Olimpia MUREȘAN: Noblețea unei identități de Rudy Moca

Motto: „În biografia lui RUDY MOCA identitatea și-a primit, ca împlinire și bucurie supremă, noblețea, rod al vieții și, în continuare, nemărginită suire, autorul știind precum Iraclide că dacă îți ignori locul și timpul înseamnă să fii de nicăieri. Astfel, se împlinește testamentul tatălui, laitmotiv în cartea-jurnal: „Să nu-ți bați joc de tine și de viața ta”. Valentin Marica

Cartea cu titlul Noblețea unei identități scrisă de Rudy Moca a apărut la Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2024 având ca subtitlu memorialistică.

Prezenta carte, cu un titlu provocator: „NOBLEȚEA UNEI IDENTITĂȚI”, scrisă cu talent și dăruire de actorul Rudy Moca, este, înainte de toate, o sclipire de benevolență pentru geniul uman. Nimic exagerat în această exprimare dacă ne raportăm la nivelul minim de percepție și înțelegere al contemporanilor noștri. În continuare, voi aduce argumente pentru susținerea aceastei afirmații, ca să pot limpezi și atitudinea unor critici față de literatura memorialistică. Da, este de la prima până ultima filă un „roman” biogafic, scris cu talent și pricepere de un narator de excepție. Nu doar că este captivant, dar pune cititorul în ipostaza de a privi prin ochii unui om cu calități excepționale, fapte și evenimente care doar la prima vedere ar fi anoste sau banale. Scriitorul le ridică la rang de singularitate, dar și de asumare personală.

Un prim capitol cu titlul „Punctul de plecare. Să știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți” explică dorința copilului de a fi un OM MARE care să scape de corvoada „fermei familiei”: păsări, vaci, boi, porci, viței, gâște…, prășit, plivit, cules gândaci de colorado, etc etc… lucruri pe care le făcea în familie ca ajutor, dar… se simțea ROB.

În familie a primit o educație spartană de la bunica maternă ca punctualitatea, respectarea cuvântului dat, respectul persoanei de lângă tine, toate principii sănătoase. Tânărul Rudy Moca de mic copil iubește cartea, citește mult și devine „cel mai bun cititor al bibliotecii din Iernut, termină ciclul primar, apoi al doilea ciclu cu examen de absolvire și certificat de șapte clase. Deși tatăl său dorea să-l facă ZIDAR, el se hotărăște să urmeze liceul, iar mai apoi Facultatea de Psihologie, iar la terminare e repartizat în localitatea Râciu, jud. Mureș, soția lui lucra la Spitalul Clinic de Oftalmologie.

Deoarece de mic copil era pasionat de spectacole, teatru, se înscrie la IATC unde și reușește cu gândul de a ajunge ACTOR la oraș și acum la terminarea studiilor se află în căutarea unui alt loc de muncă. Atât de mult se străduiește, învață mereu și se pregătește pentru a fi în locul care i se potrivește cel mai bine.

În capitolul „ A fi sau a nu fi actor” îl putem urmări cum studiază două săptămâni pentru a obține abilitatea de ACTOR MÂNUITOR DE PĂPUȘI, deși erau mulți candidați, Rudy Moca e declarat reușit la secția română și angajat păpușar. Rudy Moca spunea mereu:

„-Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt”.

Următoarea etapă din viața sa „înspre prestigiul de a fi Maestru Păpușar”, cunoaște pe cei opt actori care erau în prima zi a funcției sale, dar și pe regizorul tehnic, maestrul de lumini de sonorizare, monteuri, decor etc. A început să pătrundă secretele acestei meserii – cum să miște păpușile pentru a transmite mesaje mimice prin gesturi potrivite, devenind cu timpul Maestrul Păpușar al României (definit așa de dna critic la acea vreme Anca Rotescu din București; iar viața de actor a devenit viața de păpușă pentru a realiza până la suprapunere mișcarea umană. A dat dovadă de multă voință pentru a se perfecționa mereu și a muncit cu pasiune având mereu dorința de autodepășire.

Cu timpul obține recunoașterea talentului său prin obținerea de premii la Alba Iulia cu rolul titular Cocoșul din piesa Punguța cu doi bani, i se acordă Premiul Special de Interpretare, urmat de multe alte premii. Rudy Moca joacă în 250 de spectacole cu peste 500 de roluri în 37 de ani de activitate neîntreruptă, iar un caiet de amintiri reține mulțimea spectacolelor în care actorul nu era numai interpret păpușar, dar și scenograf și regizor, la fel a organizat spectacole în limba romani. Dintre reușite amintim: Harap Alb, Joaca, Pui de om, Ursulețul Winnie, Prâslea cel voinic și merele de aur, Cenușăreasa, Gulliver, Sarea în bucate, Lampa lui Aladin, Stan Bolovan etc.

-Da, exclamă artistul:

–Sunt omul -actor care exersează nemurirea!

Urmează străinătatea, întâmplări hazlii din timpul acestora și povești păpușărești din timpul deplasărilor cu trupa de teatru prin țară și străinătate.

În timpul deplasărilor la un sat de câmpie după spectacolul de după masă, deoarece înainte de masă oamenii erau la biserică, se rostește rugăciunea domnească Tatăl Nostru împreună cu sala de oameni participanți la spectacol iar la sfârșit preotul local îi spune actorului că după evlavia și sfințenia emoției pe care o transmite oamenilor „era mai potrivit să vă faceți popă” De atunci colegii îi spuneau:

-Servus, părinte!

Nenumărate turnee prrin țară cu Scufița Roșie, Harap Alb cu dialoguri la scenă deschisă dintre copii și personajele păpuși.

Povestea unei vieți este interesantă doar dacă are ceva în plus de ceea ce știm și trăim în pemanență, dacă banalul cotidian este transformat într-un scenariu de film. La un moment dat, actorul Rudy Moca declară: „Sunt un fan înrăit al citatelor și aforismelor înțelepților lumii, mi le-am asumat și, din unele, am făcut adevărate principii de viață, de conduită și caracter descifrat și… Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt. Are o dublă identitate etnică ce-i curge în sânge, una maghiară după mamă și una romă după tată, e ardelean, ortodox-român. E interesantă și adevărată afirmația: „Unii oameni mă urăsc că nu-s ca ei, Eu îi iubesc că nu-s ca mine.”

Scriitorul posedă simțul umorului atunci când povestește cum în Polonia fiind – uită acasă cele trei mingi din recuzită și cum fac rost de altele sau cum reușesc să cumpere lapte dintr-un magazin neștiind limba țării respective, blocarea-n toaleta stradală, apoi turnee în India, Iran, Irak, Pakistan. În India a avut șansa să vadă raiul bogaților și a milionarilor dar și la periferia orașului iadul și sărăcia în cea mai inumană și crudă realitate; s-au întâlnit cu actorul Raj Kapoor din filmul care a rulat pe atunci și-n România.

Și cum altfel se putea termina o parte din cariera artistică a acestui om cu suflet mare?

Pe scenă fiind suferă un stop cardiac, e dus imediat la Institutul Inimii unde i se pune un stendt, la 1 septembrie 2006 iese la pensie fiind felicitat de toți colegii de scenă.

Viața lui Rudy Moca, de la început și până în prezent este un film în derulare perpetuă, uneori cu încetinitorul, alteori pe repede înainte. Totul se desfășoară cinematografic, cu secvențe detașate profesional și puse într-o lumină favorabilă sau într-un clar-obscur plin de mister. Personajele care gravitează în jurul personajului principal poartă, pe bună dreptate, aureole de sfinți, indiferent cărui univers îi aparțin. Povestind din postura de persoana întâi singular, autorul își poate asuma decizia de a-i pune în prim-plan pe cei care au jucat un rol determinant în viața lui sau îi scoate în evidență pe cei care s-au născut și vor muri anonimi. Aici ne referim la lista interminabilă de cunoștințe, prieteni, colegi, rude și un nesfârșit șir de personaje pasagere. Nu omite nimic și nu iartă nimic, chiar dacă mulți nu ar avea curajul să recunoască ceea ce pentru Rudy Moca e o normalitate, aceea de a admite faptul că a fi țigan este mai mult decât o stare, este un dat și poate deveni un titlu de noblețe. Reușește, indubitabil, ca să treacă elegant peste latura peiorativă și ridică toată povestea vieții lui la un nivel profesionist. Identificat cu dorința de a reuși în viață, de-a depăși privațiunile și de-a dovedi familiei și comunității că el, Moca Rudy, este un diamant, începe lungul și istovitorul proces de șlefuire. Școala și învățătura devine bucuria copilăriei iar cunoașterea o aventură tentantă. Croșetează cu pricepere povestea bunicii reticentă la performanțele lui, dar o aureolează și-i rămâne recunoscător pentru că în îndârjirea ei găsește solul prielnic de a performa. Vorbește atât de frumos de acest personaj încât și cititorul este tentat să și-l revendice. Tușele fine sau cele mai apăsate scot în evidență personajele ce vor face parte din universul lui particular, populat până la refuz cu plăcerea de a povesti.

Impresionantă și plină de emoție e relatarea primirii diplomei de bacalaureat când mama lui stătea la umbra unui stejar bătrân (azi din trunchiul lui maestrul sculptor Ioan Astaluș a lăsat posterității bustul marelui Eminescu) și nu îndrăznea să vină-n față să-l felicite de reușită, dar elevul premiant zicea:

-„Mă mândresc cu tine, să vadă lumea că am o mamă minunată”!a luat-o de mână și a prezentat-o.

În acest mod prin sârguință, ambiție, inteligență și tenacitate – acest om între oameni a reușit să rupă bariere, a distrus mentalități și prejudecăți, s-a învins pe sine însuși, prin el a învins societatea „normalitatea așezării umane” a devenit un exemplu, un model de succes în localitate, extrem de lăudat, a demonstrat că se poate să reușească și la facultate unde a terminat ca șef de promoție.

După pensionare nu se liniștește, nu trece pe linie moartă, realizează emisiuni la TV matinal, Radio România Tg. Mureș, iar după o lipsă de 53 de ani cât timp a stat la oraș deoarece acolo îi era slujba, întâlnind-o pe Eva, prietenă din copilărie se întoarce în orașul copilăriei sale Iernut. Dar…. munca unui om de cultură nu s-a oprit aici, a continuat să activeze-n cadrul Bibliotecii Orășenești din Iernut cu echipa de teatru având ca regizor pe Rudy Moca.

Părinții lui, mama și tata, nu dețin rolurile principale decât pentru a deveni personaje în jurul cărora să graviteze povestea de început. Dramatismul despărțirii de mamă este atât de profund că întrece și cea mai prolifică imaginație., la fel modul cum o îngrijește pe soția lui până la final. La acest episod cititorul va lăcima cu siguranță. Moartea dă, întradevăr, sens vieții.

Un lucru interesant la structurarea și punerea în pagină a narațiunii este și cel care, indiferent dacă o citești cap-coadă sau pe sărite, este ca un discurs melodic cu sens și substanță. Editorul cărții, profesorul Marica Valentin are, în mod cert, o tainică și salutară contribuție în acest sens.

Nu îndrăznesc să repovestesc cele lecturate, dar să-mi fie permis să cred că cele expuse mai sus sunt un prilej de apreciere și mulțumire pentru Rudy Moca și „Identitatea” lui.

Pentru alte episoade interesante vă recomand să citiți această carte scrisă cu sinceritate și pasiune în arta scrisului biografic și memorialistic.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM

Issabela COTELIN: Dictatorul cel bun

În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la… carte.

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt… Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui „tehnice” inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar… E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook („rețeaua de socializare” de unde pornește toată acţiunea cărții) sunt deja notorii… Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o „planetă imensă, străină și grea”, curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.

Issabela Cotelin

Daniela VASILOSCHI: AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ

AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ Autor: Daniela Vasiloschi Dacă dorești să pătrunzi în sufletul unui scriitor, să cunoști tainele lăuntrice, e suficient să îi citești opera. Cunoscând-o, vei devoala cortina de mister și vei fi tot mai aproape de cele rostite și nerostite.
Gradina literaturii e întotdeauna parfumată, posedă aromele sale.
În cele ce urmează, voi face referire la o personalitate literară, Președintele Național al L.S.R., domnul Al. Florin Țene.
O cascadă de talent, un munte de gândire, un cristal pur de filozofie, un împătimit al locurilor natale, un iubitor de țară, limbă și neam, un adevărat edificiu literar, fluviu de erudiție, o genialitate manifestată modest și cumpătat, un autor care și-a pus amprenta creatoare asupra unui secol, iată câteva din atributele sale!
Subliniez că este unicat prin opera irepetabilă, efervescența scrisului, polivalența scriitoricească (poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist), prin vocația de a atrage sevele nebănuite ale limbii române, originalitate, spirit vizionar. Totodată promotor al valorilor literare românești, și-a pus viața cu dedicație pe altarul culturii și literaturii naționale, un bard care ne dăruiește simfonia unor gânduri și sentimente fără egal, o mirifică paletă de imagini poetice și prolificitatea scriiturii.
Numele de profundă rezonanță al Domniei sale se bucură de apreciere pe plan național și internațional, reprezentând o emblemă a erudiției și talentului. Fiind Președintele Național al L.S.R., constituie locomotiva de excelență a acesteia. Liga dispune de 30 de filiale, 18 în țară și 12 în străinătate.Salutara inițiativă a Domniei sale de a înființa L.S.R. semnifică un mod de descentralizare a mișcării literare din România.
Cenaclurile reprezintă “adevărate școli de literatură” (Prof. Univ. Dr. Tiberiu Mateescu). În opinia Domniei sale, literatura contemporană are nevoie de o carte de istorie literară actualizată. De menționat că bardul drăgășănean a făcut parte din trioul la al cărui propunere, apoi legiferată (legea 53/2011), Ziua de 31 August a fost declarată oficial Ziua Limbii Române. Din acest punct de vedere poate fi considerat un părinte al Limbii Române. Domnul Al. Florin Țene a scris 95 de cărți, ce însumează poezie, romane, proză scurtă, piese de teatru, biografii (viața unor scriitori români), scrieri filozofice, eseistică. Raportat la viața și opera unor scriitori români, amintim: Gib Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz.
Născut la 13 Iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România, răzbătătorul reprezentant al Zodiei Gemeni și-a urmat destinul de glorie. Pașii l-au purtat spre calea desăvârșirii, lăsând în urmă “casa albastră pe cărare” și chipul blând al mamei, căreia în semn de recunoștință “în fiecare zi îți aprind din inimă lumină”. “Îmi port crucea plecării mele din sat
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar, dacă uneori am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării ” (Lumină pentru mama/Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
Casa părintească, “Casa de sub nucul dintre două veacuri”(Vol. În genunchi mă-ntorc la vers,2014) este o casă emblematică, mereu vie și prezentă în lumea amintirilor.
La tinerețe, era convins că “nu se poate muri crescând îngeri în colivii de aur” sau “încrustând scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor”. Lumea imaginației și a bucuriei era bogată și mirifică.
Acum, casa de sub nucul dintre două veacuri e singură, părăsită, iar nucul “scârțâie” ca un “sicriu” al timpului.
Bardul și-a manifestat talentul pe mai multe paliere: a) poezie; b) proză; c) dramaturgie; d) critic, filozof, eseist, paliere numite de distinsa doamnă scriitor Liliana Moldovan paliere ale autorității.
Al. Florin Țene, ilustrul bard, a scris 34 de volume de poezii.
Federico Garcia Lorca, renumit poet spaniol comenta : “Toate lucrurile au misterul lor, iar poezia e misterul tuturor lucrurilor”.
Voltaire ne spunea : “Poezia este muzica sufletului și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile.”
William Somerset Maugham (dramaturg și prozator englez) definea poezia drept coroană a literaturii.
Poezia a constituit pentru ilustrul poet Al. Florin Țene, locul unde se întâlnește cu sine, o adevărată oază a sufletului.
Să nu trecem cu vederea faptul că, începutul cochetăriei cu poezia s-a manifestat la 17 ani, când a debutat în revista Tribuna, cu poezia “Eu m-am născut când…”
Debutul editorial se realizează tot cu un volum de poezie “Ochi deschis”, 1974, Editura Litera București.
Temele poeziilor sunt următoarele: a) nostalgia locurilor natale, dorul de părinți și casa părintească; b) considerații despre poet/ poezie, plăcerea și emoția de a scrie; c) poezia filozofică; d) dragostea de țară, neam și dulcea limbă românească; e) diverse.
Întreaga existență a poetului s-a desfășurat în simbioză cu poezia, precum conexiunea dintre om și umbra sa. Reputatul bard e conștient de prolificitatea poemelor, a actului creator în sine.
“Circulă prin mine un tren de poeme
pe șine de artere
Mi-e sufletul locomotivă înhămată
alergând prin noaptea sfâșiată” ( Un tren de poeme/ Vol. Ochi deschis, 1974)
Poezia îl încântă într-o asemenea manieră, încât, considerând-o muzica sufletului, o pune pe note muzicale, o simte parte dintr-un cântec.
“Mă simt în suflet Do de vis
Sau poemul pe note pus,
Ce-l cântă mierla în Apus” (Secretul poemului/ Vol. Punte printre cuvinte).
Poeții sunt sensibili, cu sufletul vulnerabil, pământul respiră prin emoțiile lor.
“Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă
Se cunoaște după cum respiră pământul, prin văile și piscurile
Crescute asemeni emoțiilor” (Locul unde a dormit poetul/Vol. Nucul dintre două veacuri, 1996).
Actul poetic e perpetuu, de aceea “gara poeților” este mereu ticsită, aglomerată, iar “verbul umblă descălțat prin fraze” (Gara poeților/ Vol. Antologie de poezie românească, 2008).
Poeții au sorbit din izvorul nemuririi, ne spune cu mândrie bardul.
“Poeții nu mor niciodată, ei doar își odihnesc zborul
între clipa ce vine și visul ce-a fost…
Ei au în vene al patrulea simț,
Metafora din sânge a unui prinț” (Poeții nu mor niciodată/ Vol. A șaptea zi după Artur, 2009).
Poetul e considerat un visător ce plutește în univers, de unde culege seva versului ( Poezia/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Bardul e convins de “paritatea între gând și cuvintele ce atrag realitatea” (poemul Cuvintele atrag realitatea/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Poetul are conștiința valorii operei sale, scrisă cu multă iubire și cu sufletul plin:
“Deschide, cititorule, această carte,
Fereastră spre alcătuirea universului la loc
Vei găsi sângele iubirii ce se-mparte
Zvâcnind din amintirea unui foc” (Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata/ Vol.Rabdarea pietrei, 2011).
În poemul Sunt seva pământului meu, poetul se autodefinește. Se identifică cu creația, cu poezia, o contopire, o conexiune, precum via își fierbe versurile creației în vin:
“Sevă sunt și via mă fierbe în must
Prieten sunt eu și mă sorb
Din cupa mea de trup și gând” (Vol. Răbdarea pietrei, 2011).
Versurile din poezia Abatere de la firesc (Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012) aduc la vedere instrumentele de lucru ale poetului. Sunt amintite verbul, rima rebelă, rostirea, fraza… învăluite în imagini speciale.
Însuși poetul devine “verbul unei abateri de la firesc,/ Ce poartă sub aripi visul îngeresc”.
Ideea se continuă în Poemul cu păcate (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) în care “caii tropotesc ridicând nori de adjective”.
În toată această avalanșă de simțire poetică și meșteșugite figuri de stil, poetul exclamă:
“Doamne își mulțumesc că sunt contemporan cu tine” (Contemporan cu Dumnezeu/ Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012).
Metaforele, preferatele autorului, cărora le-a rămas fidel o viață, “clocotesc a sevă, fluierând din soc” … “iar floarea ruginii fumurie/ Coagulează metafora la un loc” (Metafora ruginii/ Vol. Întoarcerea poetului, 2022).
Obsesia și plăcerea de a scrie, de a modela cuvintele din “trenul de cuvinte” apar și în poemul Ascuns în cuvinte (Vol. Emirate de gânduri, 2013).
Ne relatează: “foamea îmi macină dorința de scris”. Autorul e ascuns într-o gară, unde trenul adăpostește cuvinte (se repetă ideea din Gara cuvintelor, cu altă conotație).
Imaginația aleargă. Se vede călătorind pe corăbii cu vele “suflând dinspre pupa”. Dar marea e de fraze, precum trenul de cuvinte.
În Cineva sus mă iubește (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul e convins că are o misiune sacră a scrisului, idee reluată și în Dincolo de Styx (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
“Cineva sus m-a timis în cuvinte,
în înalturi ca un zmeu din poveste,
De atunci rătăcesc și caut un Părinte
Așezat pe-un fotoliu dincolo de creste” (Cineva sus mă iubește).
Interesant și înălțător se prezintă poemul Dumnezeu este o carte, care cuprinde în sine “începutul și viitorul ce vine”.
Concluzionează că Dumnezeu e rezultanta unui “ ars combinatoriu ciclic”.
Lovește clipa clopotul răbdării (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) este o combinație de filozofie și poezie. Pe lângă problema spațiu/ timp, bardul drăgășănean mărturisește că spațiul în care ne naștem “e o întâmplare în care sunt zidit”, în “epitetul unui veac neîmplinit”, în care “metafora ia proporții în viitor”. Precum afirma Ion Barbu: “Matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos”, tot așa observăm la eruditul poet Al. Florin Țene, că filozofia și poezia se întâlnesc într-un punct luminos.
Sufletul poetului rătăcește printre vitraliile gândului, iar vocea i se aude “ de sub brazdele timpului”.
Iată și definiția lirică a poetului:
“Poetul e un accident ireparabil
Sosește ca o solie
Ce își bate singur în frunte
Cuiul lui Pepelea
Pentru câteva imperii de poezie” (Rădăcini pe rene/ Vol. Punte printre cuvinte, 2015).
Poetul devine o solie în timp, ce își asumă greutăți inerente, cu nobilul scop de a dărui posterității “imperii de poezie”. Sufletul autorului e “un miel sacrificat” pe rugul creației.
Istoria unui poem renaște, precum sunetul renaște dintr-un fluier de soc, la fel cum frunzele renasc din rădăcinile nucului.
“Paginile s-au rescris la loc
Cum renaște sufletul ca nou,
Într-un fluier de soc prin ecou” (Istorie/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers).
Poemul renaște prin ecou, se perpetuează.
Iată cum se definește venerabilul poet Al. Florin Țene:
“Sunt poetul esențelor tari”…
“Sunt visătorul esențelor tari”.
“Sunt poetul esențelor tari
Ce sorb din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari,
Înțelepciunea mă face mai frumos” ( Sunt poetul esențelor tari/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
În poemul Poezia este, se caută poetul (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) folosind personificări meșteșugite, ne relatează că poezia se dilată în lumină. În acest context și verbul și metafora se descătușează.
Folosind momentul, poezia caută și alege “poetul pentru veacuri de asalt”. Doar “rătăciții de inspirație” se agață de tichia de mărgăritar.
“Atunci e clipa când poezia își alege
Poetul pentru veacuri de asalt.
Dar până atunci nimeni nu înțelege
De ce oscilăm între ură și înalt ”.
Să lăsăm să predomine înaltul, iar poezia va ști să aleagă cum se cuvine.
Semnalez o poezie cu adânci reverberații în care nostalgia amintirilor se revarsă.
Nucul dintre două veacuri este un poem emblematic, impresionant, un summum al creației poetice.
Legătura sufletească puternică dintre autor și nuc e augumentată de folosirea repetitivă a adjectivului posesiv (nucul meu) și totodată a verbului a trebui, în varianta de verb impersonal, cu înțelesul de: se cade, se cuvine, e necesar, musai (popular).
Nucul îl atrage ca un magnet. Nu e un copac oarecare. Acoperă în timp două veacuri și își așteaptă cu bucurie și emoție oaspetele. Om și natură îngemănați în iubire, pioșenie.
Bardul simte o imperioasă nevoie să se întoarcă la nuc, de câte ori timpul îi permite. Aici își găsește liniștea, echilibrul, starea de bine, de reverie, emoțiile pure, nostalgia copilăriei.
Timpul secular al nucului și tempus breve al bardului se contopesc.
Întoarcerea la nucul amintirilor e un fel de transhumanță.
De la ora prânzului și până seara poetul contemplă măreția nucului.
Inițial sângele (metaforă) urcă (personificare) în frunze spre cer, dând strălucire “faianțelor” (metaforă) înaltului.
În continuare, vede cum lumina apusului se pierde în crengi “arzând” (personificare) ca un “colb de aur” dintre două veacuri.
Elementul auditiv aduce o notă de surprindere.
“Clinchetul nucilor verde” nu se aude decât în preajma pașilor cunoscuți. Numele poetului seamănă cu un “zbor în anotimpuri”, iar nevoia de întoarcere la arborele îndrăgit, chiar dacă e târzie, le încarcă amândurora bateriile.
Nucul simbolizează statornicie, perenitate, putere, atașament, vibrație, amintiri, nostalgie.
O parte a naturii desăvârșite creată de Dumnezeu se contopește cu natura umană prin iubire.
După o trecere în revistă a opiniilor despre poet și poezie, despre simbioza duioasă realizată în sufletul autorului, mă opresc la o componentă de anvergură a creației distinsului bard drăgășănean, și anume poezia filozofică.
În poemul Speranța binelui relativ (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) Al. Florin Țene, gânditor prin excelență, redă relația om, timp, spațiu.
Constată că pașii făcuți în timp ne înstrăinează de el, dar totodată, prin încărcarea cu “trăiri și istorii” și prin luptă cu obstacolele, omul se încarcă în timp. În inevitabilul raport om-timp, omul e temător de “judecata în care crede”.
Conform concepției biblice, la început a fost cuvântul, poetul afirmă: “Credeai în cuvânt, chiar înainte de a spera în tine”.
Timpii ce vin, constituie un infinit “incolor și inodor” pentru ființa umană, iar drumul ei este înfășurat în speranța binelui relativ.
Timpul poate fi închis sau deschis, raportat la ființa umană, înstrăinat, disipat, încărcat, în schimb drumul e pavat cu speranța binelui relativ.
Altă poezie din același eșantion filozofic este Sfârșitul, început perpetuu (Vol. Răbdarea pietrei, 2011). Credincios, poetul ni se confesează:
“Dumnezeu e sursa libertății mele”.
Bardul se identifică cu eul, și “arde”, respectiv se consumă în actul creației.
Sfârșitul și începutul sunt două emisfere ale întregului. “Poezia Doamnă, precum anotimpurile, pășește veșnic pe iarba primăverii”.
Așa cum timpul evoluează și se scurge în infinit, la fel și poezia devine repetitivă într-un timp evolutiv.
“Orice călătorie are un sfârșit,
Așa cum iarba se usucă toamna,
Ca primăvara să înverzească înzecit
Pe care să pășească Poezia Doamna”.
În Poemul postum (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) până și sfârșitul vieții, când “moartea ne ia la întâmplare”, e privit cu o aparte filozofie:
“O ultimă rimă și verbele cad pe spate”.
Câteodată poetul învinge moartea, o păcălește. În ciuda convingerii Doamnei în negru, care are certitudinea că “inima a murit”, această inimă continuă să pulseze în cartea postumă. Denotă imortalitatea poetului și a inimii sale, care este însăși poezia.
“Doar câteodată, unul dintre sute
De Doamna neagră crezând că a fost cosit,
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute,
Când inima mințise c-a murit”.
Foarte interesante considerații conține poemul În inimă, undeva… (Vol. Paznic la o pisică și un cățel, 2011).
În accepțiunea bardului, în inimă se află un loc, ce adăpostește un cântec. Dacă spațiul s-a umplut de cântece, locul e ocupat, purtătorul trece în neființă, timpul fiind tot mai greu, împovărător.
Și ca o ciclicitate, cântecele fug speriate, “într-un zbor circular și veșnic” și merg să se adăpostească în alte inimi.
În poemul Al doisprezecelea ceas (Vol. Contemporanul meu, Iisus!, 2012) maestrul constată că orele sunt plimbate de indicatoarele ceasului, pe un cadran mutat de cineva.
E un fel de dezordine, ca în mișcarea browniană, a acelui vinovat care “n-a știut să numere decât până în ceasul al doisprezecelea” (respectiv până în ultimul moment). Același irreparabile tempus…
Călcâiul vulnerabil al mării II (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) aduce cu sine noi reflecții. Cu o bogată imaginație, consideră că există o scoică loială, care nu evadează din marea agitată, ci apără călcâiul apei, format din spumă de maluri.
Marea se teme de munte, de înălțimea și veșnicia lui, iar muntele se teme de adâncimea și hăul mării. Îmi pemit să adaug, că în istoria ciudată a timpului, munții au devenit adâncuri de mare, iar mările au secat adăpostind munții.
Ciudată ciclicitate! Adâncă filozofie!
Temător, Pontul Euxin se retrage în cochilia unei scoici.
În Mileniul își scrie istoria pe oglinda mării (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) se realizează o radiografie a timpului, a mileniului. Se scriu “stânci de cuvinte pe apă, și la sud și la nord”.
O adevărată enciclopedie a timpului, pe pagini de apă, de infinit. Fiecare mileniu cu istoria lui!
După cum se vede, poetul și filozoful sunt de nedespărțit.
“Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă,
O enciclopedie la care latră niște câini,
Din care mileniul se mai adapă”.
În Cercul timpului nostru (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012), conform opiniei maestrului, oamenii sunt născuți pentru două lumi paralele “una cu o clipă mai înainte, cealaltă mai apoi” unite printr-un puzzle de schele.
Când va veni timpul, “invizibil și chiar mat”: “Furnica din trupul meu cară
Părți nevăzute din cer, lăsate pe pământ,
Să mai zidească o casă frumoasă și rară
În lungi versuri rostite prin CUVÂNT”.
Actul poetic e repetabil, iar cei înzestrați cu har îl vor perpetua pe pământ, prin cuvânt.
Marea e o plăcută sursă de inspirație pentru bard, prin fascinația ei. Ascultă fermecat cântecul apei, venit “din istorie” sau schimbările de tonalitate, când marea, lovită în călcâiul vulnerabil “mugește sub ape” (poemul Călcâiul vulnerabil al mării I/ Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012).
“Furtuna își cioplește chipul în soare,
Iar marea lovită în călcâi, mugește sub vapoare”.
Poemul Poetul și călugărița (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) are conotații speciale.
Este de o profunzime specifică maestrului. Poezia și credința sunt daruri de la Dumnezeu. Scriitura are accente eminesciene. Cele două personaje prezintă tentă biblică. Poetul e heruvimul care “alunecă pe-o rază cu minuni” în chilia călugăriței. Aceasta este contemplativă, cufundată în rugăciuni.
Și dimineața și seara așteaptă ca “poetul din cer să răsară”… Dar fiecare rămâne în lumea sa, în universul său de vis, ori rugăciune, între cer și pământ.
În poemul Suma unei existențe (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul trage o linie, încercând să facă bilanțul existențial. Adună nopțile cu visele și zilele cu speranțele, crezând că le va putea transporta dincolo (de Styx).
Din păcate, concluzia e sumbră, visele nu încap, iar speranțele au rămas aici, într-o filă de calendar.
Întrebare din cuvântul întrebare (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers. 2014) tratează o problemă pe care și-o pun toți filozofii, cu referire la existență.
“Mă întreb cât de adânc e lacul din cuvântul lac…
Și cât de cărunte cuvintele din Limba Română,
Cât adevăr există într-un răspuns”
Cursus rerum se desfășoară în sensul că o întrebare generează o altă întrebare.
“Din cuvânt mai iese pe-o cărare
O rădăcină căreia îi cresc înțelesuri
Spre o altă întrebare”
În Stăpân pe auz (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) se continuă reflecțiile. Deși Morfeu îl ademenește, poetul e stăpân pe auz, deoarece zeul îi întoarce auzul spre sine. Trăiește cu speranța că “la fântâna înțelepciunii unde auzurile își vor da mâna”, auzul se va întoarce spre cugetător.
Identitatea, visul absurdității (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) aduce noi cugetări.
Individul e considerat “un crepuscul, un electron liber”.
Omul iese din calea visurilor și cade în propria-i capcană. De ce? Ne aflăm într-o luptă cu propria umbră. Într-o vreme “de spațiu suptă”, observăm că am pierdut definitiv identitatea.
O interesantă abordare găsim și în poemul Drama nopții (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015).
Folosind personificarea ca figură de stil predominantă, ne prezintă imaginea nopții, care în accepțiunea sa se autodevorează. La prânz se hrănește cu stele, în timpul nopții își bea propria lumină. Deci noaptea trăiește prin autodevorare.
Infinitul ne salvează (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) cuprinde o abordare filozofică aparte.
Din vremuri ancestrale, oamenii s-au urcat precum cuburile, unul pe umărul celuilalt, spre a se înălța, încercând din veac în veac să descopere cerul. Nu au înțeles marele univers.
Au încercat să-l inventeze pe Dumnezeu, fără să-și dea seama, că Dumnezeu “era de mult acolo sus”. Dumnezeu nu are nevoie să fie inventat!
Ne naștem la întâmplare și murim pe rând. Neputința ne-o salvează infinitul.
În Platanii visează veșnicia (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015), poetul “înveșnicit” pe aleea parcului, îi admiră. Platanul și poetul visează, platanul veșnicia, pe când bardul alunecă “odată cu platanii spre trecut”.
“Platanii pe maluri abrupte de lacuri
Visează veșnicia cu capul de lut,
Pe când eu cu rădăcinile scoase din brazdă
Am alunecat odată cu ei spre trecut”
În poemul Platanul (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015) reapare adjectivul posesiv folosit și în poezia Nucul dintre două veacuri: platanul meu. E un fel de manifestare părintească, de atașament, conexiune.
Natura copleșitoare și ademenitoare îl determină pe poet să exclame:
“E un semizeu
Copacul din parcul clipelor tăcute”
Dragostea de neam, de strămoși, de istorie, de limbă, se manifestă pregnant în poemele bardului.
În Evadare din istorie (Vol. Emirate de gânduri,2013) își imaginează că dacul din Munții Orăștiei evadează, coborât pe sub pământ sarmisegetusian.
Dacul a evadat din istorie de dragul acestor locuri sfinte, adânc înfipte în inima istoriei românești.
Timpul, văzându-i chipul, l-a cioplit, “statuie în stâncă pe care se risipește luna”.
Ce este patria, mamă, în timp de epidemie? (Vol. Germinația cuvântului de sub zăpadă,2012) este un poem de-a dreptul impresionant. Asistăm la întrebarea repetitivă a poetului și la răspunsurile mamei. Astfel se constituie o definiție de suflet a patriei. Răspunsurile sunt surprinzătoare. Iată-le!
• “Eu trăgând la plug,
Taică-tău trudind la brazdă”- Se referă la muncile cotidiene din mediul rural.
• “E pâinea pe care nu o avem”- Este o aluzie la sărăcie.
• “Sunt președinții care ne amăgesc
C-un ciur de mălai
Să-i alegem de Paști”- Maestrul vizează promisiunile electorale neonorate.
• “Sunt cei de care îmi este teamă,
Umbra ce pe la colțuri ascultă”- Face referire la securitate.
• “E mormântul necunoscut al unchiului tău, mort pentru țară”- Se relevă sacrificiul suprem.
• “Este lacrima după casa de comuniști demolată” – E redată durerea în fața nedreptății.
• “Este ce vezi peste tot”- Respectiv ceea ce se întâmplă pretutindeni.
• “Este limba dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Într-un viitor promis și bun”- Aici devoalează minciuna politică plasată în dulce grai.
• “Spitalele în care mor oamenii
Coronavirus, o dramă
Patria e cu miros de mir,
Lumânări aprinse-n cimitir”- Simțim durerea pierderii celor dragi.
• “Ce este patria?”
“Oul?”
“Ce este…”
Oul este germenele din care izvorăște întrega manifestare. El simbolizează universul. Ideea că universul a fost plăsmuit dintr-un ou, se găsește în toate culturile. Oul este realitatea primordială ce conține semințele, ce vor da naștere numeroaselor viețuitoare. Deci oul, germene și continuitate.
Mihai Eminescu este o conștiință românească în eternitate, tezaurul poeziei naționale.
Într-o stare de beatitudine, în poemul Dor de Eminescu (Vol. Antologie de poezie românească, 2008) autorul exclamă:
“De-atât dor zăpezile cern poeme în brazdă…
Îmi este dor de Eminescu!”
În această stare de profundă exaltare față de Eminescu, diamantul poeziei noastre, sufletul lui Al. Florin Țene e mistuit de dor, precum ni se confesează.
“Construiesc din metafore cu migală palate
Și alături de el, cad iarăși în ispită”
Venerația pentru Limba Română se manifestă năvalnic în poezia Glorie Limbii Române pentru înțelepciunea ei.
După cum mărturisea Lucian Blaga, “Limba Română este întâiul mare poem al unui popor”.
Fănuș Neagu consideră că “Limba Română este actul meu de naștere, eu sunt ființa de sub măslinul ei, care rodește de 2000 de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea”.
Eruditului poet drăgășănean, Al. Florin Țene, îi este drag să viseze și să rostească cuvinte în Limba Română.
Figurile de stil folosite sunt fermecătoare, fascinante.
“Fiecare cuvânt un fagure
Ca mierea luminii în degetarul macilor,
Ca vârsta arborilor în cercuri,
În fiecare din ele trudește un străbun,
Veghează balada”
Prin glasul pâinii se strecoară ab initio și până la noi seva înțelepciunii tuturor neamurilor. Această sevă se va maifesta prin limba ce o vorbim.
“Când mănânc painea, urcă până la mine
Neamurile noastre toate
Seva înțelepciunii
Adusă până la noi
De limba ce o vorbesc”
Limba Română este sacră.
În fiecare cuvânt se ascunde “un oier și un tăran”.
În ea se simt: “gustul mierii, vânturile copacilor, mirosul câmpiilor”.
Cuvintele trec “din hrisoave în versuri eminesciene”.
Între patrie și Limba Română există o sfântă conexiune.
Așadar “Patria îmi este Limba ce o vorbesc
Pe care am supt-o de la mama
Cu ochii blânzi ca Miorița”.
Se detașează o afirmație de sublim patriotism. Dacă ia în palme un bulgăre de pământ, bardul simte oasele străbunilor încorporate.
Istoria, patria, limba, strămoșii sunt un corolar de patriotism transpus în versuri.
“Eminescu, cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaților
modelate de balade
În care își au adăpost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Bătrân,
Toți bărbații înmuguriți pe acest pământ”.
Mihai Eminescu este creatorul Limbii Române literare. Iată ce ne spune bardul: “Eminescu, planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele cuvintelor”.
Conclusiv, Domnia sa, Al. Florin Țene afirmă: “Patria îmi este Limba Română
În ea bobul de grâu germinează
Verbele poemelor eminesciene”.
Cine este Al. Florin Țene?
Un om, o flacără, o sclipire, un freamăt de aripi, germinația cuvântului, un catarg fâlfâind pe oceanul de esențe, un model pentru contemporani și viitorime.
Un om liniștit, așezat, blând, modest, iubitor de semeni, care nu cunoaște ce înseamnă ura, răutatea, competiția, care nu a ridicat niciodată glasul.
În schimb a ridicat poezia la nivelul unui glas de clopot ce scoate sunete înalte.
Domnia sa atinge cerul prin credință, pământul prin iubire și poezia prin suflet și identificare.
Nu scrie o poezie emfatică, ostentativă.
Se axează pe o poezie liniștită, senină, a esențelor, a unei gândiri pure.
Imaginația venerabilului bard e mai amplă decât compasul zborului, figurile de stil abundente și unice conferă versurilor o paletă a frumosului, conexiunea poezie-filozofie e miezul fierbinte al creației.
Poezia domnului Al. Florin Țene se detașează de stilul zburdalnic, săltăreț, țopăitor pe arpegiul rimelor, nu e o poezie păpădie, ci un adevărat edificiu literar, fiind profundă, filozofică, reliefată prin adâncimea gândului.
Așa cum se autodefinește, este “poetul esențelor tari/ ce sorb din apa lui Hristos”.
Domnia sa constituie patriotul animat de credință în Dumnezeu și valorile creștine, un biruitor al cuvântului pe care l-a șlefuit într-un creuzet special, un homo cogitans ce vibrează pe antenele timpului.
Deține în palmares o mulțime de premii și diplome obținute pe plan național și internațional, ceea ce atestă valoarea incontestabilă a maestrului.
Numele de Al. Florin Țene și opera sa sunt sinonime cu excelența în materie de poezie, poemele scrise vor înfrunta trecerea vremii, păstrându-și prospețimea, compasul gândirii, latura profund umană ce le animă.
Maestrul ne lasă o abundentă și valoroasă zestre literară, în care perfecțiunea se unește cu timpul întru nemurire.
Domnia sa reprezintă o verigă din cordonul de aur al personalităților naționale și universale.
AUTOR: Daniela Vasiloschi

Constantin MIU: POEZIE CREȘTINĂ ȘI DE ATITUDINE

Raisa Plăieșu este o voce inconfundabilă între poeții contemporani din Republica Moldova. În cele ce urmează, ne vom ocupa de volumul de versuri Toaca vremii, publicat la Chișinău, în 2023. Surprinzător este faptul că atât prefața, semnată de Val Răzeșu (jurnalist, poet, eseist și prozator), cât și selecția de aprecieri ale unor scriitori, etnomuzicologi și teologi – toate abundă în considerații generale, referitoare la creația Raisei Plăieșu. Spre pildă, iată ce notează prefațatorul în volumul de față: „Spre deosebire de cei al căror univers se circumscrie între linia orizontului și propria piele, poeta poate deschide atât de larg ferestrele inimii, încât pătrunde până la rădăcina tainei din care s-a născut această lume, și devine conștiința vie a desăvârșirii ei.” (p. 4).

În volumul Toaca vremii, creațiile autoarei pot fi grupate în două mari categorii: poezie creștină și, a doua categorie, de atitudine. Multe poezii de inspirație creștină au valoarea unui memento pentru omul care s-a îndepărtat de sacru: „De ce absolvim: gimnazii, licee, două-trei facultăți odată?/ Că mereu avem restanțe la: smerenie, cumpătare, bunătate!…/ În zadar scriem: teze de licență, proiecte, studii, doctorate, / Mereu cu restanțe la: răbdare, milostenie, frate!” (Restanțele vieții, p. 45). După cum se poate observa din versurile citate, smerenia, cumpătarea, bunătatea, răbdare și milostenia sunt comandamente din Sf. Scriptură, care ar trebui respectate cu sfințenie de către oameni – (cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Poeta formulează un adevăr dureros al zilelor noastre: „Tinerii de azi învață în cele mai renumite universități străine, / Dar cine să-i învețe facultatea Iubirii de Țară, cine? / (…) Doamne, (…) Numai la facultățile tale de credință nimeni nu învață!” (s. n. , p. 45). Câtă luciditate în aceste versuri, atâta durere găsim în versurile subliniate de noi! Lipsa de empatie, la vremea pandemiei, de acum câțiva ani, a făcut ca oamenii să se înstrăineze unii față de alții. Această idee transpare din poezia Oamenii între oameni…: „Oamenii între oameni s-au îndepărtat, / Oamenii între oameni nu au mai stat la sfat, / Se privesc ca doi străini cu indiferență, / Nu mai au în suflet sfânta inocență.// (…) Oamenii (…) Nu mai au în suflet a vieții candoare.// (…) Într-o Pandemie ce-i prostește și-i înșeală/ De au altă diagnoză, le scriu aceeași boală! (s. n. , p. 46). Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Lepădarea de sine înseamnă a nu ţine seama de eul tău sau a renunţa la privilegiile tale. LEPĂDAREA DE SINE IMPLICĂ ÎNLĂTURAREA EULUI ÎN CĂUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, ASTFEL ÎNCÂT, ÎN TOATE LUCRURILE, CEL CREDINCIOS SĂ NU-ŞI URMEZE PROPRIA VOINŢĂ ŞI NICI SĂ NU FIE EGOCENTRIC. Numai astfel de oameni pot sa urmeze pe Domnul nostru, Iisus. Ideea aceasta o găsim în O cruce este viața: „Crucea vieții în spate noi nu știm s-o ducem, / Așa cum a dus-o Iisus, când l-au răstignit/ (…) O cruce este viața ce-o ducem în spate, / Drumul mântuirii noastre se face doar prin ea…/ Se va mântui doar cel ce se va lepăda de sine” (s. n., p. 74). Recunoaștem în versurile citate și subliniate de noi distincția dintre omul lumesc și cel duhovnicesc, făcută de Sf. Ap. Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, 2, 9-16. Soluția oferită de autoare o găsim formulată sincer în Doamne, îți mulțumesc și Nădăjduiți în Domnul – adevărate doxologii: „Doamne, îți mulțumesc că într-un an mi-ai dăruit…/ Un an de dor, îmbrăcându-mă în haina sfântă de lumină. / Un an de credință cu Nașterea și Învierea lui Iisus ce-ai vestit. / Un an de iubire cu făcliile aprinse în sărbătorile Tale divine.” (s. n. , p. 34). Haina sfântă de lumină este „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Raisa Plăieșu scrie o poezie de slujire a Cuvântului Veșnic Viu, întrupat în Iisus: „Nădăjduiți în Domnul, numai în Iisus, / El Calea, Adevărul și Viața ne-a adus…/ De vă sugrumă boala, ridicați-vă de jos!? Nădăjduiți mereu, cu rugă, în Hristos.” (p. 35). Calea întru Dreapta Credință este Iisus (cf. Ioan, 14: 6).

De remarcat faptul că asemenea creații pot fi socotite, în egală măsură, și poezii de atitudine¸ autoarea exprimându-și tranșant opinia în privință păstrării credinței strămoșești, luând atitudine tranșantă împotriva stricătorilor de neam, credință și datini, cei care îndeobște sunt cunoscuți ca neomarxiști, haștagiști, useriști. Iată ce le spune poeta unor asemenea specimene, afirmația printr-o serie de negații fiind elocventă în poezia Te rog, nu zice nu: „În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu, / Numai părinții n-au loc în ea, nu. // Tot luxul ai ticsit în mobilă, tu, / Numai cărți n-ai pus în ea, nu!// Ce multe tablouri pus-ai prin casă tu, / Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu. // Petreceri multe ai făcut atâtea tu, / Numai sfințirea casei n-ai făcut-o, nu. / Ai purtat la piept tot ce vrei tu, / Numai Crucea de creștin, nu.” (s. n. , p. 40). Întreaga creație poate fi socotită un pamflet la adresa acestor rătăciți de neam, de țară și credință!

Prof. Dr. Constantin MIU

Al. Florin ȚENE: Spiritualitatea lecturii și a „Însemnărilor literare” în analiza Lilianei Moldovan

Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.

De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele.

Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.

G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).

China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii, la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China, elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană, albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică, albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe.”

Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”- așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:

,,Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,

Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,

Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,

Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)

Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”

Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».

Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).

Am făcut această digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul cărții Lilianei Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.

Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca scriitoare și critic literar în plină afirmare.

Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..

Al.Florin Țene

Silvia HODAȘ: MOMENTE DE ÎNALTĂ CULTURĂ ÎN ORAȘUL VASLUI

Pe 16 iunie 2024, la Vaslui a avut loc un eveniment cultural deosebit, desfășurat în Sala „Arta” a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” – Lansarea volumului de poezie „Suflet îngândurat”, autor Viorica Marcu.

O zi frumoasă, cu soare arzător și care te conducea cu razele sale direct într-un lăcaș de cultură și istorie, acolo unde sufletul se umple de frumosul din poezie, muzică, artă decorativă, iar de la primii pași te întâmpină expozițiile realizate cu ocazia unor evenimente importante.

O sală plină cu oameni, doritori de a-și înnobila sufletul cu tot ce poate fi mai frumos.

Dr. Laurențiu Chiriac, de la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, în cuvântul de deschidere a evenimentului, a prezentat rolul Muzeului în cunoașterea istoriei poporului român, dar și în promovarea creatorilor de frumos, din toate domeniile.

Scriitoarea, înv. Angelica Manole, a moderat cu mult har și pricepere manifestarea cultural-artistică. A început cu prezentarea autorului Viorica Marcu, devenirea sa ca poet, cum a ajuns să realizeze tablouri din oase de pește și scoici.

Volumul de poezii „Suflet îngândurat” a fost prezentat de scriitor, prof. Silvia Hodaș, președinte al Subfilialei JUNIOR a Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, membru UZPR, Filiala Iași. Făcând incursiune în „sufletul îngândurat” al poetei, a descoperit: «Cu o rară sinceritate ne dezvăluie un suflet frământat de diverse probleme ale vieții. Viorica Marcu, un suflet sensibil, receptiv la tot ce o înconjoară călătorește în sufletul său, acea parte care rămâne veșnic. Mircea Eliade afirmă că: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru”. Sufletul său este: „freamăt în noapte”, „tunet de ploaie”, „fulg de zăpadă”, „floare de câmp”, „cântec frumos”, „zâmbet și plâns”. Lacrima e „roua din zori”, inima „cumul de șoapte”, iar gândul „petale de flori”. Din aceste definiri se ivește, de fapt, OMUL – un mic univers. În poezia „Aș vrea să fiu”, exprimă dorințe ce cresc treptat: „strop din roua parfumată”, „o binecuvântare”, „călăuză către soare”, „punte spre abis”, „piatră prețioasă”, „scris frumos”, „rază blândă”, „amintire” și încheie cu o constatare realistă: „Dar sunt un om cu calități și defecte».

„Amprentele sufletului sensibil se observă în versuri, un pozitivism magnetizant te îmbrățișează, un timbru radiant și de speranță se revarsă peste versuri și ajunge la tine, cititorule. Cuvintele sunt așezate în versuri cu pricepere, imaginile se perindă prin fața ta, uneori poți și auzi plânsetul sau râsul naturii, strigătele de bucurie ale copiilor, plânsetul părinților. Purtătoare de cuvânt a celor de o anumită vârstă care-i descrie frumusețea și acceptarea, o cuprinde nostalgia și confesiile încep să curgă.”

Silvia Hodaș a încercat să explice legătura dintre versuri și arta tablourilor din oase și scoici: „Autoarea fiind și meșter popular, a știut să împletească versurile cu elementele tradiției românești. Chiar m-am întrebat, ce legătură pot să fac între versuri și lucrările realizate din scoici și oase de pește, ce simbolistică poate ascunde această asociere. M-am gândit că: prin florile din scoici dorește să aducă marea mai aproape de oameni, iar lucrările din oasele de pește, din punctul meu de vedere, ar semnifica concepția, potrivit căreia, „nimic nu se pierde și nimic nu se creează, ci totul se transformă” (Antoine Lavoisier). Scoici și oase de pește? Poate o conexiune spirituală cu trecutul îndepărtat, cu apariția vieții pe pământ. Ce simbolism să fie, oare? Și m-am gândit că noi, oamenii, avem o legătură cu marea. A transformat aceste două materiale, elemente din natură, în tablouri de o frumusețe și unicitate aparte. Scoica, simbol al fecundității, a nașterii, asociată reînvierii, de călcare peste moarte. Peștele simbolizează legătura cu viața subpământeană, iar în biserica creștină îi cunoașteți simbolistica.”

Anca Iacob, consultant artistic C.J.C.P.C.T. Vaslui, în discursul său, a vorbit despre artistul plastic, Viorica Marcu, cum transformă oasele de pește și scoicile în tablouri de o rară frumusețe, despre migală și măiestrie. Cu lucrările sale a participat la diferite târguri de artizanat din țară și peste hotare, unde este invitată. Expoziția intitulată sugestiv „Flori din adâncuri” impresionează prin tematică și complexitate.

Autoarea, cu emoție în glas, și-a exprimat iubirea pentru poezie și pasiunea pentru crearea tablourilor. A mulțumit celor care i-au îndrumat pașii spre împlinirea visului, celor care au făcut tot posibilul ca „ziua aceasta să fie o sărbătoare a sufletului, o sărbătoare a frumosului”. Poeta se autodefinește în cuvintele de început: „Sunt floarea primăverii, mereu triumfătoare,

Albastrul cerului senin l-am prins în brațe,

Am decupat și-un colț din soare

Și l-am zidit în sufletul plin de speranță.”

Într-o prezentare Power Point s-au putut urmări: CV-ul literar, antologiile în care apar poeziile sale, concursurile la care a participat, diplomele obținute de-a lungul timpului etc.

Au recitat versuri din creația autoarei poeții Silvica Gruia și Angelica Manole, dar și alți iubitori de poezie. Apoi au luat cuvântul scriitori, prieteni, artiști populari, membri ai familiei. Toți au apreciat OMUL Viorica Marcu, poeziile de suflet din volumul de debut, dar și munca migăloasă pentru realizarea tablourilor din materiale mai puțin cunoscute.

Și cum românul e frate cu umorul, scriitorul Ioan Hodaș a încântat prin recitarea unor poezii umoristice cu temă de actualitate.

Muzica însoțește omul în orice moment al vieții. Au uimit prin interpretare la pian talentații frați Ștefan și Alexandru Șenchiu. Recital uimitor. Cântă extraordinar de frumos, cu multă pasiune. Aplauzele au fost din plin.

Spre final, a susținut un microrecital de muzică populară o frumoasă moldoveancă de șapte ani, Isabela Ignat, din partea Asociației Culturale Domisong, însoțită de prof. Carmen Trufia. Vocea minunată, costumul popular și melodiile interpretate au încântat publicul. S-au acordat Diplome de excelență tinerilor, din partea Subfilialei JUNIOR Iași.

În încheiere a avut loc Sesiunea de autografe și felicitările din partea celor prezenți.

Organizatori: poet Viorica Marcu și prof. dr. Ramona Maria Mocanu, managerul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui

Felicitări autoarei, Viorica Marcu!

Felicitări publicului minunat și organizatorilor!

Foto: Silvia Hodaș

Silvia Hodaș

Cronica unei vieți dedicate sacrificiului: „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” de AL FLORIN ŢENE

,,Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste’’

După succesul de mare răsunet produs de apariția primelor 5 cărți despre ,,Sfinții închisorilor’’ Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz și Petre Țuțea, distinsul scriitor, critic literar și filozof Al Florin Țene ne încântă cu un nou roman, al șaselea din aceeași serie, de această dată fiind vorba despre viața filozofului Mircea Vulcănescu.

Așa cum declară însuși autorul Al Florin Țene în finalul cărții sale „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor”, autorul pledează pentru canonizarea celor șase martiri ca sfinți ai neamului românesc: ’’Am făcut această digresiune în speranța a înțelege unde se situează nedreptatea făcută de statul și justiția comunistă față de români, de aceste victime ale închisorilor comuniste, ale exproprierilor nedrepte și a crimelor săvârșite în numele unei ideologii criminale impuse de tancurile rusești. Pledăm, prin aceste romane, pentru promovarea acestor intelectuali ai neamului românesc, ca să fie primiți în sânul Biserici Ortodoxe Române ca Sfinți și în cultura româna să fie promovați pentru meritul operelor lor. Aceștia fac parte din patrimoniul cultural al nostru, al Ortodoxiei Românești, și al culturii universale. Cuvântul scris nu a ucis niciodată, numai faptele criminale și ideologia marxist-leninistă a ucis și ucide. Acest ciclu de șase romane se constituie într-o adevărată saga a unui eroism într-un timp cenușiu și sângeros din istoria recentă a României, impus de tancurile rusești cu sprijinul colaboraționiștilor și a comuniștilor români’’( AL FLORIN ŢENE)

Cartea „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” începe cu un motto al lui Mircea Eliade, un veritabil admirator al filozofului Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri și nici altul care să-l întreacă în modestie ca Mircea Vulcănescu.” (MIRCEA ELIADE)

Nu este pentru prima dată când afirm că scriitorul Al Florin Țene este un mare român, un patriot adevărat, demn și vertical, care dorește îndreptarea istoriei și corectarea minciunilor care au făcut atâta rău poporului român. In acest context iată că în prefața romanului, istoricul, criticul și scriitorul Ionuț Țene consideră că scrierea acestei cărți este: ’’ o datorie morală și o recunoaștere firească a jertfei intelectualității române, care s-a opus instaurării comunismului. Sacrificiul lui Mircea Vulcănescu face parte din șirul de sacrificii a intelectualilor români, care s-au opus regimului comunist. Totalitarismul roșu a dorit să rupă pe om de cer, pe român de Dumnezeu. Jertfa făcută conștient de Mircea Vulcănescu în închisoarea comunistă a refăcut legătura dintre poporul român și transcendent’’ ‚ ’’Scrierea unui roman biografic despre viața lui Mircea Vulcănescu completează literar epectaza unui intelectual care a refuzat compromisul față de imanentul nivelator al lumii comuniste’’ – (IONUŢ ŢENE)

Prefața aduce în prim-plan ideea că Mircea Vulcănescu nu a fost doar un martir, ci a devenit un fel de „sfânt popular”, canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii. Această discrepanță subliniază impactul profund pe care l-a avut asupra societății și contrastul dintre recunoașterea sa în ochii oamenilor obișnuiți și neglijarea din partea autorităților.

În romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” autorul Al Florin Țene dezvăluie pagini cutremurătoare din existența filosofului, ilustrând în mod vivid sacrificiul intelectualității române care s-a opus brutalității regimului comunist. Mircea Vulcănescu devine astfel un simbol al curajului și opoziției față de totalitarism, iar cartea se dovedește a fi o incursiune într-un episod întunecat al istoriei românești.

Mircea Vulcănescu, filosof și academician român, s-a născut în anul 1904 și a trăit o viață marcată de o gândire profundă având contribuții semnificative în domeniul filosofiei, sociologiei și eticii. Vulcănescu a excelat în studiile sale, absolvind Facultatea de Litere și Filosofie din București, continuându-și cercetările la Paris și Berlin.

În anii 1930, s-a implicat activ în mediile academice și culturale din România, contribuind la dezvoltarea gândirii filosofice și sociale. A fost doctor în științe economice, fiind considerat un mare specialist în sferele financiare din București, ocupând funcții importante ca: director general în Direcția Vămilor, director general în Secția Datoriilor Publice, ministru subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, fiind chiar medaliat de regele Carol al II-lea și de regele Mihai.

Filosofia lui Vulcănescu a fost plină de complexitate și profunzime, reflectând preocupări pentru etică, spiritualitate și relațiile interumane subliniind importanța autenticității în fața lumii și a propriei conștiințe. În lucrarea sa ’’Dimensiunea românească a existenței’’ (1943), Mircea Vulcănescu a abordat problema specificului național, problemă care a fost discutată încă de junimiști, și după ei, de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, Pârvan, Blaga, Ralea, G. Călinescu.

Viața sa a luat o turnură tragică în 1946, când a fost arestat sub acuzația falsă de a fi vinovat de dezastrul țării în semnarea unor acorduri economice. A fost condamnat la 8 ani de închisoare grea și 3 ani de detenție riguroasă, dar detenția politică i-a adus moartea în 1952 înainte să își termine pedeapsa la numai 48 de ani, lăsând în urma sa o moștenire intelectuală impresionantă.

De-a lungul lecturii, dezvăluirile cutremurătoare despre detențiunea sa la Aiud și chinurile la care a fost supus aprind lumina asupra condițiilor inumane din închisorile comuniste. Refuzul autorităților de a-i oferi asistență medicală adecvată în ultimele zile ale vieții sale, precum și tratamentul sălbatic aplicat deținuților, dezvăluie o realitate brutală și neiertătoare.

Mircea Vulcănescu devine un exemplu de jertfă și altruism atunci când se așază pe betonul rece al închisorii pentru a oferi căldură unui tânăr bolnav. Această scenă ilustrează nu doar umanitatea filosofului, dar și cruzimea de neimaginat a regimului comunist.

În pofida suferințelor sale, Mircea Vulcănescu a rămas consecvent principiilor sale și a continuat să reprezinte un simbol al rezistenței intelectuale și morale împotriva regimului totalitar. Cuvintele sale din ultimele clipe ale vieții, cerând iertare și rostind celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunați!”, marchează un testament emoționant și un apel la iubire și înțelegere.

Povestea vieții lui Mircea Vulcănescu reprezintă, astfel, un echilibru delicat între aspirațiile intelectuale ale unui gânditor profund și realitățile dure ale istoriei politice tumultoase din România secolului al XX-lea. Moștenirea sa intelectuală rămâne vie în operele sale, iar contribuțiile sale la filosofie continuă să inspire și să provoace gândirea în zilele noastre.

Romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” nu este doar o cronică a unei vieți cutremurătoare, ci și o pledoarie pentru amintirea și recunoașterea sacrificiului adus de Mircea Vulcănescu în lupta împotriva totalitarismului comunist. Este o carte captivantă și dureroasă, care împinge cititorul să reflecteze asupra prețului curajului și asupra luminii care poate străluci în mijlocul întunericului cel mai adânc.

Johnny Ciatloș Deak

Membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House Canada

Ion Popescu-Brădiceni despre Doina Drăguţ Cronică literară la „Jocul minţii”

Poezia ca o permanență în continuitate

Poesisul ca extract cultural
Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
combinarea lor neconcordantă.
Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
„După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
– „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
Adeverirea neantului
Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are

supremația.

Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).

Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni

Ionuț ȚENE: ,,Eseu despre orbire” de Jose Sarmango. Ieșirea din pandemie prin iubire și comuniune!

Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramngo am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand ,,Istoria asediului Lisabonei” și ,,Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995.

,,Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. ”Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină” scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția toate sunt oarbe. Lipsa emoției a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată, ai fi singurul care poate sa vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).

Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile, exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidentiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în naratiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria si degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.

,,Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune ca in lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. ”Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Sarmango. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.

Ionuț Țene

Mircea DAROȘI: Aventurile ideilor printre metafore

Pasiunea şi spiritul dinamic de cercetător al fenomenului literar îl face pe scriitorul Al. Fl. Ţene să se aventureze în lumea ideilor de mare interes cultural. El îşi descarcă clocotul frământărilor lăuntrice printr-un admirabil exerciţiu analitic pe care îl practică de ani buni în domeniul creaţiei artistice.

Volumul ,,Aventurile ideilor printre metafore’’, titlu simbolic, construit printr-o excelentă sintagmă stilistică, a apărut în acest an la Editura ,,Vatra veche’’ din Târgu Mureş şi se încadrează în topul lucrărilor de critică literară şi eseuri care înnobilează patrimoniul nostru istoriografic. Prima surpriză oferită de acest volum vine chiar din lectura Cuprinsului, care însumează 122 de studii, articole şi eseuri extinse pe 718 pagini. La baza acestui demers se află potenţialul intelectual al autorului, bogăţia lecturilor parcurse de-a lungul anilor, precum şi talentul său de prozator, poet, eseist, critic literar şi publicist consacrat. Cartea are o greutate consistentă, atât ca volum, cât şi prin admirabilul său conţinut. Este scrisă la temperaturi ridicate, cu un tăiş ascuţit, dar echilibrat şi transparent.

Al. Florin Ţene este orientat către sinteze, având o optică personală pe care o demonstrează printr-o vastă cultură. Atras de filozofie şi fascinat de ideile marilor gânditori ai tuturor timpurilor, începând cu Platon, Aristotel, Seneca, Socrate şi continuând cu Nitzsche, Bergson, Hegel sau Kant şi până la Patapievici, analizează comparativ operele lor, urmărind să stabilească unele similitudini privind relaţiile existenţiale din perspectiva veacului în care trăim.

Într-un articol din cuprinsul acestei cărţi, autorul spune: ,,Mărturisesc faptul că mi-a făcut plăcere să mă întorc la anumite ,,delicatesuri’’ ale marilor filosofi’’. Studiind lucrarea lui Platon, intitulată ,,Republica’’, Al. Florin Ţene se opreşte asupra câtorva noţiuni estetice, adevărate virtuţi, care ar trebui să ne însoţească şi în zilele noastre : ,,dreptate, înţelepciune, cumpătare’’.Tot aici subliniază faptul că, ,,Republica’’ propune un model raţional al Omului, dar şi unul al Statului, al Educaţiei, al Ştiinţei’’. Este opera care a influenţat de-a lungul timpului pe mulţi reformatori sociali şi politici’’ (Raţionamentul platonian în folosul omului). Ce bine ar fi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva şi astăzi! Cu aceeaşi meticulozitate analitică vorbeşte despre Nitzsche, Bergson şi Hegel, evidenţiind importanţa filozofiei în dezvoltarea literaturii (Nitzsche între răsăritul zeilor şi amurgul lor ). Cartea cuprinde mai multe cronici şi eseuri literare prin care autorul evidenţiază opiniile unor critici, dar şi propriile sale opinii, bazate pe imaginaţia sa critică capabilă de a construi viziuni coerente şi revelatoare asupra operelor şi vieţii lui Gib.I.Mihăescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu etc. În acest sens corectează idei, formulări eronate, interpretează justeţea unor păreri, dă sugestii, pătrunde până acolo unde logica nu mai poate fi combătută de nicio metodă.

Alexandru Fl. Ţene face un adevărat rechizitoriu la adresa acelor scriitori români care şi-au vândut conştiinţa de luptători pe baricadele scrisului, colaborând cu regimul comunist. ,,Acuz pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului romăn’’ ( Rolul realismului socialist în falsificarea adevărului istoric). Autorul colindă cu vervă şi erudiţie prin istorie şi artă în ideea eliminării unor informaţii false despre formarea limbii şi a poporului român, despre unele personalităţi istorice sau artişti de seamă din panteonul nostru cultural, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ciprian Porumbescu şi alţii. Nume importante din literatura universală devin pentru Al.Fl. Ţene un bun pretext pentru propriile sale digresiuni eseistice : Dreiser, Proust, Shakespeare, etc. Comentariile lui denotă o deosebită pasiune pentru speculaţia filozofică, pentru dezbaterea de idei. Cele mai multe articole sunt dedicate activităţii de creaţie, adică literaturii, în care vorbeşte despre genuri literare, structuri compoziţionale şi figuri de stil, între care, metafora devine universul poeziei, iar eul poetic o adevărată ,, coloana vertebrală’’. La acest capitol se înscrie şi problema curentelor literare, întregite mai nou cu prologmodernul, iar critica literară se află la ordinea zilei. Unele eseuri au un caracter polemic prin care autorul nu ezită să spună lucrurilor pe nume. Într-o arhitectură bine argumentată sunt scrise şi articolele: ,,Limba operei literare este artă’’, ,,Literatura română, liantul care ne uneşte’’, ,,Literatura în folosul democraţiei’’ ş.a. Scormonind prin ,,lada cu amintiri’’, cum spune Doru Dinu Glăvan, Al. Florin Ţene se întoarce la origini, printr-un minunat expozeu autobiografic. În diversitatea problematicii acestei lucrări de rezonanţă se înscriu şi eseurile despre religie , despre jurnalism şi nu în ultimul rând despre ,,precaritatea istoriilor literare de la noi’’.

Impresionant în scrisul lui Al. Fl. Ţene este matura stăpânire a limbajului critic, capacitatea de a-şi scoate în evidenţă ideile. Sobrietatea şi precizia sunt cuvintele care definesc stilul său critic. Prin această carte şi prin alte 86 de volume tipărite, autorul confirmă încă o dată că este un adevărat apărător al valorilor noastre culturale.

Mircea Daroşi