Dorel SCHOR: Naftali Bezem – un limbaj pictural exclusiv

Anul trecut ne-a părăsit unul din marii artişti plastici contemporani, pictor, muralist, sculptor, cunoscut pentru simbolica holocastului, reîntoarcerea din diasporă după două mii de ani în Ţara Făgăduinţei, construirea unui cămin nou – Naftali Bezem.

Fără îndoială că şi propria biografie a înfluenţat opera lui artistică. Născut în Germania, în oraşul Essen, adolescentul a  părăsit ţara  devenită nazistă şi în anul 1939, cu un mare grup de tineri a ajuns în Eretz Israel.

 

 

 

   În numeroasele sale picturi, imaginea este o transpoziţie politică a realităţii, în care confruntă oamenii de astăzi, printre care se găsesc şi noii veniţi (în care se recunoaşte) cu istoria ancestrală a locului, în sensul permanentei continuităţi. El foloseşte un limbaj pictural exclusiv şi absolut personal. Leul din Ierusalim, peştele cu conotaţie biblică, candela de shabat şi alte elemente caracteristice iudaismului capătă valoare de simboluri  cu semnificaţii proeminente. Opera sa este vizionară, oferind picturii, prin parabole şi alegorii o altă dimensiune, adesea spectaculară, din moştenirea spirituală a iudaismului. Expresia transcedentală a unor elemente combină figurile cu peisajul specific israilean.

   Maestrul Naftali Bezem a primit şi o binemeritată recunoaştere internaţională, numerose premii prestigioase, a reprezentat ţara la Bienala de artă de la Veneţia ca şi la cea de la Sao Paulo.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 martie 2019

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom

August 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton, Berliner Weisse. E rece ca gheața berea aromatizată cu sirop roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor!

„Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele mele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: ”las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu trebuie să fie scump tot ce e bun! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlinul, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe dindouă de absurdul său zid.

„Sărac, dar sexy” („arm, aber sexy”) îi place berlinezului să fie. Arta de a celebra grijile și de a le ignora concomitent e la mare căutare. În meniul restaurantului la care ne-am oprit e tipărită o poezioară din folclorul local, care sugerează cam același lucru: „De viața te-nghiontește/ Nu plânge după ea./ Pe-o cracă te-aciuiește/ Și bate-ți joc de ea.” („Jibt dir det Leben eenen Puff, denn weine keene Träne! Lach dir´n Ast und setz dir druff und baumle mit de Beene“).

Revenind la gastronomi, mi-au rămas în minte câțiva mai neobișnuiți. De exemplu, un restaurant al unui unic și singur liber întreprinzător, șef și bucătar în același timp, strict specializat pe sardine la conservă. Poate că alimentul acesta nouă ni se pare banal, dar în multe țări trece drept delicatesă fină. Evident, depinde de ce conține conserva. Restaurantul cu pricina are 120 de tipuri de sardină în meniu, care mai de care mai sofisticate, cu uleiuri și sosuri din cele mai rafinate, servite în cutiuțele lor originale. În ele plutesc peștii la distanțe, aș zice aproape normate, nici prea înghesuiți, nici prea liberi, având proveniențe și varietăți din cele mai dichisite, fiind aduși din te miri ce colțuri de lume. Mușterii se înghesuie la ușa neobișnuitului local!

Altul s-a specializat pe servirea aluaturilor necoapte, deci în faza în care se află când nu te poți abține să nu lingi blidul. Acest produs le amintește multora de ghidușiile copilăriei, pe când își făceau de lucru prin bucătărie, ținându-se de fusta mamei. Cu arome de vanilie sau fructe, pufoase sau cleioase, aluaturile se vând sub forma unuei mingiuci îndesate într-un cornet de înghețată. Lumea își linge degetele după ele. Cel mai inovativ este însă șeful restaurantului care s-a axat exclusiv pe produse locale. Într-atât de învederat e proprietarul său încât nu permite nici măcar accesul piperului, uleiului de măsline sau lămâii în bucătăria sa, pentru simplul fapt că ele nu cresc pe teritoriul Germaniei. El însuși umblă îmbrăcat după moda de acum o sută de ani, la veston și papion, și are o mustăcioară răsucită pe la vârfuri, ca pe vremea lui Charlie Chaplin. Protipendada orașului se dă în vânt după felurile lui de mâncare, intenționat minimaliste. De exemplu, mulți comandă țelină prăjită, sau sfeclă la cuptor, dar pregătite cu metode moderne, care le intensifică gustul așa de tare, încât papilele gustative își amintesc de frageda pruncie, când totul era mai profund și îndesat de arome. Ca la bunica…

Comanda se face din timp; la fel și rezervarea. Ferească Sfântul însă să nu vii, sau să contramandezi în ultima clipă! Temperamentalul gastronom e renumit pentru tiradele pe care ține la telefon celor care îndrăznesc să nu se țină de cuvânt. „Cum adică nu veniți?! Păi eu am gătit pentru voi. Așa faceți și la mama acasă? Rușine să vă fie!” Dacă, însă, se mai întâmplă să-i fie simpatic clientul, atunci se schimbă situația. Stă cu el la taifas până uită să închidă localul și-l răsfață cu trufandale, servindu-l personal și explicându-i cu lux de amănunte secrete gurmandistice, ca de exemplu diferența dintre untul făcut din smântână dulce și cel maturat, pe care-l ține într-o putină, acoperit cu apă. Sau îl învață pur și simplu să facă distincția dintre un ou și… alt ou. În ciuda luxului aparent, prețul mesei în restaurantul său e încă plătibil, orarul de lucru flexibil, vesela și tacâmurile simple, apoape țărănești, iar mobilierul fără pretenții. Unele feluri se mănâncă direct cu mâna iar linsul pe degete e semn de bună creștere. Interzis este însă accesul membrilor partidului de dreapta, AFD. Un curaj destul de mare din partea gastronomului nostru nărăvaș!

Berlinul se mândrește așadar pe bună dreptate că a depășit clișeul de incontestabil  „oraș-inventator” al chebapului și al vestitei „Currywurst”. Cu toate acestea, ar fi mare păcat să evităm aceste două produse clasice berlineze, pentru că sunt în continuare cele mai bune din toată Germania. Dovadă stau cozile interminabile care se formează în fața câte unui chioșc aparent insipid, din vreo stație de metrou, unde lumea mănâncă direct din mână, la botul calului.

Se zvonește că absolut toate ciosvârtele de chebap care se frig în orice parte a Germaniei sunt livrate exclusiv de unul și același producător, cu sediul la Berlin. Bineînțeles că mai nou există și chebab vegan. Iar în ce privește vestitul „Currywurst”, cârnatul crocant, bine prăjit, presărat din abundență cu pudră de curry, nu mică mi-a fost mirarea când am fost întrebată la tarabă dacă nu cumva îl vreau în varianta fără pieliță. Ca să vezi, până și în lumea fast-foodului se fac concesii noului val!

Celor grăbiți, care nu se dedau modei restaurantelor tip slow, unde masa se ia în tihnă, asistându-se la prepararea produselor direct sub privirea consumatorului, li se propune pur și simplu metoda localelor tip-bliț. Va Veloce este opusul lui Va Piano. Apropo cârnați, un studiu recent demonstrează că porecla „Sauerkraut”, sau, pe scurt, „Krauts” (varză) pe care le-au dat-o anglosaxonii germanilor nu mai este actuală. Potrivit statisticilor, mâncarea preferată a nemților este incontestabil cârnatul, în toate variantele sale posibile. „Wurst!”, comentează la faza aceasta unii, cuvântul polivalent, care la germani înseamnă și „na-ți-o friptă”, ”mare bânză” sau pur și simplu „ete scârț”.

În cealaltă extremă, adresa la care se pot gusta cele mai sofisticate delicatese, în frunte cu stridiile vii și șampania scumpă a rămas de când lumea etajul dedicat produselor alimentare din vestitul mega-magazin „Kaufhaus des Westens” (pe scurt KaDeWE), situat pe cel puțin la fel de renumitul bulevard Kurfürstendamm (pe scurt „Ku´damm”). Pe aceeași arteră circulată se află și notoriul punct de întâlnire al spionilor de pe vremea războiului rece, cunoscuta cafenea circulară, suspendată Café Kranzler, cea care a făcut carieră prin filmele cu James Bond, Jason Bourne și nu numai. Din păcate s-a reprofilat și vinde acum inofensive cafeluțe bio și prăjiturele din făinuri integrale, ce-i drept la prețuri cam pipărate. Recunosc că am fost nițel dezamăgită…

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom”

Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM

Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi,  peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

 

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

 

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.

 

Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.

 

Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!

 

Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o – ARMONII CULTURALE.

 

14-15 MARTIE 2019

 

 

ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

 

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

 

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez…

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii,  oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile! Continue reading „Gheorghe A. STROIA: In memoriam Marin IFRIM”

Dan TEODORESCU: Un bal de poveste

Prima ediţie a Balului de Primăvară al Scriitorilor şi Artiştilor Plastici din Iaşi şi din Regiunea Nord-Est a României s-a derulat sâmbătă, 9 martie 2019, la Salonul Moldova din cadrul Unita Turism Holding – Hotelul Moldova Iaşi.

Pe parcursul a peste 6 ore, 80 de participanţi s-au ospătat din bucatele preparate de bucătarii restaurantului din cadrul renumitului hotel ieşean situat lângă Palatul Culturii şi au dansat moldoveneşte, adică veselia şi voioşia au fost la ele acasă. Plus că, cei prezenţi au ascultat şi un reuşit recital de epigrame şi poezie din partea Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi, în prima linie fiind plutonul de umorişti şi poeţi alcătuit din  Mihai Batog-Bujeniţă (directorul ALPI), Georgeta Paula Dimitriu, Eugen Deutsch, Cornelia Livia Bejan, Ioan Hodaş, Doina Toma, Angela Pistol, Rodica Ioniţă-Grosu, Corina Matei-Gherman, Vasile Unguraşu şi Constantin „Ticu” Mihai.

Cei mai „pontoşi” dintre participanţi au luat parte şi la un inedit concurs de bancuri „cu perdea”, marele premiu fiind acaparat de scriitorul vasluian prof. Ioan Hodaş.
Programul artistic de înalt nivel a fost susţinut de interpreţii Nina Cuciuc, Rodica Ioniţă-Grosu, Ana Ştefănică, Ştefan Deaconiţa şi Karla Ursu, la pupitrul tehnic fiind mereu pe baricade profesioniştii Nicolae „Culiţă” Păduraru şi Nicolae Petcu.

Binecunoscutul interpret bucureştean Cătălin Crişan a salutat şi el manifestarea artistică ieşeană, făcând fotografii cu tinerii artişti prezenţi la Balul de Primăvară, precum Karla Ursu şi Silviu Teodorescu.

Din partea organizatorilor, Dan Teodorescu, Corina Matei-Gherman şi Calistrat Robu au oferit celor prezenţi diplome de excelenţă şi de onoare, în aplauzele participanţilor. Scriitoarea şi pictoriţa Viorica Şerban (care pe 8 martie şi-a aniversat ziua de naştere) a oferit două tablouri tip portret colegelor Rodica Ioniţă-Grosu şi Corina Matei-Gherman.

În finalul evenimentului, şeful sa sală Viorel Hreniuc  a prezentat publicului tortul festiv în greutate de peste 8 kg, unde s-a scris „Balul de Primăvară – La mulţi ani – 9 martie 2019”.

Organizatorii manifestării de la Iaşi au fost Asociaţia Literară Păstorel Iaşi, Liga Scriitorilor din România – Filiala Iaşi-Moldova, Uniunea Creatorilor de Artă – Sucursala Iaşi şi Unita Turism Holding – Hotelul Moldova Iaşi.

Principalii parteneri media au fost publicaţia „SPORT FAN CLUB”, revista „Moldova Literară”, Agenţia de Presă „Aşii Români” şi ziarul „Vocea Ta”, ambele cu sediul central la Nürnberg – Germania şi revista „Mioriţa USA”, care se editează la Sacramento – Statul California – SUA.

Din rândul participanţilor la Balul de Primăvară, un grup de 49 de scriitori, artişti plastici, dar şi oameni din lumea sportului vor efectua şi o excursie de teme culturale în Republica Moldova, pe traseul Sculeni – Bălţi – Soroca – Orheii Vechi – Chişinău – Mănăstirea Căpriana .- Albiţa – Iaşi, în zilele de 13 şi 14 aprilie 2019, cu ajutorul firmei de turism Prisma Tour Iaşi.

–––––––––-
Dan TEODORESCU

Iasi, 10 martie 2019

Eleonora SCHIPOR: Nicolae Motrescu ar fi împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani (In memoriam)

La 22 martie anul curent profesorul, publicistul, activistul Nicolae Motrescu din comuna Crasna ar fi împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani.

I-a  fost dat să vină pe lume în ziua de 22  martie a unui an cam greu, 1944. Pe stil vechi  sărbătorim în această zi 40 de sfinţi.

Aşa a vrut soarta, probabil, ca tot într-o zi de primăvară să plece subit, neaşteptat, pe alt tărâm. Iată că la 18 martie s-au împlinit deja 11 ani de când nu-l mai avem printre noi. Nu-i mai auzim vocea cu un tembru deosebit, nu-i admirăm statura dreaptă şi ţinuta-i demnă. Profesorul, publicistul, autorul de cărţi, omul şi crăsneanul Nicolaie Motrescu a plecat într-un martie al anului 2008 spre zările albastre. A fost şi a rămas pentru totdeauna fratele mai mic al regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu. A fost un bun român, un mare patriot al neamului şi baştinii chiar şi în acele vremuri de restrişte, fapt pentru care a suferit toată viaţa. Alături de regretatul său frate Ştefan Motrescu, fizicianul cu suflet de poet a ţinut făclia românismului aprinsă acolo, în Crasna lor dragă, susţinuţi şi îndemnaţi şi de ceilalţi fraţi şi unica lor soră Maria.

A reuşit să scoată (mai mult pe cheltuială proprie) în cei 64 de ani cât i-a fost hărăzit pe acest pământ 3 cărţi de valoare pentru baştina-i dragă:

„Biserica „Sfânta Treime” din Crasna”,

„Crasna Bucovinei” – publicistică,

„Crasna Bucovinei” – folclor.

La un an după neaşteptata-i dispariţie subsemnata a scos de sub tipar cartea „Ca bradul la poale de munte” în memoria şi amintirea-i luminoasă…

La 10 ani de la trecerea sa în eternitate, unica și buna sa soră, regretata deja, Maria Motrescu-Popescu, ajutată de câțiva români de bună credință a reușit să scoată de sub tipar cea de a treia carte a fratelui Nicolae dedicată baștinii „Crasna Bucovinei” folclor (II). La doar o săptămână după lansarea cărții fratelui vrednica româncă Maria Motrescu-Popescu a plecat spre un alt tărâm. A plecat cu sufletul împăcat că a văzut cartea fratelui tipărită.

Profesorul, publicistul, folcloristul Nicolae Motrescu avea încă multe de spus şi de scris… dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit intenţiile, să-şi realizeze visele… Aşa i-a fost hărăzit…

Iar nouă nu ne rămâne decât să facem ceva frumos în amintirea sa, să nu uităm acea urmă de neuitat, înveşmântată în cărţi, reviste, ziare, fapte bune, activitate intensă, demnitate, curaj, profesionalim, corectitudine, mândrie şi românism de care a dat dovadă neuitatul om şi crăsnean Nicolae Motrescu.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Crasna, Ucraina

19 martie 2019

 

Dr. Viorel ROMAN: Frontiere celeste și terestre

Vizita papei Francisc și Catedrala Mântuirii Neamului, lângă Palatul lui Nicolae și Elena Ceaușescu, vor delimita și armoniza frontierele celeste și terestre ale tuturor romanilor. Cerul firește n-are limite, granițe, dar cine se uita la realitatea pământeană, vede umbrele frontierelor celeste și nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde același neam cu aceiași limbă, croații catolici se războiesc cu frații lor, sârbii ortodocși sau bosnieci musulmani. Conflictul religios dintre israeliți, suniți și siiți în Orientul Apropiat și Mijlociu este fără sfârșit. Marile conflictele sunt religioase, tot așa cum alianțele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiași credință.

România este de jure în mai toate organizațiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, își doresc, ca și valahi din Serbia, aceiași orientare, spre vest, nu spre est, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decât occidentali asupra lunii, vieții, mântuirii. Singura lor oportunitate de a ieși în lume a fost vizita generoasa a Fericitului papa Ioan Paul II, care a acceptat toate condițiile de la București știind ca are de a face cu latini izolați și traumatizați de un mileniu, de la Marea Schisma, în Grădina Maicii Domnului. Dar oferta de refacerea unității creștine, mâna întinsă a Romei a rămas până acum fără răspuns, cu toate că ea urmează să aibe loc „fără condiții“, papa Francisc, pentru ca pentru Sf. papa Ioan Paul II oricum creștinismul respira cu doi plămâni, ortodox și catolic, oriental și occidental.

Revolutia din 1989, democratia occidentala, economia de piata, societatea civila sunt Forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul! La Revolutie, tigani, romanes, romi i-au inlocuit pe nationalisti olteni. O alternativa ocidentala romaneasca, credibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut atat de dramatic, ca si ei se intreba daca mai merita maimutarea, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna teocratia orientala, decat o democratia a la Westminster.

Clasa politica ortodoxa moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Inalta Poarta, Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului greco-pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin si Erdogan, Moscova si Istanbul. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii mimetice, civile. Pe de alta parte modelul SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a materialismului, a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.

In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu pot parasii UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Francisc. Pentru ca fara un dialog in vederea refacerii unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2019 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si civilizatia occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toti romanii si tarile din Balcani.

Prof. Dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen

Anexa

Ideea refacerii unitatii crestine conditio sine qua non a integrarii autentice a Romaniei in civilizatia occidentala este leitmotivul discursului meu si inainte de prabusirea dictaturii din Lagarul ortodoxo-comunist. Dar dupa vizita la Bucuresti a Fericitului papa Ioan Paul II si aderarea de jure la UE/NATO s-a trecut pe neobservate la binecunoscuta politica a „Formelor (occidentale) fara fond“ si „Zicem ca ei (occidentalii) si facem ca noi (ortodocsii)“. De aceea reproduc o luare de cuvant a senatorului Adrian Paunescu (1943-2010) in Parlamentul Romaniei, care astazi este deja greu de imaginat: Am fost întrebat de multi colegi cum de am permis, cum de mi-am îngaduit sa aduc la o emisiune a mea, de la „Realitatea TV”, pe un om care exprima puncte de vedere total diferite, uneori opuse celor în circulatie în România: domnul Viorel Roman, profesor român din Germania, la Bremen. As vrea sa spun, înca o data, public un fapt: daca nu ne vom obisnui cu ideea ca dialogul înseamna chiar întâlnirea unor puncte de vedere diferite, profund diferite, atunci înseamna ca democratia noastra este o spoiala si o totala minciuna în ceea ce exprimam noi cu alte cuvinte. Omul respectiv are un punct de vedere diferit de ceea ce circula îndeobste prin România si eu cred ca este important sa auzim acest punct de vedere si sa facem antrenamentul necesar întâlnirii cu aceste opinii contrarii celor care au circulat si circula, la aceasta ora, prin România. Unul dintre colegii nostri, domnul Mihai Ungheanu, a fost într-una din aceste emisiuni, în acea emisiune a mai fost si un istoric, domnul Mircea Dogaru, un remarcabil istoric. Dupa primul soc, am continuat, am facut trei astfel de emisiuni, pentru ca mi se pare ca e important sa dam mintilor noastre o hrana corespunzatoare de probleme cu care nu suntem de acord. Asadar, va vorbesc din perspectiva unei empatii totale, pentru ca pe mine faptele care decurgeau din ceea ce spunea Viorel Roman în aceste emisiuni, ca si în cartile sale si în articolele sale publicate în „România Mare” sau în „Flacara lui Adrian Paunescu”, faptele ce decurg din aceste cuvinte ma intereseaza. Ma intereseaza daca, într-adevar, catolicismul este o conditie a intrarii noastre în Europa. Ma intereseaza daca exista acest punct de vedere pe continent si asa mai departe, lucruri pe care le-ati vazut. Ma intereseaza daca suntem o plantatie de sclavi la marginea Imperiului, cum sustinea el, parca pentru a ne trezi. Si eu cred ca exercitiul acesta democratic si dur este necesar unei treziri la o noua constiinta europeana a noastra, a românilor, chiar batându-ne pentru propriile idei.

https://www.academia.edu/29967067/Papa_Francisc_in_Romania

–––––––––––

Prof. Dr. Viorel Roman,

consilier academic la Universitatea din Bremen

18 martie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: O realizare românească de excepție

La proiectul internaţional ,,COVORUL PĂCII”, realizat sub egida UNESCO, (se împlinesc 500 de ani de la naşterea lui Leonardo da Vincii), aceste minunate artiste românce: Mariana Slavu, Elena Volcinschi, Emma Poenariu Serafin, Georgeta Ciobanu, Elena Moisei, Mioara Voicu, Bianca Florea, au ţesut şi au contribuit cu câteva covoraşe româneşti pe care vi le prezint mai jos. Acestea au fost adăugate la proiectul general, fiind unite de versurile mele dedicate acestor artiste.

 

 

 

 

 

 

 

La Covorul Păcii ţes

 

Ţes câmpii ca în poveşti
În hotare româneşti,
Ţes Muntenia cea sfântă
Cu Ardealul făcând nuntă,
Ţes Moldova-n floare dabă
Prinsă-n ia Basarabă,
Ţes munţii cu creste albe
Râuri adunate-n salbe,
Ţes turme ce cerbi şi ciute
Prin pădurile tăcute,
Lupi ce urlă-n nopţi la lună
Când cu cerul se cunună,
Ţes cocori şi pescăruşi
Şi enoţi şi măgăruşi,
Iar în valurile mării
Răsărit pe fruntea zării.

 

Ţez Dunărea la cazane
Cum se zbate în frisoane,
Ţes cascade ţes şi peşteri,
Ţes Brâncuşi şi noi alţi meşteri,
Ţes pe Blaga, pe Sorescu
Pe Nichita, Păunescu,
Eliade şi Enescu
Pe Ţuţea şi Eminescu,
Ţes stoluri de stârci în deltă
Lângă trestia cea zveltă,
Ţes cum marea-nghite fluviul
Risipid prin val deluviul,
Pe căluţii cei sălbatici
Năzdrăvani şi singuratici,
Ce aleargă-n libertate
Prin grinduri de vânt certate,
Ţes seninu-n toiul nopţii
Cu stele pe fresca bolţii,
Ţes şi visul ţes şi dorul,
Ţes iubirea ţes fiorul.

 

Şi aşa cum e firesc
Covoraşul românesc,
Va fi prins de mâini dibace
La covorul Pentru Pace.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

14 martie 2019

Eleonora SCHIPOR: Taras Șevcenko, marele ,,Cobzar ucrainean” comemorat în școlile din Bucovina

Peste tot în aceste zile, ba mai calde, ba mai reci ale acestui Mărțișor este marcat jubileul de 205 ani de la nașterea poetului național al Ucrainei Taras Șevcenko.

         Zilele acestea la CIE Cupca au avut loc un șir de activități  dedicate acestui deosebit eveniment.

         În toate clasele s-a vorbit atât la lecțiile de literatură, dar și la orele educative despre viața și opera nemuritoare a Cobzarului ucrainean. Am organizat mai multe expoziții de literatură, dar și ziare, reviste, calendare, buclete, gazete de perete, tablouri pictate și cusute, dedicate operei sale nemuritoare, dar și celor ce s-au scris despre Șevcenko și au fost publicate în diferite limbi.

         O primă expoziție a organizat la începutul lunii martie profesoara de limba și literatura ucraineană Alina A. Tarâța, ajutată de elevii clasei a 8-a a căror dirigintă este.

 

O altă profesoară de limba și literatura ucraineană doamna Maria V. Ovaciuc a organizat cu elevii clasei a 7-ea un montaj literar poetic-muzical. Elevii au recitatt versuri și au interpretat cântece în limba ucraineană pe versurile lui Taras Șevcenko. Despre importanța operei șevcenkiene pe meridianele lumii a vorbit în fața celor prezenți: elevi, profesori, părinți doamna Maria Ovaciuc. Ajutată de elevii clasei a 10-ea „B” a căror dirigintă este, a pregătit și o expoziție dedicată poetului.

 

 

          Profesoara de ucrainologie Mariana V. Alerguș  pregătește o expoziție cu picturile poetului tipărite prin almanahuri, broșuri, reviste…

          De asemenea toți elevii școlii vizitează în aceste zile muzeul istoric al satului Cupca, aflat în incinta școlii, unde se află o expoziție permanentă dedicată poetului național al Ucrainei.

          Pe parcursul întregii luni martie, dar și în lunile următoare, membri cercurilor „Lămâița” și „Tinerii muzeografi” conduse de subsemnata, vor organiza o serie de măsuri dedicate lui T. Gh. Șevcenko mai ales în incinta muzeului. În special vom pregăti un montaj poetic dedicat traducerilor șevcenkiene în diferite limbi, mai ales a celor traduse de regretatul poet sucevean Ion Cozmei în limba română.

          Cu ani în urmă domnia sa a fost oaspetele acestei școli având o întâlnire cu elevii și profesorii de aici. Atunci, primele culegeri de traduceri au fost donate de către autor școlii noastre. Pe parcursul anilor am mai primit cărți de la d. Ion Cozmei, unele dintre ele se păstrează în muzeul nostru.

          Personal am alcătuit un album cu toate publicațiile mele personale dedicate măsurilor organizate în școală dedicate lui T. Șevcenko, accentul fiind pus anume pe traducerile poetului Ion Cozmei, cel care a tradus în întregime opera marelui clasic ucrainean.

         Învățătoarea de muncă Vera Bicer  a cusut imaginea poetului Taras Șevcenko pe pânză. Acest portret se păstrează chiar în cancelaria școlii. De asemenea le vom face cunoștință la elevi cu acei bucovineni care s-au invrednicit fiind în viață sau post-mortem de înaltul titlu de Laureat al premiului „Taras Șevcenko”.

         Despre unele dintre aceste măsuri extrașcolare vă vom informa pe parcurs.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

15 martie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini (partea a III-a)

   „În toate înfăţişîndu-ne pe noi înşine ca slujitori ai

   lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi,

   în strîmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în

   privegheri, în posturi.” (Sfântul Apostol PAVEL)

 

 

   Fenomenul diabolic al „reeducării”, este cunoscut în rândul familiilor celor care au pătimit, în familia cea mare a naţionaliştilor creştini şi de câţiva cercetători voluntari.

   Faptul că marea masă a poporului nu prea ştie aceste lucruri este oarecum scuzabil, dar neabordarea de către istoricii de ieri şi de astăzi, cu excepţia câtorva personalităţi precum Demostene Andronescu, Gheorghe Buzatu şi Victor Isac este de neconceput, este nepermis, este inexplicabil şi tocmai de aceea intelectualitatea care pe vremuri era „conştiinţa cetăţii”, astăzi nu numai că este indiferentă, dar mai şi acuză victimile care au supravieţuit, deopotrivă cu martirii lor şi ai noştri.

   Reeducarea de la Aiud n-a fost cu nimic mai prejos decât cea de la Piteşti, decât poate ca număr de victime, dar a fost la fel de cumplită și la aceeaşi înălţime a răului diabolic.

   „Reeducarea”, cu alte cuvinte TORTURA ABSOLUTĂ, s-a născut în străvechime în China, Japonia, Coreea, Roma ş.a., actualizată de absolutismul papalităţii, respectiv în Era de foc a Inchiziţiei, preluată cu sârguinţă de sistemul bolşevic al Moscovei. „Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Gerogescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să-i enumăr doar pe câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud-Peisaj Lăuntric-Memorii şi versuri din închisoare. (Editura Christiana, Bucureşti-2009, p. 20)

   Faptul că iniţiativa şi concepţia planului de „reeducare”, nu a aparţinut românilor, nu-i disculpă pe cei care au fost „cozile de topor”, respectiv executanţii din România, care în bestialitate au depăşit cu mult ororile din alte penitenciare europene, prin modul că monstruozitatea lor a sfărâmat deopotrivă fiinţa fizică şi persoana psiho-moral-creştină a naţionaliştilor ortodocşi, care reuşiseră să creeze în ţară o stare de spirit eminamente religioasă, novatoare, înnoitoare, revoluţionară, revelatoare.

 

   Mişcarea naţionalistă creştin-ortodoxă s-a născut şi a crescut ca o necesitate istorică, asumându-se întru renaşterea sufletului dacoromân ca o mişcare spirituală, iar faţă de ameninţarea tăvălugului comunist care se prăvălea nimicitor, peste tot ce era creştin şi-a luat şi componenta de Rezistenţă anticomunistă.

   Satrapii bolşevici de la Moscova cu tot arsenalul lor de demnitari atei, de comisari, de consilieri, de instructori, nu puteau înghiţi cu uşurinţă acea Mişcare naţionalistă care se revărsa ca un torent devastator în contra comunismului lor. Muscalii comunişti erau conştienţi de forţa politică a Mişcării naţionalist-creştine din România, drept pentru care şi-au infiltrat după 23 August 1944, când regele nevolnic şi trădător Mihai I, a predat ţara în mâinile şi cismele duşmanilor cotropitori sovietici, „agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud…op. cit., p. 22)

   Mişcarea legionară a fost studiată cu lupa, cu atenţie maximă, cu de-amănuntul de către bolşevici în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă când era prigonită furibund în ţară, înainte de a crede că cineva, culmea, regele, le va înlesni ocuparea ţării „diplomatic”, pur şi simplu, fără nici un efort militar. „Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează-în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii-că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşoară o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să îndeplinească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei mişcări.” (…, p.23)

   Eugen Cristescu-Asul Serviciilor de Informaţii Române, recunoscut şi extern, care a făcut parte din „delegaţia” Mareşalului Antonescu, arestat şi dus la Moscova, după revenirea în ţară, relata în închisoare, „că un număr mare din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că, atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori naţionalişti.” (op. cit., p. 24)

   Aşadar, în momentul când regele, mama sa şi camarila lor ne-au predat de bună voie ţara creştină în mâinile muscalilor bolşevizaţi, duşmanii ştiau cu precizie de ceas starea de spirit a Naţiunii, faptul că naţionaliştii creştini predispuşi cu uşurinţă la jertfa pentru Neam şi Biserică, erau singura forţă redutabilă de care le era teamă în realizarea programului lor devastator, distrugător, ucigător. Consilierii sovietici au recrutat cu uşurinţă elemente retrograde, elemente din paria societăţii dornice de jaf, de parvenire, de compromis, care au început cu o furie nebună să demoleze instituţiile fundamentale ale Statului. Obiectivul numărul 1, de extremă urgenţă al hoardelor bolşevice era anihilarea Mişcării Naţionaliste Creştine. Asediul a început în Iunie 1945, prin zvonul răspândit de Siguranţă şi Poliţie, că pregătesc liste cu naţionaliştii creştini ce vor fi arestaţi şi apoi deportaţi în URSS, poate chiar în Siberia. Paralel cu acel zvon au mai emis unul împletit de premierul Petru Groza şi de emisarii sovietici, ticluind un pact de neagresiune, de colaborare reciprocă, pe care l-au adus la cunoştinţă Comandamentului Legionar, condus de Nicolae Pătraşcu, om mediocru, lipsit de viziune, care a căzut uşor în capcana întinsă de comunişti. Omul nepotrivit-Nicolae Pătraşcu, pentru Mişcare şi pentru Ţară, dar potrivit pentru duşmanii din afară şi trădătorii din Patrie a emis la 6 August 1945, o Circulară, prin care recomanda camarazilor săi să iasă din ilegalitate. În mod indirect acest lucru a însemnat predarea lor de bunăvoie călăilor comunişti şi condamnarea la moarte.

   Toată această armată naţionalistă care putea organiza una dintre cele mai teribile Rezistenţe Anticomuniste, care putea declanşa o luptă teritorială de partizani, care avea un corp consistent din Armata română de partea lor, punând astfel, piedici serioase, chiar înfrângeri cotropitorilor, a fost anihilată prin nesăbuinţa unui presupus lider, care n-a luat în calcul cu cine negociază, care n-a premeditat nici o clipă pericolul în care arunca ţara şi Mişcarea Naţionalistă. Zarurile fuseseră aruncate!

   Mai mult decât atât, trădarea voluntară a lui Nicolae Pătraşcu, a avut o serie de consecinţe catastrofale pentru acel moment care putea fi biruitor pentru Naţiune:

  • Zecile de mii de tineri (elevi, studenţi, alţi tineri) şi maturi formaţi în credinţa şi iubirea de Patrie în loc să intre în închisori, puteau deschide zeci de fronturi înarmate, anticomuniste;
  • în loc să zacă în penitenciare, în Zarcă, umiliţi, batjocoriţi, schingiuţi, torturaţi, frânţi şi omorâţi, puteau deveni unii dintre cei mai bravi Eroi-Martiri ai Patriei;
  • în loc să risipească prin arestarea lor masivă, frica, groaza, deznădejdea în rândul populaţiei, ar fi semănat o stare de spirit partizan, încrederea, ajutorul colaborarea în sânul poporului creştin;
  • în loc să stârnescă admiraţia în rândul ţărilor care erau cu ochii pe aceşti tineri admirabili, care poate intenţionau să-i ajute, să ne ajute, au pus în loc dezamăgirea, poate chiar şi compasiunea, dar la ce mai folosea aceasta?
  • în loc să se instaureze regimul comunist, se putea continua educaţia spirituală de formarea Omului nou, se renăştea creştinismul, monarhia se revigora, ţara prospera material, economic, înainta educaţional, cultural, iar partea de Răsărit a Europei putea fi salvată de la cotropirea pustiitoare a sovieticilor, a Internaţionalei Oculte, sfărâmându-se astfel planul mondial de comunizare.

   Anul 1948 a adus marea prigoană bolşevică peste un popor creştin, harnic, smerit, evlavios, cucernic, primitor, dăruitor, jertfitor. De la Moscova se hotărâse socializarea comerţului şi a industriei. Pentru a pregăti terenul şi atmosfera, „au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. S-au făcut repartiţiile: studenţii la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. S-au deschis lagăre culminând cu <<Canalul morţii>> Dunărea-Marea Neagră.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 63)

    Penitenciarul Aiud a fost foarte atroce, foarte barbar, foarte crud, foarte diabolic, Fiara fiarelor, foarte flămând, foarte hain! Nu Purgatoriu, ci Infern în toată regula!

   „La Aiud aş putea să spun că închisoarea în sine a fost grea, foarte grea, dar din punct de vedere sufletesc n-o fost aşa de greu. De ce? Fiindcă eu nu am tratat la întâmplare închisoarea. Eu am căutat să devin un aşa zis om nou, adică un om mai bun, un om înţelegător. În felul acesta îmi făceam examene de conştiinţă: ce-am făcut bun azi, ce-am făcut rău. Ce trebuie să fac mâine, ce trebuie să fac poimâine. În dorinţa aceea, aveam mereu o preocupare proprie, a mea, pentru formare…mi-a fost şi mai greu fiindcă în închisoare am mai avut un frate… care a fost omorât în sălbăticiile de la Piteşti. Şi când m-am întors acasă, după atâţia ani, şi mama a ieşit în faţă, plângând de bucurie, a strigat: Dar unde-i celălalt? Eram doi! Unul s-a întors, celălalt nu s-a mai întors?(interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 30 August-2010 cu fostul deţinut-religios Vasile Turtureanu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 20-24)

 

   Temerarii regimului concentraţionar al închisorilor comuniste care au executat pe muchie 23 de ani au fost: prinţul Alexandru Ghica, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Vasile Turtureanu, Traian Trifan, Grigore Caraza, Zaharia Marineasa ş.a.

   „Nu puţini executaseră 23 de ani de temniţă grea: foştii studenţi care plătiseră scump îndrăzneala de a crede, erau acum tobă de carte, învăţând fără hârtie şi creion, fără lumină şi fără o viaţă omenească. Profesorii recent arestaţi erau puşi în inferioritate de aceşti erudiţi, unii dintre ei foşti elevi de liceu, şi care acum, cu o modestie vrednică de laudă, făceau să ne simţim la universitate.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 29)

 

   Despre fioroasa temniţă, dar şi faimoasa Academie Ortodoxă de la Aiud, vorbeşte şi arhimandritul Bartolomeu Anania, fost deţinut politic-religios, viitorul  mitropolit.

   „Procesul a fost lung, (referindu-se la reeducare), dureros, a durat luni şi luni de zile, fiecare s-a descurcat cum a crezut, cu mai multă sau mai puţină dramă interioară. Trebuie să vă mai spun că spre deosebire de penitenciarele Gherla şi Sighet, care erau rezervate deţinuţilor politici de nuanţe de centru, Aiudul era în special pentru cei de dreapta, în mare majoritate legionari, dar şi nelegionari, sau numai tangenţe cu legionarii… Administraţia, cu concursul câtorva dintre noi, a unor deţinuţi care credeau că o să fie eliberaţi mai devreme şi care se puseseră în slujba administraţiei a început a doua fază, printr-o formulă foarte perfidă, dar care ne-a înfiorat dintr-o dată. Raţionamentul era următorul: Mişcarea Legionară este fructul credinţei creştine, s-a născut din credinţa creştină. Se dădeau argumente: Arhanghelul Mihail, parastasele legionare, Moţa, Marin ş.a.m.d. Ca să dovediţi că procesul de reeducare politică este complet şi pentru ca să vă credem va fi nevoie să stârpiţi răul din rădăcină, iar rădăcina este credinţa voastră creştină. Pe aceasta trebuie s-o abjuraţi ca să vă credem că nu mai sunteţi legionari.

   Cu alte cuvinte, procesul politic se transforma în proces religios, ceea ce nu se putea întâmpla decât în epoca comuniştilor, a satanei, pentru că satana lucra ceva mai blând pe vremea apostolilor şi pe vremea martirilor creştini.” (Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Tipărită cu binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului, Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011, p. 12-14)

   În toate ţările învinse după marele război, Eroii au foat contestaţi, în România au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, împuşcaţi, iar în Finlanda au fost elogiaţi.

   „Am cunoscut atunci în Aiud, povesteşte Ioan Ianolide, deţinut religios, toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra U.R.S.S. Mii de generali, ofiţeri, intelectuali au populat în acei ani celulele închisorii. Cei mai mulţi au fost bravi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 51)

   Deşi România a luptat şi de partea apusului împotriva comunismului, dând tribut sacru de sânge de ordinul sutelor de mii de eroi-martiri, Occidentul a împrăştiat doar praful propagandei şi o pulbere de promisiuni, dar de ajutat nu a vrut să ajute poporul român. A avut alte priorităţi, alte jocuri, alte împărţiri de state, dar este posibil să fi fost şi dorinţa de a distruge intenţionat Elita Neamului din Rezistenţa Religioasă şi din cea Anticomunistă, iar în mod expres distrugerea Tineretului studenţesc creştin-ortodox, forţa imbatabilă a Patriei. Elementele bolşevice împreună cu trădătorii din ţară care le-a pus Patria la dispoziţie pentru jaf, crimă, viol, distrugere economică, spirituală, culturală, religioasă, au ales prigoana şi persecuţia Tineretului studenţesc umplând închisorile cu Fiii creştini ai Naţiei. „Se adunaseră acolo, (la Aiud), câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti.” (ibid., p. 72)

   După mărturia eminentului student al Facultăţi de Drept din Bucureşti, Ioan Ianolide, care-şi făcuse „ucenicia” sub regele trădător şi vânzător de ţară Mihai I, grosul studenţilor arestaţi îl formau naţionaliştii creştini, câţiva liberali, nici un socialist şi o parte din ţărănişti. (ibid., p. 73)

   La Aiud, reeducarea a început la un deceniu după încetarea celei de la Piteşti, respectiv în primăvara anului 1962. Protagoniştii erau seniorii temniţelor, arestaţi din anii 1941-1942, ajunşi în pragul avansat al decimării fizice. Chiar dacă teoretic tortura fizică a fost exclusă, ea n-a lipsit în nici o zi a regimului dur: anchete, loviri, frig, foamete, izolări, absenţa asistenţei medicale, a celei religioase, lanţuri, cătuşe, injurii.

   Rezistenţa psihică, morală, dar mai ales cea religioasă îi speria foarte rău pe călăi, astfel încât un ofiţer politic a sărit destul de iritat la profesorul-poet Dem. Andronescu:

   „- Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă n-aţi mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează.

– Nu ne mai impresionează nimic-pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot, aţi făcut din  noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.(Demostene Andronescu, Reeducarea…, op. cit., p.28)

   Şi întra-devăr creştinii naţionalişti deveniseră mistici, adevăraţi oameni liberi.

              BLESTEMUL AIUDULUI

 

   „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ fă-te, zăludu-le,/ piatră măruntă!// Focul mănânce-te,/ că nu te mai saturi!/ Mereu vrei scântece/ şi bei oftaturi.// Vântul destrame-te,/ că nu-ţi ajunge!/ În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina-ndoaie-te,/ spele-te ploaie,/ lanţuri şi vaiete/ să ţi le-nmoaie!// Apele facă-te/ apă ca ele,/ lacrimi din lacăte,/ plâns de zăbrele!// Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/ face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă.” (Radu Gyr, Poezii, vol. 3, Ed. Marineasa, Timişoara-1994)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 14 martie 2019

 

Vavila POPOVICI: Doru Popovici – „Ultimul zimbru”

„Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească.” – Ludwig van Beethoven

 

   Fiecare dintre noi este unic, fiecare având trăirile proprii. Mărturisesc că îmi este greu să scriu despre Doru Popovici, numit de către Zeno Vancea „Ultimul Zimbru”, și el semnând o scrisoare și adăugând: „ultimul zimbru,  ultimul  neo-trubadur al generației lui Nichita Stănescu”.

Doru Popovici a văzut lumina zilei pe acest pământ la 17 februarie 1932 în orașul Reșița județul Caraș-Severin, fiu al chirurgului Ioan Popovici. S-a stins din viață în data de 5 martie 2019.

Studiile muzicale le-a făcut în orașul natal, continuându-le la Timișoara (1942-1944) – vioară, armonie, contrapunct, forme muzicale, pian. Studiile și le-a încheiat la Conservatorul din București (1950-1955), cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Marțian Negrea (contrapunct), Mihail Jora și Mihail Andricu (compoziție), Theodor Rogalski (orchestrație), Nicolae Parocescu (folclor), Zeno Vancea și Adriana Sachelarie (istoria muzicii), Eugenia Ionescu (pian). S-a perfecționat la Darmstadt (1968) – „o Meccă a muzicii de avangardă” – cu Gyӧrgy Lucet, Edhard Karkoschka, Günter Becker, Cristoph Caskel.

A îndeplinit funcția de redactor realizator la Radiodifuziunea Română (1968-2002), profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică din București și la Universitatea particulară „Luceafărul” și „Spiru Haret” din București.

A publicat studii, articole, cronici, recenzii etc. în revistele „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Actualitate muzicală”, „Melos”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul”, „România liberă”, „Scânteia”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Astra”, „Săptămâna”, „România Mare” etc.

A prezentat comunicări radiofonice și de televiziune.

A fost membru la SACEM din Paris.

A fost președintele Societății „Muzica” din București (1972).

I s-au acordat numeroase distincții și premii.

I s-a conferit Ordinul „Meritul cultural”, clasa IV (1969).

A fost răsplătit cu premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia (1970).

I s-a acordat premiul „Pro Muzica” al Radiodifuziunii Ungare (1971).

I s-a decernat Medalia pe linie UNESCO – Tristan Tzara.

I s-a înmânat titlul de Comandor al Italiei.

Preocupările sale s-au extins și în domeniul literar și-n cel jurnalistic devenind o personalitate completă nu doar a muzicii românești, ci a artei românești.

Compozițiile sale au fost grupate în trei perioade: post-impresionistă, post-expresionistă și neobizantină. Conform ziarului „Le Monde”, a fost primul compozitor dodecafonic din România.

A creat 176 de opusuri: muzică de cameră, simfonică și peste 100 de lieduri.

A abordat toate genurile muzicale: de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzică de teatru; de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creația corală.

A scris peste 5000 de articole, peste 40 de cărți poeme în proză și romane.

A fost editat la Paris, Tokio, Leipzig, Stockholm, iar compozițiile sale au fost prezentate în Europa și SUA.

Ca om media a realizat peste 5000 de emisiuni de radio și televiziune.

S-a bucurat de atenția presei mondiale.

   Am fost una dintre persoanele răsfățate de scrisul dumnealui, primind în ultimii ani ai vieții sale zeci de scrisori prietenești, aprecieri și versuri din creația dumnealui.

   În iunie 2014 Maestrul Doru Popovici îmi scria poemul „O, biată Românie!”:

…Noi… bieții Români, ,,neostaliniști,/ Extremiști și nostalgici comuniști”…/ Care-am avut părinți,/ Unii Ia Pitești, Gherla  și Aiud,/ V-am iertat,/ V-am iertat de mult,/ Ca buni creștini…/ Rămâne doar, ca bunul, Milostivul/ și Omniprezentul  Dumnezeu/ Să vă mai ierte./ Iar eu, imnograf bizantin,/ În toamna târzie a vieții mele,/ Voi „melodia” pe cuvintele/ Scrise „după gratii”,/ De Ion Dobre – pentru eternitate…/ Nichifor Crainic:/ „C-am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic/ Ca pasărea pe ram/ Cobor și mă ridic…”

   Tot pe atunci mi-a trimis următorul epitaf:

„Dacă voi muri, în sicriu să-mi puneți lângă fruntea înseninată  sau lângă degetele mele lungi și subțiri, din care s-a scurs toată oboseala unei vieți zbuciumate, frezii  și liliac alb.

Dacă voi muri să-mi cântați cântecul meu „Dintre sute de catarge”, prin care am intrat în lumea serafică a Euterpei, departe de orice urâciune și dăruit surâsului femeilor frumoase cu „ochii mântuiți de amurguri”… iar târziu, când moare ultimul sărut al soarelui, să mi se cânte poemul wagnerian „Visuri”, pentru a-mi evoca, pentru ultima oară, imaginea poetei Mathilde Wesendonck „trista-tristanizând”…

Dacă voi muri, să știți că am fost și bun și rău, și leneș și harnic și   reținut și exaltat, dar niciodată nu am invidiat pe cel superior mie și bine am făcut de câte ori mi s-a cerut din partea celui îndurerat și lovit de sabia josniciei omenești.

De aceea, iertați-mi ce am greșit cu voie sau fără voie și știind cu toții cât de mult am iubit fuziunea poeziei cu muzica, schimbați-mi numele din „Doru Popovici” în…„Dorul Popovici”.

  Suflete bun, nobil și cu credință în Dumnezeu, Dorule Popovici, odihnește-te-n pace!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

14 martie, 2019