Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.
Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.
Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.
Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare și caricaturizare asumată de scriitor în raportarea sa la Creator (pr. dr. Daniel Enea).
Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.
Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).
Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.
Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.
Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.
Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).
În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!…” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!… ce vânt de la ruși!”
Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!…/ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”
Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).
Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!…/ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” (“Sfințenie”)
Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.
———————————
Gheorghe PÂRLEA
31 ianuarie 2019
Prolific şi cu adâncimi de gând care-au surprins multă lume, Adrian Botez s-a repliat, mai recent, în domeniul dramaturgiei – un gen neîncercat până acum, după ştiinţa mea, care, desigur, poate fi lacunară. De curând, a publicat un volum de teatru, Rege în vacanţă (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), ceea ce înseamnă o ipostază nouă pentru el, care-a cultivat, până acum, toate genurile literare. A devenit, putem spune, un scriitor total, un scriitor pentru care nimic, din ceea ce înseamnă literatură, nu i-a rămas străin şi neexperimentat de prolificitatea sa debordantă.
Viorel Birtu-Pîrăianu, Aripi de nisip, Editura PIM, Iași, 2018.
De această dată vom comenta despre apariția editorială „Mirajul Oltului”, revista de cultură din orașul Călimănești, județul Vâlcea (nr.1/2(4/5), 2018), redactor șef fiind scriitorul și omul spiritualității Ion Nălbitoru (prozator, romancier, poet, dramaturg, fabulist, memorialist, cercetător elocvent în redescoperirea ținutului românesc – mitologie, tradiții, turism, istorie), iar fondatorii acesteia sunt profesorii și scriitorii Constantin Geantă, Marie-Jeanne Taloș și Paulian Buicescu. Cu o denumire foarte frumoasă, dar și incitantă, și cu un conținut de o pondere aparte, publicația de față are tangență și simbolizează, mai întâi de toate, cuprinsul și minunăția Oltului, acesta fiind unul dintre cele mai însemnate râuri din România, dar și unul dintre râuri care curge prin Vâlcea și reprezintă bogăția ținutului românesc. Cu puterea cuvântului literar, revista Mirajul Oltului este fondată în scopul de a reda nesfârșita imagine spirituală, materială, culturală a întinsului Râmnicu Vâlcea (municipiul de reședință al județului Vâlcea și Oltenia), precum și a regiunii Vâlcea, dar, în același timp, și a întregului cuprins românesc. Astfel, este vorba de o apariție editorială de excepție care, la rândul ei, prezintă publicului cititor posibilitatea de a cunoaște din plin frumusețea culturii literare ce se intersectează cu bogăția spirituală a unui ținut de o mare valoare din societatea română. Cu atât mai mult, această publicație pune în evidență specificul cultural-spiritual al județului Vâlcea, totodată, punând un accent forte pe identitatea comunității locale și, nu în ultimul rând, pe identitatea spiritului local, totul fiind corelat cu factorul ideal al existenței locale.
Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…” 
M-am delectat în 