Două voci poetice distincte sunt așezate la un loc în volumul bilingv, română-engleză, Umbra apei (Editura Emia, Deva, 2016): Dumitru Tâlvescu (România) și Rebecca Cook (S.U.A.).
Ambii scriu despre iubire, doar că Dumitru Tâlvescu are în vizor femeia, pe când la Rebecca Cook este prezentă dragostea de pământ, de glie și de părinți.
Amintirile, în ceea ce privește poezia lui Dumitru Tâlvescu, provoacă nostalgie și dor, fiind extrem de ascuțite [„A tăia din memorie o privire de gheață / O privire de oțel. / Albastră. / (…) / Cineva a pustiit ochii / De dor” – Uitare].
Femeia este cea care schimbă destinul bărbatului, cea care îl ajută să străbată drumul pe care pășește („Nici drumul acesta nu are sfârșit / Fără capăt e chinul zilei în care nu mă asuprește / Privirea ta de nimfă cu ochi negri” – De dor), prin ea, bărbatul își descoperă sensul de a trăi („Cum ar fi să-mi destăinui viața ta / Ființă fără înfățișare? / Lasă-mă să pătrund sensul neființei tale / așa cum tu arzi cu privirile” – Întrebare).
Cu atât mai mult cu cât semnele iubirii sunt păstrate și în memoria naturii, suferindă în urma destrămării relației („Locurile noastre, iubito, / S-au pustiit de dor / zâmbetul tău nu mai mângâie poteci”), așteptarea revenirii rămânând însă trează, în pofida ispitirilor din jur („Nimfele pădurii stau goale în desiș / Așteptarea pândește ciute / Cerșind lumina din mesteceni” – Te caut).
Femeia dă aripi bărbatului, îl impulsionează în tot ceea ce face, fiindu-i aproape cu trupul și cu sufletul („Atingerile line / În lumea din jur se zbate mii de aripi” – Râvnă), așa cum apa readuce viața și zborul în trupul ostenit al păsărilor („Pasărea doarme în umbra apei / Până se încumetă să zboare” – Apă). Iar bărbatul îi răspunde femeii prin dăruire, prin sacrificiu („Mirosul meu deslușește umbra ta / Urmându-te ca un miel mâna / Ce-l sacrifică înainte de Paște” – Din nou, gând la ea).
Rebeca Cook e cuprinsă de o nostalgie bucolică („Răsare soarele peste pășune, / peste mlaștina dispărută cândva, peste bătrânele pietre strivite; / vântul fierbinte bate peste pășune, peste / tata”), creând imagini picturale, extrem de sugestive, peste care se suprapune amintirea părinților („Cum ne mai dă târcoale / umbra mamei demult plecată dintre noi / pe câmpul de sus, / la capătul vestic al lumii” – În vest), la fel de vie ca în fragedă pruncie („Aici era casa părintească. Aici mă jucam, pe lângă iazul mamei, / aproape de careul curții îngrijite pe unde mă învârt, ridic fetele / cu fuste duble, verzi și pantofi violeți” – În miezul dimineții), aici apa fiind o punte între generații.
Sigur, amintirea provoacă neliniște, durere, însă e dorită și nicidecum dosită în ascunzișurile minții („Cum izbutește o amintire să mă / sfâșie acum, și cum trupul se lasă din nou în acel pătuț cu păpuși și / ursuleți și, nu după mult timp, și Cindy, care se cuibărește lângă mine” – Pe marginea somnului), dar, totodată, dă naștere unor versuri sincere, a căror atingere provoacă arsuri („Nu e nevoie de nicio artă. Cine are nevoie de versul / perfect ca să spună – fata duce dorul mamei?” – Poetul desprinde zidul).
Versuri care se transformă în poem, locul ideal pentru ca amintirea să rămână veșnic tânără, un arc peste timp („…inspir plinul tuturor anilor – tata, tatăl tatei, mamele toate, toate / Continue reading „Daniel LUCA: Zborul renăscut în apă”
Întotdeauna avem nevoie de legende. Ca și basmele, ne împresoară și ne teleportează într-o lume aflată între realitate și fantastic, plină de pitoresc, dar și de învățăminte pentru toți oamenii, indiferent de vârstă.
Condiția umană este luată în colimator de Costel Stancu în volumul Hoțul de ferestre (Editura Mirador, Arad, 2019).
Carte, apărut la Editura „Casa cărții de știință”, Cluj Napoca, 2020, cu o copertă foarte reușită semnată de Dumitru Furculiță, un volum realizat de Al. Florin Țene, autor foarte cunoscut și apreciat din viața literară românească, născut la Drăgășani, județul Vâlcea, în anul 1942, și despre care noi am scris în 2010, în revista „Povestea vorbei” în cadrul unei recenzii la volumul său „Cărticica de dat în leagăn gândul”. Așa cum spuneam atunci despre carte, „cine o citeşte se îmbogăţeşte, devine mai cultivat, acesta este rostul unei cărţi; ea, nu are alt rost! În câteva pagini, una, două, format mic, în câteva fraze, Al. Florin Ţene ne pune în contact cu cele mai importante figuri ale culturii universale, ale culturii române, fixând-o în rândul marilor culturi ale lumii…”. La fel spunem și acum despre acest volum închinat lui Radu Gyr, mai mult, de această dată Al. Florin Țene ne zugrăveșe o Românie interbelică, impecabil, punând cum era și firesc, accent pe Mișcarea Legionară în care au activat unii dintre fiii acestei țări dintre cei mai deistoinici; mari oameni de cultură, în primul rând. Am citit cartea de două ori fiind un interval destul de mare între prima lectură și a doua, când am și scris textul de față…dar și ca să nu omit nimic, și tot mi-am mai rămas foarte multe însemnări. Încă din primele pagini aveam să constatăm, mai constatasem și altă dată, după cum am văzut, că Al. Florin Țene este un mare scriitor! Cât de frumos începe, scrie, acest roman și cât de frumos îl termină. Ce constantă linie de comportament-stil neschimbat de-a lungul întregului volum. În acest context al frumuseții începutului, copilăria lui Radu Gyr, ne-a venit un gând, așa în trecere: ce scriitori mari a dat acest județ, bucată de pământ, extraordinar de frumos și cu o istorie unică, mai ales datorită năvalnicului Olt (astăzi mai mult lac decât râu, leșinat, fără vlagă, nici măcar curent de vânt nu mai dă, darămite curent electric cu atâta …mâl.) cu ce are el imediat pe malul drept și stâng…Ce scriitori minunați și incomparabili: Constantin Zărnescu, Ștefan Dumitrescu, Al. Florin Țene…drăgășenenul (nu-l uităm pe Gib Mihăescu, dar el aparține unei alte generații, nu-i uităm pe critici, dar ei înseamnă altceva)! …Cât de frumos, spuneam, dar ce soartă nemerrnică a avut această bucată de țară, atâția scriitori, ca ei să tot alerge către o altă uniune de scriitori, căci cei de astăzi nu au reușit să creeze una a scriitorilor vâlceni; scriitori care să se mănânce între ei! unii chiar impostori, nu fără talent, care să se creadă genii! O lume interesantă și atât de frământată acest interbelic românesc și una aproape de neînțeles, societatea românească postbelică, care a dus România până în 1980 pe una dintre culmile ei cele mai înalte (noi prelungim perioada până aproape de 1987)! Un postbelic în care s-a demonstrat că, în viață, de ceea ce îți este frică, nu scapi! Cu o Europă centrală și de vest care a trăit cu spaima permanentă a unui comunism destul de neînspăimântător venit dinspre Europa de est. Spaimă reală acest comunism mai ales pentru fosta lume catolică, căci, nu așa, dinspre ortodoxie el a pornit. Nu vom spune nici un cuvând de lumea iudaică. Concret, acum, chiar Europa centrală și de vest a ajuns și ea socialistă-comunistă, cum se prevăzuse la Malta. * Autorul dedică această carte „tuturor martirilor executați și chinuiți în închisori de regimul comunist ateu și criminal.” Un merituos eseu, cuvânt înainte, citim la începutul cărții, semnat de Ionuț Țene: „Radu Gyr-poetul secolului XX” în care istoricul și criticul clujean fixează în istoria literaturii române locul poetului Radu Gyr, neuitând să amintească antologia „Poezia română modernă” apărută în 1968 și care din cauza versurilor scrise de Radu Gyr a fost dur criticată de contemporani. Autorul antologiei nu era altcineva decât Nicolae Manolescu iar vehementul critic care a determinat „topirea” ei a fost Eugen Jebeleanu…Ca să faci școală superioară, în acele vremuri, și ca să trăiască românul, unii dintre ei, trebuia să-și renege părinții, doar ca să învețe carte și să ia un salariu…Așa să fi fost? România nu s-a schimbat după 1989? Iată în 2008 Nicolae Manolescu același cu cel din 1968, nu-l mai citează printre poeți pe Radu Gyr, deși acum nu-l obligă nimeni. Așa că nu am pierdut nimic că în 2009 ciracii săi olteni nu ne-au primit în USR! nici pe mine, nici pe prietenul nostru eseist notoriu M. S. din țara Loviștei. Și Radu Gyr a rămas un poet „minor”, și de „antologie”…Un cuvânt înainte despre Radu Gyr tot atât de frumos, de valoros și curajos scris cum este și cartea!…tată și fiu, și din care noi ne alegem cu câteva idei: AL. FLORIN ȚENE: „ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. VIAȚA POETULUI RADU GYR ÎNTRE REALITATE ȘI POVESTE” Maturitatea este o înfrângere, bătrânețea la fel și toate acestea pentru că om sau viață rațională fără visare nu există. Visarea legată de trecut este vitală pentru viață… Doi pași înainte, unul mare înapoi este de preferat stării care îndeamnă la pionerescul, tot înainte! « Poezia lui Radu Gyr, asemenea țipătului lui Munch, este o „eternă reîntoarcere” la originar și original. » Concluzia finală a lui Ionuț Țene este: „Cu toate forțele materialismului dialectic întunecate, de ură și control schizofrenic, nu s-a reușit ruperea legăturii indestructibile dintre poet și cer.”…dintre artă și lumea celestă, dintre artă și visare. * Toate se raportează la natură, și nicidată natura la ceva anume…„Primăvara venise mai devreme” în anul 1905 și Al. Florin Țene încondeiază minunat, interferând artele, momentul venirii pe lume a lui Radu Gyr: inaugurarea picturii catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș, cea construită de Manole, care și-a pus la temelia ei soția, însăși mireasa lui, pentru ca să se finalizeze construcția, să dureze. Artiștii francezi aduși de arhitectul Lecomte du Noüy au repictat-o la interior și au adus unele îmbunătățiri exteriorului…Nici n-am dat bine pagina următoare, Capitolului I, și ne-am emoționat, citind: « În fața icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul ” din Biserica Bărăției (!!), datată din secolul al XIII-lea » …Vai , Doamne Dumnezeule, cum de au putut nenoriciții să demoleze vechiul centru al Râmnicului Vâlcii?…Bărăția cu clădirile ei? ce moment monument, Bărăția din Câmpulung Muscel datată din secolul XIII…Și mai dăm o pagină și vedem că școala din aceeași localitate este datată din 1669, an în care orice document oficial este parafat cu ștampila Domnitorului Matei Basarab, care tot cam atunci a construit o fabrică de hârtie în centrul vechi al Râmnicului; și mai dăm o pagină și vedem scris într-un document citat „Țărei Rumânești”, iată, cu o sută cincizeci de ani înaintea apariției denumirii – grafiei – România! Un document scris de Radul Năsturel. Mai departe, altă pagină, aflăm de calendarele egiptene din mileniul V (î. e. n.) calculate după astrul cel mai îndepărtat, steaua „Sothis”, astăzi redenumită „Sirius” – „cel mai luminos” punct de pe cer. Și, chiar surpriză, credeam că numai noi spunem așa, că Domnul este în interiorul nostru, cum să stea El între atâtea ceruri și pământuri!…„Noi percepem divinul din afară cu divinul din noi” (Plotin)! Încă de la început, Țene ne apare ca un împătimit al artelor, ne apare ca un cunoscător al regulilor mai multor arte, arte sinestezi, și nu este prima carte de acest fel… „Baudlaire spunea că muzica deschide cerul. În Grecia antică arta și știința sunt un întreg, muzica îi separă pe cei care caută emoția de cei care caută adevărul…Taoiștii spun că atunci când taci asculți muzica interioară și când vorbești, ești tăcut.” Iar alții spun: când taci, vorbești! și când nu taci, nu știi ce vorbești. În lumea asta dominată de critici și istorici literari, și istorici și critici de artă, care de mult și-au pierdut rostul, poate, decât acela de a câștiga un ban pe spinarea altora, când dai de o carte ca aceasta îți vine să-l cauți pe autor și să-l săruți pentru că există, și nu ca în sărutul lui Giotto, dat de Iuda lui Iisus, ca un atentat, ci mai degrabă un sărut ca acela din pictura lui Klimt, de plăcere, dezinteresat…Să-l săruți de deștept ce e! Cartea lui Al Florin Țene atrage nu numai că și-a propus să-l prezinte pe Radu Gyr, atât de necunoscut celor care ar fi trebuit să-l cunoască, pe care nu mulți îl cunosc la adevărata valoare, dar ea narează realități din timpul vieții poetului, vremuri excepționale, și asupra cărora fiecare își formează părerea, atitudinea! Iat-o pe a noastră: vedem o lume românească până la Primul Război Mondial, excepțională fără antisemitism și antigermanism excesiv, o lume după acest război dominată de socialiști și comuniști, dar mai ales legionari, și una după al Doilea Război Mondial dominată de artiști și comuniști, o lume la care au visat de mult timp fiii lui Israel, desigur, rebotezați și mai ales revoluționari…din naștere. Țene plasează foarte bine în spațiu și timp prietenia lui Radu Gyr cu Isaak, fiul lui Abraham…Concluzia urmărită: Radu Gyr nu a fost antisemit! În mișcarea legionară au activat și evrei creștini. Acțiunea romanului decurge liniștit, la Craiova, familia lui Radu Gyr instalându-se încet încet în centrul atenției, mai ales a presei; lucrurile pentru toată lumea sunt clare. Presa formează „cea mai puternică armată” spune doamna Eugenia, mama lui Radu Gyr, presa „inițiată și controlată de trusturile evreiești, precum cel al lui Mauritius; de Hirsch – trustul Hirsch sau Hearst, care pe la 1850 depășea 200 de ziare” Radu Gyr trăiește într-un mediu deosebit de prielnic, la Craiova, frecventând încă din timpul școlii primare Teatrul Național condus de Emil Gârleanu și, în care, recrea celebre roluri tatăl său, actorul Coco Dumitrescu (!)… Coco Dumitrescu un om plin de cultură, la zece ani ai fiului, îi vorbește acestuia de Origene: „Fiecare suflet are trupul pe care-l merită”, la fel și Eugenia, mama sa, cunoscătoare de limba germană, trăgându-se din această rasă îi insuflă copilului o educație și cultură aleasă. În preajma războiului de reîntregire, la cinsprezece ani, Radu Gyr « își făcuse o bibliotecă a lui, separată de cea a familiei (modă care s-a păstrat până în 1970). Erau cărți pe care le citise, precum: „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes, „Păcală”, „Gruia lui Novac”, „Lacrimi de copil” de Wildenbruch, „Frida” de Andre Theuriet etc.»…Craiova în această perioadă, ajunul războiului , era un „oraș cu pesrte 50 000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare și o remarcabilă viață culturală.” Pe cititor îl interesează aceste lucruri pentru a face comparații, pentru a afla ce și cum cu această zonă a țării remarcabilă ca relief și populație și care pe rând a fost a Ungariei, a Turciei, a Austriei, a Rusiei; și Oltenia, și Bucovina puțin mai târziu, primind aceste nume de la Austria care a făcut atâta bine Europei centrale și de Est prin arta arhitecturală impusă. Am și scris undeva, și cândva, după ce am vizitat Cernăuțiul, că dacă austriecii rămâneau în Oltenia după 1737 Craiova ar fi fost Cernăuți. Sigur, ceva mai mărunt, și Râmnicul Vâlcea. La unsprezece ani și jumătate Radu Gyr (Radu Dumiterscu (!)) este „cercetaș de război”, voluntar, și la 15 august 1916, când România intră în război, el se află la Tg Jiu cu o ambulanță militară și participă alături de armată și populație la „stăvilirea intrării trupelor inamice” în orașul de pe Jiu, când este și rănit! Al Florin Țene pune în evidență, în aceste pagini, patriotismul poetului copil, precum și reliogizitatea-i, spunem noi, prematură. La zece ani i se joacă piesa de teatru „În munți” cu fapte istorice din lumea dacilor, în lupta lor de apărare; este voluntar la spitalul de răniți și seara adoarme spunând rugăciunea „Sufăr pentru Tine”: „Doamne, eu voiesc ceea ce voiești Tu, pentru că Tu voiești să mă supun voii Tale și făgăduiesc să fac ceea ce voiești Tu. Te rog cu umilință, luminează-mi mintea, oțelește-mi voia…” Da, ne amintim, asta i-a cerut și Solomon lui Dumnezeu când a ajuns împărat (fiul lui David și al Batșebei)…să-i lumineze mintea! Observăm această alternanță între narațiunea faptelor istorice și elementele – faptele legate de prezent, presărarea lor cu elemente de istoria artei, critică de artă, acest fapt atribuind operei lui Al Florin Țene un beneficiu intelectual de necuprins…sau, și asta nu constatăm întâia oară, el acordă unor realități ale prezentului elemente de valoare care le trimit (realitățile) direct în istorie… Cartea se dorește citită, adnotată, și răscitită, pentru neuitare. Ne urmărește un gând, cunoscând soarta poetului demult plecat dintre noi!…să faci pușcărie, să fi schingiuit, bătut pentru prea multă dragoste de țară și de neam așa cum au pățit toți acești eroi foști deținuți politici, cetățeni patrioți, majoritatea veniți din interbelic, magnifici intelectuali!… asta da ironie a sorții, nimic, neexistând în natură asemănător. În capitolul unde este prezentat „Parcul Romanescu” din Craiova, nu putem uita zilele din anul 1977 când am ajuns și eu și ea, prietena mea, în orașul Craiova, amândoi pentru prima dat în acest oraș blamat de necunoscători (nu trebuie să ne impacientăm, și între Timișoara și Arad, izbucnea aproape un război în zilele când ele se întâlneau pe gazonul de fotbal) am vizitat Parcul Romanescu și am fost vrăjiți. Am revenit, mereu, la restaurantul de pe lac să vedem nuferii și podul. Castelul. De fiecare dată încântându-ne. Acolo, în urmă cu douăzeci de ani am povestit cu Mircea Suchici, violoncelistul, eu citind versuri de-ale mele, el improvizând la instrument despre Fabrica de Avioane, despre microprocesoarele – postprocesoare ccreate de noi înaintea lui Bill Gates… (Continuare în pag. 14)
Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice ale acestor nobile sentimente.
O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.
„Cine își amintește de oameni…” este un roman scris de Jean Raspail în anul 1986, tradus din limba franceză în limba română de Gabriela Moldoveanu, apărut la Editura Eminescu în anul 1989. Cartea este scrisă și dedicată amintirii cercetătorului Jose Emperaire și soției sale Annett Laming-Emperaire, care i-a continuat munca de cercetare.
În ultimul timp am scris mai mult despre cărțile lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU nu numai în semn de respect față de scriitorul „total” care, alături de alți câțiva (destul de puțini), este reprezentativ pentru literele teleormănene contemporane, ci și pentru a sublinia aportul său, parcă mai substanțial decât al altora, la promovarea creațiilor scriitorilor din această zonă a „Sudului extrem”. Așa se explică faptul că în portofoliul său există multe volume al căror conținut se referă, integral sau parțial, la cărțile confraților săi, ca rezultat al „lecturilor[… din ultimul sfert de veac”, în atenția criticului aflându-se „volume de poezie, de proză, de eseistică și de critică, de teatru, traduceri, istorie/istoriografie literară sau de publicistică”, unele realizate chiar „în apropierea datelor de apariție a cărților” respective, în reviste locale (unele fondate de el însuși) sau din întreaga țară.
Volumul-antologie de proze scurte al lui Gheorghe Andrei Neagu, „Tristețea lui Dumnezeu” – Editura UZP, București, 2019 – desfășoară, de cele mai multe ori, în fața cititorului, o umanitate obișnuită – atunci când acțiunea nu se mută în supranaturalul înzestrat tot cu atribute preluate de la aceasta –, căreia, intempestiv, i se întâmplă să fie împinsă dincolo de limitele firescului vieții ei, într-un tărâm aproape oniric, prin spectaculosul – grav, tragic chiar – care-și face apariția, de unde iese însă la fel de neașteptat cum a intrat, fără bulversări, fără a se lăsa copleșită, cel puțin în aparență, pentru a reintra în rutină.