Pentru Ficu! (în loc de motto)
Un savant din Teleorman a găsit se pare soluția de a salva bătrânii de CoronaVirus: „Dragii mei, îmbrăcați-vă frumos și mergeți la poliție. Declarați că ați pierdut buletinul și actul de naștere. Dacă pierdeți pensia sau alt venit nu uitați că e vorba de viață și moarte! Merită! Declarați că sunteți cu 10 ani mai tineri. CoronaVirus vă v-a ocoli sigur! Eu am făcut-o! Mă simt splendid! Nu uitați că o șpagă mică poate rezolva totul! Succes!”
Pandemia…
Se făcea că sunt în Gara de Nord din București. Așteptam trenul de Fălticeni. Mai aveam vreo oră și jumătate până la plecarea trenului. În sălile de așteptare sute de oameni. Unul în mână cu un covrig, altul cu o merdenea. Unul cu o cola altul cu o cafea de la vreun automat… Unii, cei ce plecau, trăgeau câte o valiza pe rotile… Alții îmbrăcați lejer, cu un ziar în mână, erau veniți probabil să întâmpine… Forfotă mare, mult zgomot. Râsete, discuții imposibile, în care unul își țipa crezul și altul țipa că nu aude… Zarva întreruptă doar de anunțuri. Prezentate cu un ton profesional, puternic, pretențios vesteau sosiri, plecări, întârzieri… Afișaje uriașe cu sosiri și plecări, aproape pe fiecare peron… Pe fiecare afișaj era câte un ceas uriaș…
Stăteam la McDonalds și beam o cafea. Nu mă omoară cafeaua de la McDonalds, dar restaurantul e foarte aproape de peroane. Văd bine și afișajele… Acum intru în ultima oră de așteptare, încă puțin sunt în tren, încă puțin sunt la Fălti… Deodată ceasul începe să bată asurzitor, să bată ultimele 5 secunde… Ultimele 5 secunde a orei 9:00 dimineața… Era cu adevărat tulburătoare bătaia ceasului. Se auzea în toată gara, cred că în tot orașul, poate și pe tot pământul… Mie mi se zguduia tot corpul! Toată lumea se oprise parcă înghețată ca la trucul unui fachir, sau ca la o poruncă cerească… Eram împietrit. Zgomotul turburător, mă învăluise complet. Ocupase fiecare porțiune liniștită din mine…
Nimic nu mișca în Gara de Nord! Se auzea doar bătaia puternică a ultimei secunde. Ca la un semnal, după ora 9:00, oamenii au început să miște ca și cum nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat… În câteva secunde Gara de Nord era iar zgomotoasă și plină de viață… O doamnă mai în vârstă de lângă mine citindu-mi mirarea pe fața îmi spune… Așa bate ceasul acum la fiecare oră. E bătaia cînd noi toți trecem dintr-o oră în alta, într-o altă oră a destinului nostru, a vieții noastre, îmi murmură ea. Toți deodată! Toți deodată putem simți acum valoarea secundei, secunda în care tocmai am trecut cu bine încă o oră…
***
Asta-i viața…
Astăzi am vrut să cobor puțin în amintiri. Să-mi amintesc de timpurile când Freud avea încă valoare pentru mine… Atunci când credeam în frumos, în tinerețe! Asta îmi face tare bine, mă provoacă să visez… Pentru asta însă, trebuie să mă dau jos din tren. Dar trenul meu îl simt, din păcate, nu mai merge înainte. Simt cum se învârte continuu, între bucătărie și living, între terasă și dormitor. Desigur în fiecare stație trenul meu oprește, mai mult, sau mai puține minute… Desigur plimbarea asta nu o fac de bună voie… Desigur nici trenul nu e mereu pe aceași linie. Dar peisajul care nu se schimbă e obositor…
Am coborât din tren pe terasă. De data asta, fără cafeluța fierbinte, așa cum îmi place mie. Bulevardul mare din fața casei complet pustiu. Pare construit pentru aterizarea extratereștrilor. Pământenii nu-l mai folosesc, iar extratereștrii nu au aflat încă de existența lui.
Nu știu dacă claustrofobia e ce mă îndeamnă să scriu din nou de Corona. Dar trebuie să-mi pun puțină ordine în gânduri… Așa nu se mai poate… Mă așez pe scăunelul meu mic, de unde nici soarele nu se vede, fiind umbrit de o floare, de o crizantemă, dintr-un castron de pe terasă. Acum îmi pot pune gândurile într-o ordine anume… Oricum de pe scăunelul meu mic nu deranjez pe nimeni. Sper! Deci ce e viața. E o lungă secvență de trăiri, de ‘existențe’… Pentru ca eu să am o trăire, e nevoie de una sau mai multe bătai de inimă. Apoi e nevoie de creier ca să perceapă trăirea. Inima și creierul au nevoie de oxigen. Pentru asta s-a inventat mijlocul de transport numit sânge. El sângele, trebuie să-mi conducă oxigenul spre organele vitale. Sistemul meu nervos trebuie să fie acolo, să fie în stare să controleze toate asta. Pentru ca sângele să aibă destul oxigen, s-a inventat aerul, apa, mâncarea. Pregătirea lor se face în bucatărioare numite stomac, plămâni, rinichi… Nu vreau să vă chinui și cu gunoiul, cum se aruncă gunoiul ce rămâne de la fabricarea oxigenului! Apoi fiecare trăire sau cum îi zic eu existență, are nevoie de niște computere specializate care să-i dea GPS-ul lui. Adică să-i poată descrie exact împrejurimile, locul unde se află. Asta este cu atât mai exact cu cât, computerul de văz și cel de miros, ca și cel de auz sunt mai perfecționate. Toate informațiile astea sunt cu dărnicie tranmise unui super computer din creier. Acesta simțindu-se indispensabil, de mare ce se dă, nu e niciodată mulțumit de infomațiile primite. El vrea să primească încă. Exact ca tinerii ce se iubesc și se redescoperă continuu la fiecare atingere, vor mereu încă.
Calculatoarele specializate vor să aducă șefului (super computerului) alte noutăți. Atunci ele cer super computerului schimbarea locului, schimbarea GPS-ului. Atunci, doar atunci, picioarele, mâinile, gâtul, șoldurile se rotesc încercând să aducă mai multe informații pe masa șefului… Acesta trage imediat concluzia, e intersant merită să mai petrecem aici câteva miliarde de nanosecunde, sau e cazul să o întindem spre un alt orizont. Așa se vede o secundă, o secvență, din viața mea, de pe scăunelul meu.
Tot ce ați citit până acum nu are nici o legătură cu vreo realitate… E doar o poveste ce eu mi-o povestesc mie ca să văd cum să mă lupt cu Corona.
Sper că prietenii mei doctori (în medicină) să nu se fi sinucis până în acest moment…
Sper că, prima jumătate din cititori au părăsit deja fantezia mea. Fantezia este de pe scăunelul meu mic, așa că eu o pot continua. Dacă șeful decide că merită să mai stăm puțin pe acele locuri, la același GPS, atunci automat toate informațiile sunt copiate pe un disc. De acolo pot fi regăsite cu relativă ușurință. Asta numai dacă domnul Alzheimer nu a devenit vecinul nostru (alterând complet competența creierului – a super computerului)
Dacă informațiile sunt mai puțin impresionante ele dispar în secunde sau se mută pe un „disc on key”. Ăsta e mai greu de găsit și mai greu de folosit… Toate calculatoarele sunt alcătuite dintr-o mulțime de semiconductori (chestii electronice – habar nu am de ele) și celule de memorie. Ca să-mi fac mie viața mai simplă, le numesc pe toate celule.
Ei bine eu îmi închipuiam că în timp, echipamentul computerelor, celulele îmbătrânesc. Mai schimbăm noi câte o piesă, dar până la urmă computerul se termină. Trist dar odată cu el și secvențele de trăiri. Odată cu ele și viața…
Mai știam o chestie, că înainte de a ridica mâinile spunând până aici, computerele nu se mai pot măsura cu programele noi. Noile programe, vrem nu vrem, apar zilnic, ca să ne îmbunătățească viața, știu eu, să ne-o ușureze. Noile programe au nevoie de memorie mai multă, de super computere mai rapide… De aceea să nu vă mirați dacă o să vedeți câte un bătrânel, ca tine, ca mine, puțin cam debusolat, cam pierdut. El nu mai face față ritmului informațiilor, numărului lor, densității lor… El e depășit. Noile programe de pe piață, nu pot rula, executa pe computerul lui. Asta-i viața!
Deci batrânețea e numită, vârsta de aur, doar ca să limiteze puțin, goana nestăvilită după aur! Nu e nimic de aur în așa numita vârsta a treia. Ea nu-i nici măcar aurită!
Sigur asta doar din cauză că de pe scăunelul meu mic, crizantema mă împiedică să văd soarele… Dar computerele mai au și alți dușmani, care încearcă să limiteze, numărul de trăiri, de existențe. Alea sunt numite viruși. Produși de oameni, ca să lovească în alți oameni, virușii zăpăcesc complet calculatoarele, distrugându-le cu încetul cu încetul… Tot așa și în viață, sau creat viruși! Tot omul i-a creat! Voluntar ca să distrugă alți oameni, considerați dușmani, sau involuntar doar fiindcă nu s-au putut abține să guste lilieci în drob de șarpe… Asta-i viața!
Personal cred ca virusul Corona a fost creat involuntar de pofta nelimitată a unui chinez flămând… Dar viruși existau și mai de demult. Ei au prevenit omenirea de ce v-a urma… Întâi au început să înnebunească vacile (Boala vacii nebune!), apoi găinile (Gripa aviară!). Apoi au urmat purceii! (Gripa porcină africană!) Virușii ăștia au prevestit lumii, vom veni și peste omenire. Prea ocupați de nevoile zilnice, de câștig, de lupta pentru mai mult, sau din dorința inexplicabilă de a face rău unul altuia, omenirea s-a prefăcut că nu întelege amenințarea. A amânat căutarea unei soluții… Acum unul din viruși s-a ingrășat. Cu grăsimea nouă a reușit să se lipească ușor de celule (vă amintiți celulele?) și să le distrugă.
Tot ce scriu acum nu are nici o valoare, nici ștințifică, nici alta. Vă povestesc (nici eu nu știu de ce vouă!), despre modul cum am învățat eu despre Corona, doar pentru folosința mea egoistă… Înainte de a mă gândi la Corona, a trebuit să scot din ecuația mea de luare de decizii toți factorii care sunt interesați în a te influența… Cu sau fără voia lor te pot omorî.
Așa am încetat să ascult comentarii despre Corona la televiziune și radio… Așa am încetat să-i ascult pe marii profesori doctori. Aceștia se simt obligați să vorbeasă doar fiindcă simt că lumea în disperare, vrea să-i audă… Concluzia mea: doctorii adevărați vorbesc de medicamente, de vaccinuri, de soluții salvatoare A UNEI VIEȚI. Ei nu vorbesc ca politicienii de statistici și de carantină. Nu pentru asta au învățat zeci de ani medicina! Apropo statistica… Am luat câteva date publicate de un site pe internet „Corona worldometer”. Statisticile pentru cei în vârstă sunt triste, dar nu sunt adevărate, în realitate sunt mult mai grele, mult mai triste… E clar că bătrânii sunt cei mai afectați. Dar Corona a fost declarată ca război! Un mare general American, Patton a spus: „Orice soldat se teme, trebuie să se teamă, nu există om fără teamă, dar numai fricoșii fug de luptă!”. Așa că eu, mă pregătesc acum, de luptă… Scuzați-mă vă rog că vă amestec și pe voi în asta…
În primul rând, citiți cât mai mult, depre viruși despre Corona… Dar păstrați în voi, cât mai puține din cele citite! Numai ce nu vă intrigă și ce se potrivește fiecăruia dintre voi. De exemplu: „America nu mai este o supraputere”. În primul rănd e o minciună, nu există o alta putere care să-i fi luat locul, dar e genul de informație care nu vă vă ajută pe voi, ca soldați în lupta pentru supraviețuire în urgia Coronei. Alt exemplu: „China a început și a câștigat al treilea război mondial, fără să tragă un glonț”. Altă prostie, în primul rând neadevărată… Eu nu cred nici o informație statistică aprobată de partid. În al doilea rând amintiți-vă ce veseli am fi, dacă cine ar deschide gura ar fi închis sau împușcat. Sau dacă la ieșirea din casă te-ar aștepta patru polițiști, unul cu un termometru pe care ți-l impinge în gură, iar ceilalți cu alte instrumente potrivite mai mult sau mai puțin, pentru alte organe penetrabile… Eu unul propun să nu-i invidiem pe chinezi… Oricum pe cine intereseză astăzi știri din China. Nici pe chinezi.. Nici ei nu le cred adevărate…
Ce am învățat eu din cele citite sau ascultate…
Merg cu mască și ochelari de soare… E adevărat că soția mă place mai mult. E adevărat că nu pot intra într-o bancă, pentru că mă tem să nu fiu împușcat! E adevărat că nepoții îmi fac cu mâna ca și cum m-ar recunoaște! Dar… Medicul care a propus această metodă, explică… SINGURUL mod de a te îmbolnăvi de CoronaVirus este dacă atingi ochii, nasul, gura cu mâna sau cu altceva infectat de virus. Numai așa virusul poate ajunge la căile respiratorii, la plămâni… Ori medicul acela propunea masca și ochelarii. Asta numai ca nu cumva, involutar, să atingem cu mâna infectată ochii, nasul, gura…
Altă idee citită și potrivită mie este să-mi păstrez tonusul sus. Pentru asta scriu pe FaceBook bancuri. Pentru asta citesc Michel Chabon sau Janet Evanovich! Pentru asta beau apă fierbinte cu lămâie, (idee cam tâmpită, dar o urmez)… Pentru asta îmi fac toate nebuniile culinare ce îmi trec prin cap… Pentru asta îmi văd nepoții minimum de 2 ori pe săptămână… E adevărat că pentru ei semăn acum cu un spărgător de bănci! Dar să nu uitam… de la 2 metri sunt și eu mai frumos și mai dăștept (nu prea aud bine ce spun ei!)…
Alt mod de a-mi ține tonusul sus este prin folosirea programelor mele statistice, pentru a analiza datele venite din diferite tări… Idea este să știi după informațiile statistice când se poate ieși din carantină, cine și desigur câți oameni pot ieși odată!? Deocamdată nu am rezultate, dar mă bucur lucrând… Învăț mult… dar e greu… E multă durere în datele acelea! Durerea ce ne afectează pe toți. Acum la scena de luptă. Când am auzit de povestea molimei, am vrut să ies imediat afară, să prind virusul. M-am gândit că locuri în spitale și aparate medicale nu lipsesc acum la început. Că medicii cei mai buni, sunt și ei acolo disponibili. Decizii din astea ca om de familie nu le poți lua singur. S-ar putea să nu fi greșit că nu m-am infectat în primele zile! În primul rând lumea medicală învață zilnic cum se poate lupta mai bine cu virusul. În al doilea rând există speranța ca la vară virusul să slăbească sau să dispară. Apropo am citit și că virusul moare la 56 grade Celsius. Era o propunere, ca un uscător de păr, să încălzească nasul, căile respiratorii, cu peste 56 grade. Așa in 5 minute virusul poate dispare. E o chestie inteligentă, dar eu cu nasul arzând nu mă pot lupta, nici n-aș stii când să încep arderea. Asa că am renunțat la idea asta. Poate e o idee bună! Poate se v-a descoperi antivirusul… Toată lumea lucrează la asta. Din ce înțeleg eu sunt 2 soluții:
- Să se izoleze compoziția virusului. Asta e foarte dificil din cauză că virusul asta are o baza comună dar se dezvoltă diferit pe fiecare om, pe fiecare mamifer. Apoi izolarea, părții comune a virusui care există în toți bolnavii de Corona. Apoi extragerea plasmei sau așa ceva din bolnavii grei care s-au însănătoșit. Apoi injectarea cu acest produs în bolnavi noi, pentru ai ajuta la vindecare, sau injectarea pentru imunizare în celor ce încă nu au imunitatea la virus.
- Să se descopere un vaccin bazat partea comuna a virusului. Acesta ar urma să transforme virusul într-o simplă gripă… Aceasta se apreciază v-a dura până la sfârșitul lui 2021! Să fim sănatoși până atunci! Întoarcerea la normal v-a fi după vârste:
- Cei până-n 40 de ani prin luna Mai. Se v-a aștepta o lună, ca să se vadă dacă spitale nu sunt prea pline. Dacă exista echipamente care pot trata pe toți ce au nevoie deodată… Dacă nu vor fi prea multe victime. Dacă și numai dacă experiența reușeste!
- Cei între 40-60 vor ieși din case prin mijlocul lui iunie-iulie. Aceași procedură ca pentru cei tineri. Dacă și numai dacă experiența reușeste!
- Cei peste 60, vor ieși din case, prin August Septembrie. Aici sunt eu, voi trebui să evit cu mască și ochelari, infectarea, pe cât posibil. Până atunci sper să apară toate soluțiile. E destul timp… Timp!? Până atunci mai sunt luni de zile.
Dragii mei toate cele de sus, sunt doar planurile mele de acțiune. Nelegate de nimic adevărat sau știut. Sunt un program în careeu încerc să mă integrez, bazat pe cele citite dar interpretate de mine. Sincer îmi pare rău dacă ați ajuns cu cititul până aici! Toate cele de mai sus, sper să-mi folosească mie, despre voi nu am nici o idee. Totuși voi sunteți prietenii mei. Să ne ajute Dumnezeu să ieșim cu toții din urgia asta! Să ieșim sănătoși! Sau poate acum adevărata urare este: „Să ieșim în parc, la o plimbare! La un covrig sau o cafea, Un mic sau o merdenea! La toamnă… într-o zi cu soare!” Simplu…
***
Cugetări din carantină
Fiind singur cu tine, printre cei iubiți și iubitori, multe rețete de viață se alterează complet. Unele rămân neschimbate. Altele își diminuează puterea și efectul lor, din cauza fricii. Acestea din urmă sunt cele mai periculoase… Dar verișorul meu Lupușor, cu părul lui rărit nu-și schimbă năravul! El m-a rugat să-i trimit o rețetă pentru „statul în izolare medicală”, în carantină, în casă…
Rețeta de mai jos este pentru o viață bună în izolare…
Ingrediente Alterate. Poți pune din ele cât vrei și câte vrei, nu sunt de nici un folos, nu ajută la nimic, e păcat de timp:
- Valorile nu au nici o valoare… Trist dar adevărat…
- Banul nu mai face un ban… Purul adevăr
- Puterea nu are nici o putere… Mulțumesc lui Dumnezeu…
- Îmbrățișarea a devenit o povară… Sperăm să treacă, să fie pentru puțin timp…
- Obișnuința cu durerea, cu tragediile… Trebuie să dispară repede, dacă nu, vom fi alți oameni. Oamenii simțurilor înghețate, insensibilii…
- Grija pentru altul și neputința de a-l ajuta… Conflict adevărat, inuman, ce-i de făcut?
Ingrediente Neschimbate. Leagă-te de ele puternic, oricând, pe viață, fiecare să pună cât cuprinde (după nevoie și gust):
- Dragostea restituie dragoste…
- Iubirea apropie iubiții…
- Frumusețea sufletească ține-o veșnicie…
- Liniștea continua să liniștească…
- Credinta rămâne credință…
- Prietenia nu poate fi înlocuită…
- Căldura nu numai omenească… Distruge virușii!
Ingrediente Periculoase. Deși diminuate de frică ele nu au dispărut. Feriți-vă de ele, pot distruge toată rețeta. (să nu veniți la mine cu pretenții):
- Invidia…
- Ura…
- Egoul umflat…
Apropo nu vă îngrijiți, din izolare se iese doar prin înbolnăvire… Pentru asta am altă rețetă…
***
Hag Sameach. !Vaisa!=Să ieșim!
Azi, ca-n fiecare zi de după autoizolarea totală, ies la plimbare. Mă duc să-mi cumpăr cartofi pentru ultima zi de paști. Ultima zi de paști, e mâine. E sărbătoare la noi în Israel. Eu scap de pască! E o zi liberă pentru toți. Cu ocazia cartofilor vreau să-mi reiau înconjurul meu zilnic, lung de peste 10 kilometri… Vreo oră jumate de mers repede. Atunci trec prin parcuri și bulevarde, printre blocuri și magazine… Uit de toate, sunt doar cu mine!
Când începi din nou să ieși, cu adevărat evidente, sunt doar temerile, temerile tale. Străzile sunt mai mult sau mai puțin pustii. Mașinile aproape nu claxonează. Parcurile sunt și ele aproape goale… Puținii copii, sunt mult mai puțin zgomotoși. Viața își arată prezența dar din motivele ei, foarte sfioasă, foarte retrasă, foarte tăcută, parcă.
Asta îți creează o senzație de nou, de ciudat, eu o numesc teama de mâine.
Intru în parcul de lânga casă… Copii cu triciclete sau bicilete mici și părinți cu telefoane. Soarele acum încâlzește plăcut.. E ora 10:30. Mă simt singur, mă simt altfel…
Prietenii adevărați din tren, din autobuz, sau de la vreo coadă, cunoștințe de o jumătate de oră, cu care poți vorbi orice, nu mai există. Trebuie să mă regăsesc în noul ‘mine’. Așa fac probabil copiii mici. Simt că ceva s-a schimbat. Ei nu au experiența care să-i împiedice să iubească, să iubescă noul. Pentru ei totul e nou! Ei nu au cu ce compara prezentul… În orice lucru există ceva frumos. Experiența, experiența cu care m-am mândrit toată viața, poate deveni deodată o povară. Un balast care mă împiedică să mă bucur, să mă bucur altfel, să descopăr noul…
Nostalgia e un impediment…
Copilăria, tinerețea, anul 2019, trebuie cumva trecute în uitare! Deocamdată, pentru puțin timp (așa sper), trebuie uitate! Întrebări grele trebuiesc evitate. Simplu evitate!
Prin anii 40’ oamenii se întrebau: oare există Dumnezeu? Vede el ce se întâmplă, pe Pământ? De ce nu face ceva? De atunci mulți oameni religioși au încercat să rezolve misterul. Pentru ei, ce se rugau pioși zilnic și respectau legile canonice, întrebările astea erau foarte grele. Erau fără răspuns! Întrebările erau legate de alte mamifere bipede, cu creierul dezvoltat, ce creaseră dezastrul…
Eu unul, nu contest nimic, nu vreau să știu de ce. Eu am nevoie de cineva acolo sus, care să mă asculte. „Cineva acolo sus mă iubește”, spunea filmul ăla cu Paul Newman. Am nevoie doar să am cui să pun zecile de întrebări, care mă frământă, la care nu am răspuns. Acum învăț că de fapt răspuns nu prea primeam niciodată, dar eu eram mai liniștit că puteam întreba, că aveam pe cine întreba. În ultimele câteva zile, plimbându-mă, am ocolit parcurile. Fără nici un motiv. Copacii înverzesc. Unii au început
să-nmugurească… Alții-s acoperiți zilnic de șuvițe noi de verde. Verde deschis, frunze mici ce le acoperă sfera capilară…
Copiii trec în goană unul pe lângă celălalt pedalând repede pe tricilete sau biciclete… Potecile din parc o să trebuiască lărgite, știți… 2 metri! Mai puțini oameni, mai puține locuri. Școlile… Cinematografele… Restaurantele… Autobuzele… Trenurile… E adevărat mâine totul va funcționa mai prost, altfel de cum suntem noi obișnuiți. Același loc va găzdui mai puțini oameni. Poate prima jumătate a secolului XXI va fi mai puțin productivă decât cea de-a doua jumătate a secolului 21 sau chiar a secolului 20. Nici o nenorocire… Și așa era greu să prididești cu noutățile… Poate revoluțiile technologice vor fi mai rare, vor apăra mai greu. Nu trebuie să ne preocupe asta acum!
La supermarket e o coadă lungă. Câteva sute de metri. Oameni cu măști stau la 2 metri unul de altul! Mă pot descurca și fără cartofi. Am terminat turul… Am sunat-o la telefon pe nepoată-mea cea mare… M-am văzut cu nepoții… Ei au coborăt în fața blocului. Eu m-am oprit la doi metri. În primele zile, pe cel mic, aproape 5 ani, trebuia să-l opresc să nu mi se arunce în brațe. Acum a înțeles! Păstrează distanța… Nepoții toți au oprit ca și mine. Suntem la doi metri distanță. Trebuie să știi matematică ca să-ți vezi nepoții! Toți erau cu măști. Toți cu ochii încețoșați de dor. Cu mâinile își înconjurau piepturile mici, prinzând cu putere umerii. Strângâdu-și tare umerii. În ochi li se vede dorința de atingere, de mângâiere… Eu mă simt iubit, de îmbrățișarea mâinilor lor! Unul câte unul îmi povestește, ce lecții a mai făcut… Cât timp a fost pe bicicletă! Scorul cu care a învins nu știu ce joc pe computer… Vorbesc toți deodată. Am o zi întreagă să-mi aduc aminte, să dezleg fiecare detaliu al întâlnirii ăsteia…
Le trimit un sărut cu mâna. Îmi răspund la fel. Ne despărțim! Întorc capul la fiecare 10 pași. Ei stau nemișcați toți patru, se uită la mine… Îmi fac semn cu mâna!
Din nou în parc. Mă așez puțin la soare cu biografia lui Manet… Am început-o de mult… E la fel de frumoasă. Citesc câte puțin. Vreau să nu o termin deocamdată. Alți copii râd și se întrec cu tricicletele. Parcul te îmbie, e nou, e altfel, te vrea! Am ajuns acasă. Fără cartofi sunt aproape la fel de bine primit! Vărul meu mi-a trimis niște prăjituri făcute de el. Ăsta are talent cu carul, ca tat-su! E cofetar din naștere…
Nimic nu va dispare!
Multe lucruri se vor voala, își schimbă esența… Frumusețea însă nu va dispare! Puritatea nu va dispare! Inocența va avea același farmec! Simt că totuși s-a schimbat ceva radical în viața mea. Vechea și celebră paradigmă a lui Arhimede: „Dați-mi un punct de sprijin și țin pe umerii mei Pământul!” trebuie acum schimbată în „Dați-mi înapoi Pământul și-mi voi găsi pe el un sprijin!”… Îmi face bine să merg cu planurile astea înainte. Îmi face bine să mă gândesc că încă puțin timp, cât mai repede posibil, un alt mamifer cu două picioare, va găsi vaccinul, va deveni celebru! Apropo, acum mii de ani, nimeni nu credea că Marea Roșie poate fi traversată pe jos… Cu cai și provizii… Se spune că au fost 4 păreri de cum se învinge virusul (egiptenii):
– Unii au spus să luptăm
– Alții au spus să ne predăm
– Unii au spus să ne sinucidem
– Alții au spus, să ne rugăm domnului.
Dar pe atunci exista un Moshe sau Misha sau Moses sau Moise! El a spus: „Să ieșim! Dumnezeu e cu noi!”. Acesta este versetul săptămânii…! Vaisa! =!să ieșim!
Prima zi afară
Sunt de aproape o lună în carantină. Ființa din mine strigă destul… Trebuie, simt că trebuie să ies din casă. Sigur puțin câte puțin, în porțiuni mici… E vorba de porțiuni de stradă, de parc! Să evit cât pot mamiferele din aceiași specie cu mine, dar să ies. Să păstrez distanța de ele, dar să ies… Eu care făceam 10 – 12 kilometri pe zi acum ies la un tur mic, vreo 5 kilometri… Nici în ochii oamenilor nu mă pot uita… De la distanță nu le poți prinde privirea… Mi-am aranjat frumos părul odată șaten, cu cărare pe dreapta…
M-am uitat în oglindă! Nu arăt mai rău decât înainte de carantină… Cred că masca mă avantajează. Acoperă ridurile!
E ora 10:00 dimineața. Am coborât în parcul meu. Am luat cu mine o biografie a lui Manet de Brombert… E foarte bună! În special când ești sigur că nu ai răbdare să citești prea mult!
Cu cititul n-am probleme. Masca nu-mi acoperă ochii. Mănuși pe mâini, nu sufăr. Întâi trebuie să mă plimb, să-mi mișc ciolanele. Parcul e mai mare decât Grădina Mare din Fălti. Îmi ia vreo oră un ocol complet. Azi vreau să fac două ocoluri. În grădina de lângă casă mea, sunt câțiva copaci, mari, acum golași. Coama rotundă odată verde, coafura frumoasă ce le acoperea fruntea, acum lipsește complet… Copacii par acum că se roagă la ceruri, cu zeci de mâini ridicate în sus. Nici rugăminți nici plânsete nu se aud… E o zi de primavară… Dar e anul 2020…
Soarele își aruncă razele spre pământ, cu ordinul de a nu-l încălzi încă! O zi răcoroasă… Primăvara a ajuns de câteva ori până în pragul parcului, aducând căldură și adieri de înnoire… Apoi majestoasa doamnă s-a uitat în jur. Nu era nimeni! Parcul pustiu, poate un copil fugea după o minge. Poate un tată era fericit că avea liniște 5 minute… O simți pe doamnă cum își spune: „Nu, acum nu e pentru mine…!” Ieșiți o data din tristețea asta, oameni buni… Eu, primăvara voi fi aici lângă voi. Nici primăvara nu o poți simții, încă. Vântul rece mă obligă să-mi pun pulovărul din rucsac! Prima dată în viața mea când mă simt ca un urs. Cu adevărat! Am învățat chestia cu hibernarea… Niciodată nu mi s-a părut ceva excitant. Acum sunt afară din casă, ieșit din hibernare! Mă întind din rărunchiuri! În jur, totul pare surprinzător de nou. Am mai fost vreodată pe aici?
Ce n-aș fi dat ca cineva să mă fi strâns tare în brațe. Să-mi aud toate oasele pocnind, să mă ridice-n sus și să mă arunce la pământ… Să mă rostogolesc în iarbă! Și-n aceași clipă să uit complet ultimele câteva luni, lunile de carantină! Să mă întind spre stânga, spre dreapta și încet, încet să mă adâncesc în iarbă…
La câțiva metri o pisică se uită speriată, ca nu cumva să o alung, de lângă mâncarea ce o primise în dar de la un om bun. Eu niciodată nu speriam pisicile, poate doar azi, din cauza măștii. M-am așezat pe iarbă în mijlocul parcului. Parcul pare gol. Deobicei la ora asta e plin de tineri făcând jogging sau mai în vârstă căutându-și o bancă, unde să asculte muzică sau să citească o carte…
Pe o bancă, nu departe de mine o fetiță mică, se uita înspre potecă. Capul și-l ținea sprijinit pe picioarele-i îndoite sub bărbie. Pantofiori în ciorapi albi scurți, îi fixau bine piciorușele-n bancă. Mâinile încleștate pe glezne îi înfășurau picioarele-ndoite. O întreb:
– Când începi școala?
Nu mă aude! Sunt la o distanță mai mare de 2 metri. Ea e cufundată în gândurile ei… Maică-sa îi spune:
– De ce nu răspunzi? Nu-i frumos!
Își ridică privirea. Nu pot să văd priviri triste la copii… Nici la oameni maturi! Asta nu se poate! Îmi răspunde:
-Păi nu știu… O să-nvățăm doar în grupe mici de câțiva copii. Cu cine, nu știu. Poate cu prietenii mei. Toți cu măști! Mereu cu o altă profesoară. Ce vom face în recreație, nimeni nu știe…
Mă uitam la ea. Mică, blondă, să fi având 10 anișori? Nu părea că a avut parte de mult soare în ultimele zile…
Îi zâmbesc, îi fac semn să fugă cu mine până la capătul aleii. Se uită la maică-sa. Într-o secundă, s-a dat jos de pe bancă, fuge, m-a depășit… Ce e bine! Cu vârsta nu mai vreau să fiu primul. Și locul doi e onorabil…
Parcă totuși doamna primăvară m-a văzut. Fetița a ajuns prima. A ridicat mâna. A câștigat. Zâmbește cu gura plină. Și soarele parcă zâmbește! Și primăvara parcă s-a întors… Nu am chef de citit. Doar să respir. Primăvară, libertate!
***
Întoarcerea…
Astăzi am făcut iar cei 12 kilometri pe care obișnuiam să-i fac zilnic.
Mi-am văzut ca de obicei nepoții. Suntem cu adevărat fericiți când ne vedem. Ca niște computere perfecționate ne oprim la exact 2 metri distanță unul de altul. Automat, acum ne scoatem măștile ce ne acoperă fețele. În fiecare zi am senzația că au crescut, că s-au înălțat. La fiecare observație a lor mi se par mai deștepți… Ce repede se schimbă copiii. Suntem bucuroși împreună. Ne vedem zilnic, după amiază. Când ei nu învață online. Azi am făcut și o plimbare scurtă prin parc împreună, desigur pastrând distanța.
Cu lucrul o duc bine. Eu sunt printre cei norocoși ce pot lucra de acasă. Lucrez când vreau. Am și câteva întâlniri video la ore fixe. Îmi văd colegi și colege fără mască. Sunt ciudați. Ce fețe mari, ce nasuri uriașe. Ce gură caraghioasă. Oare înainte de Corona ei toți erau așa?
E adevărat că sunt plătit doar pentru 50 la sută din normă. Dar e super. Nu mai sunt de loc pe la restaurante. Sincer nu-mi lipsesc. Acasă se manâncă mult mai bine. Și mai ieftin. Sigur mai igienic! Cu teatre și cinematografe e diferit. La început mi-a fost greu. Acum simt că am reînceput să citesc mai mult. Cărți, îmi umplu iar casa (ca pe vremuri- biblioteca… Mai țineți minte!?). Mai sunt și ebook-uri pe calculatoare. M-am obișnuit.
Îmi pauzele de lucru, pe căldură, îmi fac mersul meu. Câteodată stau cu o carte în parc. Soarele mă încălzește iar. Mă face să strănut. Nu e voie. E o chestie cu strănutatul în încheietura mâinii care nu-mi intră în cap, automat. Ma tem să nu greșesc și să nu îmbolnăvesc pe cineva… Mă pot abține. Aproape mi-a dipărut strănutul ăla necontrolat, provocat odată de razele soarelui.
Am terminat romanul despre Manet a lui Brombert. Cu adevărat preistorie. Ce lume diferită, deși seamnă puțin și cu a noastră de azi! Seara câteodată mă duc la o cafenea. Asta numai dacă pot sta afară. Să admir coama sau coada stelelor, aruncate de o mână de artist pe canvasul ceresc. Să simt muzica creată la fiecare strălucire sau pălire a lor. Desfătare… Să văd stele căzătoare. Cafenelele sunt aproape goale, sau așa par. Câte o masă aruncată la kilometri. Chelneri ce te întreabă ce vrei să comanzi, sunt ori la distanță ori cu mască, nu-i aud. Prefer cafenelele unde chelnerii au fost înlocuiți de calculatore. Pe fiecare masă e un laptop sau un ipad. E foarte ușor să faci comanda. Orice greșeală făcută e suportată de patron! Cine nu se descurcă cu calculatoarele, nu intră în cafenelele astea… Mai toți se descurcă!
Seara târziu, sau dimineața devreme sunt iar cu cafeluța mea pe terasă. Acum citesc „Hot Six” de Janet Evanovich. Tare tipa. De citit citesc cu chef. Cu adevărat simt cum că m-am întors la mine, la acel mine vechi, la eul meu vechi… Acum trăiesc iar. Nu pot spune că pe terasă câteodată nu mă gândesc la șansele a de a mă îmbolnăvi. Sunt totuși mici. Dar mai sunt și șanse să scap viu din boală. Astea sunt mai mari. Șansele din șanse sunt bune! O să fie bine! Încă nu mă simt atât de degajat, să mă pot lăsa furat de somn pe terasă…
Și când îi văd pe nepoți îmi lipsește sărutul, atingerea. Și când mă plimb îmi lipsește privirea întretăiată a vreunui trecător(oare). E și greu să întorci capul sezizat sau atras de farmecul în mască și mănuși. Sincer și strănutatul îmi lipsește. Era ca o ștampilă sonoră prin care îi mulțumeam Domnului pentru senzația de eliberare dată de strănut. Și serviciul cu bancurile zilnice și prietenii neinteresate. Și cozile la orice, cu oameni cu care glumeam. Sau trenurile și autobuzele unde zâmbeam cui vroia să-mi raspundă cu-n zâmbet.
Ei da, sunt multe care-mi lipsesc! Dar cu adevărat simt cum că m-am întors la mine, la acel mine vechi, la eul meu vechi, în care trăiam fericit odată… Da, numai că acolo am găsit pe altcineva. Eul meu e acum locuit de o altă persoană. Seamănă mult cu mine! Vrea mai puțin. Respiră mai puțin. Se bucură altfel… E aproape lipsită de ego!
Să fiu eu atât de mult schimbat? Nu știu! Poate…
Viața în era Coronei
Am devenit acum și puțin religios! Așa sunt întotdeauna când destinul mă aduce în fața întrebărilor grele fără răspuns. Mă rog pentru țara în care m-am născut, pentru țara în care trăiesc, pentru țara în care am crezut mereu, cu cele 51 de stele ale ei. Mă rog și pentru băiatul chinezului ăla mic ce mănâncă șarpe-n sos de liliac în șukul din China. De la cineva, de la un om, trebuie să vină salvarea, până la urmă oameni suntem! De la început până la sfârșit, oameni…
––––––-
Raul ANCHEL
Petah Tikva, Israel
16 aprilie 2020