doctorul Duței, pentru învățătorul Gică, pentru moașa Ana.

-Sărut mâna, Părinte! Am bătut în poartă de m-am lovit rău în degete.Mă doare.

-Hai în casă să pun spirt și tetraciclină.

-Nu, nu…până la doctorul Duței e un pas.

Preotul Valerian a luat sticlă plină și i-a returnat sticla goală, spălată, primită ieri.După ce a plecat femeia, părintele a pus pe aragaz laptele la fiert.În timp ce acesta fiebea, preotul a căzut pe gânduri.”Ce vis să fie ăsta? ”Până a pleca la slujba de dimineață, acest gând l-a tot frământat.În final a ajuns la concluzia că visul vine din urmă cu două mii de ani când se ”construia ” Biserica creștină.”Ăsta e adevărul! Cetatea era Biserica, Maria era mama lui Iisus. Ceilalți meșteri erau apostolii și cei care au scris Sfânta Biblie. ”

Păreintele Visarion a început să-și frământe mintea. Biblia şi lumea ştiinţifică au aceeaşi explicaţie pentru sursa visului. Biblia spune, prin înţeleptul împărat Solomon, că „din mulţimea grijilor se nasc visele” (Ecclesiatul 5, 6). Adică din preocupările sufleteşti ale conştientului nostru.

La fel afirmă şi cercetătorii ştiinţifici: visele reprezintă un fel de sistem digestiv al creierului, care are foarte mare legătură cu activitatea sa conştientă. Informaţiile din vis au legătură întotdeauna cu informaţii procesate în stare conştientă, indiferent de gradul lor de conştientizare. Există studii care caută legătura dintre conţinutul unui vis şi amprenta emoţională a diverselor informaţii primite în viaţa reală. Uneori o simplă idee de peste zi îţi oferă un vis, alteori stresul sau o situaţie dificilă sunt surse ale visării. Cert este că visul lasă şi amprente emoţionale asupra visătorilor: visele frumoase generează o buna Deoarece visele au legătură cu conştientul, mulţi dintre noi credem că ele pot fi interpretate. De aici până la credinţă este doar un pas.

Biblia însăşi are două domenii distincte de relaţionare cu visul, care sunt total opuse.

Pe de o parte, visul este adeseori prezentat ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu. Există numeroase personaje în Biblie cărora Dumnezeu le vorbeşte „în vis”: Patriarhii Avraam şi Iacov, profetul Daniel, Dreptul Iosif (logodndicul Fecioarei Maria), cei Trei Magi etc.

Există chiar şi o anumită formă de interpretare a viselor, Vechiul Testament fiind străbătut de vise profetice: visul lui Iacov cu îngerii care suie şi coboară pe o scară, Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon, profetul Daniel visează diverse evenimente viitoare, dreptul Iosif este înştiinţat prin vis ce să facă cu Pruncul Iisus şi mama Lui etc.

Pe de altă parte, tot Biblia se opune interpretării viselor şi încrederii în ele. Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, avertizează asupra escrocheriei practicate prin interpretarea viselor: „Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul!” (Ieremia 29, 8-9).

În altă parte, Dumnezeu chiar afirmă clar că nu este nici o legătură între visele înşelătoare şi Cuvântul Său: „Am auzit ce zic proorocii care profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: „Am visat, am văzut în vis”. Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să facă uitat, poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal? Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul?”

Isus, fiul lui Sirah, vorbeşte într-un amplu pasaj din cartea sa despre deşertăciunea viselor: „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire. Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor. Numai oglindire este vederea viselor; asemănarea felei înaintea felei adevărate. De la diavol ce poţi scoate curat? Şi din minciună ce poţi scoate adevărat? Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează. De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele. Că pe mulţi i-au înşelat visele şi au căzut cei care au nădăjduit în ele.” (Isus Sirah 34, 1-7) Mai întâi, trebuie să înţelegem că visul profetic, în care Dumnezeu vorbeşte omului, nu este un vis natural, clasic. Însăşi Scriptura o spune, prin proorocul Valaam: „Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi” (Numerii 24, 16)

Tocmai de aceea, pentru că este o stare deosebită, ea mai este numită şi vedenie, un termen care este menit să deosebească visul natural de visul profetic.

Dar care este scopul visului profetic? Cartea lui Iov spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale. Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului.” (Iov 33, 14-18)

Prin urmare, scopul visului profetic era unul mântuitor: salvarea omului de la degradarea sa morală. Tocmai de aceea, venirea Mântuitorului Iisus Hristos este împlinirea multor vise profetice, cum enunţă Sf. Ap. Petru la Cincizecime: „Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.” (Fapte 2, 14-18)

Aşadar, care este cheia înţelegerii acestei antinomii?

Aşadar, odată cu venirea lui Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt în lume, epoca visului profetic a apus. De aceea, creştinii nu au motive să dea crezare visurilor, deoarece ei cunosc tot cea ce trebuie să ştie pentru mântuirea lor, nemaifiind nevoie de nimic în plus, decât de o înţelegere corectă a creştinismului. Sf. Ioan Evanghelistul spune despre creştini că: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (1 Ioan 2, 20), iar Sf. Ap Pavel confirmă că dragostea creştină a fost scopul tuturor profeţiilor, care s-au şi desfiinţat: „Cât despre proorocii – se vor desfiinţa” (1 Corinteni 13, 8)

Așezat pe marginea patului, încă în cămașa de noapte, părintele Valerian a concluzionat: Visul este o activitate naturală a creierului, născută din preocupările psihologice de moment. Când vorbim de Biblie, visul natural trebuie deosebit de visul profetic, numit şi vedenie, care era o metodă excepţională de comunicare divină cu scopul precis de a îndruma lumea pe calea mântuirii. Visul profetic se derula prin oameni anume aleşi de Dumnezeu, cu o înaltă ţinută morală. De aici şi ispita contemporană a unora de a se crede aleşi de Dumnezeu să le vorbească prin vis.

Odată cu venirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, creştinii nu mai au nici o bază biblică pentru a se încrede în visuri sau a se preocupa pentru tâlcuirea lor. Hristos este plinătatea tuturor învăţăturilor spirituale, prin urmare nu mai putem vorbi de o altă Evanghelie decât cea adusă de El.

Până la urmă, tot ce putem înţelege din vis este că el reflectă conştientul nostru de zi cu zi, la modul inconştient şi subconştient, lucru confirmat şi de cercetările ştiinţifice.

Părintele Visarion a concluzionat, în gândul său:”Visul este un conflict între realitate și o poveste îmbârligată!”

Așa cum obișnuia în fiecare dimineața, înainte de micul dejun, preotul spunea rugăciunea ”Tată-L Nostru”, cu fața la icoana ”Sfânta Maria cu Pruncul ”, primită cadou de la un călugăr de la Mănăstirea Nicula, așezată în bucătărie pe peretele de la Răsărit.

Întoteauna după ce mânca, se ducea în magazie, lua un canceu de lut pe care îl umplea cu boabe de grâu amestecat cu boabe de porumb, apoi intra în curtea găinilor, le deschidea ușa cotețului să iese în țarcul lor.Primul care ieșea era cocoșul, un pintenat de culoare rozolie, urmat de cele 20 de găini care începeau să ciugulească boabele puse de părinte, unele se duceau la jghiabul cu apă, pusă de cu seară.

Apoi, părintele Valerian intra în odaia sa, pentru a se pregăti pentru slujba de dimineață, nu înainte de a citit, așa cum îi era obiceiul, un verset din ”Biblia” sau ”Sfânta Scriptură” pe care o avea pe masă, alături de” Cartea de Rugăciune”,”Ceaslovul ”, ”Viețile Sfinților ”, ”Proloagele ”, care este o carte care se gaseste mai rar, dar care este foarte folositoare. Ea cuprinde pentru fiecare zi din an o serie de lecturi folositoare de suflet, ziditoare, intre care mai intai viata sfintilor din ziua respectiva pe scurt si unul sau mai multe cuvinte de invatatura culese de la marii Parinti și Sfinti ai Bisericii. Asa incat credinciosul are rânduit a citi ceva folositor pentru sufletul sau in fiecare zi. Cartea Proloagelor si-a imprumutat numele de la cuvantul prolog care pe langa intelesul de „cuvant inainte” mai are si intelesul „cuvant ales”, ea nefiind altceva decat o antologie, o culegere de cuvinte alese, de cuvinte folositoare. Proloagele sunt foarte vechi si au fost cunoscute in toata lumea ortodoxa, in limba romana le intalnim raspandite foarte mult inca in secolele XVII – XVIII in forma lor de astazi au fost tiparite prima data la Manastirea Neamt in anii 1854-1855. Aceasta editie a fost retiparita de Editura Mitropoliei Olteniei in anul 1991. Carte pe care a cumpărat-o de la un anticar din Sibiu.

S-a îmbrăcat în epitrah , a închis poarta cu drugul și a luat-o încet spre Biserică, în timp ce începuse să bată clopotul din turla lăcașului de cult.”Cât o mai putea să o țin tot așa? Cât mă mai ține Dumnezeu. ”

-Sărut mâna, părinte!

-Să trăiești, Iaone! Mergi la prășit?

-Da. În Groșoaia, i-a răspuns omul schimbând sapa de pe un umăr pe altul.

-Sărut mâna, nașul!

-Să trăiți, copii mei!

-Tu nu zici nimic părintelui? Ai mămăligă în gură?! I-a zis femeia fetiței ce o ținea de mână.

-Să să ru t mâ na! A mormăit fetița.

-O duci la grădiniță?

-Da. Nu am unde s-o las.Sunt de serviciu la dispensar.

Până a ajuns la Biserică, părintele Valerian a vorbit cu mulți săteni care, mergeau, fiecare la treburile lor.

A intrat pe ușa mare a Sfântului Lăcaș, în momentul că începuse să bată toaca.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Spiritualitatea lecturii și a „Însemnărilor literare” în analiza Lilianei Moldovan

Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.

De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele.

Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.

G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).

China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii, la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China, elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană, albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică, albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe.”

Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”- așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:

,,Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,

Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,

Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,

Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)

Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”

Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».

Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).

Am făcut această digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul cărții Lilianei Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.

Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca scriitoare și critic literar în plină afirmare.

Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..

Al.Florin Țene

Silvia HODAȘ: MOMENTE DE ÎNALTĂ CULTURĂ ÎN ORAȘUL VASLUI

Pe 16 iunie 2024, la Vaslui a avut loc un eveniment cultural deosebit, desfășurat în Sala „Arta” a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” – Lansarea volumului de poezie „Suflet îngândurat”, autor Viorica Marcu.

O zi frumoasă, cu soare arzător și care te conducea cu razele sale direct într-un lăcaș de cultură și istorie, acolo unde sufletul se umple de frumosul din poezie, muzică, artă decorativă, iar de la primii pași te întâmpină expozițiile realizate cu ocazia unor evenimente importante.

O sală plină cu oameni, doritori de a-și înnobila sufletul cu tot ce poate fi mai frumos.

Dr. Laurențiu Chiriac, de la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, în cuvântul de deschidere a evenimentului, a prezentat rolul Muzeului în cunoașterea istoriei poporului român, dar și în promovarea creatorilor de frumos, din toate domeniile.

Scriitoarea, înv. Angelica Manole, a moderat cu mult har și pricepere manifestarea cultural-artistică. A început cu prezentarea autorului Viorica Marcu, devenirea sa ca poet, cum a ajuns să realizeze tablouri din oase de pește și scoici.

Volumul de poezii „Suflet îngândurat” a fost prezentat de scriitor, prof. Silvia Hodaș, președinte al Subfilialei JUNIOR a Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, membru UZPR, Filiala Iași. Făcând incursiune în „sufletul îngândurat” al poetei, a descoperit: «Cu o rară sinceritate ne dezvăluie un suflet frământat de diverse probleme ale vieții. Viorica Marcu, un suflet sensibil, receptiv la tot ce o înconjoară călătorește în sufletul său, acea parte care rămâne veșnic. Mircea Eliade afirmă că: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru”. Sufletul său este: „freamăt în noapte”, „tunet de ploaie”, „fulg de zăpadă”, „floare de câmp”, „cântec frumos”, „zâmbet și plâns”. Lacrima e „roua din zori”, inima „cumul de șoapte”, iar gândul „petale de flori”. Din aceste definiri se ivește, de fapt, OMUL – un mic univers. În poezia „Aș vrea să fiu”, exprimă dorințe ce cresc treptat: „strop din roua parfumată”, „o binecuvântare”, „călăuză către soare”, „punte spre abis”, „piatră prețioasă”, „scris frumos”, „rază blândă”, „amintire” și încheie cu o constatare realistă: „Dar sunt un om cu calități și defecte».

„Amprentele sufletului sensibil se observă în versuri, un pozitivism magnetizant te îmbrățișează, un timbru radiant și de speranță se revarsă peste versuri și ajunge la tine, cititorule. Cuvintele sunt așezate în versuri cu pricepere, imaginile se perindă prin fața ta, uneori poți și auzi plânsetul sau râsul naturii, strigătele de bucurie ale copiilor, plânsetul părinților. Purtătoare de cuvânt a celor de o anumită vârstă care-i descrie frumusețea și acceptarea, o cuprinde nostalgia și confesiile încep să curgă.”

Silvia Hodaș a încercat să explice legătura dintre versuri și arta tablourilor din oase și scoici: „Autoarea fiind și meșter popular, a știut să împletească versurile cu elementele tradiției românești. Chiar m-am întrebat, ce legătură pot să fac între versuri și lucrările realizate din scoici și oase de pește, ce simbolistică poate ascunde această asociere. M-am gândit că: prin florile din scoici dorește să aducă marea mai aproape de oameni, iar lucrările din oasele de pește, din punctul meu de vedere, ar semnifica concepția, potrivit căreia, „nimic nu se pierde și nimic nu se creează, ci totul se transformă” (Antoine Lavoisier). Scoici și oase de pește? Poate o conexiune spirituală cu trecutul îndepărtat, cu apariția vieții pe pământ. Ce simbolism să fie, oare? Și m-am gândit că noi, oamenii, avem o legătură cu marea. A transformat aceste două materiale, elemente din natură, în tablouri de o frumusețe și unicitate aparte. Scoica, simbol al fecundității, a nașterii, asociată reînvierii, de călcare peste moarte. Peștele simbolizează legătura cu viața subpământeană, iar în biserica creștină îi cunoașteți simbolistica.”

Anca Iacob, consultant artistic C.J.C.P.C.T. Vaslui, în discursul său, a vorbit despre artistul plastic, Viorica Marcu, cum transformă oasele de pește și scoicile în tablouri de o rară frumusețe, despre migală și măiestrie. Cu lucrările sale a participat la diferite târguri de artizanat din țară și peste hotare, unde este invitată. Expoziția intitulată sugestiv „Flori din adâncuri” impresionează prin tematică și complexitate.

Autoarea, cu emoție în glas, și-a exprimat iubirea pentru poezie și pasiunea pentru crearea tablourilor. A mulțumit celor care i-au îndrumat pașii spre împlinirea visului, celor care au făcut tot posibilul ca „ziua aceasta să fie o sărbătoare a sufletului, o sărbătoare a frumosului”. Poeta se autodefinește în cuvintele de început: „Sunt floarea primăverii, mereu triumfătoare,

Albastrul cerului senin l-am prins în brațe,

Am decupat și-un colț din soare

Și l-am zidit în sufletul plin de speranță.”

Într-o prezentare Power Point s-au putut urmări: CV-ul literar, antologiile în care apar poeziile sale, concursurile la care a participat, diplomele obținute de-a lungul timpului etc.

Au recitat versuri din creația autoarei poeții Silvica Gruia și Angelica Manole, dar și alți iubitori de poezie. Apoi au luat cuvântul scriitori, prieteni, artiști populari, membri ai familiei. Toți au apreciat OMUL Viorica Marcu, poeziile de suflet din volumul de debut, dar și munca migăloasă pentru realizarea tablourilor din materiale mai puțin cunoscute.

Și cum românul e frate cu umorul, scriitorul Ioan Hodaș a încântat prin recitarea unor poezii umoristice cu temă de actualitate.

Muzica însoțește omul în orice moment al vieții. Au uimit prin interpretare la pian talentații frați Ștefan și Alexandru Șenchiu. Recital uimitor. Cântă extraordinar de frumos, cu multă pasiune. Aplauzele au fost din plin.

Spre final, a susținut un microrecital de muzică populară o frumoasă moldoveancă de șapte ani, Isabela Ignat, din partea Asociației Culturale Domisong, însoțită de prof. Carmen Trufia. Vocea minunată, costumul popular și melodiile interpretate au încântat publicul. S-au acordat Diplome de excelență tinerilor, din partea Subfilialei JUNIOR Iași.

În încheiere a avut loc Sesiunea de autografe și felicitările din partea celor prezenți.

Organizatori: poet Viorica Marcu și prof. dr. Ramona Maria Mocanu, managerul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui

Felicitări autoarei, Viorica Marcu!

Felicitări publicului minunat și organizatorilor!

Foto: Silvia Hodaș

Silvia Hodaș

Al.Florin ȚENE: Omul este ceea ce gândește, cel harnic sfințește locul și viitorul

În cartea Proverbelor, poziția 23:7 descoperim textul: ,,Omul devine ceea ce gândește în inima sa.“ Astfel se explică că omul devine literalmente ceea ce gândește, caracterul acestuia fiind suma totală a gândurilor acestuia. Acele gânduri bune sfințesc activitățile întreprinse de om. Fapte ce ne duc cu gândul la scriitorul Ionel Marin, ctitorul revistei de cultură BOGDANIA.

Fiecare acțiune a omului derivă din gândurile ascunse ale acestuia. Această realitate este valabilă inclusiv pentru acțiunile așa zis ,,spontane“ sau ,,nepremeditate“, și cele comise în mod deliberat.

Orce activitate în folosul culturii pe care o îndeplinește scriitorul Ionel Marin este consecința gândirii, iar sentimentele, reacțiile sufletului, inclusiv bucuria și suferința sunt fructele gândurilor. Acele fructe ale gândului se materializează în paginile revistei pe care cu talent și sârg o editează promovând talente ale culturii naționale și nu numai. Omul este ceea ce crede că este, în plan mintal. Dacă în mintea omului există gânduri rele, acesta suferă. Dacă gândurile sunt optimiste, sincere, optimiste, ele conduc inevitabil la bucurie. Creșterea umană este un fenomen natural, și nu o creație artificială precum roboții. Legea cauzei și efectului este absolută și operează în egală măsură în lumea invizibilă a gândurilor și în cea vizibilă a obiectelor materiale. Un caracter nobil și plăcut lui Dumnezeu nu se naște întâmplător și nu este consecința norocului și al întâmplării, ci rezultatul natural al unui efort continuu și al unei gândiri corecte. El este efectul nemijlocit al cultivării pe termen lung a gândurilor curate. Un caracter animalic și needucat, lipsit de bunele maniere, este rezultatul cultivării continue a unor gânduri cu aceeași natură, adică rele, invidioase, criminale. Omul își creează singur caracterul și viața, dar așa cum le creează, le și poate transforma la fel de ușor prin voință și conștiință. Omul, prin gândurile sale, poate făuri uneltele prin care ne putem autodistruge, dar tot el poate crea la fel de bine instrumentele prin care poate construi un rai al bucuriei, puterii și al păcii interioare. În acest context pot spune că Ionel Marin, prin organizarea de concursuri de creații literare, creează viitorul pentru generațiile viitoare, nu distrugând ca vecinii de la Răsărit.

Dacă omul face alegerile cele bune și corecte și dacă orientează gândurile către ceea ce este bun , se poate înălța către Perfecțiunea Divină., Dar dacă orientăm gândurile către răul cel mai rău, cum o fac dictatorii, omul coboară la nivelul fiarelor. Între cele două capete ale vectorului există variate tipuri de caractere umane. Exemplu astăzi: Papa Francisc este de partea binelui, Vladimir Putin este partea răului. Cu alte cuvinte, Ionel Marin este stăpânul destinului, al lui și-al tinerilor condeieri și propriul său creator.

Felicit din inimă pe scriitorul Ionel Marin pentru tot ce face și întreprinde în folosul culturii și al generațiilor ce vin după noi.

Al.Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Antologiile poetei Doina Moritz sunt pagini de istrorie literară ce se scriu sub „ochii” prezentului

De câțiva ani primesc de la scriitoarea Doina Moritz, din Germania, antologii monumentale de poezii care sunt adevărate istorii vii ai literaturii române care se scriu în lumina prezentului.

Spre sfârșitul primăverii acestui an, am primit volumul patru al antologiei ,,Stele căzătoare” al Cenaclului Internațional, volum subîntitulat ,,Menire spre-mplinire, Cristale de iubire ”, care are 1041 de pagini. Carte apărută le Editura Pim, Iași, 2024.

Antologia are coordonator pe poeta Doina Moritz și consultant – Rodica Ochiș, două intelectuale de marcă, cunoscute în literatura română contemporană, și nu numai. Coperta fiind realizată, prin creație digitală, de Cornel Marius Nemeș.

Cartea se deschide cu o prefață intitulată ,,Din marginea unei galaxii în formare”, semnată de artistul și scriitorul Anatol Covalli, care specifică poetic, printre altele, ,,Bolta cerească a cenaclului s-a extins cu repeziciune, ajungând să cuprindă peste 15000 de astre, multe binecuvântate de creator, cu har și talent”.

Masivul volum se deschide cu două citate semnate de Anatol Covalli și Doina Moritz, însoțite de fotografiile autorilor, redau, pentru exemplificare și înțelepciunea pe care o trasmite, apoftegma doamnei Doina Moritz, formulare aforistică și adagiu poetic: ,,Cristalele de iubire îmbracă zarea-n floare-și-i tremură-n boltiri, poetului vioara. Noi mărgelăm vecii, în marea -mbrățișare\De stele ce nu pier… E-n clinchet primăvara.”

Citind creațile poetice ale numeroșilor poeți din acest laborios volum, am constatat că poeziile sunt texte scrise încărcate de metafore care contractează relații cu alte sisteme. Acestea aparțin unui nivel lingvistic uneori normat, alteori cu o normare laxă, care, în ultima istanță, definește același tip cultural. Poemele din acest volum abordează sensuri diferite ale cuvântului, ale meteforei și ideilor.

Noțiunea de sens și contrasens au fost într-o perioadă pe culmile înalte ale valorii, pentru o operă literară sensul era totul, iar structura ei artistică reală nimic. Contrasensul era promovat de cei ce ideologic nu erau de acord cu politica zilei. Sub numele de ,,mesaj”, ,,conținut de idei “ se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activități umane, dar care era transformat într-un mod nepermis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu ușurință superior unui roman.

Ambiguitatea, într-o perioadă, era înțeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilație a semnificațiilor operei care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil, și ușor de definit noțiunea de ambiguitate a devenit astăzi pentru unii sinonimă cu însuși literatura autentică. Poezia optzecistă de la noi se folosea de ambiguitate, fiind consecventă principiilor construcției artistice ce nu spunea nimic, promovând totul în favoarea labilității. Acest grup a auzit de „opera deschisă” susținută de Umberto Eco fără a cunoaște accepțiile acestui termen și s-a grăbit să-l traducă prin „operă liberă”, adică indepedentă de orice rigori, nu numai de conținut, dar și formale. Încercarea acestui grup de optzeciști, chiar dacă explicau prin psihologie literatura lor, acest joc al spiritului între poli, lasă din păcate impresia unei superficiale și nu mai puțin dogmatice și incoerente absconse prejudecăți, impunând nerespectarea normelor sau a regulilor care sunt dogme pernicioase.

E necesar să distingem între echivocul aparent pe care îl întâlnim la Kafka, Joyce, care opunându-se realismului este departe de a înceta să fie valoros și echivocul efectiv care într-adevăr duce la incongruență, incompatibilitate estetică, ultraermetism. Cât privește ambiguitatea, ea trebuie văzută și înțeleasă sub aspectul ei Logic, cât și Estetic. Din punct de vedere logic, faptul că o operă este ambiguă nu înseamnă încă scoaterea ei din câmpul artei, pentru că structura imaginii artistice nu este pur rațională, ci în același timp afectivă și concret senzorială.

Valoarea operei nu depinde de sensul ei, deși acesta determină dimensiune ei axiologică fundamentală, ci ea se grefează pe o structură și se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul. Această valoare nu poate fi clădită pe ambiguitatea inerentă a multor opere, pentru că simpla oscilație sau mobilitate a interpretărilor estetice nu înseamnă încă nimic.

Izolarea operei poate fi realizată doar metodologic, dar în clipa în care dorim s-o legitimăm ontologic, să-i depistăm virtuțile gneosologice și mai ales s-o situăm într-o scară de valori prin faptul că actul axiologic fiind obligatoriu, apelul la social devine definitoriu.

Volumul se deschide cu patru poezii semnate de Doina Moritz, din Germania, după care sunt publicate poeziile unui mare număr de poeți: Anatol Covalli, Al.Florin Țene, Adriana Dandu, Titina Nica Țene, Lucia Dobrei, Ionuț Țene, Anatolie Coșuleanu, Ion Oprescu, Teodora Cosmina Coloja, Lucia Steffens, Gina Georgeta Tudose, Gabriel Feresuaru, Lidia Cândea, Eugenia Coman, Adrian Sora, Neluțu Bojboi, Gheorghe Avram, Anatolie Cărbune, Maria Gherasim, Camelia Florina Șerbu, Ana Năstase, Carmen Tănase, Cristina Pașca, Maria Luiza Niculescu, Eugenia Calancea, Victor Sava, Doina Smaranda Domide, Zinica Dumitru, Doinița Mocanici, Elisabeta Irimie, Ligia Grindeanu, Nelu Dumitru Chirodea etc. Îmi cer scuze că nu am enumerat sutele de nume cuprinse în acest amplu volum. Meritau toți să fie citați, fiindcă ei scriu o pagină în Istoria Literaturii Române. Fiindcă această Istorie azi are nevoie de o înnoire, că în ceea ce a făcut până acum e saturată de postmodernism, realism socialist și obzeciști, și că, pentru ca să dăinuiească, trebuie s-o ia ca și de la început.

Al.Florin Țene

Ionuț ȚENE: Actualizarea proiectului de țară: Make Romania Great Again!

Când a venit în campania electorală președintele american Donald Trump cu mottoul ,,Make America Great Again”, acesta a inspirat nu numai pe americani, dar și popoarele care aspirau la suveranism. E un îndemn patriotic și suveranist ferm și penetrant, de fapt pentru toate popoarele care doresc să fie conduse de propria elită în demnitate și suveranitate, în relația cu celelalte națiuni și, mai ales, cu marile puteri. De aceea numeroși lideri politici din țările europene – și nu numai – au preluat acest îndemn și l-au adaptat la interesele popoarelor pe care le reprezintau. În acest sens, preluarea unor altor mottouri mobilizatoare pentru susținerea unor federații și confederații de state, cum ar fi UE, nu are niciun rost și e contrară ideii de suveranitate ale țărilor și popoarelor europene. România trebuie să treacă la un alt nivel de reprezentare și acțiune pe plan european și internațional. Până în 2007, România a avut câteva jaloane ierarhizate de trecut în constituirea proiectului de țară: trecerea de la economia planificată socialistă la economia de piață, ridicarea vizelor pentru țările UE după 2002; intrarea în NATO în 2004 și apoi integrarea în UE, în 2007. Accesul în martie anul acesta în spațiul Schengen, realizat parțial, doar aerian, datorită opoziției Austriei – cu sprijinul subsidiar al Germaniei și Olandei – a dus la o stare de frustrare a românilor care se simt tot mai umiliți de Viena, Haga și Berlin. Implementarea proiectului de integrare în UE a adus și numeroase insatisfacții românilor datorită aplicării unor politici publice de la Bruxelles, bazate pe soluții disolutive ale statului național și a popoarelor în general, corelate cu ”cancel culture”, ”woke”, melanjul etnic Kalergi, ”green deal”, propaganda LGBT etc. Secularismul agresiv al Comisiei Europene a lovit în credința popoarelor europene, mai ales în estul-european și în Biserica Ortodoxă percepută și prezentată critic de elita globalistă, ca un fundament al tradiției, rezistenței culturale și opoziției ferme la secularismul nivelator și dizolvant, dar și un portal spiritual pentru dialogul cu Rusia.

În acest context general, consider că românii, clasa politică, partidele, dar și intelectualii sau formatorii de opinie, trebuie să-și coalizeze energiile pentru identificarea unui nou proiect de țară conexat la trecutul, valorile, tradiția și credința poporului nostru. Românii trebuie catalizați spiritual, politic și economic în jurul propriilor interese și valori. Noi nu avem niciun interes acum ca să facem mai mari pe americani sau pe europenii de la Bruxelles – mai mari decât sunt. Țara noastră este necesar să redevină tot mai mare și importantă pe scala valorilor naționale, europene și internaționale. Noi, azi, nu mai avem un proiect de țară. Acesta va fi realizat și implementat doar de forțe democratice suveransite. Actualizarea proiectului de țară a României este de fapt reîntoarcerea la național-suveranism și la valorile fundamentale etno-culturale, economice și religioase multiseculare. Pe noul concept suveranist, noi, românii, trebuie să construim noul proiect de țară după integrarea în UE din 2007. Noul jalon trebuie să fie legat doar de interesul național-suveran, de demnitate și independență în relația cu vecinii, țările prietene și organismele europene, americane sau internaționale. Deci proiectul de țară pentru România trebuie să cuprindă trei puncte esențiale: 1.) unirea Republicii Moldovei cu România, în urma unui referendum desfășurat în ambele state românești, referendum recunoscut internațional. 2.) anularea pe plan internațional a tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, semnat de două state totalitare URSS și Germania nazistă, invalidare care să ducă la unirea cu România a teritoriilor locuite de români din Bucovina de nord și Basarabia de sud (Bugeac) care au aparținut României. Menționăm că Acordul de la Helsinki din 1975 a garantat frontierele statelor, inclusiv ale URSS, stat care nu mai există astăzi. Deci acțiunea politică, democratică și diplomatică de unire cu România a teritoriilor românești din Bucovina de nord și Bugeac nu încalcă Acordul final de la Helsinki (URSS nu mai există), dar unirea se poate realiza ca urmare a procesului de pace internațional din Ucraina, cu participarea marilor puteri implicate, inclusiv Rusia, dar și a României și țările vecine. 3.) implementarea de către un președinte național-suveranist român a politicii diplomatice internaționale, de independență, de demnitate și suveranitate în cadrul alianțelor confederative politico-economice sau militare. Să devenim ceea ce susținea și președintele Bush la București în 2002: o punte de legătură democratică între Occident și Răsărit, între Europa și Rusia, de fapt ceea ce a fost de fapt țara noastră în istorie. Deci actualizarea proiectului de țară, de către o nouă conducere românească național-suveranistă, este necesar să fie sub semnul motto-ului ”Make Romania Great Again”.

Ionuț Țene

Silvia HODAȘ: PRIMĂVARĂ CULTURALĂ IEȘEANĂ

27 aprilie 2024. O zi frumoasă de primăvară când soarele-și aruncă, generos, razele peste cele șapte coline ale Iașului. O zi numai bună de întâlnire cu adevărata cultură, fereastră spre cunoaștere și care unește oamenii porniți în căutarea frumosului.

Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est, împreună cu partenerii tradiționali, a organizat o amplă manifestare cultural-artistică:

ÎN MEMORIA SCRIITORULUI ȘI JURNALISTULUI DAN TEODORESCU
Lansarea volumului de poezii „PICĂTURA DE IUBIRE”, autor Mimi Rotariu

Un moment emoționat! Participanții au adus un pios omagiu scriitorului, cronicarului și jurnalistului, ing. Dan Teodorescu, plecat prea devreme dintre noi, acum un an. Scriitorul și jurnalistul, ing. Martha Eșanu, a ținut o amplă cuvântare despre omul de valoare, „neobositul cronicar al Iașului”, generos, mare caracter, devotat jurnalismului și culturii. A trecut în revistă toată creația sa literară și a scos în evidență contribuția la promovarea culturii pe plan național și internațional, încurajarea tinerelor talente literare în cadrul Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iași, al cărei președinte a fost. S-a păstrat un moment de reculegere. Fiecare vorbitor a încercat să creioneze întreaga activitate literară și jurnalistică, fiecare a amintit de frumoasele momente unice petrecute cu ocazia participării la manifestările cultural-artistice, clipe de neuitat din excursiile și schimburile literare organizate în țară și în Republica Moldova, și multe altele.

Fiindcă data de 23 aprilie 1880 a fost „Anul de naștere al feroviarilor la români”, ing. Petru Naslău a prezentat importanța evenimentului – istorie, realizări, împliniri.

Noutățile editoriale au fost prezentate de scriitor și jurnalist, prof. Silvia Hodaș. A menționat toate cărțile primite la redacție și a vorbit, în calitate de redactor șef și tehnoredactor, despre revista „Nord – Est Cultural”, Nr. 18, ianuarie – februarie – martie, 2024, ce apare sub egida LSR – Filiala Iași. Președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Iași, ing. Ilie Serediuc a apreciat în mod deosebit formatul nou, calitatea articolelor publicate și a ilustrațiilor inserate. A reamintit că revista a primit PREMIUL pentru „PUBLICAȚII LITERARE PERIODICE”, apărute în anul 2023, acordat de Liga Scriitorilor din România.

Scriitorul, ing. Solo Rotenstain, în intervenția sa, ne-a reamintit că „Primăvara, anotimpul poveștilor de iubire” ne îmbie să ne bucurăm de frumusețile care ne înconjoară. Astfel s-a creat o atmosferă numai potrivită pentru partea a doua a manifestării: Lansarea volumului de poezie, „Picătura de iubire”, autor Mimi Rotariu. Au prezentat scriitorii: Silvia Hodaș, Angelica Manole și Maria Efstate. S-a evidențiat frumusețea și expresivitatea versurilor, profunzimea trăirilor.

Silvia Hodaș (selecție din recenzie): „Este al doilea volum de poezii, după „Trăiri sentimentale”, apărut în anul 2023. În vârtejul atâtor trăiri și a experienței acumulate s-au ivit poeziile din volumul, lansat astăzi, „Picătura de iubire”. Sentimentul de iubire cel mai complex și cel mai frumos este prezentat în versuri de o sensibilitate și profunzime aparte. Iubirea a fascinat dintotdeauna scriitorii din toată lumea, fiecare a nuanțat iubirea în felul său. […] Volumul începe cu poezia „Picătura de iubire”, sub semnul căreia curg toate poeziile despre iubirea ce vine într-un mod misterios și împresoară „lumina sufletului”. Poeziile sale transmit emoții pe care le așează în versuri, iar trăirile emană iubirea. Coborând în paginile acestei cărți veți descoperi un infinit izvor de iubire.”

Poeta Mimi Rotariu, în cuvântul său, a menționat: cum a apărut acest volum, momentele de inspirație, mesajul poeziilor sale și mărturisește: „volumul – «Picătura de iubire»–pe care-l simt ca un fluviu de emoții transmise – să ajungă la sufletul cititorilor – «cu flacără sau pic, cu pic»”.

Din poeziile autoarei sau din creația proprie au recitat poeții: Anatolie Coșuleanu, Oana Frențescu, Silvica Gruia, Ecaterina Lungu, Niță Maftei, Mihai Savin și prozatoarea Maria Loghin.

Responsabil cu umorul a fost scriitorul Ioan Hodaș. Prin poeziile umoristice a adus multe zâmbete și hohote de râs. O adevărată terapie prin râs, pentru că „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele”, spune un cunoscut proverb biblic.

Alt moment deosebit a fost primirea de noi membri în Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est : Anatolie Coșuleanu, Maria Loghin, Elena Miclescu, Mihaela Săvuc și Elena Sârghe.

Momentele muzicale au fost susținute de Grupul „Zorile” cu artistele Rodica Murgu, Miorița Romila și Virginia Pește. Au interpretat melodii frumoase și sensibile. Tânăra artistă, Karina Zamfirescu, a impresionat publicul prin evoluția sa, cu un recital de muzică populară. Chiar dacă este în clasa a VI-a, participă la concursuri și festivaluri de muzică populară obținând diplome, medalii și trofee.

Publicul a fost minunat și receptiv la toate momentele culturale, a trăit fiecare clipă la maxim.

Au moderat cu multă pricepere și dăruire: Mimi Rotariu, Ilie Serediuc și Ioan Hodaș. Sonorizarea a fost asigurată de prof. Culiță Păduraru, cu multă răbdarea a inserat partituri cu piese muzicale celebre în momentele oportune, s-a îngemănat muzica și poezia creând spectatorilor momente de înalte trăiri emoționale.

Canale media: Silvia Hodaș și Mihaela Săvuc. Afiș realizat de Silviu Teodorescu.

Scriitori și jurnaliști,

Silvia Hodaș, membru al Filialei UZPR Iași

Ilie Serediuc, vicepreședinte al Filialei UZPR Iași

INSULA VISCOLULUI de Al. Florin Țene – UN ROMAN CATOPTRIC

I. Ce rămâne după ce pleacă circul? se întreba Al. Florin Țene la sfârșitul romanului Chipul din oglindă; și răspunsul părea a fi: un mormânt pe care stăruie chipul luminos al mamei. Ce rămâne după ce focul mistuie un manuscris? și, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârșitul romanului Insula Viscolului. În flăcări strălucește chipul omului și, poate, spiritul Domnului. Fie și numai pentru această strălucire, romanul se scrie cu om și cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfășurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte și stele. Al. Florin Țene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne dezvăluie cartea esențială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula Viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esențialul lumii ca istorie și al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la o „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibniz, poliedrală, dând un roman catoptric.

„Romancierul” Constantin Ene și personajul Ion Netea, din romanul anterior, își continuă aventura pe această „insulă” bântuită de „viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula Viscolului este romanul unui roman și, implicit, romanul unei vieți. De aceea pare autobiografic și realist, dar prin romanul din roman, este vizionar și oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susține, cu zidurile masive și largile bolți ale subteranei, romanul cuprinzător, în care se mișcă și se confruntă aceiași: naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voințe și destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranzițiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie și o subviață a omului, ce deseori atinge inconștientul colectiv. Dar nici în spațiul metaromanului, desfășurat ca o frază nemțească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, întinse pe trei generații, își împletesc dramatic și tragic destinele, traiectoriile vieții, căutând fericirea și găsind moartea, și – în același timp – autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societății din jur. Cu cât se adâncește în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forțele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să împiedice declinul și dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripției și observației autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

II. Într-un roman întins pe patru sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăbovești, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieși, sau poate chiar te-ai rătăcit și, dintr-o anume teamă, nu vrei să ți-o mărturisești. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spațializări temporale. Romanul devine arhitectural pe masura ce se constituie edificiul. Într-un loc te poți opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile și destinele celor ce le-au săpat cu dalta și cu sine și ale celor ce le-au comandat. Într-un spațiu se zăbovește, într-altul se stă puțin, o răceală emanată din pereți te obligă să te grăbești. și parcă viețile se desfășoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuțeală. Pentru aceste ruperi de ritm și curburi ale timpului, Al. Florin Țene stăpânește arta amânării. Întrerupe discursul și îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspans, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obținând o abisare a situațiilor narate și o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus, și cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Țene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când își pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velasques până la Dali.

Intrarea și ieșirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine și divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Țene își începe romanul într-o zi de Paști și îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o oră în care lumina cade favorabil asupra operei și în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineața Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică și de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! și el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să conviețuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopți căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul își are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului și de trădare a spiritului, întuneric în care mișună monștri. Cine să-i scoată din om și să-i vâre în turma de porci de la malul mării!? Oare, cine și cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credința sa este ca arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranță pentru monștri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie și o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susține totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenței. Lui Al. Florin Țene, proza îi luminează poezia. Firește, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată și privirea înălțată, romanul acesta este un triumf asupra judecații unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulțimi înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei își ia revanșa asupra forțelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

III. Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori și autori empirici, impliciți, virtuali și model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la călătoria prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul șef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe măsură ce alimentează și își alimentează ziarul prin redactorii subalterni și corespondenți cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului își poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul inițial și pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Țene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus sub vremi.

Romanul devine o imensă instalație de oglinzi care absoarbe imagini și mișcări ale societății și le focalizează în spațiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Țene strânge și prelucrează o mulțime de date, parcă având la dispoziție arhivele unei epoci, observă și analizează destine și traiectorii umane, în marginea stării civile, și, pentru ca sinteza obținută să nu fie abstractă, apelează la construcție, la ceea ce se numește compoziție narativă, obținând o uimitoare arhitectură romanescă.

Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naționalism și subiectivizare politică: epoca de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena și cea a sovietizării țării de către ruși. Timpul în care se scrie acest roman este cel al „originalei democrații” de după ’89, dar cu multe și obsesive reverberații în perioada imediat anterioară.

Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epoca a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută și prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numește Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naționalismelor din zonă. Centrul acțiunilor se află în Turda, oraș situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfășurate pe trei generații: familia românului Roșu ( cu Sergiu, Sima și Laurențiu), a evreului Goldman ( cu Iacob și fii Simon și Daniel), a maghiarului Bela Kadar (și ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) și Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiții, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziții sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu și mândrie de proveniență etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice – în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism se mai și amestecă, fără să-și dea seama, încât părinții își pierd siguranța asupra propriilor progenituri, toți își încrucișează drumurile prin viața preafrumoaselor, umilitelor și angelicelor femei de la Casa cu trandafiri.(Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică îndrăgostiții și tot ei, în furia și egoismul lor, o distrug, cu viața din ea cu tot!) Soțiile acestor bărbați sunt suferinde, se îmbolnăvesc și mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafață determinate de naționalisme și diferite extremisme.

Narațiunea deseori curge ca într-un roman polițist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieșind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsații subconștiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naționalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginții. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei și bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speță și comunitate. Este dureros să vezi că istoria și subiectul său, omul, nu învață nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister și egoism din adâncul ființei umane care s-a lipsit de transcendent, căreia îi este mai scumpă numărarea arginților decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfășurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginților este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru ființa iubită. Pe aceasta o poate ucide și o ucide. „Cine ucide un om ucide o lume”, zice autorul, preluând cuvintele din Talmud. Crima generează crime – este o observație de adânc tâlc istoric –, și Iakob se scufundă în singurătatea de gheață, fuge de sine, părăsește casa, țara și nu-și găsește liniștea nici în Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorință de răzbunare și crimă, îl caută și îl găsește pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai că de data aceasta cu îngerul infernului politic, și-a pierdut sufletul și se dezvăluie a fi un monstru nimicitor de opere, un distrugător al părții ce i s-a dat omului de Dumnezeu.

Pentru acești monștri istorici există redempțiune?

Romanul Insula Viscolului este o frescă a unor întinse zone și epoci, frământate de interese subiective și subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine și istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanțului, în situația de a fi gol, precar, fără nici o speranță umană transmisibilă. Romanul se încheie în noaptea de Crăciun, când Domnul se pogoară sub chip de Prunc. Autorul vede prin flăcările manuscrisului minunea și rămâne cu ochii pironiți pe nemișcata stea. Credința sa este că cine mult a iubit, chiar trecând prin păcat, poate fi salvat, cum s-a și întâmplat de fapt ca pildă. Cine mult caută și se zbate faustic în această lume, sufletul îi poate fi smuls din strânsorile chiar pecetluite ale răului. Dar pentru monștrii istorici, devoratori ai părții divine din om, care și-au pierdut sufletul, nu există salvare.

IV. Al. Florin Țene își construiește dramatic romanul, pe un continu duel de forțe, de voințe, dintre viața particulară (subiectivă) și viața social-politică (subiectivizată în naționalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim și termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acție-reacție. Lupta aceasta este producătoare de viață, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viață neproductivă. Toate destinele din Insula Viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfășurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest și sens. și Casa cu trandafiri, simbolul părții angelice a lumii, unde este colțul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica și Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mișcă principiul masculin, bărbații a trei familii desfășurate pe trei generații, nu poate să-i elimine acestuia abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanță umană și înlocuirea acesteia cu degradanta materialitate: obsesia banilor și a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voință de putere și îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă și consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună, avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Țene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material și tenebros, nu accede la transcendent, ca să devină un mod de cunoaștere, din ce în ce mai apropiată de roza divină. Iubita este distrusă, ucisă, prinsă ca în ghețurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. și al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidați de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura și lumea. Afirmarea iubirii și negarea puterii, în lupta cu contrariile lor: negarea iubirii și afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Țene și legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula Viscolului.

V. La Al. Florin Țene mâna de sus nu se vede, dar ea acționează asupra omului, fără drept de tăgadă. Din infernul social-istoric, convulsiv, în care personajele nu văd decât propria ură răsfrântă hâd de pe chipul celuilalt, se ridică faptele reprobabile și se strâng în jurul personajelor-asasini ca o carcasă, ca un sicriu: Mărturiile finale sunt zadarnice. Ele nu fac altceva decât să evidențieze meandrele prin care a trecut monstrul; monstruozitatea acestuia să devină cutremurătoare, consistența și forța acaparatoare a ea să fie un gâtlej din care omul căzut, ce și-a pierdut sufletul, să nu mai aibă scăpare. Criminalii și naționaliștii, devoratorii politicieni, și Iakob, și Bela, și Netea, sunt monștrii apăruți în apele noroioase ale infernului social; în ele se zbat, fără frică de Dumnezeu, fără iubire de aproapele. Insula Viscolului s-ar putea numi și Insula Monștrilor.

Al. Florin Țene trece printre monștri oripilat, fără putința de a scoate duhul cel rău din ei spre a-i arunca la marginea istoriei; se luptă laooconic cu fiara. Trei decenii i-au trebuit pentru această luptă, ca apoi în trei ani să poată face vizibilă Insula Viscolului. Trei decenii s-a pregătit, scriind poezie, diverse articole de la publicistică la critică literară, teatru, nu „ca să-și facă mâna”, ci din cauză că mișcările fiarei îi frângeau mai tot timpul gesturile marcate de spirit. Cine i-a citit aceste texte sau l-a văzut mergând pe stradă, a avut în față un timorat. Criticii i-au zis un romantic, un sentimental; dar cel ce a văzut monștrii a sperat că într-o bună zi v-a înfige în ei lama albastră a spiritului și a așteptat revoltat.

VI. În lupta și aventura spre centrul vieții, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic și oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se așază în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aură celor feminine. Este poate contribuția cea mai importantă a lui Al. Florin Țene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul și le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coșul materialității, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar și o cădere în „cercul strâmt” al simțurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanație a fantasticului în real pe calea visului. Prin scufundarea în vis, opera înaintează; visul reprezintă gestul anteic de atingere a pământului pentru reîmprospătarea forțelor creatoare. Fiindcă istoria se află în noaptea prelungită, a îngropării spiritului, tristețea nu poare fi înfrântă decât prin vis sau prin bucuria de a surprinde divinitatea naturii. Descrierea naturii la Al. Florin Țene este compensatoare față de frustrarea în social-istoric a sa și a lumii sale. Iar ferestrele de vis dau strălucire romanului, participă la construcția arhitectonică a sa. Edificiul pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator și cititor. Peste accentuarea treptată a precarității omului se ridică lumina blândă a creației, a romanului din roman. Prăbușit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării și morții, spiritul, fie și de-a bușilea, iese pe marginea craterului, sau prin coșul strâmt al muntelui și ne mărturisește ce a văzut. Al. Florin Țene i-a descris – într-o frescă – aventura, nu altfel și nu alta decât una care ar fi și a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător și-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.

Dumitru Velea