Virginia Vini Popescu
„Imagini din holograma gândurilor”
Editura Dandes-Press
Drobeta Turnu-Severin, 2019
O carte deosebit de complexă, un corolar al creațiilor literare semnate Virginia Vini Popescu, într-un bilanț provizoriu, necesar, retrospectiv, despre lucrurile și ființele importante din viața autoarei, menite să dea mărturie despre personalitatea sa copleșitoare, înclinată spre descoperirea și cultivarea frumosului sub toate aspectele sale. Și într-adevăr, cartea cuprinde, de la interviuri, în care o cunoaștem mai bine, la prezentări și recenzii de cărți, la evenimente cultural-artistice presărate cu multă, multă poezie. Ea este dedicată venerabilei sale mame, Eugenia Alexandrescu, cu lacrima recunoștinței, a iubirii și a venerației față de ființa care i-a dat viață. Ei i-a închinat autoarea primul poem omagial: „MAMĂ, UNIVERS DE DOR…”: „Mamă, univers de dor,/ Rădăcina mea cea tare, Mă străpunge un fior/ Când spun mamă şi mă doare.// Galaxia mi se-nchide,/ Dacă tu mă laşi cu dor,/ Nu ceda morţii perfide,/ Fiindcă mamele nu mor.// Fă, tu, Doamne, o minune,/ Ca toţi fiii şi nepoţii/ Lângă ea să se adune/ Şi s-o ia din gheara morţii!// Pentru faptele ei bune,/ Să faci, Doamne, din vis floare,/ Să rămână-n astă lume,/ O mamă nemuritoare!”
Și care poet sensibil, nu i-a dedicat, măcar un poem mamei sale, nemurind-o în acest chip minunat? Mama e menită să trăiască veșnic prin cuvintele lor mișcătoare, ba, să-i sensibilizeze și pe alții cu acest subiect delicat. Mergând pe firul gândurilor autoarei, apărute instant, ca într-o hologramă, intrăm direct, în Capitolul I, intitulat: „Gânduri mărturisite”, mai precis, „În dialog cu inima…” – un strălucit interviu realizat de Gheorghe A. Stroia, din colecția „Interviuri cu scriitori români contemporani”. Și aici pătrundem neauziți, în intimitatea scriitoarei, o dată cu realizatorul interviului. Universul real și cel al gândurilor, ne primește în chip prietenesc, de parcă am face parte din familia numeroasă a creatorilor de sublim din totdeauna. Se știe că în prezent, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare, aproape nimic nu rămâne tainic, decât dacă dorește autorul. În rest, toate datele identitare sunt puse la dispoziție, ca într-un uriaș dicționar al lumii, cu adăugare de imagini, cuprinzând întreaga suflare scriitoricească și poeticească trecută, prezentă și viitoare. Înscriși aici, ca în Cartea Vieții alcătuită de Scriitorul și Istoricul Suprem – Dumnezeu, suntem și noi, cei care pregustăm cu reală plăcere, fărâme de gânduri, vitralii din templul fiecărui om, cu tot ce are el mai prețios: meleag natal, strămoși, părinți, familie, limbă, tradiții, domenii predilecte, pasiuni și realizări ale vieții, care-i marchează personalitatea și care au căpătat, așa cum specifică Gheorghe A. Stroia, „conotații sacre”.
Astfel aflăm că, din localitatea Scurtu-Mare, Județul Teleorman, s-a ridicat viitoarea scriitoare și dascăl de excepție, Virginia Vini Popescu, o persoană emblematică pentru aceste locuri, a cărei notorietate nu mai poate fi pusă la îndoială, nu numai prin părțile locului, dar în întreaga țară, ba și, grație realizărilor profesionale, depășind granițele țării.
Ca o convenție absolut necesară, în acest interviu, condiția esențială este sinceritatea și discuția se desfășoară sub auspiciile unei superbe colegialități și colaborări literare. Autoarea a primit din partea familiei o educație cu principii sănătoase și valori morale, în spirit creștin, având exemplul părinților și al altor membri ai familiei, mediu sănătos în care ea s-a dezvoltat armonios din toate punctele de vedere. În acest mediu ocrotitor, a primit multă dragoste, putând astfel înțelege, rosturile vieții. Și tot în acest mediu a învățat ce este spiritul de sacrificiu pentru familie, pentru descoperirile științifice și, îndeosebi, pentru copii, dar și alte virtuți morale pe care le-a cultivat toată viața.
În confesiunea sa, autoarea strecoară și unele texte sugestive prin care-și ilustrează afirmațiile, întărind convingerea cititorului că avem de-a face cu o persoană foarte sinceră, dedicată adevărului. Ideea e că scrisul trebuie să exprime personalitatea autorului și să-i dezvăluie în mare măsură, sufletul. Cu îndreptățită melancolie, Virginia Vini Popescu citează poemul: „Mângâiere”, din volumul „Între porți de Univers”, în care spune totul: „Mă cheamă florile din curte,/ M-aşteaptă mama să revin,/ Mă regăsesc în doruri multe,/ Şi orice dor e un suspin.// Miros de iarbă nou tăiată,/ Visez în nopţi de feerie,/ Şi mă trezesc nemângâiată,/ Cu gândul la copilărie.// Rămâne visul meu sublim,/ Să am părinţi şi mângâiere,/ Să am la cine să revin,/ Şi ce să mângâi cu plăcere”. În anii de școală a marcat-o personalitatea învățătoarei sale, al cărei portret l-a evocat în eseul: „După o jumătate de veac”, publicat în volumul de proză scurtă „Faţete de cristal”. Și iată cum și-a formulat Crezul personal, legat de această ființă remarcabilă care i-a fost un viu exemplu: „Trecerea vremii, rosturile vieţii şi fărăderosturile ei au făcut să uit uneori multe, poate de existenţa mea, dar niciodată n-am uitat de credinţă, de cinste, de caracter, de demnitate, de carte, de pământ, de oameni şi omenie, de toate valorile pe care le-am primit de la «doamna» şi părinţii mei şi pentru care mi-am jurat să le păstrez frumoase şi pure spre dăruire. În numele celor pe care i-am iubit mă urmăreşte permanent o grijă a negreşirii faptelor mele, pentru răsplata liniştii lor în infinit. Ştiu că din raiul oamenilor buni, cu ochii îngăduitori şi blânzi, mă urmăreşte «doamna». Eu nu vreau să-i umezesc ochii, am vrut, doar, să-mi spun cuvântul întru nemurirea ei!”
Poeta dezvăluie mai apoi, la întrebarea jurnalistului, cum a apărut în viața sa, „scânteia scrisului”. Despre dorința imperioasă a scrisului, ca și despre înclinațiile și preferințele sale, Virginia-Vini Popescu afirmă: „Scriu de plăcere şi numai atunci când simt că am ceva de spus. Motivaţia este internă. O idee, o situaţie impresionantă, o amintire, un sentiment profund faţă de cineva/ ceva, o experienţă de viaţă, o înţelepciune, dorinţa de a lăsa în urmă un gând, toate acestea pot fi în egală măsură motive de creaţie pentru mine. În problema literaturii pentru copii, nu uit niciodată aspectul educativ al scrierilor. Ca fiică de veteran, care a trăit într-o atmosferă de simţire patriotică autentică, am o mare înclinaţie spre poezia patriotică. Cunoscând istoria unor evenimente, versurile mi se leagă şi le trăiesc profund. Simt această poezie, mai mult decât altele, îmi vine de la sine, o scriu repede, cu drag, pe nerăsuflate… Acest lucru nu a trecut neobservat de cei care mi-au citit cărţile. Dar, din ce spun criticii care mi-au parcurs scrierile, noutăţile aduse de mine ţin de problemele universului, din tainele căruia prezint câte ceva în versuri, ca o consecinţă a faptului că sunt de formaţiune profesor de fizică”.
Despre nevoia de lectură actuală, autoarea se exprimă astfel: „Nevoia de lectură a existat şi nu va muri niciodată, dar are variaţiile ei în timp, în funcţie de mulţi factori. În etapa actuală, cred că, avalanşa de surse şi mijloace electronice de informare, duce cartea tipărită pe un loc care nu mai este al premiului I ci al menţiunii. Aceasta nu înseamnă că nu se citeşte. Cred că ambele părţi trebuie să micşoreze spaţiile: bibliotecile să se informatizeze, autorii să devină interesaţi de abordarea temelor de actualitate şi de realizarea lor prin mijloacele artistice care să le dea valoare deosebită şi tineretul să fie stimulat prin educaţia din şcoli spre lectură şi cunoaştere, în general”.
Din punct de vedere profesional, autoarea este membră a Societăţii Române de Fizică şi a Societăţii Europene de Fizică și în această calitate este pusă în temă cu noutăţile ştiinţifice, cu publicaţiile fizicienilor, participând în această calitate cu lucrări ştiinţifice la diferite activităţi naţionale şi internaţionale, conferinţe, simpozioane, colocvii, în urma cărora au apărut volume cu lucrările prezentate, etc.
Dialogul cu scriitorul, poetul și publicistul Gheorghe A. Stroia a fost unul viu, dinamic, sincer și de mare impact, întrucât a răspuns la multe întrebări privind aspecte mai puțin cunoscute din viața acestei autoare prodigioase. Interviul este cuprins în volumul: „În dialog cu inima… Virginia Vini Popescu- Interviuri cu scriitori români contemporani”, vol 4, Editura Armonii Culturale, 2018, alcătuit de Gheorghe A. Stroia. E salutar că a fost inclus și în acest volum memorialistic semnat Virginia Vini Popescu. Cartea de față cuprinde și reportaje de la unele manifestări culturale cu lansări de cărți sau întâlniri cu scriitori cunoscuți din țară ori români stabiliți peste hotare. Un astfel de eseu-reportaj este intitulat: „Ziua relansării în larg”, care relatează despre o manifestare desfășurată în perioada 16-18 noiembrie 2016, în cadrul Zilelor Bibliotecii Județene „Marin Preda” din Alexandria, și anume lansarea cărții de poezie „Între porți de Univers”, autoare Virginia Vini Popescu. Prezența în număr apreciabil a cititorilor la această sărbătoare a cărții este „unitatea de măsură a trăirilor deosebite pe care le-am încercat”, a spus autoarea. Dar și a interesului de care încă se bucură cartea pe suport de hârtie. Autoarea menționează și personalitățile care au ajutat-o la editarea acestei cărți, scriitorul român din Australia – George Roca, scriitoarea româno-americană Elena Buică, editoarea Rodica Elena Lupu, scriitoarea Cezarina Adamescu – prefațatoarea acestui frumos volum. Frumoase gânduri despre arta de a scrie și mai ales, despre necesitatea așternerii gândurilor, ultimul fiind un fel de panseu: „Scriu pentru că-i iubesc pe cei care se străduiesc să aprindă lumina!”
„Supraviețuitorii tranșeelor” este un eseu inedit despre moștenirea patriotică pe care i-a lăsat-o autoarei, tatăl ei, veteran de război. Eseul începe abrupt, cu următoarea frază care-și declină apartenența: „-Sunt fiică de veteran!” Poeta mărturisește în acest sens: „Cu ochii umezi şi inima zbătându-se de emoție am retrăit, de sute de ori, alături de familie, scene ale celui de-Al Doilea Război Mondial, prezentate cu un talent deosebit şi cu detaliile care au rămas întipărite pe veci în mintea şi inima tatălui meu, Anton Alexandrescu, soldat al armatei române, participant la ceea ce a fost şi a rămas, până la ultima-i clipă, evenimentul terifiant, marcându-i întreaga existență. Plecarea la cele veşnice mi-a rănit sufletul şi mi l-a sărăcit. Am rămas fără amintirile pe care numai el avea puterea şi răbdarea să mi le țină vii. Poate că le tălmăceşte şi acum cu leatul şi cu frații sosiți la cer înaintea sa, grăbiți de schijele cu care s-au întors la vatră. A luat cu el pentru vecie, printre altele, şi povara luptelor din tranşee”.
Tot aici, autoarea face referință la un scriitor teleormănean care a avut înțelepciunea și puterea de a aduna amintirile supraviețuitorilor războiului, în mai multe cărți. Numele lui este Gheorghe Olteanu. „Amintiri din tranșee” constituie prilejul pentru a-i menționa pe autori: Gheorghe Olteanu și Gheorghe Pietreanu, care s-au întâlnit cu alți veterani de război şi și-au depănat amintirile. O întoarcere emoționantă în timp, la amintirile din copilărie și povestirile tatei din războiul sus-amintit. Autoarea le dedică autorilor cărții, dar și veteranilor cunoscuți și necunoscuți, poezia:”S-a întors c-o stea, ranița ta!”
Următorul text este tot despre opera scriitorului Gheorghe Olteanu,”Ambasadorii Alexandriei”, și o lansare de carte care a avut loc cu prilejul Zilelor Alexandriei. Sunt cuprinse în carte o sută de personalități din toate domeniile, care s-au afirmat prin lucrările și activitățile lor, chiar și generațiile tinere, care au un capitol special, intitulat:”Generația digitală”. De menționat că Virginia Vini Popescu și-a ilustrat cartea aceasta cu o serie de coperți ale cărților prezentate, iar la sfârșit, a adăugat un capitol de iconografie, așa cum se obișnuiește, cu imagini și instantanee de la manifestările despre care face vorbire în texte. Următoarea intervenție este o surpriză. Este vorba de eseul: „Chemarea sufletului – sonetul” – cu referire la volumul de sonete al Emiliei Stroe Țena, volum intitulat „Destin românesc”. Virginia Vini Popescu încearcă o pătrundere în substanța acestor sonete meditative despre marile teme ale poeziei noastre patriotice: Patria, Istoria, vetrele străbune, credința, iubirea, sufletul și plaiul, care nu pot fi separate.
În spiritul marilor apropieri între suflete, Virginia Vini Popescu își continuă hologramele gândurilor cu un portret al scriitoarei româno-canadiene Elena Buică. Din Toronto la Alexandria, doar ce treci oceanul și parcurgi câteva țări, scriitoarea Elena Buică face anual naveta estivală, pentru a-și lansa cărțile în Teleormanul ei natal, la Țigănești, locul pe care îl iubește atât încât nu poate sta mai mult de un an, fără a-l vedea, de obicei de Ziua Limbii Române. Și cum spiritele gemene se întâlnesc oricum și empatizează, în pofida miilor de kilometri care le despart, în pofida oceanului-zid, care nu are putere în fața Cuvântului scris, cele două scriitoare se văd, cu vederea interioară, se aud cu auzul perfect, se întâlnesc în timp real și-și fac daruri de cuvinte cu mijloacele tehnicii moderne, astfel încât, Departele devine Aproape și chiar dispare în fața ardorii și intensității Cuvântului, pe care-l slujesc cu credință, fiecare. Este povestea prieteniei a două scriitoare românce, Virginia Vini Popescu și Elena Buică, amândouă teleormănence, amândouă îndrăgostite de cultură, pe care o promovează pe toate căile, devotate locurilor unde au văzut lumina, cu deschidere largă spre cei care cultivă literatura, fie autori, fie cititori.
Se știe că scrisul are această fantastică putere de a micşora distanţa dintre gând şi cuvânt. Cuvântul leagă, întărește, unește, (uneori și desparte!), vivifică, induce o stare de bine, cheamă, înalță, edifică. Dar poate și nărui, în același timp, dacă nu e folosit cu socotință. Despre scris, Elena Buică afirmă: „Scrisul solicită autorului un efort mare de gândire şi o sensibilitătate deosebită, presupune o lungă şi dramatică încleştare cu cuvântul menit să ducă la înfăţişarea obiectivă a resorturilor sufleteşti şi a faptelor ce constituie obiectul transformării artistice. E o muncă sisifică în încercarea de a uni semnificaţia cuvântului cu taina existenţială, de a da naştere unor trăiri limpezi în mersul demiurgic al firii umane”. Dar și al transfigurării artistice a creatorului.
La rândul său, Virginia Vini Popescu spune despre prietena ei de peste ocean: „Doamna Elena Buică, om cu o alcătuire interioară specială, are aplecarea îndemnului spre bine, spre frumos, are vocaţia prieteniei, se apropie cu înţelegere de oameni şi când crede că a găsit un filon al creaţiei, îi îndeamnă să scrie susţinându-i cu generozitate. Aşa s-a clădit „Tărâmul mirific al întâlnirii” noastre şi pe el s-a născut legătura de litere, prin care „ne vedem, ne auzim, ne simţim” aproape zilnic, mulţumită internetului”. Și adaugă:”…a devenit o tradiţie prezenţa domniei sale, în preajma marii sărbători a limbii române, când are loc „întoarcerea spre obârşii”.
„Între arginți și iertare – Speranța” – se numește prezentarea poetului și cărții lui, Gheorghe A. Stroia, „Restul la 30 de arginți”, un regal poeticesc al unui împătimit iubitor de cultură și de oameni, în aceeași măsură. Un titlu emblematic, cu referire la trădarea lui Iuda. Poetul își radiografiază sufletul, de atâtea ori încercat, și ne invită în raiul său lăuntric, ca să-i ducem mai departe mesajul său zguduitor, strigătul mut dindărătul cuvântului, ca să ne facă să înțelegem mai bine natura omenească, în raport cu natura dumnezeiască. Orice încercare venită de la Dumnezeu trebuie depășită prin rugăciune. Virginia Vini Popescu ilustrează cu un citat edificator, acest strigăt, din rugăciunea poetului: „Tu, Doamne, gând al candelei curat,/ precum tot undelemnul de fecioare,/ Tu ești Lumina, Calea, Viaţa,/ Tu ești Puterea ce în veci nu moare.// Tu, Doamne, Facătorule a Toate,/ plin de Luceferi şi de stelele cuminţi,/ Tu dăruieşte-mi dalba mea fărâmă,/ din raiul Tău cu heruvimi şi sfinţi”. Gheorghe A. Stroia călătorește melancolic prin țara copilăriei sale,”La margine de pădure”, proiectându-și amintirile pe ecranul întoarcerii. El pune deasupra deasuprelor, Iubirea sub toate chipurile ei, dar mai ales, iubirea de Dumnezeu care pe toate le-a rânduit pentru om, foarte bine. Cartea este o destăinuire curată, simplă, așa cum numai în fața confesorului o poți face.
Următorul eseu este dedicat unei personalități marcante a științei, profesorul Gheorghe Boja, și se intitulează:”Noblețea gândului format de matematică”. Autoarea subliniază, o dată în plus, rolul matematicii în viața omului, cu următoarele cuvinte:”Această ştiinţă are un rol important în cunoaştere, în formarea gândirii logice, în ordonarea priorităţilor, în construirea unei imagini reale asupra problemelor vieţii precum şi în distingerea şi aprecierea calităţii”. Și în cadrul generos al acestei științe, figura profesorului Gheorghe Boja strălucește precum lumina candelei. El este cel care: „îndemnat de neliniştea aşezării valorilor teleormănene la locul cuvenit, a pornit pe drumul cunoaşterii şi recunoaşterii lor, aşezându-le în cărți muncite cu migală, documentate, în monografii şi dicţionare. Astfel că, printre cărţile publicate în ultima perioadă se numără şi dicționarele: „Oameni de şcoală publicişti născuţi în Judeţul Teleorman- Dicționar biobibliografic“ şi „Publicişti suhăieni- Dicționar biobibliografic”. Instrumente de referință utile, oricărui om care dorește să aprofundeze știința matematicii și s-o ducă pe cotele înalte ale preciziei spiritului uman. Despre acesta, Virginia Vini Popescu mai precizează: „A publicat peste 30 de cărţi. Unele sunt despre învăţământ şi viitorul lui, văzut din postura de profesor de matematică şi de inspector şcolar, altele sunt culegeri de probleme cu soluţii metodice, adevărate ghiduri utile elevilor de gimnaziu şi profesorilor de matematică, altele sunt sfaturi şi destăinuiri pentru urmaşi. Toate sunt cu sufletul la vedere, pentru că, aşa cum recunoaşte, a trăit „O viaţă în şcoală”.
Un veritabil „Dialog tomnatic” „Între dor și împlinire” referitor la cartea de versuri a Elenei Maria Duță, cu titlul inspirat, „Dialog tomnatic”. Cuvintele ei,”strânse în cămara sufletului” – înveșmântate în straie metaforice, așa cum specifică Virginia Vini Popescu, au ca temă principală Dorul sub toate aspectele sale, „Dorul din dor”, „Dor primăvăratic”, „Dor iernatic”, „Dor înghețat”, „Dor dezghețat”, „De dorul tău”, „Logodna dorurilor”, care oglindesc stările poetei, dezvăluind un suflet sensibil, înclinat spre melancolie, meditație, contemplare. Poeta ia confidenți ai acestor stări, pârâul, adierea vântului, stropii de ploaie, răsăritul și apusul soarelui, întreaga natură, care sunt uimite de puterea de transfigurare în vers a sentimentelor. Poeta se oprește la definiția neasemuită a acelei dimensiuni care poartă numele de „Acasă”: „Acasă, înseamnă munții ce încă-s neclintiți,/ Cu multe văi, în care susură pârâuri cristaline,/ Înseamnă lupta, doinele și hora celor adormiți,/ Lăsate toate ca avere sfântă, neamului ce vine.” (Acasă). Ea face și o mărturisire neașteptată: „Mărturisesc!/ Sunt zile în care sufletul mi-l învelesc/ într-o pânză invizibilă țesută de îngeri!”(Mărturisire).
O carte interesantă, sensibilă, confesivă, nostalgică, dacă ar fi să ne luăm (și ne luăm!) după aprecierile Virginiei Vini Popescu, despre colega de scris și pătimire prin cuvânt, Elena Maria Duță, de vreme ce i-a găsit, pe bună dreptate, un loc însemnat în cartea sa, alături de mari personalități ale culturii românești. Dar, iată că nu numai autorii sunt vrednici de gânduri în holograme, ci și publicațiile internaționale, așa cum este „Observatorul” din Toronto-Canada, căruia Virginia Vini Popescu îi închină Gânduri la sfârșit de an – 2018.
Virginia Vini Popescu face un bilanț provizoriu la finele acestui an, enumerându-și bucuriile și împlinirile pe plan profesional, social și cultural. Dar și: „Colaborarea cu multe reviste culturale, edituri, scriitori, prieteni, participarea la evenimente culturale deosebite, sunt alte repere ale anului 2018. Recunoaşterile lor prin diverse articole, dicţionare, primirea în Liga Scriitorilor Români, au reprezentat o apropiere în plus. Observatorul de Toronto şi colectivul său de conducere ocupă un loc aparte în sufletul meu prin faptul că nu m-au uitat, mi-au trimis periodic imagini şi veşti privind evenimentele importante desfăşurate în spirit românesc în îndepărtata Canadă şi au publicat secvenţe din opera mea literară precum şi critici referitoare la ea”.
Cartea unui alt fiu al Teleormanului, colonel Viorel Ciobanu: „Sunt fiu al Teleormanului Alexăndrean”, este subiectul următorului eseu așezat frumos în cartea cu hologramele gândului. Autoarea îl prezintă, încă din primele fraze, cu multă căldură, astfel:”De un patriotism demn de cele mai strălucitoare stele și un interes deosebit pentru cultura locală și națională, colonelul Viorel Ciobanu, mândru de locul în care s-a format și a profesat vreme de patru decenii, este un intelectual deplin, care și-a făcut judeţul mândru, cunoscut și recunoscut prin activitatea sa. Militar de carieră şi licențiat în științe matematice, colonelul Viorel Ciobanu și-a organizat mintea, și-a desăvârșit gândirea și logica, în clasele primare la Școala Generală nr.1 Turnu-Măgurele și Școala Generală nr. 2 din Alexandria, și-a conturat apoi personalitatea la Liceul Militar «Dimitrie Cantemir» din Breaza și Școala de Artilerie de la Sibiu şi a pornit ulterior pe drumul cunoaşterii avansate prin munca de cercetare științifică”. Și mai adaugă: „Domeniile la care face referire sunt deosebit de multe, opera sa fiind o adevărată incursiune în lumea fascinantă a culturii”. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: O răsplată pe măsura înfăptuirilor vieții – arta de a menține aprinsă lumina” →
Madeleine Davidsohn ne propune spre lectură o carte în care trebuie să-şi fi pus nu numai întreaga capacitate de povestitor, ci şi întregul amestec de simţăminte, atitudini, sensibilitate şi înţelegere. Şi nu puţină experienţă umană. Pentru că volumul este o incercare (reuşită) de a ne înfăţişa, ca într-o frescă, într-un diversificat puzzle, una din perioadele cele mai dramatice, mai frământate şi incerte din istoria recentă a evreimii române.
Sau bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb
Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.
Ajunsă la statura interioară și temporală a deplinei maturități, scriitoarea, editoarea și omul de cultură cu multiple valențe, Sabina Măduța, se revelează cititorilor și tuturor celor care știu să prețuiască arta cuvântului și trăirile spirituale adânci printr-un nou volum, făcându-și pe filele lui un amplu portret literar, căruia i-a pus un nume semnificativ: „Cartea Sabinei” și în care a așternut unele din cele mai valoroase sedimente ale operei sale scriitoricești. Drept preambul, ilustrează cartea cu un splendid tablou în care se străvede pe sine, realizat de prof. Cristian Petru Bălan, ce pune în lumină o frumoasă tânără care lecturează cu trăire adâncă un volum, încadrată de splendide flori suave, precum este și mesajul ce-l transmite privitorilor.
Parcurgând paginile volumului „Vocile umbrei”, apărut în 2017, la Editura „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, printre rânduri m-a urmărit chipul autoarei, Emilia Dănescu, rămas același din timpul când am cunoscut-o. Tonalități diferite i-au învăluit întreaga ființă, dar a rămas aceeași față îndreptată spre soare, același zâmbet cald și plin de cordialitate, ca o promisiune că e gata să se dăruiască dacă am nevoie, așa cum a făcut-o de atâtea ori. De atunci, cam de zece ani, i-am păstrat un gând curat pentru acea rază de soare care o însoțeşte și pe care, mai apoi i-am zărit-o și în poeziile sale, chiar dacă uneori se aud și ecouri ale tristeții subterane: „Dă-mi un semn de prietenie,/ ori o jumătate de lună./ Hai să împărțim în două/ singurătatea,/ într-o zi bună.// Și mai dă-mi un sâmbure/ de speranță,/ să-l sădesc în inima mea.// Poate va încolți la primăvară,/ poate va înflori la vară/ și va rodi în toamna mea/ târzie,/ într-o altă carte/ de poezie.// Pentru tine, prietene” (Pentru tine, prietene).
Volumul de poezii „Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat”, publicat la Editura EX PONTO, Constanţa, 2019 este rezultatul unei activităţi literare prolifice a poetei şi criticului literar, Mihaela Meravei. Parte dintr-un bogat palmares de publicaţii, cartea se impune în lirica actuală prin originalitate, un stil viu, profund şi atractiv de a transmite stări şi emoţii.
Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
Poetul, scriitorul, eseistul Valeriu Câmpeanu este cunoscut de mult timp cititorilor israelieni din scrierile sale publicate în „Revista mea” cu ani în urmă, și mai recent, nu o dată în „Revista familiei”. Pe pagina de față simt nevoia să exprim impresiile mele despre volumul de memorii ale scriitorului, întitulat atât de sugestiv, „Oameni, valori, destine”. Țin în mână o carte subțire de 132 de pagini, întrebându-mă cum a reușit autorul să cuprindă într-un spațiu atât de mic amintiri minunate despre niște oameni de cultură români, pe care i-a cunoscut în diferite perioade de viață. Cu unii prin relații de lucru, cu alții prin legături de prietenie, simpatie și admirație profundă. Cititorul reușește însă să-i cunoască sau să-i recunoască pe toți, datorită portretelor fidele, cinstite și fără ascunzișuri pe care ni le oferă scriitorul acestui volum de amintiri. Acțiunea cărții se petrece în Craiova, deseori și în București, în perioada comunismului, apoi și în timpul revoluției din 1989 la care autorul participă cu entuziasm tineresc, cu dăruire și speranțe într-un viitor frumos pentru țara sa.
Volumul doi, semnat de profesora Lucia-Elena Locusteanu “Lecturi subiective-Conexiuni,Trimiteri metodologice – Proză și dramaturgie“, apărut la Editura Risoprint, 2017, Cluj-Napoca, cu o prefață de Ion Cristofor este un evantai policrom de idei, analize și eseuri “aplicate asupra unor texte canonice, studiate sau nu în cadrul programei școlare, văzute nu neapărat din unghiul didactic, cât din cel al unui cititor care și-a impus o –riguroasă disciplină a lecturii “(Ion Cristofor ).
Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.