Traian DORZ : O, om!…

O, om!…

 

O, om,  ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

 

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort, ori viu, odată.

 

Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

 

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

 

Ai spus un cântec, versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

 

Arăţi o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

 

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

 

O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

 

Deci nu uita!…  Fii credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

——————————

Traian DORZ

 

*Această poezie a fost scrisă cu adevărat de poetul Traian Dorz pe când avea domiciliu obligatoriu în Bărăgan! Într-adevăr în cartea „Din Ierihon către Sion” a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul se găsește și poezia aceasta „O, om!”. Dar sub ea, în subsolul paginii, este următoarea nota:  Această poezie s-a luat din cartea “Din Frumuseţile Vieţii Creştine”

În spațiul public apar ca autori Sf. Ioan Iacob Hozevitul sau poetul Traian Dorz…

Poezia este atât de frumoasă, încât indiferent cine a scris-o este hrană pentru suflet. Doi iubitori de Hristos!

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

BUCURIE!

BUCURIE!

(Cu prețuire dlui Ioan Nicolae Mușat)

 

Azi, o zi a bucuriei

Naștere și iz de sărbătoare

Sânziene, petale de soare

Și semnele profeției

 

Cuvântul vine să îmbrace

În tricolor izbânda vieții

Cu daruri pentru cel tenace

Și binecuvântări celeste.

 

Lumina caldă ce-l înconjoară

Se simte dincolo de lumi

Și îngerii încet coboară

Purtând în mâini tainice cununi.

 

Puterea să-i sporească

Zidind bucuria-n  veci

Domnul să-l ocrotească

În drumul lui spre noi poteci.

_________________________

Mariana Gurza

Timișoara

LA MULȚI ANI!

24 iunie, 2018

Carmen CIORNEA: Sâmburi de auz

SÂMBURI DE AUZ

„Dacă n-ai muzica în suflet, degeaba o cauți în fluier”

(Rabindranath Tagore)

 

Am renunțat la o grămadă de
oameni
haine
second hand
murdare
uzate
ponosite
păstrându-le doar sâmburii
din care-am făcut un fluier
și-am fluierat
lung
prelung
îndelung,
m-auzeai?

 

Îmi pun pe mine rochița
confecționată la miezul dintre ani
din vise
sleite
înăbușite
ofilite
la care potrivesc
eșarfa cu sâmburii
fructelor de toamnă
ce știu a fluiera
așa că fluier
lung
prelung
îndelung,
m-auzi?

 

Sunt hotărâtă să cutreier
cu mâinile îndesate în
buzunarele rupte
pline cu sâmburi de fluturi
gările pentru a le picta pereții cu
seducători cai verzi
poate are nevoie cineva a-i
preschimba în sâmburi
ca să uite de exasperanta
așteptare unde nu sosește nimeni
fluierând
lung
prelung
îndelung
și atunci prin urechea
nevinovată de sunet
lumea
va (re)căpăta
auz.

–––––––––––-

Carmen CIORNEA

24 iunie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Nu mă iubi

Nu mă iubi

 

nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol…
ce să-ţi mai dau? nu mă iubi, iubite!
avut-am coşul plin de înflorire
şi îmi creşteau năuce flori în păr,
privighetori sădeam într-o iubire
şi răsărea lumină şi-adevăr.
a curs otrava deznădejdii din tristeţe
şi m-am surpat sub zgura fără leac.
vezi, dintr-un lan întreg de frumuseţe
nimic nu am – mi-e sufletul sărac
dar te iubesc cu-o sărăcie-amară
mai mult decât pe mine m-aş iubi.
nu mă iubi – că nu vreau să te doară
de n-ai să mă mai poti desţeleni…

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara


(Din volumul ,,Alchimia iubirii” – 2016)

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Cuminții noştri

 

Se trec prin timp ai noştri dragi cuminți
Așa cum Cartea Cărților ne lasă scris,
Putem să-i aşezam cu grijă, printre sfinți
Într-un prezent sălbatec și proscris.

 

Unii ne dorm sub maldăr de pământ
Lacrimi ne curg sub pleoape, vrând, nevrând
Imaginea de chip sculptat, de sfânt,
Pe cruci rămâne-n timpuri, luminând.

 

Uităm de ei adesea, prin timpul infernal
Apoi din vreme-n vreme, ne amintim duios,
Că timpul ne subjugă și pare că-i fatal,
Printr-un prezent aiurea și tare putregos.

 

Ne pierdem prin nimicuri, prin ce-i cotidian
Și tot ce pare astăzi, simțim că a mai fost
Ne numărăm viața, din timp, ce curge-n van
Și încercăm prin rosturi să încropim un rost.

 

Sub ochiul dimineții, ne mai lăsăm furați
Și spectatori ai clipei ce ne scoate din minți,
Născuți de-a fi mălaiul cernut de resemnați
Sau hoți puțini la suflet, de haite chinuiți.

 

Cu caractere lipsă, ori cel rămas infect
Fac tot ce vor cu țara și cel mai des hoții,
Nici nu mai știi de-i omul trecut ca un suspect
Sau îți vinde și viața, că nu mai știi s-o ții.

 

Privești năuc la inşii, înscriși la carnaval,
Iar viața lin se scurge, tablou în vii culori.
Finalul e aproape, desprins din alt final,
Iar sunetele puştii îți dau astăzi fiori.

 

Și lin se trec prin timpuri ai noştri dragi cuminți,
Aşa cum scrie Cartea şi cum le este scris.
Cu mare grijă chipul, trecut printre cei sfinți,
Într-un prezent sălbatec, aiurea și proscris.

 

Mai vino

 

Mai vino la portiță-n ceas de taină
Când soarele se stinge-n adieri
Când noaptea își îmbracă neagra haină
Când ziua cea de azi , se scurge-n ieri.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Eterna lehamite

De-atâtă ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa.

 

De-atâția hoți mi-e inima pustie
Și de minciună sunt rănit letal,
Neinvitat l-al fericirii bal
Aștept eliberarea din robie.

 

De-atâția trântori e puțină mierea,
De-atâția lupi, un câine port în piept,
Zadarnic zorii zilei îi aștept…
De-atâta moarte, moare învierea.

 

Atâtor răni sunt prea puține leacuri,
Cu-atâția șerpi, veninul curge râu,
Neghina s-a-nmulțit atât în grâu
Încât domnește foamea în stomacuri.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Anca-Maria DAVID: Credința

CREDINŢA

 

Te caut în bezna cruntă a nopţii
Cu privirea înfiptă-n pământ,
Strig din infern, din adâncuri
Scutură-te de vise şi gânduri deşarte,
Lasă-ţi haina păgână,
Îmbracă-te-n haina Învierii lui Hristos!
Aruncă-te-n valurile iubirii,
Să-ţi spele păcatul uitării
De neam şi de tine, creştine,
Împărtăşindu-ţi credinţa şi urmaşilor tăi.

–––––––––––––

Anca-Maria DAVID

24 iunie, 2018

Ciprian ANTOCHE: Codrule fârtat

CODRULE FÂRTAT

S-au terminat roadele gliei, cernute-au fost de hoți
Și scormonit sân de pământ, cătând ascunse-averi
Tot ce a fost din neamul nostru s-a risipit sub roți
Cherind în zări departe nouă spre țări făr-de poveri.

 

Nu plânge, codrule fârtat!… fii stană pentru țară
C-ai să renaști dintr-un sfârșit cu-n val de început,
A tale lacrimi, nasc puieți, ce-or crește-n ceruri iară
Căci rănile în fraged ram, cu toate te-au durut.

 

Tu, codrul meu, frumos bărbat, nu plânge de pomană
Ci întărește-ți scoarța aspră să rupă barda lor,
Tăind copac, să crească alții, mai groși sub grea coroană
Făcându-le în ciudă azi, cum tu renaști cu spor.

 

Coboară-al tău frunzar uscat să cerni cu frunze glie
Să-astupe-n toamnă val frumos cu iz de ruginiu,
Căci frunza ta, vicleană e, sub tril de ciocârlie
Și tot ce-i mort, va naște viață… și va rămâne viu.

–––––––––––

Ciprian ANTOCHE

23 iunie, 2018

Din volumul ,,Cuvinte încondeiate!”

Emma POENARIU SERAFIN: Ia mea

Ia mea

 

Podoabă strămoșească țesută dintr-un dor,
Îmi mângâi amintirea, în fiecare seară,
Ciupag cu fir de aur, ca un Zefir în zbor
Te spăl și te port iarăși, din vară , până-n vară.

 

Cusută-n nopți de taină din picuri de iubire,
Sau altele trudite, când viață mă deşartă,
Ori gândul tânăr zburdă, în sfântă nălucire,
Ori prinsă strâns în brâuri tu ia mea mă iartă.

 

De mâna oboselii, altița nu-ți termină,
Şi-adoarme lângă soba tăciunilor în șoaptă ,
Așteaptă timp de tihnă , când ea o să revină
Și te dezmiardă toată cu Sânziene-n faptă.

 

Și mă îmbracă-n zile când timpul greu se cerne
Cu tine din trecuturi, bun viitor se-aşterne.

––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

24 iunie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Anna-Sânziana

ANNA- SÂNZIANA

 

În seara ast-albastră, pe boltă-i lună plină,
Pe malul lacului, agale, pașii-mi se opresc…
O boare răcoroasă, fruntea-ncinsă mi-o alină
Și vreau popas să fac, puțin să m-odihnesc…

 

Sub un copac îmi sprijin, capul pe-al lui trunchi…
Împânzit cerul de stele, mă-ndeamnă să-l privesc…
Mireasma îmi pătrunde, adânc până-n rărunchi
Și-n taină fac o rugăciune, ca să mă spovedesc..

 

Îmi trimit ochii departe, unde steaua imi clipește…
Un mănunchi de raze pale, mai ajung până la noi…
Cade-n lac lumina lunii, pe apele-i se-oglindește,
Cu neștiutele-i mistere, din taina lumii de-apoi…

 

Și-atâta liniște domnește și armonie dulce-n plai….
Vrăjită parcă e natura, de-a pururia înmărmurită…
O Sânziană vine-agale, plutind cu părul ei bălai,
Să-și ude pletele în lac, în apa-i parcă-ncremenită…

 

De clipit, nu mai clipesc, nici că-mi vine să respir,
De-acolo-ascunsă unde sunt, nu voi să mă clintesc…
Nu știu de-aievea încă văd sau poate-n somn delir,
Dar, chiar de-o fi numai un vis, nu voi să mă trezesc !

 

Rămân în liniște și pace, pierdută parcă-n neștiință…
Nu-mi pasă de încă mai exist sau… poate am „plecat”…
Ca fulg mă simt deodată, uitat-am de-orice suferință,
Plutind atât de-ușor și lin, spre ceru-albastru, înstelat…

 

Mi-a rămas însă un dram, fărâmă de vagă conștiință,
Cât mai pot incă găndi, întrebându-mă-n ecou mereu:
Mai sunt oare pe-acest pământ sau, sunt în neființă?
Dar am găsit răspunsul, căci Sânziană… sunt chiar eu…

–––––––––––––-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

24 iunie, 2018