Cugetări din colivie…
Când mâine e incert, neclar!
Iar astăzi lung, îngrozitor de lung
Încerc să mă ascund în trecut!
Închid ochii…
mă rostogolesc
În tunelul timpului!
Timpului trecut…
Fără să-mi pese, unde-am să opresc
Și când îi deschid,
Sunt cu mult mai tânăr,
Cu mult mai mult chef de toate!
Atunci scriu despre mâncăruri,
Sau de băuturi?
De dragoste,
Sau de prieteni!
Toate din timpul ăla,
Pe atunci când timpul nu conta
Scurgându-se alene pe timpul lui…
Între două căderi în tunel,
îmi mai rănesc puțin sufletul
Cu numărul infectaților
Și al morților!
Al fricii,
Și a nenorocirilor
Ca într-un scenariu gri, semnat de diavol!
Scenariu pe care EU nu sunt obligat
să-l citesc…
El a ajuns dintr-o greșeală-n mână mea!
Eu nu pot trăi așa!
Eu mă reîntorc repede,
În ceața groasă
A nostalgiei mele!
De acolo culeg cu grijă o tresărire,
Oricare, ce mă face fericit!
Și am iar câteva ore bune!!
Căci eu am „boha”!!
***
Bohă – timpul s-a oprit un timp – prima zi de carantină
Când ești fericit ești atât de adâncit în fericirea ta încât nimic, dar nimic nu-ți poate sta în cale… Când ești mai puțin fericit, ori nefericit, cu orice ocazie, îți revizui starea de spirit, doar doar de te-ai putea înșela și considera fericit… Omul nu poate accepta nefericirea…
Dar ce e fericirea? Nici un dubiu, e singurul motiv pentru care merită cu adevărat să trăiești. Dar câteodată, de fapt o dată la mulți, mulți ani, fericirea, e trecută de către destin pentru un timp(să sperăm scurt) pe locul doi. Deodată, vrând nevrând, ești închis într-o colivie. Nu, nu ca formă de stil, ci un fapt pe cât de absurd pe atât de adevărat!
Mi-am zis, că dacă voi analiza situația mea, cu simțurile, uneltele ce mi le oferă experiența de viață în “libertate”, voi fi probabil un om nefericit, amărât. Colivie aurită, există doar la începutul unei povești de copii. Ești prea închis acolo, în colivie. Nici măcar motivele nu contează. Întâi pentru binele colectivului, iar mai apoi spre binele tău. Confucius, dumnezeu să-l ierte, a avut și el puțină dreptate…
Când am fost anunțat, că pentru câtva vreme, voi fi închis în colivie m-am speriat. 24 de ore cu alții e ceva greu, dar suportabil. 24 de ore cu mine însumi? Asta e ceva greu de trăit. Și apoi decizia de a ne izola a venit de la o zi la alta, nu m-am putut pregăti. Pregăti, cu ce? Viața nu are numai surprize plăcute, deși noi vrem să ne ocupăm numai de ele… Nici acum nu am vreo idee cum poți să te pregătești de izolare… Probabil că un condamnat visează în permanență la evadare sau la eliberarea lui din temniță. Eu mă simt ca și cum sunt silit să visez un vis rău ce trebuie uitat repede… Vis ce nu-l poți uita până nu-l termini de visat… Vis ursit pământenilor, de ceruri, fără drept de apel!
Afară este primăvara. Ea mă iubește așa de mult, oferindu-mi pe tavă, toate bucuriile zilei. Razele soarelui încâlzesc la fel de puternic ca-n primăvara trecută. Cerul fără vreun nor, e de același albastru provocator la vise dulci, ca și acum un an. Primăvara continuă să fie aici lângă mine, zâmbitoare, prezentă. Doar că de data asta ea e aici, dar nu pentru mine. Asta fiindcă trăiesc ceva complet nou, și-l judec după vechile mele metehne. De fapt sunt izolat, forțat izolat! Dar de fapt voi fi silit să mă izolez cu cine iubesc, cu cine am crescut, cu familia, cu tot ce-am iubit, cu tot ce iubesc…
E adevărat că până acum nu am fost 24 de ore singur în familie, cu familia. Totdeauna mai era acel ceva doar al meu, pe care nu-l putem împărți cu nimeni. O plăcere doar a mea, o rază de soare ce mie îmi strălucea altfel, o floare cu zeci de culori vâzute doar de mine, umbra copacului bătrân pentru mine răcoroasă, tăcerea unui prieten, sau discuția rățoită a unui mai puțin prieten. Astăzi e prima mea zi de carantină totală. Da, e o izolare totală. O izolare împreună cu oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc…
Fiică-mea cea mare, mi-a adus aminte de cuvântul „bohă”. Ea l-a inventat. Avea 3 anișori. În ochii ei gânditori, mari, adânci, avea miracolul copiilor fericiți. Am stat uitându-mă vrăjit în ochișorii ei! Am întrebat-o ce simți acum? Mi-a răspuns „bohă”, simplu fără vreo ezitare „bohă”. De atunci cuvântul „bohă” a îmbogățit simțurile la noi în casă, a încolțit repede în vaza cu patru flori a familiei noastre… Noțiunea asta a crescut la mine în casă. Pentru orice bucurie făcută de unul altuia. Bucurie nematerială! Un zâmbet, un gând, o tresărire ce te înfrumusețează pe tine și vrei să o împarți cu alții… Alții erau cei foarte apropiați, care înțelegeau fără nici o explicație zâmbetul, gândul, tresărirea!
„Bohă”, există cuvântul ăsta? Nu cred! Cuvântul ăsta ne dădea la toți, la toți deodată o stranie simțire atimpală… El definea de fapt o stare de spirit, nu un gust deosebit, nici mirosul preferat, nici vreo frumusețe sau vreun cântec înnebunitor. Nici vreo dorință împlinită și desigur nici o decepție. El descria doar o plăcere absolută, în care tu nu te mai încălzești în căldura propriei tale fericiri. Acum tu emani fericirea ce poate încălzi pe alții. După ce pronunțam cuvântul „bohă” eram donator universal. Toți îl spuneam împreună, deodată… Toți ne încălzeam unii pe alții. Privirile se înduiășau împreună… Poate e ceva asemănator cu torsul pisicii. Un frison delicat, scos de corpul inconștient al animalului, care strigă sunt al tău, ia-mă. Poate e asemănător cu privirea câinelui, ce stă culcat pe spate, cu picioarele din față îndoite în sus și imploră mângăierea.
„Boha”, nu, nu e vorba de o bucurie conștientă de a ta, ci poate de o bucurie, ce inconștient, o faci tu celor din jur… Nici până azi nu știu ce înseamnă bohă! Dar numai pronunțând cuvântul, mă iubesc pe mine însumi, pentru că-i fac pe alții să iubească. În zilele astea, suntem întorși puțin cu forța, la noi. La acel noi, așa cum ne-am născut. Nu fugind după agoniseală, după glorie, după deșertăciune, ci cerșind un zâmbet, o privire, o atingere. Acum mai mult ca oricând, putem avea, „bohă”, fără să evadăm din noi! Hai să ne căutam „boha” noastră. Acel ceva ce ne poate face fericiți, facându-i pe alții fericiți. Acel ceva de care ne-am lipsit, din lipsă de timp. Timpul cea de a patra dimensiune, nu e prietenul omului. Așa o arata lumea în afara timpului?
***
Cugetări din colivie…
Proverbe românești depictate în realitatea israeliană: De câte ori auzeam „Surdul nu aude, dar o potrivește” mă gândeam la: „Ce faci babo/ ești cam surdă!?/ Are baba caș și urdă!/ Babo, hăis, ești într-o parte…/ Da, de mult de la-ntâi marte!/” Care v-a să zică câteodată nu ești prost, nu faci pe prostul ci ești ori surd complet ori simplu, rău intenționat și te faci că-ți plouă!
Ieri au ieșit în parcuri și pe malul mării zeci de tineri! În panica coronei a ieșit guvernul și a interzis întâlnirile a mai mult de 10 persoane! Familii de vreo 6 membrii sau întâlnit cu alte familii și s-au creat grupuri de zeci de oameni ce se jucau și se bucurau de soare împreună! Greu de acuzat acești tineri. Ca și ei și eu sunt împins spre malul mării sau spre vreun parc. Sau să ascult muzica de jazz pe o bancă, să merg la un film sau să citesc o carte la o cafenea pe malul mării! Ce mă deranjează e cum media încearcă să acuze guvernul, tot guvernul, că nu a fost destul de clar în restricțiile impuse și lumea se întâlnește liberă NUMAI PENTRU că nu a înțeles restricția.
Asta e cu sufletele frumoase din Israel. ĂȘTIA s-au născut luptători. Singura problemă e că nu întotdeauna își amintesc exact pentru ce și când luptă! Aceleași suflete frumoase din Israel, s-au luptat acum vreo 2 zile, ca dreptul de manifestație să nu poată fi interzis prin legile de urgență. Vă rog citiți ultima frază de 2 ori! Eu am făcut-o și tot n-am crezut că poate fi adevărat Adică viață mea, a ta, a lor, a altora nu e înaintea dreptului de a demonstra? Spuneti-mi asta, voi suflete frumoase? Nici Mao însăși nu cred să se fi manifestat pentru așa ceva! Mao, dragii mei ăla cu șarpele și liliacul din povestea de neuitat cu CORONAVIRUS. Dacă vor muri oameni infectați de cei ce manifestă, voi suflete frumoase, doar veti depune flori pe mormintele lor proaspete? Spuneti-mi voi vă rog suflete frumoase, ura simpla ură, sau cum o numiți voi astăzi lupta pentru democrație, precede orice, precede luptei împotriva coronei, precede luptei pentru viață?!
In aceste vremuri, voi „suflete frumoase”, dacă nu aveți nimic de făcut scrieți, compuneți, râdeți, plângeți sau simplu numărați dalele din living, dar lăsați-i pe cei ce democratic vă conduc, si-si riscă viață pentru noi, lăsați-i să conducă! Oricum aveți timp, suflete frumoase să-i acuzați după perioada coronavirus de tot ce vreți. De ce sunteti așa grăbiți voi suflete neprihănite! Ce faci babo tu ești surdă…?
***
Proverbe românești depictate în realitatea israeliană
„Țara arde și baba se piaptănă!” Ei da ăsta era cu siguranță unul din proverbele total nepotrivite mie. Eu încercăm întotdeauna, chiar și când țară nu ardea, să fac, să ajut, să lupt, să lucrez fără să mă gândesc la ce și de ce fac asta! Cu noul virus toți peste 60 de ani au fost declarați mai puțin utili în servicii de urgență, de fapt cam în orice! Eu simt asta de mai demult, încă din perioada de atunci, dinainte de CoronaVirus, cum că eu vrând nevrând devin mai puțin util. De când mașinăria mea cerea să fie mai des unsă… De când calculatoarele mele periferale, văzul, auzul, cereau piese de schimb. De când alții mă priveau mai neîncrezători. De când într-o zi, uitându-mă în oglindă îl văd pe tata, zgâindu-se la mine cu-n zâmbet trist și nu făcându-mi cu mână „shalom” cum îmi făcea deobicei!!
Cea mai mare nenorocire cu CoronaVirus e că nu pot ajuta pe nimeni. Nu pot ajuta cu nimic! Stau în casă și aștept! Ce, cât, de ce, pentru ce „apoi” aștept?… Sunt amărât cu gândurile astea. Azi dimineață m-am dus în camera de baie să mă pieptăn. M-am uitat in oglindă! Acum, parcă acum înțeleg altfel proverbul „Țara arde și baba”… Dar să nu uităm, noi avem „boha” noastră… Cu ea învingem orice…
***
Alte cugetări din colivie…
Multe tări au fost lovite de CoronaVirus! Vreo 80% din toată lumea e afectată. Panica stăpânește ființa cea mai evoluată de pe planeta pământ… Unele țări fac imposibilul să se lupte cu virusul să-l învingă. Prin cercetare și restricții. Dumnezeu surâde… Alte țări caută să vadă de ce tocmai acum a izbucnit virusul, de ce tocmai ele sunt cele afectate. Ele caută conspirația globală… Dușmanii umanității! Cei ce pot câștiga de pe urma urgiei!? Dumnezeu surâde…
Anglia nu face nimic. Englezii știu că deh „God save the Queen”… Nimic rău nu li se poate întâmpla lor, sau cel puțin reginei lor! Dumnezeu râde…
Noi oamenii transparenți, închiși în case, amenințați de știri, de televiziune și radio, măncând din provizii trăim o poveste de groază! Ziua de ieri e bine să o uiți. Ziua de azi e lungă, enorm de lungă, nesfârșită… Ziua de mâine?…Da, ea va veni sigur va veni, dar se va transforma repede în ziua de azi… Când azi te gândești la mâine, trebuie să amesteci vise, dorințe, speranțe… Ori azi nu prea poți face asta! Sigur… rămas Dumnezeu! A rămas speranța! Speranța a devenit neobișnuit de uniformă, toți speră la același lucru, aceași speranță, să iasă vii din asta…
Nu uitați însă „boha”! Ea e diferită, ea e unică, ea e a noastră a fiecăruia dintre noi, nimic și nimeni nu ne-o poate lua! Ea e în clinchetul din râsul copilului, în puritatea din surâsul lui, în privirea lui veselă, inocentă, nepăsătoare și în privirea ce te urmărește-n iubire, în dragoste! Mai e și natura! Ea continuă să fie ea, neschimbată. Ea nu pare să-i pese de vreo schimbare în comportamentul anumitor vietăți (omul) din jur! Și în sfârșit realitatea! Ea poate fi mai vicleană, mai perversă, mai surprinzătoare decât orice imaginație!
***
Mâine
Dragi prieteni! Hai să ne gândim la mâine… Ce vom face mâine!? Astăzi e lung, obositor de lung și greu… O cunoștiință mi-a trimis un articol despre CoronaVirus, de la o mare Universitate Americană, „John Hopkins”… Am citit articolul de două ori. Mi-am construit într-o clipă, un cărucior, mic. Pe el am montat o poliță, și pe ea un lighenaș. Pe poliță am pus doar o cană cu apă, un săpun și o sticluță mică cu alcogel. Cu o curelușă mică mi-am legat căruciorul de piciorul stâng. Acum nu se vede dacă schiopăt. La dreptul mă deranja!
Nu vă temeți, vă obișnuiți în câteva zile… Acum nu mai am probleme. Cum ating o clanță, un buton de metal, o clapă de la WC , telecomanda, mobilul, chiar și pe nevastă-mea, imediat mă spăl un minut pe mâini, aștept două minute, cu mâinele în sus, să mă usuc. Apoi mă dau cu alcogel și mai aștept încă un minut uscarea. Sincer, nu știu dacă ajută împotriva Coronei, dar sunt mult mai liniștit, timpul trece mult, mult mai repede. Mâinile îmi miros foarte bine… Recomand căruciorul ăsta tuturor. Schițele pentru cărucior și poliță vi le pot trimite!
Acum serios… Deci, ce vom face mâine. Sigur e vorba după ce fiecare își va restaura o parte din tabieturile lui. După ce-mi voi revedea nepoții. După ce, voi reîncepe să merg kilometri prin parcuri sau pe malul mării. După ce-mi voi bea cafea pe terasă, cu o carte în mâna, de data asta nedeschisă și în sfârșit cu ochii închiși, lăsându-mă furat de somn… Sau ca prietena mea din Fălti, ce se va așeza pe băncuța ei preferată din fundul curții și se va gândi le el, la el ce nu mai e, dar de data asta cu fruntea complet descrețită (pe cât se poate).
Ce vom face mâine…
În filmele americane, după ce lumea a fost total distrusă, doi tineri frumoși, ținându-se de mână se îndreptă spre o zare senină, însorită.. Dar noi, ce vom face noi, cei mai în vârstă, după ce ne vom resimți în libertatea noastră, după ce memoria își va arăta puterea ei prin uitare și va șterge cu buretele episodul acesta de COVID19..
Ei da, ce vom face noi, atunci…
Ce vom face atunci, pentru ca tot ce se întâmplă acum omenirii, să nu se mai poată întâmpla? Haideți să ne punem ideile aici, împreună vom fi mai tari, cu acest blog, poate reușim să facem ceva pentru nepoții noștrii… De exemplu eu unul vă promit ca de acum încolo, de cărniță de șarpe dreasă cu puțin liliac proaspăt, nu mă mai ating…. Jur…
***
Mâine iar…
Tocmai mă pregăteam să încep visele pentru un mâine, un alt mâine! Când deodată un prieten bun din Boston m-a sunat. Mi-a spus cât e el de speriat cu CoronaVirusul, dar și de soluția pe care capitalismul American o poate da acestei molime. Mă gândesc că dacă America nu reușește să iasă din urgia asta ca o supraputere, atunci capitalismul însăși se va clătina zdravăn. Căci va fi o dovadă că în fața urgiilor nici această orânduire socială nu știe cum să facă față. Nu că eu aș fi mare capitalist, dar cum nu cunosc o societate mai bună, o apăr pe asta necondiționat… Pe de altă parte, nu e un Marx, un geniu economic, care va pune capăt nedreptății sociale, ci un lucrător sărăcit de dictatura comunistă, chinez din piața de pești din Wuhan cu masa lui de prânz preferată, un șarpe și un liliac…
Deci pentru salvarea Americii, m-am gândit să-i scriu o scrisoare lui Donald, la rugămintea prietenului meu din Boston… Pentru respectul care îl am pentru voi, dragi prieteni (să nu uităm primul i) de pe Facebook, vă arăt vouă scrisoarea, înainte de a o trimite… Poate mă mai ghidați puțin, să nu exagerez cumva…
„Stimate președinte, onorate Donald!
Stau închis în casă de câteva zile, în Petach Tikva (nu știu dacă aveți rude aici). Pot să vă spun exact câte dale am în living sau în cât timp pot ocoli în mers terasa de o 100 de ori. Știu cu exactitate de câte ori trebuie să fac livingul ca să parcurg distanța până la lună și-napoi. Apropo sper ca urgia asta, cu CoronaVirus să se termine mai devreme…
Ca să vă explic simplu, cam stau lucrurile pe la noi, onorate președinte, aș vrea doar să vă spun, că mai toți cetățenii ce cred în existența statului Israel(fără politică) stau închiși în case, sau lucrează în joburi de prioritate pentru stat…
Am încurcat propoziția cu acel „cred în existența” nu ca să vă încurc, domnule președinte, ferească Dumnezeu, dar există în țara sfântă locuitori care s-au așezat aici în speranța că vine Messiah. Ei nu acceptă existența statului Israel, ei nu stau închiși în case, ei au un contract special cu cel de sus ce-i apără, Dumnezeul lor, care se pare că l-a și expediat deja, pe Messiah spre Terra… Legile lor sunt rabinii lor…
Mă tem că o să se ajungă la noi în situația că de câte ori cineva va vedea un religios cu turban pe cap, va trece repede pe trotuarul celălalt. Eu sincer nu știu dacă avem destule trotuare pentru asta… Nu vreau să vă complic onorate președinte cu problemele unui stat mic și relativ simplu, cum e Israelul, acum când și dumneavoastră aveți atâtea pe cap (nu, nu desigur, nu mă refer la nostima dumneavoastră perucă).
Apropo domnule președinte eu sunt un simplu evreu român ce trăiește în Israel ca cetățean ce repectă toate legile statului… Mai e ceva ce aș vrea să știți, eu vă respect foarte mult (în ciuda câtorva ciudățenii mici).
Vă respect mult și pentru faptul, onorate domnule președinte, că dumneavoastră și Papa Francis sunteți printre puținii creștini celebri, ce m-au iertat pentru faptul că Jesus (Iisus) a fost evreu. Voi doi sunteți pentru evrei și statul Israel din toată inima. Ăsta este motivul, puțin egoist pentru care eu vă admir și respect pe amândoi. Dar și pentru curajul dumneavoastră, pentru modul diferit, original, singular în care atacați orice problemă politică, socială etc…
Domnule președinte, eu am admirat America din totdeauna. Mai toți eroii tinereții mele erau americani. Conduceți o țară uriașă, cu adevărat cea mai mare putere de pe glob. Cum vă spuneam am un prieten la Boston. Sincer domnule președinte, el acum nu are nevoie de 1.200 dolari, pe care darnic vreți să-i împărțiți. Nici măcar de numărul ăla cu enorm de mulți de zero (trilioane!) pe care economia americana, și așa foarte puternică, urmează să-i de la dumneavoastră.
Nu domnule președinte, lumea întreagă nu se așteapta la asta. America a fost aceea care între 1942 și 1945 a făcut tot atâtea avioane cât avea toată axa la un loc cu Anglia și Rusia. Și asta de ce domnule președinte.. Din patriotism! Un patriotism simplu, popular, pe care numai America de atunci îl putea arăta lumii…
Domnule președinte, pentru binele prietenului meu din Boston, dar poate și al lumii întregi, ordonați „oprirea fugii după bani și putere pentru următoarele 6 luni”. Ordonați stoparea capitalismului pentru următoarele 6 luni… Ordonați, domnule președinte, ca Tesla, Lockhead și Boeing să facă doar aparate de respirație. Iar Baldwin, Calvin Klein, American Giants să facă măști de protecție. Nu va fi ușor, mulți din ei fabrică totul în China. Da, dar până acum câțiva ani totul… era made in America…! Ordonați ca IBM, HP, Microsoft, Apple, Google si Facebook să lucreze în următoarele 6 luni ca să se afle profilul potențial al bolnavilor, și ordinea de preîntâmpinare a urgiei. Cum se poate salva O VIAȚĂ de OM…
Ordonați domnule președinte ca cele mai mari fabrici de medicamente din lume, majoritatea premiațiilor Nobel, celebrele laboratoare ale globului, să lupte doar pentru învingerea virusului… Spitalele vor trebui să stea deschise 24/7 ca să slujească publicul chiar dacă vor pierde mulți bani în astea 6 luni… Doctorii trebuie să ajute bolnavii, respectându-și jurământul lui Hippocrate!
Domnule președinte, nu le dați un ban, un ban, nimeni nu vrea bani domnule președinte! Opriți doar „foamea de glorie de bani, de putere, opriți capitalismul crud pentru 6 luni”! In 1942 generalul Patton își pregătea trupele pentru debarcare. El a fost întrebat de ce a ales tocmai divizia newyorkeză, tipii ăia mici, slabi cu ochelari… Patton a răspuns: „Am nevoie de eroi, eroi care merg de minimum 2 ori pe zi cu metroul newyorkez!”. Dumneavoastră domnule președinte, îi aveți pe toti ăștia… Ei sunt adevărații eroi americani. Ei sunt mândria Americii, a mea, a lumii! Ei și doar ei vă pot salva capitalismul, pot salva lumea de azi… Nu, sigur nu e vorba numai de CoronaVirus… Lilieci sunt mulți în lume, după cum bine știți, domnule președinte, ca și șerpii… iar cu foamea chinezului din piață nu te poți juca… Urgii vor mai fi… Omenirea știe deja că dacă a fost una… Sunt peste un miliard de chinezi flămânzi pe lume! Arătați lumii, domnule președinte că America are încă soluția, ea este singura soluție! Când lumea, vrem nu vrem, devine globală, arătați domnule președinte lumii că o mică oază de luciditate, de cumpătare, este strict necesară… Vă rog din tot sufletul domnule președinte…!”
Ce spuneți dragi prieteni? Trimit scrisoarea asta lui Donald? De fapt, sunt sigur el știe toate astea bine… El vrea America puternică din nou. Și eu vreau și aștept! America puternică din nou…
***
Păduricea
Azi noapte, în vis, un prieten m-a luat la o plimbare. Plimbarea lui preferată… Adevărul e că nu oricine are norocul să aibă o pădurice numai a lui la 10 minute de casă… O pădurice neviolată de nimeni! O pădurice unde dorințele naturii nu sunt încălcate de nimeni. Pădurice fără cărări, fără picnicuri, fără picior de om… O pădure doar a mea și a ta mi-a spus el.
Era dimineața devreme… Era o dimineața răcoroasă de primăvară. Pentru mine avea ceva înfricoșător pădurea asta… Căldura primăverii nu o putea străpunge, nu o putea încălzi, desi toți copacii erau despuiți de mantaua lor verde… Unii copaci cu o coajă groasă, de un castaniu închis, încă apăreau suferind de intemperiile iernii. Alți copaci mari, golași par că cerșesc puțin soare… Bucăți uriașe de coajă ce odată îi ocroteau de natura deseori dezlănțuită, erau acum căzute dezolant lângă tulpina rănită. Pădurii maronie, era tristă… Pământul în jur, părea săpat cu urme adânci, de către ploile din ultimul timp… Ce vrea ăsta de la mine? Mi-am zis căutând ochii prietenului meu… Păduricea asta uscată, e jalnică, înfricoșătoare, pentru ce m-a adus aici!? Dar prietenul meu parcă dispăruse pentru o clipă.
Am ieșit din pădurice… Blocuri mari în stânga și dreapta păreau niște magazii uriașe părăsite. Magazii cu zeci de sertare uriașe, etajele, împărțite în cubulețe mici apartamentele erau toate întunecate. Păreau cu toate înghețate, înghițind în liniște pe locatarii lor. Erau doar, doar niște magazii pentru prizonieri… Străzile din jur goale! Semnale de circulație schimbându-se în neștire, nu puteau dirija circulația inexistentă… Doar o mașina blindată, mică, înfricoșătoare trecea înaintând încet și îndreptând o armă automată spre orice trecător, orice posibil trecător.
Nici trecători nu erau… M-am întors pe partea cealaltă. Acum stau în pat, mult mai comod… L-am regăsit pe prietenul meu în pădurice… Soarele zâmbește acum fiecărui copac în parte. E ora prânzului! Am pus mâna pe un copac descojit. Mi-am plimbat mâna pe el, mângâindu-l. Era umed… Mi-am plimbat mână pe el. Simțeam cum o nouă scoarță se pregătește să-l împodobească! Recunosc că și pe bucata mare de coajă ce zăcea lângă copac se putea citi acum, puțină invidie…
Pe pământul maroniu se vedeau din loc în loc smocuri verzi de iarbă, înghesuite unul în altul, prevestind schimbarea. Nu sunt sigur, dar parcă am auzit deodată și un ciripit de-încântare… Ne-am uitat veseli unul în ochii celuilalt. Eram doar eu și prietenul meu! În depărtare blocuri uriașe se trezeau din îmbrățișarea nopții. Beculețe se aprindeau și stingeau repede, una după alta într-o superbă simfonie de lumini. Străzile deodată pline de mașini zgomotoase, se trezeau la viață. Ceva în aer chema la înviorare! Mașina blindată nu-mi dădea pace… De unde a apărut ea, tulburându-mi somnul? Semafoarele surâzânde și-au reluat rolul de distribuitor al circulației. Mi-am amintit! Mașina blindată era de la un program de știri cu grozăvii din întreaga lume. Era din Iordania, țara vecină!
Era un banc prin 80’… De ce nu se face in România încă un canal, canalul 2 de televiziune… Se temea lumea că pe acesta ar apărea președintele amenințând cu degetul: „Treceți imediat pe canalul 1…” Așa e și azi cu CoronaVirusul! Pe orice canal te uiți din orice țară ai parte de aceleași grozăvii. Asta pentru că viața, ei da viața, e azi in cumpănă.
M-am trezit… Da, dar viață trebuie trăită nu-i așa? Mi-am facut o cafea. Ei da ați ghicit! M-am așezat pe terasă. Astăzi am să caut o modalitate să fac ceva pentru mine, pentru alții. Știri doar o dată pe zi la amiază. Asta e o decizie curajoasă! Incertitudinea însă, vrea să subminează speranța… Dar speranța nu o poate lua nimeni, e în noi!
M-am întors la Michel Chabon, la „Moonglow” la bunicul lui. Îmi place… Îmi face bine să-l citesc… Cafeaua cu puțin cozonac cu nuci și stafide… delicios… Încă puțin e până la amiază… Totul se schimbă…
***
Colibri
Proverbe românești depictate în realitatea israeliană… „Fiecare cu păsărica lui!”. Stând închis în colivia mea, acum am avantajul să pot decide ce pasăre sunt… Astăzi sunt Colibri! E greu să fii Colibri închis într-o cușcă. Cușcă aurită nu există, în nici un caz pentru mine, un Colibri… De aceea mi-am luat binoclu 77x. M-am așezat într-un sezlong pe terasă. Mă uit la florile alea roșii, de jos, din parc. Încălzite de căldura soarelui ele se răsfață. Se mișcă a ‘da’ în adierea vântului… Mă simt cum zbor repede așa cum știu eu, cum îmi place mie. Mă apropii de floare. Albinele se tem de mine. Sunt singur cu ea… (Cu floarea!!!) „Tu vei fi iubita mea”, îi zic. O miros… O sărut, puțin prin surprindere… Și ea mă place, se deschide mai tare. Toată roșie de emoție, ca un chiorchine cu boabe mari, roșii… E superb!
Nici ea nu pare nepăsătoare la sărutarea mea. Acum mi-a răspuns… Și mâinile și gâtul ei, au devenit castanii, un castaniu închis, excitant… Eu mă simt cum strălucesc în soare. Nimeni și nimic nu-mi poate rezista! O amăgesc. N-o sărut, mă întorc și plec la altă floare… Ochii îmi sunt ațintiți pe prima mea iubire… M-am întors. Nu mă pot despărții de ea… Continui cu sărutul, de unde m-am oprit… Ce zi superbă! Ce verde e totul în jur… „Ce singuri suntem, numai noi doi”, îmi spun. Deodată, colibri a dispărut din binoclul meu. Ce pasăre, doamne! Ce lucruri frumoase sunt în grădina ta!
Îmi fac o cafea! Ca în zilele mele bune. Mă uit cu binoclu sus, sus la ceruri. Câțiva nori albi, par lipiți pe cerul siniliu… O pictură naivă… Soarele strălucește puternic…
Unde ești tu, America? Eu cred în tine, în puterea ta, în curajul tău de a separa binele de rău. Binele trebuie să învingă întotdeauna, așa cred eu, așa vreau eu, așa m-ai învățat! Unde sunteți voi: Bruce Willis (Brucy pentru mine), Chuck Norris (Chucky pentru mine, Van Damme (lui ăsta nu i-am dat poreclă, e belgian!), Liam Neeson (Lee pentru mine)! Sper că nu v-ați ascuns în vreo vilă superbă cu 466 de morți – scuze, 466 de camere! Unde ați dispărut tocmai acum, când eu vă aștept să salvați omenirea. Vă aștept, ca atunci când vrăjit nu-mi luam ochii de la voi… Nu mă părăsiți tocmai acum, în pauza asta, obositor de lungă a filmului vostru…
***
„După”
În viața dinainte de cutremur…
Așa spuneam prin ’80 încercând să-mi separ deciziile în două. Decizii luate înainte de cutremurul din ’77. Deciziile unui om fără probleme, fără griji, care știe că viața e un dar de care trebuie doar să se bucure mereu. Deciziile luate de după cutremur, erau ale unui om care, wow, surprins a constatat, că nimic, dar nimic nu e o certă promisiune a vreunei divinități. Și atunci cum ramâne cu: „Viața o primești în dar, un cadou … Bună și frumoasă ți-o faci singur!”.
Primul an, sau primii doi după cutremur a fost mai greu, imagini apocaliptice îmi invadau des capul, când decizii ce mă obligau pe durate lungi, trebuiau luate. Dar omul e dotat cu un dar fenomenal. Acesta se cheamă uitarea. Chiar dacă nu uiți, praful gros ce se așterne cu încetul, acoperă durerea, șocul și îl lasă mai șters, mai neclar. Atunci tu iei iar decizii că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sau nu te mai afectează! Partea bună ce o înveți cu timpul este că un cutremur ține câteva secunde… (Între noi fie vorba nu e nici o parte bună. Bine e să nu treci experiență asta, să nu cunoști cutremurul!) Îngrozitoare, înfiorătoare, secundele acelea, în care te simți neputincios dar sunt doar secunde.
Alta pacoste ce se abate des asupra omenirii sunt războaiele… Din nefericire în Israel am prins și din astea. Alea știi când încep dar nici când, nici cum, s-or termina. Viața îți depinde de direcția în care tremură mână dușmanului care ține arma, sau de piatra or zidul care lovește bomba, sau simplu de o secundă de neatenție de a ta. Partea bună a războaielor (desigur că nici aici nu există nici o parte bună!) e că mulți din cei iubiți nu participă la riscurile tale! Deci oricând ai la ce să te gândești, cu ce să te încurajeze! Mai există o zonă de confort neafectată!
Molime care să omoare în stânga și dreapta au mai fost… Milioane au murit! Dar exista noțiunea de cei afectați. Cu alte cuvinte dacă nu erai acolo, nu puteai fi afectat! Pe atunci suflete frumoase ca domnii Biden și Sanders nu existau. Nici lupta pentru putere în Partidul Democrat American încă nu începuse… Granițele făceau aceste dezastre, să fie la fel de teribile dar locale. Noțiunea de globalizare, nu era propagată de nimeni… Omenirea toată nu era amenințată!
Ce se întâmplă acum?!
A(n)cel „după cutremur” e nesigur, e departe! Suntem de fapt în plin cutremur… Toată lumea, se plânge astăzi de Trump… Sigur că idealul era ca în laboratorul lui Trump să găsească medicamentul pentru vindecarea CoronaVirusului!!! În laboratorul lui Trump se tipăresc bani. Acum guvernele, nu au nici o idee de mărimea problemei, nici o idee cum se poate ea soluționa! Pentru mine, conducatorii țărilor, ce și ei sunt până la urmă oameni ca noi, disperați încearcă să ne ajute, să se ajute… Guvernul Trump investește multe miliarde acum în căutarea unei soluții. Cele mai inteligente minți de pe Terra caută o soluție urgentă! Și asta pentru noi! Cei ce stăm închiși în casă!
Dar și pentru că domnii Biden și Sanders să poată liniștiți continua lupta. Lupta celei mai mari puteri din lume pentru globalizare și granițe deschise… Nu m-am gândit niciodată să mănânc un șarpe crud gătit cu un liliac tot crud… „După” voi încerca!!? „După”, poate toate luptele astea pentru globalizare, se vor mai ameliora atâta timp cât unul din fiecare 6 oameni ai globului e chinez… Și statistic vorbind, pe capul fiecăruia există 32 de lilieci și 3 șerpi… Deocamdată programele de excursii pentru Paști, vă rog să înceapă din living și nu din bucătărie…
––––––-
Raul ANCHEL
Petach Tikva, Israel
3 aprilie 2020