Autor: NICULICEA Lavinia Elena

Ionuț ȚENE: Poezia ca formă de cunoaștere

Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse, încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur, iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.

Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale. Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește. Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer. Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre frumos se ocupă poezia care creează semnele simetrice ale reprezentării imaginii naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul, prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul înseamnă sus.

Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției. Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii, deși lucrează cu ideile proiectate din perfecțiune.

Ionuț Țene

Silviu Doinaş POPESCU: Culmile sublimului și valurile fanteziei în „Jocul minţii” de Doina Drăguţ

1. Reducerea structuralității structurii

Misiunea acestui text, în loc de concluzii, își asumă dificila decriptare a unor coduri de-o poeticitate reducționistă la diferență și la „scriitura diferantă – adică în buclă”, unde „dorința de centru” a Doinei Drăguț este funcția jocului însuși. Tocmai aici, între scriitura ca descentrare și scriitura ca afirmare a jocului recentrator, poate fi localizat poieinul originar, totul venind de la capătul nopții, din copilărie. „Totul pare suspendat iar împrejurul concentrat doar într-un singur punct”. Apropiindu-se tot mai mult de acest centru ajunge la capăt și dispare. Dispariția aparține jocului (ca la Arghezi – n.m.) și îl leagă de moarte: Pe această „platformă” jocul este „egal nemăsurat strivind singurătatea”; „nesfârșitul gol se deschide ca o scorbură prin care trec fluide gândurile neordonate”; lumina „întoarsă în ochiul descompus (codul ca atare – n.m.) impune trecerea în sensuri diverse, reflectă povești fără urme; extremele ne închid ca două extremități: naștere și moarte, progres și declin, spațiu de liniștire și încânturi în extaz, înțelepciunea de sine și configurația spirituală: „legăturile cele mai apropiate pot fi zdrobite în clipa următoare” ca-n suprarealism. „Cerul se adună-n pliuri de neant ca tăcerea într-o fântână adâncă”; imaginea ne arată că centrul este fântâna, centrul e pragul de unde uneori absolutul s-ar lăsa atins. Departele înăuntru e un centru în centru, abisul, fără fundul redublării infinite. „Celălalt se află în același” – exclamă Derrida (Derrida, 1998, p.394). Ca atare poeta procedează corect: „aduc depărtarea lângă mine și o micșorez până se face punct… apoi tot ce este în jur umplu cu vânt și cu așteptare de îndoit cuvânt absolutul pare că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minții”. „Prin jocul rafinat al minții ne înălțăm și ne înțelegem rostul. Orice element își are locul său, ordinea prevalează dezordinea țintind spre culmile sublimului ambiguu dintr-un poem văzut ca o extensie în viitor „simultan concentrat și dispersat”.

Desigur „Orologiul gândurilor” e o „ars poetica” ce probează considerațiile din postfață. „Privirile traversează umbre cu forme dizolvate (Drăguț, 2022, p.42); poemul devine joc în joc, permutările sunt prinse într-o «istorie a sensului» căreia i se poate oricând readuce la viață originea sau anticipa sfârșitul sub forma prezenței (Derida, 1998, p.375).

Apropiindu-și drept telos (arche) reducerea structuralității structurii, Doina Drăguț își implementează fiecare „cărare de cuvinte” într-un limbaj semiotizat, situat din capul locului la nivelul semnelor, urmelor. Poeta are o asemenea viziune: „îți vedeam urmele în aer… rădăcini în cer creșteam… descriam locul geometric al ființei mele… urmam apoi negații false ce consideră realul ireal și irealul real”.

            2. Cuvântul: începutul tuturor lucrurilor

Poeta, slujindu-se de puterea închipuirii, valorifică substanțele afective și volitive între care instituie echilibrul: „cât trup atâta suflet”. Versul îi e fie cioplit ca o coloană fără sfârșit fie „val răsturnat între cer și cuvânt”. Brâncuși animând cu transparență autoreferențială, Doina Drăguț fraternizează ca o altă poetă, adeptă a micropoemului-cristal, Zoe Elena Deju, dar și ca o alta, Ileana Spineanu Morega, de la Motru (Drăguț, 2022, p.48).

În armonie cu sine, poeta își urmează propria natură doar pe sine însuși avându-se model narcisismul, care cumva de neevitat, îi îndreptățește aspirația la a poseda puterea cuvântului, diseminată în fascinație, perversitate, înnobilare, defăimare, obscurizare, adormire, trezire.

„Stăpânirea de sine” relevă o metodologie personalizată, la răspântie a golului ce permite locuirea (de care face vorbirea metafizică Heidegger – n.m.). În locuirea-ca-atare nu există limite nici pentru culmile abisului nici pentru valurile fanteziei. În pofida acestor decondiționări / dezlimitări, „omul progresează prin propria voință își urmează impulsurile instinctuale în conformitate cu particularitățile sale și devine captiv al formelor abstracte”.

Revendicând „relația specială cu timpul”, poeta speră ca formele ei poetice să scape neatinse de trecerea timpului. Ea se caută pe sine într-un strop din timpul său în care, tragic, începutul și sfârșitul coincid. Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor. Viața-i ca un vis (tema e barocă – n.m.). Logica guvernării universului este amendată de starea de deșertăciune deși labirintul existenței îl obligă pe om să-și afle calea de ieșire din el grație sentimentelor și dorințelor ce se pot opune legilor.

Autor: Silviu Doinaş Popescu