Oglinda

Să nu uităm nicicând să iubim. De câteva ori pe zi mă duc în pădure. E adevărat, că e ceva de mers. Dar din cauza asta pot fi singur acolo cât timp vreau. Sunt vreo doi kilometri până la luminiș. Acolo în luminișul parcă dăltuit în smaraldul pământului, este lacul meu. În jur doar dealuri, unul mai mândru ca celălalt. Lângă lac, veniți doar ca să mă păzească, copaci de un verde închis, cu coroana plină, soldați tineri, chipeși, stând drepți, cumva respectuoși. Acoperind puțin dealurile, copacii vor să le ia acestora dreptul natural de a se oglindi în luciul de cristal al apei.

Lacul e un rotund perfect. Parcă arhitectul creator, așteaptă acum să-l ridice pe o parte, și încet, încet să-l rostogolească pe pământuri. Un cerc uriaș de apă. Apa acoperă lacul cu o pojghiță subțire, delicată, perfectă. Pare că același creator a umplut paharul lacului, prin înghițituri mici, oprindu-se exact atunci când acesta urma să se verse înafară. Apa stă acum în echilibru gravitațional așteptând un semn, orice adiere de vânt ca să se reverse. Exact peste luminiș, un candelabru de marmoră, un nor alb și gros, închide ermetic cutia mirifică a lacului. Doar razele puternice de soare, reușesc să-l străbată și să mă-ncălzesacă.

Ciripitul de păsărele și bătai scurte din aripi, sparg din când în când văzduhul. Deși și păsărelele fermecate preferă să moțăie ademenite de feeric. Totul doarme-n liniște. Eu îi spun locului Oglinda Mea. E întradevăr o oglindă. Eu stau agățat în rama ei verde, puțin umedă, lungit pe iarba groasă și-mi pierd privirea în luciul apei. În oglindă pot să văd ce vreau.

În oglindă îmi văd prieteni, prieteni de demult. Ei se apropie de mine fără a ieși din apă și ne povestim povești de atunci, cu copii și fete, și povești de acum cu glezne și spate. Câteodată apar și sirene frumoase. Pe acestea le-am dorit mult. Le doresc mult. Și acum când le văd simt aceași dorință vie să le ating să le îmbrățișez. Aș vrea să ne povestim povești de dragoste, povești știute atunci, văzute astăzi prin lentilele puțin deformate ale timpului. Suntem doar sirene, nu trebuia să te necăjești atunci, îmi șoptesc ele. Ne-am iubit, ne iubim încă, dar nu ne putem atinge.

Câteodată fermecat, mă las purtat de visuri adânc, adânc în razele soarelui. Atunci vreau să-mi retrăiesc un vis, un eveniment fericit. Atunci caut o piatră pe malul lacului. O caut să fie rotundă și plată. Mă aplec puțin până ce corpul mi-e cumva paralel cu Oglinda Mea și cu o zvâcnire puternică arunc piatra, spre mijlocul lacului. Zeci de cercuri mici se înconjoară, unele pe altele, în rotunduri pașnice. Sute de sectoare de cerc, triunghiuri cu vârful acolo unde a căzut piatra se întretaie. În fiecare tringhiuleț, văd câte un prieten sau o cunoștiință. Îi văd în triunghiuri desenate de apă, cu capul puțin alungit și picioarele mici lipite, de convexitatea oglinzii, a apei. Îmi vine să râd de ei, de mine. Ei vorbesc între ei. Gălagioși, râd și-și povestesc întâmplări.

În câteva minute știu și eu despre ce eveniment e vorba și mă grăbesc să mă alătur, să particip. E o adevărată serbare între prieteni. Câteodată, foarte rar, mai cade și câte un bolovan o stâncă mică. Apa împroașcă malurile ca o balenă furibundă. Totul își revine în secunde. Acum, mulți, mulți ani, a căzut o stâncă, o stâncă în Oglinda Mea. În mijloc s-a făcut o gaură mare, neagră. Fâșii uriașe de apă au sărit în toate colțurile. S-a dovedit după aia că un om o împinsese în lac. Oglinda mea era distrusă. Toate astea le începuse un om. Un om cu o mustață mică, pătrată, neagră și o privire de nebun. Cu părul lins, pieptănat cu cărarea pe dreapta, îmbrăcat în haine militare. Era nebun. Era om?

Din gaura ce s-a format în mijlocul lacului, s-au auzit strigăte, ordine, lătrături de câini. S-au auzit țipete de copii. Plânsete de femei. Se auzeau și fluierături de tren. Ca niște gemete sfâșietoare. Tot timpul mă așteptam ca apa să reumple gaura din mijloc, așa cum credeam eu că e omenesc, că e natural. Dar nu s-a întâmplat. Oglinda Mea părea distrusă pentru totdeauna. Câțiva ani buni și eu, și familia mea, și prietenii mei, și mulți, mulți oameni, milioane, au suferit de pe urma nebunului cu mustața pătrată. Mii de nebuni ca el îl salutau respectuos, militărește cu mâna dreaptă ridicată-n sus. Mai apoi o mulțime de alți nebuni au spus că ei erau îngroziți de ce auzeau și vedeau, dar știți frica, spaima i-a împiedicat să i-a atitudine, să facă ceva. Ei spuneau, noi nu suntem nebuni doar fricoși. Oameni mari, oameni de stat, au spus că e trist ce se întâmplă, dar nu e nimic de făcut. Milioane de oameni mureau.

Apa din mijlocul lacului țâșnea acum la kilometri ca lava unui vulcan dezlănțuit. Era toată roșie, sângerie. Iarba din jurul lacului, ori arsese complet ori era acoperită de un mâl gros de un roșu închis. Soarele nu mai putea încălzi lacul. Deși era lumină afară, o negură umedă, friguroasă se lăsa peste omenire. Numai voci reci, răstite strigau stânga – viață, dreapta – moarte. Ei se credeau Dumnezeu. Ei puteau striga fără teamă de Dumnezeu. A ținut mulți ani, urgia asta. Nu i-a lovit pe toți. Era un rău, un rău îngrozitor făcut de om, împotriva omului, împotriva omenirii. Omul nu a vrut să se împotrivească. Omul nu a putut să se împotrivească. Oamenii puteau, dar nu au știut să întindă o mână de ajutor.

Au trecut anii. Lacul s-a refăcut. E iar Oglinda Mea. Iar mă întâlneam acolo cu prietenii și sirenele mele. Visez iar vise dulci, întins pe malul lacului. Din nou liniștea lui e deplină. Din nou farmecul lui ademenitor mă trage înăuntru lui, mă adoarme pe pojghița lui lină de apă. Și eu, și toți prietenii mei am uitat complet prin ce-am trecut, prin ce-au trecut semeni de-ai noștri.

Acum câtva timp o altă stâncă a căzut iar în lac. Oglinda Mea e din nou lovită. În mijlocul lacului s-a facut o gaură mare neagră. Stânca uriașă a căzut deodată, într-o zi senină. Numai cerurile pot ști de ce și pentru ce. De data asta din gaură, nu se aude nimic. Doar o tăcere amenințătoare, doar un nor de un negru închis înconjură gaura și rănește parcă atmosfera. Cerul e senin ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar există și o mână care într-o tăcere macabră arată, stânga – viață, dreapta – moarte.

Oamenii sunt acum uniți. Cu toții sunt loviți. Toată omenirea învață cum se poate ieși viu din urgia asta. Sunt sigur că și molima asta va fi învinsă de noi. Omenirea va trece și peste asta. Cu victime. Victime ce nu trebuiesc uitate. Oamenilor le e teamă. Dar sunt gata să înfrunte grozăvia. Nu trebuie să uităm, că unită, omenirea e greu de îngenunchiat. Se vor descoperi antivirusuri. Se vor descoperi tratamente noi. Toți oamenii de seama, vor să ajute oamenii de-o seamă, să treacă peste toate. Oglinda Mea va fi iarăși ca la început. Dar nu trebuie să uităm niciodată pe cei ce au fost împinși de om sau de destin spre dreapta. Cei care pedepsiți de noroc nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de viață. Fiecare clipă minunată cu miile ei de trăiri. Multe lucruri se vor schimba. Dar e bine să nu se schimbe pe termen scurt. Să ne uităm mereu în oglindă, fiecare în oglinda lui și să nu uităm!

*

Corona times

Facebook mă întreabă la ce mă gândesc:

Adevărul ca de vreo două luni la NIMIC!

De gramatică:

Am ajuns la un punct în viață unde mă deranjează virgulele,

Am groază de multiplele semne de-ntrebare!

Și nu am aproape nici un semn de exclamare!

De consternare:

Viața este câteodată o întâlnire cu personaje, fapte și situații adevărate !!

Fă tot posibilul să fi mereu în jurul lor!!

Atunci iți vei trăi cu adevărat viața!

Dacă nu nu regreta. Pentru tine viața nu a început încă!

De Corona:

Nu memora nici număra zilele, fă-ți zilele

memorabile

*

Corona times – 1

Când toată lumea vede orice pe fundal negru, când te simți între tristețe și bucurie precum acul unui cântar nedecis în privința greutății tale, abia atunci încep să curgă știrile: Cele liniștitoare, vin deobicei din disperare sau din nerăbdare. Încă puțin vaccinul. Păi englezii, americanii, chinezii. Într-o lună, două e gata. S-a terminat, avem vaccin. Italienii  au ajuns la concluzia, că boala atacă vasele de sânge, și nu plămânii. E o concluzie interesantă. Sper să fi fost încercată cu succes deja în Italia. La genul ăsta de știri eu zic doar Dumnezeu să ne ajute. Eu, sper că pe zi ce trece, medicina să renunțe la statistici și să treacă la soluții: medicamente, proceduri, sugestii întemeiate, vaccinuri. Destul cu conferințe ținute de medici și de statisticile lor.

Teoria conspirației…

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)” →

Pentru Ficu! (în loc de motto)

Un savant din Teleorman a găsit se pare soluția de a salva bătrânii de CoronaVirus: „Dragii mei, îmbrăcați-vă frumos și mergeți la poliție. Declarați că ați pierdut buletinul și actul de naștere. Dacă pierdeți pensia sau alt venit nu uitați că e vorba de viață și moarte! Merită! Declarați că sunteți cu 10 ani mai tineri. CoronaVirus vă v-a ocoli sigur! Eu am făcut-o! Mă simt splendid! Nu uitați că o șpagă mică poate rezolva totul! Succes!”

Pandemia…

Se făcea că sunt în Gara de Nord din București. Așteptam trenul de Fălticeni. Mai aveam vreo oră și jumătate până la plecarea trenului. În sălile de așteptare sute de oameni. Unul în mână cu un covrig, altul cu o merdenea. Unul cu o cola altul cu o cafea de la vreun automat… Unii, cei ce plecau, trăgeau câte o valiza pe rotile… Alții îmbrăcați lejer, cu un ziar în mână, erau veniți probabil să întâmpine… Forfotă mare, mult zgomot. Râsete, discuții imposibile, în care unul își țipa crezul și altul țipa că nu aude… Zarva întreruptă doar de anunțuri. Prezentate cu un ton profesional, puternic, pretențios vesteau sosiri, plecări, întârzieri… Afișaje uriașe cu sosiri și plecări, aproape pe fiecare peron… Pe fiecare afișaj era câte un ceas uriaș…

Stăteam la McDonalds și beam o cafea. Nu mă omoară cafeaua de la McDonalds, dar restaurantul e foarte aproape de peroane. Văd bine și afișajele… Acum intru în ultima oră de așteptare, încă puțin sunt în tren, încă puțin sunt la Fălti… Deodată ceasul începe să bată asurzitor, să bată ultimele 5 secunde… Ultimele 5 secunde a orei 9:00 dimineața… Era cu adevărat tulburătoare bătaia ceasului. Se auzea în toată gara, cred că în tot orașul, poate și pe tot pământul… Mie mi se zguduia tot corpul! Toată lumea se oprise parcă înghețată ca la trucul unui fachir, sau ca la o poruncă cerească… Eram împietrit. Zgomotul turburător, mă învăluise complet. Ocupase fiecare porțiune liniștită din mine…

Nimic nu mișca în Gara de Nord! Se auzea doar bătaia puternică a ultimei secunde. Ca la un semnal, după ora 9:00, oamenii au început să miște ca și cum nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat… În câteva secunde Gara de Nord era iar zgomotoasă și plină de viață… O doamnă mai în vârstă de lângă mine citindu-mi mirarea pe fața îmi spune… Așa bate ceasul acum la fiecare oră. E bătaia cînd noi toți trecem dintr-o oră în alta, într-o altă oră a destinului nostru, a vieții noastre, îmi murmură ea. Toți deodată! Toți deodată putem simți acum valoarea secundei, secunda în care tocmai am trecut cu bine încă o oră…

***

Asta-i viața…

Astăzi am vrut să cobor puțin în amintiri. Să-mi amintesc de timpurile când Freud avea încă valoare pentru mine… Atunci când credeam în frumos, în tinerețe! Asta îmi face tare bine, mă provoacă să visez… Pentru asta însă, trebuie să mă dau jos din tren. Dar trenul meu îl simt, din păcate, nu mai merge înainte. Simt cum se învârte continuu, între bucătărie și living, între terasă și dormitor. Desigur în fiecare stație trenul meu oprește, mai mult, sau mai puține minute… Desigur plimbarea asta nu o fac de bună voie… Desigur nici trenul nu e mereu pe aceași linie. Dar peisajul care nu se schimbă e obositor…

Am coborât din tren pe terasă. De data asta, fără cafeluța fierbinte, așa cum îmi place mie. Bulevardul mare din fața casei complet pustiu. Pare construit pentru aterizarea extratereștrilor. Pământenii nu-l mai folosesc, iar extratereștrii nu au aflat încă de existența lui.

Nu știu dacă claustrofobia e ce mă îndeamnă să scriu din nou de Corona. Dar trebuie să-mi pun puțină ordine în gânduri… Așa nu se mai poate… Mă așez pe scăunelul meu mic, de unde nici soarele nu se vede, fiind umbrit de o floare, de o crizantemă, dintr-un castron de pe terasă. Acum îmi pot pune gândurile într-o ordine anume… Oricum de pe scăunelul meu mic nu deranjez pe nimeni. Sper! Deci ce e viața. E o lungă secvență de trăiri, de ‘existențe’… Pentru ca eu să am o trăire, e nevoie de una sau mai multe bătai de inimă. Apoi e nevoie de creier ca să perceapă trăirea. Inima și creierul au nevoie de oxigen. Pentru asta s-a inventat mijlocul de transport numit sânge. El sângele, trebuie să-mi conducă oxigenul spre organele vitale. Sistemul meu nervos trebuie să fie acolo, să fie în stare să controleze toate asta. Pentru ca sângele să aibă  destul oxigen, s-a inventat aerul, apa, mâncarea. Pregătirea lor se face în bucatărioare numite stomac, plămâni, rinichi… Nu vreau să vă chinui și cu gunoiul, cum se aruncă gunoiul ce rămâne de la fabricarea oxigenului! Apoi fiecare trăire sau cum îi zic eu existență, are nevoie de niște computere specializate care să-i dea GPS-ul lui. Adică să-i poată descrie exact împrejurimile, locul unde se află. Asta este cu atât mai exact cu cât, computerul de văz și cel de miros, ca și cel de auz sunt mai perfecționate. Toate informațiile astea sunt cu dărnicie tranmise unui super computer din creier. Acesta simțindu-se indispensabil, de mare ce se dă, nu e niciodată mulțumit de infomațiile primite. El vrea să primească încă. Exact ca tinerii ce se iubesc și se redescoperă continuu la fiecare atingere, vor mereu încă.

Calculatoarele specializate vor să aducă șefului (super computerului) alte noutăți. Atunci ele cer super computerului schimbarea locului, schimbarea GPS-ului. Atunci, doar atunci, picioarele, mâinile, gâtul, șoldurile se rotesc încercând să aducă mai multe informații pe masa șefului… Acesta trage imediat concluzia, e intersant merită să mai petrecem aici câteva miliarde de nanosecunde, sau e cazul să o întindem spre un alt orizont. Așa se vede o secundă, o secvență, din viața mea, de pe scăunelul meu.
Tot ce ați citit până acum nu are nici o legătură cu vreo realitate… E doar o poveste ce eu mi-o povestesc mie ca să văd cum să mă lupt cu Corona.

Sper că prietenii mei doctori (în medicină) să nu se fi sinucis până în acest moment…
Sper că, prima jumătate din cititori au părăsit deja fantezia mea. Fantezia este de pe scăunelul meu mic, așa că eu o pot continua. Dacă șeful decide că merită să mai stăm puțin pe acele locuri, la același GPS, atunci automat toate informațiile sunt copiate pe un disc. De acolo pot fi regăsite cu relativă ușurință. Asta numai dacă domnul Alzheimer nu a devenit vecinul nostru (alterând complet competența creierului – a super computerului)

Dacă informațiile sunt mai puțin impresionante ele dispar în secunde sau se mută pe un „disc on key”. Ăsta e mai greu de găsit și mai greu de folosit… Toate calculatoarele sunt alcătuite dintr-o mulțime de semiconductori (chestii electronice – habar nu am de ele) și celule de memorie. Ca să-mi fac mie viața mai simplă, le numesc pe toate celule.
Ei bine eu îmi închipuiam că în timp, echipamentul computerelor, celulele îmbătrânesc. Mai schimbăm noi câte o piesă, dar până la urmă computerul se termină. Trist dar odată cu el și secvențele de trăiri. Odată cu ele și viața…

Mai știam o chestie, că înainte de a ridica mâinile spunând până aici, computerele nu se mai pot măsura cu programele noi. Noile programe, vrem nu vrem, apar zilnic, ca să ne îmbunătățească viața, știu eu, să ne-o ușureze. Noile programe au nevoie de memorie mai multă, de super computere mai rapide… De aceea să nu vă mirați dacă o să vedeți câte un bătrânel, ca tine, ca mine, puțin cam debusolat, cam pierdut. El nu mai face față ritmului informațiilor, numărului lor, densității lor… El e depășit. Noile programe de pe piață, nu pot rula, executa pe computerul lui. Asta-i viața!

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (3)” →

Cele 10 amendamente

1. Aștept ziua când o să pot să mă uit iar lung, lung la soare… Soare ce-și face drum printre crengi și frunze și îmi încălzește nările… Atunci un strănut puternic o să-mi umple plămânii… Și nimeni în jur nu va înjura, nimeni în jur nu va fugi speriat. O zi obișnuită… un stränut obișnuit…

2. Va veni oare și ziua în care, semnul plus va fi izolat și nedorit. Toată lumea o să-și trăiască negativismul. Cei pozitivi trebuie izolați căci vor fi nedoriți… Pentru mine ca matematician asta ar însemna o rescriere a științei… Dar cui îi pasă de mine!? Cei mai pozitivi vor fi cei negativi… Omenirii îi lipsește doar o zi… O zi obișnuită… O zi în care cei născuți pozitivi să fie din nou, cei buni și iubiți…

3. Va veni oare o zi în care nu vei mai avea nici un prieten apropiat. Vei fi obligat să asculți de rugămintea prietenului tău bun, ce te roagă să te ți la distanță… Altfel vom muri cu toții! Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care să-ți faci prieteni buni… O zi obișnuită… Un prieten bun, cum îl știm noi…

4. Amendamentul 4 este legat de evrei. Îmi pare rău dar la concluzia asta am ajuns eu… Întâi și întâi un fapt important ce vreau să vi-l aduc la cunoștință. Știați ca evreii ultra religioși când fac sex, sunt despărțiți printr-un cearceaf, completamente despărțiți de un cearceaf. Desigur nu se pot face copii prin cearceaf. Deci cearceaful are o gaură potrivită la locul potrivit. Dragi prieteni nu vi se pare că asta e dovada cum că COVID-1 a existat în timpurile alea vechi? Iar asta a fost soluția găsită de comun acord cu cel de sus… De fapt cum văd eu evoluția sexului. La căsătorie, ce va fi oficiată prin calculator, mireasa va primi un set de eprubete cu spermă. Desigur că și un disk on key în care se va explica detailat, ce tată ideal îți oferă computerul. Fiecare eprubetă, desigur cu eticheta ei.. Desigur că proaspeții căsătoriți vor schimba atunci numerele de mobil și vor putea continua relațiile lor sexuale după plăcerea dumnealor… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare cuplu poate să facă dragoste așa cum făceau bunicii… O zi obișnuită… Oare vor fi amatori…

5. Va veni și ziua cănd lumea nu va regreta nimic… Noi ăștia de azi, vom fi istorie. Oamenii cu măști, ochelari și mănuși vor comunica cu alte măști, ochelari și mănuși. Nimeni nu va avea nimic de regretat. Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare își va scoate masca… Ziua în care toți vor regreta. O zi obișnuită… Oare care va fi reacția măștilor descoperite… Vor fugi repede să se acundă sub o mască…

6. Va veni o zi când nimeni, dar nimeni nu va avea nevoie de o mână de ajutor! În primul rând e periculos, apoi e nedorit și în ultimul rând la ce bun? Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care se va învăța online despre mâna de ajutor din timpurile străvechi… O zi obișnuită… Ce prostie cine are nevoie de așa o lecție și cum se poate știi că asta a fost adevărat, pe vremuri…

7. Va veni o zi când omul va fi obosit să se spele de sute de ori pe zi pe mâini. E adevărat, cursurile online vor dezvăța omenirea de scăpinatul în nas, de frecatul la ochii și desigur de mâncatul unghilor. Dar mâncarea, mâncarea va fi adevărata problemă. Și atunci pastila zilnică a astronauților străvechi, va aduce soluția… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare familie se va întâlni online la un picnic. Tot felul de mâncăruri din străbuni vor fi arătate pe video… O zi obișnuită… Mirosul și gustul mâncării va cuprinde împrejurimile. Toată lumea va fi servită să deguste bunătațile… Aici tare aș vrea să intervin și să propun o gustărică. Doar una. Adevărată! Doar câțiva mici, cu gogonele murate, niște must și dezmățul l-ași termina cu niște sărmăluțe cu o mămăliguță. Poate știu eu și o cafea cu un profiterol… Exagerat nu? Toate lumea se întreabă de unde știe ăsta cuvintele astea. Ce or fi însemnând ele. O zi obișnuită…

8. Va veni o zi când luptele pentru putere și supremație, pentru bogație sau între sexe, luptele între popoare sau luptele între religii nu vor mai avea nici un sens. Dar omul bine dezvoltat și învățat să lupte va continua lupta pentru sau contra paticulelor, a moleculelor, a virușilor, a analizelor, a vaccinelor,a atomilor… Va fi o zi obișnuită…

9. Va veni o zi când simțurile noastre se vor schimba complet… Un om obișnuit cu mască, mănuși si ochelari, va vedea lumea într-o singură culoare, de o textură complet neimportantă chiar neplăcută la atingere, fără miros… Asta NU va fi o zi obișnuită… Poate DOAR muzică, o muzică nouă să călăuzească omul.

10. Amendamentul ZECE trebuie lăsat liber. El va fi scris în ceruri și va repara toate celelate 9 amendamente. NICI ASTA NU SE VA ÎNTÂMPLA ÎNTR-O Z! O ZI OBIȘNUITĂ… NU MAI AȘTEPT ZIUA… E ZIUA DE AZI, DA DE AZI ALUNGĂM TEAMA…

***

Când galbenii nu ajută la nimic

Cerul de un albastru deschis promite. Puținii nori își cască gura spre mine, amorțiți în văzduh… Eu stau și mă uit la televiziune. Cu mâna pe inimă vă spun că acesta este ultimul lucru pe care-l recomand cuiva. Oamenii ăștia de la „televizie” vând panica. Panica este produsul final pe care ei încearcă să-l vândă. Dacă e vorba de politică, sper că am destul discernământ să-i înțeleg că încearcă doar înceracă să-și facă datoria. Atunci  zâmbesc la panica generată de ei. Dar acum cu molima asta galbenă (a început la chinezi) corona virus, toată media este o pacoste. Pe de o parte trebuie să-i asculți. Mai au și informații importante, prezentate de autorități, pentru binele nostru. Pe de altă parte toate canalele concurează între ele cine e mai cinic, grav, mai morbid, cine poate crea o realitate mai neagră (galbenă!), mai înspăimântătoare în cel mai scurt timp…
Dar acum la televiziune era primul nostru ministru. El este un tip deștept merită ascultat. Chiar și cei care nu l-au votat apreciază inteligența lui. Așa sper. După scurtul lui discurs, m-am simțit un om însemnat. Nu, nu o personalitate. Ci un om, cu un semn pe frunte…

El spunea că toate acțiunile ce se fac, cu îngrădirea circulației, a întâlnirilor, toate restricțiile, sunt de fapt făcute în special pentru noi. Pentru cei între 60 și 80 de ani. Ceilalți scapă, mai mult sau mai puțin ușor din asta. Așa se pare. Problema omenirii azi, e cu noi cu ăștia între 60 și 80 de ani.

Se caută eliberarea spitalelor, a camerelor de gardă, a aparatelor de respirație, numai pentru noi. Să ne poată salva pe noi pe cei în vârstă, când va veni vremea. Noi devenisem acum populația însemnată. Însemnată în ambele sensuri ale cuvântului.
Nimeni deocamdată nu l-a acuzat pe primul nostru ministru că își rezervă un pat de spital. Și el are peste 70 de ani, iar corona virus nu respectă titlurile acumulate în viață…

După primul ministru, parcă nu ar fi fost destul discursul lui, a apărut cancelarul Germaniei. Ea a spus că lumea nu trebuie să se panicheze. 70% din populația globului va fii atinsă. Procentul de morți va fi de 2-3%. În materie de statistici totdeauna îi iau pe nemți în serios. În materie de viață și moarte ăștia au o vastă experiență. Până acum credeam că doar dacă e vorba de viața altora… De când cu imigranții s-au mai schimbat și nemții mi-am zis… Lumea se schimbă…

Am închis televizorul. Mi-am amintit, când pe la vreo 10 ani am mers să văd cu mama filmul „Război și Pace”. Tolstoi e întradevăr mare! Eu n-am înțeles mare lucru. La ieșire mama îmi spune:

– Războiul e ceva groaznic, băiete!

Pe mama filmul a impresionat-o.

– Dar voi, îi spun eu, nu ați avut de suferit în război…, referindu-mă la familia noastră…

– E adevărat și nu e adevărat. Mi-a spus mama.

– Uite, întâi chestia cu steaua galbenă. Ai auzit de asta. Auzisem, dar îmi plăcea să-mi povestească mama din nou.

– Povestește-mi, îi spun.

– Nu-i mare lucru de povestit, a spus mama.

Apoi a continuat:

– A ieșit o lege cum că toți evreii trebuie să poarte steaua galbenă pe piept, la vedere. M-am dus la croitoria Rozemberg din colț. Am luat 3 metri de pânză galbenă și am țesut stele galbene pentru toată familia. Era ușor, două triunghiuri suprapuse! Am dat și la prieteni… Fiecare și le-a cusut pe câte o haină.

– Mamă dar la ce bun așa o lege?, o întreb.

Îmi plăcea mult să o ascult vorbind.

– Păi, a continuat mama, nemții au vrut să-i umilească pe evrei, să arate tuturor cum sunt ei, evreii, diferiți de alții. Umiliți credeau ei, evreii vor fi mai ușor de manipulat, de transferat în lagăre, de exterminat…

– Și au reușit în dorințele lor satanice? o întreb cu sufletul la gură. Să ne umilească, da, să ne omoare, da. Să ne ia speranța nu, să ne transforme în neoameni nu…
– Cu umilința au reușit la început. La început toți am fost șocați… Apoi soră-ta de exemplu, care avea 5 ani pe atunci, era foarte mândră că era printre puținii însemnați…
Mie mi-a fost rușine la început, de ce eu, de ce însemnată? a continuat mama.

Mergeam cu capul aplecat, în pământ. După scurt timp nici nu-mi mai păsa. Aveam grijă să nu uit, să-mi atârn cârpa aia pe piept să nu mă omoare cineva. Viața mergea înainte…
Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (2)” →

Cugetări din colivie…

Când mâine e incert, neclar!

Iar astăzi lung, îngrozitor de lung

Încerc să mă ascund în trecut!

Închid ochii…

mă rostogolesc

În tunelul timpului!

Timpului trecut…

Fără să-mi pese, unde-am să opresc

Și când îi deschid,

Sunt cu mult mai tânăr,

Cu mult mai mult chef de toate!

Atunci scriu despre mâncăruri,

Sau de băuturi?

De dragoste,

Sau de prieteni!

Toate din timpul ăla,

Pe atunci când timpul nu conta

Scurgându-se alene pe timpul lui…

Între două căderi în tunel,

îmi mai rănesc puțin sufletul

Cu numărul infectaților

Și al morților!

Al fricii,

Și a nenorocirilor

Ca într-un scenariu gri, semnat de diavol!

Scenariu pe care EU nu sunt obligat

să-l citesc…

El a ajuns dintr-o greșeală-n mână mea!

Eu nu pot trăi așa!

Eu mă reîntorc repede,

În ceața groasă

A nostalgiei mele!

De acolo culeg cu grijă o tresărire,

Oricare, ce mă face fericit!

Și am iar câteva ore bune!!

Căci eu am „boha”!!

***

Bohă – timpul s-a oprit un timp – prima zi de carantină

Când ești fericit ești atât de adâncit în fericirea ta încât nimic, dar nimic nu-ți poate sta în cale… Când ești mai puțin fericit, ori nefericit, cu orice ocazie, îți revizui starea de spirit, doar doar de te-ai putea înșela și considera fericit… Omul nu poate accepta nefericirea…

Dar ce e fericirea? Nici un dubiu, e singurul motiv pentru care merită cu adevărat să trăiești. Dar câteodată, de fapt o dată la mulți, mulți ani, fericirea, e trecută de către destin pentru un timp(să sperăm scurt) pe locul doi.  Deodată, vrând nevrând, ești închis într-o colivie. Nu, nu ca formă de stil, ci un fapt pe cât de absurd pe atât de adevărat!

Mi-am zis, că dacă voi analiza situația mea, cu simțurile, uneltele ce mi le oferă experiența de viață în “libertate”, voi fi probabil un om nefericit, amărât. Colivie aurită, există doar la începutul unei povești de copii. Ești prea închis acolo, în colivie. Nici măcar motivele nu contează. Întâi pentru binele colectivului, iar mai apoi spre binele tău. Confucius, dumnezeu să-l ierte, a avut și el puțină dreptate…

Când am fost anunțat, că pentru câtva vreme, voi fi închis în colivie m-am speriat. 24 de ore cu alții e ceva greu, dar suportabil.  24 de ore cu mine însumi? Asta e ceva greu de trăit. Și apoi decizia de a ne izola a venit de la o zi la alta, nu m-am putut pregăti. Pregăti, cu ce? Viața nu are numai surprize plăcute, deși noi vrem să ne ocupăm numai de ele… Nici acum nu am vreo idee cum poți să te pregătești de izolare… Probabil că un condamnat visează în permanență la evadare sau la eliberarea lui din temniță. Eu mă simt ca și cum sunt silit să visez un vis rău ce trebuie uitat repede… Vis ce nu-l poți uita până nu-l termini de visat… Vis ursit pământenilor, de ceruri, fără drept de apel!

Afară este primăvara. Ea mă iubește așa de mult, oferindu-mi pe tavă, toate bucuriile zilei. Razele soarelui încâlzesc la fel de puternic ca-n primăvara trecută. Cerul fără vreun nor, e de același albastru provocator la vise dulci, ca și acum un an. Primăvara continuă să fie aici lângă mine, zâmbitoare, prezentă. Doar că de data asta ea e aici, dar nu pentru mine. Asta fiindcă trăiesc ceva complet nou, și-l judec după vechile mele metehne. De fapt sunt izolat, forțat izolat! Dar de fapt voi fi silit să mă izolez cu cine iubesc, cu cine am crescut, cu familia, cu tot ce-am iubit, cu tot ce iubesc…

E adevărat că până acum nu am fost 24 de ore singur în familie, cu familia. Totdeauna mai era acel ceva doar al meu, pe care nu-l putem împărți cu nimeni. O plăcere doar a mea, o rază de soare ce mie îmi strălucea altfel, o floare cu zeci de culori vâzute doar de mine, umbra copacului bătrân pentru mine răcoroasă, tăcerea unui prieten, sau discuția rățoită a unui mai puțin prieten. Astăzi e prima mea zi de carantină totală. Da, e o izolare totală. O izolare împreună cu oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc…

Fiică-mea cea mare, mi-a adus aminte de cuvântul „bohă”. Ea l-a inventat. Avea 3 anișori. În ochii ei gânditori, mari, adânci, avea miracolul copiilor fericiți. Am stat uitându-mă vrăjit în ochișorii ei! Am întrebat-o ce simți acum? Mi-a răspuns „bohă”, simplu fără vreo ezitare „bohă”. De atunci cuvântul „bohă” a îmbogățit simțurile la noi în casă, a încolțit repede în vaza cu patru flori a familiei noastre… Noțiunea asta a crescut la mine în casă. Pentru orice bucurie făcută de unul altuia. Bucurie nematerială! Un zâmbet, un gând, o tresărire ce te înfrumusețează pe tine și vrei să o împarți cu alții… Alții erau cei foarte apropiați, care înțelegeau fără nici o explicație zâmbetul, gândul, tresărirea!

„Bohă”, există cuvântul ăsta? Nu cred! Cuvântul ăsta ne dădea la toți, la toți deodată o stranie simțire atimpală… El definea de fapt o stare de spirit, nu un gust deosebit, nici mirosul preferat, nici vreo frumusețe sau vreun cântec înnebunitor. Nici vreo dorință împlinită și desigur nici o decepție. El descria doar o plăcere absolută, în care tu nu te mai încălzești în căldura propriei tale fericiri. Acum tu emani fericirea ce poate încălzi pe alții. După ce pronunțam cuvântul „bohă” eram donator universal. Toți îl spuneam împreună, deodată… Toți ne încălzeam unii pe alții. Privirile se înduiășau împreună… Poate e ceva asemănator cu torsul pisicii. Un frison delicat, scos de corpul inconștient al animalului, care strigă sunt al tău, ia-mă. Poate e asemănător cu privirea câinelui, ce stă culcat pe spate, cu picioarele din față îndoite în sus și imploră mângăierea.

„Boha”, nu, nu e vorba de o bucurie conștientă de a ta, ci poate de o bucurie, ce inconștient, o faci tu celor din jur… Nici până azi nu știu ce înseamnă bohă! Dar numai pronunțând cuvântul, mă iubesc pe mine însumi, pentru că-i fac pe alții să iubească. În zilele astea, suntem întorși puțin cu forța, la noi. La acel noi, așa cum ne-am născut. Nu fugind după agoniseală, după glorie, după deșertăciune, ci cerșind un zâmbet, o privire, o atingere. Acum mai mult ca oricând, putem avea, „bohă”, fără să evadăm din noi! Hai să ne căutam „boha” noastră. Acel ceva ce ne poate face fericiți, facându-i pe alții fericiți. Acel ceva de care ne-am lipsit, din lipsă de timp. Timpul cea de a patra dimensiune, nu e prietenul omului. Așa o arata lumea în afara timpului?

***

Cugetări din colivie…

Proverbe românești depictate în realitatea israeliană: De câte ori auzeam „Surdul nu aude, dar o potrivește” mă gândeam la: „Ce faci babo/ ești cam surdă!?/ Are baba caș și urdă!/ Babo, hăis, ești într-o parte…/ Da, de mult de la-ntâi marte!/” Care v-a să zică câteodată nu ești prost, nu faci pe prostul ci ești ori surd complet ori simplu, rău intenționat și te faci că-ți plouă!

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (1)” →